Jurisdictional conflict over debtor's domicile versus residence in forced execution suspension; late revision and lack of standing for unification of case law

Şedinţa publică din data de 04 aprilie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, la data de 16 mai 2022, contestatorul A., în contradictoriu cu intimata B. S.A. (Fostă C.), a solicitat instanţei suspendarea executării silite pornite la cererea intimatei în dosarul nr. x/2022 până la soluţionarea contestaţiei la executarea silită.

În drept, cererea se întemeiază pe dispoziţiile art. 719 C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 4407 din 16 iunie 2022, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de suspendare executare silită în favoarea Judecătoriei Drobeta Turnu-Severin.

3. Hotărârea pronunţată de Judecătoria Drobeta-Turnu Severin

Prin sentinţa civilă nr. 3329 din 21 iulie 2022, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de contestator, a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Sector 6 Bucureşti.

4. Hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă cu ocazia soluţionării conflictului de competenţă

Prin decizia nr. 1814 din 06 octombrie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin.

5. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1814 din 06 octombrie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, a formulat revizuire A..

Cererea de revizuire a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă la data de 05 decembrie 2022, sub nr. x/2022.

Prin cererea formulată, revizuentul A. a solicitat admiterea acesteia şi anularea deciziei nr. 1814/2022, apreciind că aceasta este nelegală şi netemeinică, având în vedere dispoziţiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 430-432 C. proc. civ.

Revizuentul a susţinut că la data de 06 octombrie 2022 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, completul C. civ. 5 noul C. proc. civ. a pronunţat decizia nr. 1814/2022, părţi fiind A. în calitate de debitor şi B. S.A. (fosta C.) în calitate de creditor. Prin decizia nr. 1814/2022 s-a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin (instanţa de la domiciliul debitorului).

La data de 07 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, completul CC4 noul C. proc. civ. a pronunţat decizia nr. 2039/2021, părţi fiind A. în calitate de debitor şi D. în calitate de creditor. Prin această decizie s-a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti (instanţa de la reşedinţa debitorului).

Astfel, decizia nr. 1814/2022 este contrară primei soluţii, respectiv soluţiei dispuse prin decizia nr. 2039/2021, care a intrat sub autoritate de lucru judecat. Ca atare, revizuentul a solicitat anularea deciziei nr. 1814/2022.

Totodată, revizuentul a susţinut că are calitatea de debitor în ambele dosare, iar reşedinţa sa, aplicată în condiţiile legii pe cartea de identitate, este în Bucureşti, str. x, sector 6; domiciliul său este în Drobeta-Turnu Severin, jud. Mehedinţi.

A mai susţinut revizuentul că decizia atacată este nelegală şi netemeinică, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a limitat la textul de lege al art. 651 C. proc. civ. şi nu a ţinut seama de niciun argument logico-juridic pe care acesta l-a expus în notele de şedinţă prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin.

De asemenea, a învederat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a limitat în mod nelegal la decizia nr. 20/2021 pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii. Deşi deciziile RIL sunt obligatorii pentru toate instanţele de la publicare, interpretarea dată de completul C. civ. 5 este eronată, nefiind în spiritul şi litera legii şi încălcând dreptul la apărare al părţii aflată în dezavantaj – debitorul.

Revizuentul a indicat şi hotărârea nr. 21/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii li a susţinut că Înalta Curte trebuie să ţină cont şi de faptul că locul încheierii contractului de credit este sector 6 Bucureşti; la data încheierii contractului revizuentul avea reşedinţa legal stabilită în str. x, iar contractul a fost încheiat la sucursala Ghencea.

A mai învederat că nu se pot aplica dispoziţiile art. 112 C. proc. civ. şi nici nu se pot aplica ad literam cele ale art. 651 C. proc. civ., întrucât în dosarul nr. x/2022 este vorba de un singur debitor; în acelaşi sens a reţinut şi Judecătoria Drobeta-Turnu Severin când a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.

În consecinţă, revizuentul a apreciat că Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti este competentă a soluţiona, având în vedere faptul că domiciliul în fapt este în sectorul 6, iar instanţa trebuie să asigure dreptul la apărare prevăzut de art. 24 din Constituţie, precum şi dreptul de acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţie. În caz contrar, aceste drepturi devin iluzorii şi formale, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 6 pct. 1 CEDO.

