Statute of limitations for tort damages from criminal conduct: appeal dismissed, claim time-barred

Şedinţa publică din data de 04 aprilie 2023

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 01.04.2021, sub nr. x/2021, reclamantul UAT Mun. Constanţa prin Primar, în contradictoriu cu pârâţii: A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., a solicitat obligarea în solidar a acestora din urmă la plata sumei în cuantum total de 4.712.592,40 dolari, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând prejudiciu parţial cauzat patrimoniului UAT CONSTANŢA prin infracţiunile săvârşite în cazul de retrocedare notificat Primăriei Mun. Constanţa de K., astfel cum au fost acestea constatate definitiv de decizia penală a ÎCCJ nr. 32/A/2019, pronunţată dosarul nr. x/2008 (prejudiciu aferent tuturor poziţiilor din Dispoziţia 3694/2002 cu excepţia valorii terenurilor stabilite prin Dispoziţie aferent poziţiilor 6 şi a loturilor 3 şi 6 din cadrul poziţiei 10, care a fost dezmembrată în 8 loturi), cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 3687/21 octombrie 2021, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2021, au fost respinse ca nefondate: excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului. A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâţi şi, în consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată de către reclamanta UAT Municipiul Constanţa, legal reprezentată prin primar, L., în contradictoriu cu pârâţii A., C., D., E., F., G., J., B., H. şi I., ca prescrisă. A fost admisă excepţia nulităţii cererii de chemare în garanţie formulate de pârâtul E. şi, în consecinţă, a fost anulată cererea de chemare în garanţie. A fost respins ca nefondat capătul accesoriu de cerere formulat de reclamant, privind acordarea cheltuielilor de judecată, precum şi cererile formulate de pârâţii E., A., D., I. şi H. având ca obiect obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 147C din 14 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, au fost respins ca nefondate apelurile civile declarate de pârâţii D. şi E., de către reclamantul UAT Municipiul Constanţa, legal reprezentată prin primar, L., precum şi apelurile incidente declarate de pârâţii H., I. şi C., împotriva sentinţei civile nr. 3687/21 octombrie 2021, pronunţate de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi A., F., G., J., B..

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 147C din 14 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a declarat recurs recurenta-reclamantă UAT Municipiul Constanţa, criticând-o pe motive de nelegalitate, prin prisma cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile legale din materia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În cadrul unui prim argument, recurenta a susţinut că instanţa de apel s-a raportat în mod greşit la considerentele deciziei nr. 19/2019 a ICCJ, pronunţate în recurs în interesul legii, şi a interpretat normele de drept material prin utilizarea defectuoasă a metodei analogiei, în condiţiile în care au fost avute în vedere doar asemănările nu şi deosebirile dintre situaţia reglementată expres prin această decizie şi situaţia din prezenta cauză.

Prin decizia amintită, ICCJ a analizat o problemă de drept diferită de cea supusă judecăţii astfel că analogia dintre speţa de faţă, în cadrul căreia este analizată o faptă ilicită calificată ca infracţiune, şi situaţia analizată de ICCJ în decizia nr. 19/2019, în cadrul căreia a fost analizat un fapt licit, este greşită.

În soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune trebuie analizate circumstanţele particulare ale speţei, răspunderea pârâţilor ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite penale fiind diferită de acţiunea în răspundere civilă delictuală ca urmare a unui fapt ilicit, acestea având fundamente diferite iar paguba o altă semnificaţie.

Sub un alt aspect, recurenta a susţinut că, în mod greşit instanţa de apel a calificat momentul emiterii HCL de neconstituire parte civilă în dosarul penal ca fiind "momentul obiectiv" de natură a determina începutul prescripţiei răspunderii civile, în condiţiile în care informaţiile pe care organele de cercetare penală le-au adus la cunoştinţa reclamantei nu în legătură cu infracţiunile comise de pârâţi nu aveau caracter cert, existenţa infracţiunii şi a prejudiciului urmând a fi stabilite doar ulterior, în situaţia trimiterii în judecată a pârâţilor, de către instanţele penale.

Aşadar, informarea primită din partea organelor de urmărire penală nu poate fi asimilată cunoaşterii sau posibilităţii de cunoaştere a prejudiciului şi a responsabililor de acesta, pentru a marca momentul de început al prescripţiei, emiterea unor ordonanţe de către procurori/sau chiar a unui rechizitoriu nefiind de natură a substitui atributul unui judecător de a da calificare atât temeiniciei, cât şi legalităţii situaţiei de fapt.

Din acest motiv, prin HCL-ul adoptat, Consiliul local a apreciat că, în lipsa unei expertize întocmite de un expert autorizat ANEVAR, nu se poate constata existenţa unui prejudiciu şi, prin urmare, nu poate formula pretenţii civile în procesul penal.