Revizuentul a învederat că, aşa cum a reţinut şi Înalta Curte în decizia nr. 2039 din 07 octombrie 2021, noţiunea de domiciliu se raportează la locuinţa unde se găseşte în fapt persoana şi nu corespunde elementelor ce interesează evidenţa populaţiei, prin raportare la menţiunile din cartea de identitate, care au numai un caracter de evidenţă a persoanei respective, potrivit art. 91 C. civ.

De asemenea, a învederat că în accepţiunea CEDO noţiunea de domiciliu trebuie să primească o interpretare extensivă şi poate include şi reşedinţa secundară sau casa de vacanţă a unei persoane, întrucât persoana în cauză dezvoltă legături emoţionale puternice cu acea casă.

CEDO a mai reţinut că şi rulota poate fi considerată domiciliu, dar şi terenul unde ar urma să fie construită casa pentru a locuită (cauza Bachley vs. Marea Britanie, cauza Chapman vs. Marea Britanie).

A mai învederat că i-ar fi imposibil să se prezinte la termenele de judecată şi să se apere, fiindu-i astfel îngrădite dreptul la contradictorialitate şi oralitatea, cu consecinţa prejudicierii sale datorită drumurilor pe care ar trebui să le facă între Bucureşti şi Drobeta-Turnu Severin.

În sensul celor susţinute, revizuentul a indicat şi a depus practică a instanţelor de judecată în care s-a stabilit, în ceea ce îl priveşte, competenţa de soluţionare teritorială în Bucureşti.

În drept a invocat dispoziţiile art. 87, art. 88, art. 90 alin. (1), art. 91 alin. (1) C. civ.

Totodată, a învederat că nu deţine nicio proprietate, iar faptul că s-a născut în Drobeta-Turnu Severin nu arată că ar avea domiciliul în fapt acolo; locuinţa sa principală este în Bucureşti, conform menţiunii aplicate pe careta de identitate şi de 6 ani pe raza sectorului 6 Bucureşti.

Ca atare, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin este necompetentă teritorial a dispune prin încheiere executarea silită a revizuentului, instanţa competentă fiind Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti; acest aspect, în opinia revizuentului, conduce la concluzia că este lovită de nulitate încheierea nr. 1759/2022 a Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin prin care s-a încuviinţat executarea sa silită.

Faţă de cele arătate, având în vedere şi dispoziţiile O.U.G. nr. 97/2005 rap. la disp. art. 1 alin. (5), art. 16, art. 27, art. 124 şi art. 126 din Constituţie, dar şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, revizuentul a solicitat şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării, în temeiul art. 514 şi urm. C. proc. civ., a unei decizii în recurs în interesul legii prin care să se stabilească că reşedinţa este domiciliu.

Revizuentul a susţinut că, potrivit art. 27 din Constituţie, legiuitorul a situat domiciliul şi reşedinţa în egalitate.

Or, având în vedere că din ianuarie 2016 locuieşte în fapt în sectorul 6 din Bucureşti, solicită ca Înalta Curte să constate că reşedinţa sa este domiciliul de fapt şi este considerat şi domiciliul de drept, faţă de raţionamentul pe care l-a prezentat în cererea de revizuire. Astfel, a apreciat că, în această situaţie, reşedinţa nu numai că se confundă cu domiciliul, ci este chiar domiciliu.

Totodată, a învederat că potrivit DEX (Academia Română, Institutul de lingvistică "Iorgu Iordan – Al. Rosetti", Ed. UE, Bucureşti, 2016), reşedinţa înseamnă sediul unei autorităţi sau al unei persoane; localitate sau clădire în care se află acest sediu; loc. adj. de reşedinţă = care serveşte drept sediu unei autorităţi sau unei persoane (p.1045); domiciliu, domicilii = casa sau locul unde locuieşte cineva în mod statornic; locuinţă (p.355).

Prin urmare, reşedinţa este domiciliu.

Revizuentul a indicat şi dispoziţiile art. 31 din O.U.G. nr. 97/2005 şi a susţinut că, dacă din ianuarie 2016 şi până în prezent a locuit cu contract de închiriere legal încheiat şi înregistrat la organul fiscal competent, cu aplicarea reşedinţei pe careta de identitate, se poate vorbi de domiciliu, întrucât nu mai poate fi vorba de locuinţă temporară şi de domiciliu efectiv la adresa din sector 6 Bucureşti.

În analiza sa, instanţa trebuie să ţină seama şi de dispoziţiile art. 39 din O.U.G. nr. 97/2005, precum şi de cele ale art. 40 şi 42 din acelaşi act normativ.

În probaţiune s-a solicitat proba cu înscrisurile de la dosar.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata B. S.A. a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca nefondată şi obligarea revizuentului la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata a susţinut că, în cauză, nu operează autoritatea de lucru judecat, întrucât nu există triplă identitate de elemente: părţi, obiect şi cauză.

Totodată, a susţinut că decizia civilă nr. 2039 din data de 07 octombrie 2021, este pronunţată în dosarul nr. x/2021, în care părţi sunt: contestator A. şi intimaţi D., Casa de Pensii Sectorială a Ministerului Apărării Naţionale, Ministerul Apărării Naţionale-Direcţia Generală Juridică a M.Ap. N. şi Direcţia Generală juridică a M.Ap. N.

Deoarece în cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2022 calitatea de intimat o are B. S.A., nu poate fi vorba în cauză de autoritate de lucru judecată, întrucât nu există identitate de părţi.

De asemenea, a solicitat să nu se ţină seama de argumentele revizuentului, care ţin de temeinicia hotărârii pronunţate, fiind exclusă posibilitatea evaluării din partea instanţei de revizuire asupra temeiniciei sau legalităţii hotărârilor în discuţie.

Principiul securităţii raporturilor juridice, impune, printre altele. ca hotărârile judecătoreşti definitive să nu fie repuse în discuţie. În cauza Brumărescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că securitatea juridică presupune că nicio parte în proces nu este îndreptăţită să solicite revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive doar în scopul de a obţine o reexaminare a cauzei. Competenţa instanţelor sesizate cu o cerere de revizuire trebuie exercitată doar pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, nu pentru a efectua o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu trebuie tratată ca un recurs deghizat şi simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra problemei juridice ridicate de cauza respectivă nu reprezintă un motiv pentru reexaminare.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 430, 509 C. proc. civ. şi art. 1201 C. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Asupra admisibilităţii cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unui recurs în interesul legii, cerere formulată de revizuent în şedinţă publică, la acest termen de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul în interesul legii, reglementat de dispoziţiile art. 514-518 C. proc. civ., este acel mijloc procesual ce poate fi exercitat în scopul asigurării interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti, atunci când se constată că prin hotărâri judecătoreşti definitive au fost date soluţii diferite aceleiaşi probleme de drept.

Potrivit dispoziţiilor art. 514 C. proc. civ. "Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele diferit de instanţele judecătoreşti."

Rezultă că, potrivit dispoziţiilor legale mai sus menţionate, calitatea procesuală pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie aparţine unor subiecţi calificaţi, scopul declanşării recursului în interesul legii fiind acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti atunci când acestea au fost deja soluţionate diferit.

Cu alte cuvinte, sesizarea Înaltei Curţi nu se poate face de către orice persoană care ia cunoştinţă despre existenţa practicii neunitare în legătură cu o anumită problemă de drept, calitatea procesuală activă fiind rezervată de legiuitor unui număr limitat de persoane sau instituţii: procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, colegiul de conducere al Înaltei Curţi, colegiile de conducere ale curţilor de apel şi Avocatului Poporului.

Or, sesizarea în discuţie a fost formulată de o persoană (revizuentul din prezenta cauză), care nu se regăseşte printre cele expres şi limitativ enumerate de dispoziţiile legale anterior redate.

Prin urmare, revizuentul din prezenta cauză nu justifică legitimare procesuală activă pentru a formula o astfel de sesizare, motiv pentru care, în conformitate cu dispoziţiile art. 514 C. proc. civ., sesizarea va fi respinsă ca inadmisibilă.

Examinând cererea de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) cu referire la art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este tardivă, urmând a fi respinsă ca atare, pentru considerentele ce succed:

Revizuirea este calea de atac comună, extraordinară, de retractare, nedevolutivă şi nesuspensivă de drept de executare care se exercită împotriva hotărârii pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul ori, în cazurile anume prevăzute de lege, împotriva hotărârilor care nu evocă fondul şi prin care se urmăreşte, de regulă, înlăturarea erorilor în legătură cu stabilirea situaţiei de fapt.

Motivele care justifică exercitarea căii de atac a revizuirii sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1-11 C. proc. civ., iar termenele de revizuire sunt prevăzute în art. 511 C. proc. civ. şi sunt de două categorii: un termen general (de drept comun) - de o lună (art. 511 alin. (1) C. proc. civ.) şi trei termene speciale (de excepţie) - de 15 zile, de 3 luni şi de 6 luni (art. 511 alin. (2), art. 511 alin. (1) pct. 7 şi art. 511 alin. (3) C. proc. civ.).

Termenele de declarare a acestei căi de atac sunt termene procedurale, astfel că modul de calcul şi împlinire a acestora sunt guvernate de prevederile art. 181 şi art. 182 C. proc. civ.

Termenul general de o lună este prevăzut pentru primele opt motive de la art. 509 C. proc. civ.

În cazul motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., termenul general de o lună începe să curgă, potrivit art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.

Nerespectarea termenelor de revizuire atrage sancţiunea decăderii părţii interesate din dreptul de exerciţiu al căii de atac şi, în mod corelativ, dacă aceasta a fost formulată după împlinirea termenului, cererea va fi respinsă ca tardivă.

Cu privire la calcularea termenelor, art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. prevede că atunci când termenul se socoteşte pe săptămâni, luni sau ani, el se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an; dacă ultima lună nu are zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni.

În ceea ce priveşte împlinirea termenului, art. 182 alin. (1) C. proc. civ. prevede că termenul care se socoteşte pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlineşte la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură.

Neexercitarea dreptului în termenul prevăzut de lege se sancţionează cu decăderea, care reprezintă o sancţiune de drept procesual civil ce constă în pierderea dreptului de a îndeplini un act de procedură ce nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Instituţia decăderii este reglementată de art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Din economia acestor dispoziţii legale rezultă că decăderea intervine numai în caz de nerespectare a termenelor legale, imperative şi absolute, sancţionând neglijenţa părţii care nu şi-a exercitat dreptul procesual în termenul stabilit de lege.

Or, termenul de o lună, prevăzut de art. 511 alin. (1) C. proc. civ. are natura unui termen legal, imperativ şi absolut, nerespectarea lui fiind sancţionată cu decăderea părţii interesate din dreptul de a mai exercita calea de atac a revizuirii.

În cauza pendinte, ultima hotărâre judecătorească, pretins potrivnică, este decizia civilă nr. 1814 din data de 06 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă în dosarul nr. x/2022.

Această decizie, prin care s-a soluţionat conflictul de competenţă ivit între Judecătoria Drobeta Turnu Severin şi Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, stabilindu-se competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, este o decizie definitivă potrivit legii.

Astfel, dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ. prevăd că instanţa competentă să judece conflictul de competenţă pronunţă o hotărâre definitivă.

Or, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., "Sunt hotărâri definitive hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului", iar alin. (2) al aceluiaşi text de lege stabileşete că "Hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive (...) la data pronunţării."

Ca atare, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale evocate rezultă că deciziile pronunţate în soluţionarea conflictului de competenţă sunt decizii definitive de la data pronunţării.

În cauza dedusă judecăţii, cererea de revizuire a fost formulată la data de 30 noiembrie 2022, data transmiterii cererii prin e-mail, primind dată certă la data de 05 decembrie 2022 (zilele de 30 noiembrie şi 01 decembrie au fost zile de sărbătoare legală, ziua de 2 decembrie a fost zi liberă pentru salariaţii din domeniul public, iar zilele de 3 şi 4 decembrie au fost zile de sâmbătă şi duminică).

Cererea de revizuire ce face obiectul prezentului dosar este îndreptată împotriva unei hotărâri definitive chiar de la data pronunţării sale, respectiv de la data de 06 octombrie 2022.

Or, în raport cu dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu aplicarea art. 181 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., termenul pentru exercitarea căii de atac a revizuirii s-a împlinit la data de 07 noiembrie 2022 (într-o zi de luni).

Astfel, faţă de formularea neechivocă a textului legal, art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., termenul de o lună pentru exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii curge de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, care, în speţă, este data pronunţării acesteia, 06 octombrie 2022, iar nu de la data comunicării hotărârii respective.

De altfel, Curtea Constituţională, fiind sesizată cu controlul de constituţionalitate al dispoziţiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a constatat că acestea nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 21, art. 24 şi art. 126 alin. (2), reţinând că hotărârea atacată prin intermediul revizuirii - cale extraordinară de atac - nu este criticată în raport cu materialul dosarului existent la data pronunţării acelei hotărâri, ci numai pe baza unor împrejurări noi, necunoscute de instanţa de judecată la data pronunţării. De aceea, formularea şi motivarea unei cereri de revizuire nu depind în mod direct de cunoaşterea argumentării instanţei care a stat la baza pronunţării hotărârii atacate şi, pentru aceleaşi raţiuni, nu îngrădesc accesul liber la justiţie al revizuentului. Faptul că termenul de introducere a cererii de revizuire curge de la pronunţarea ultimei hotărâri nu împiedică accesul la justiţie al părţii şi nici dreptul la apărare, întrucât demonstrarea existenţei motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu presupune cu necesitate cunoaşterea considerentelor dezvoltate de instanţa care a pronunţat ultima hotărâre, ci implică doar argumentarea existenţei identităţii de părţi, obiect şi cauză din cele două procese, lucru posibil şi în lipsa motivării hotărârii a cărei revizuire se solicită (a se vedea Decizia nr. 524 din 5 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 922 din 16 noiembrie 2016 şi Decizia nr. 536 din 2 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 969 din 21 octombrie 2020).

Mai mult, prin Decizia nr. 235 din 5 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 31 iulie 2003, Curtea a reţinut că obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor.

De asemenea, prin Decizia nr. 251 din 9 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 10 aprilie 2006, Curtea a statuat că, în toate cazurile în care legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen, nu s-a procedat în sensul restrângerii accesului liber la justiţie, ci exclusiv pentru a asigura cadrul legal în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21.

Potrivit art. 126 alin. (2) coroborat cu art. 129 din Constituţie, stabilirea căilor de atac este de competenţa exclusivă a legiuitorului (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 320 din 14 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1027 din 8 noiembrie 2004). Or, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale în mod constant, accesul liber la justiţie nu presupune în toate cazurile accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situaţii diferite (a se vedea în acest sens Decizia nr. 129 din 6 decembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 23 mai 1996).

Prin urmare, în speţă, termenul legal de exercitare a căii de atac extraordinare a revizuirii curge de la data pronunţării hotărârii definitive atacate, respectiv decizia civilă nr. 1814 din data de 06 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă.

Pentru aceste considerente, având în vedere că termenul legal pentru declararea căii de atac extraordinare de retractare a fost depăşit, în temeiul art. 185 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca tardiv formulată, făcând astfel aplicarea sancţiunii decăderii, excepţia tardivităţii declarării acestei căi de atac fiind una de ordine publică, absolută, dirimantă, astfel încât, admiterea acesteia împiedică instanţa învestită cu soluţionarea cererii de revizuire, să analizeze admisibilitatea cererii de revizuire.

Totodată, având în vedere ordinea de prioritate stabilită pentru soluţionarea excepţiilor procesuale, potrivit căreia excepţia tardivităţii primează, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune nici analizarea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării, în temeiul art. 514 şi urm. C. proc. civ., a unei decizii în recurs în interesul legii prin care să se stabilească că reşedinţa este domiciliu, cerere formulată în cadrul cererii de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Respinge, ca tardiv formulată, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 1814 din 06 octombrie 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2022.

Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, la Completul de 5 judecători.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 04 aprilie 2023.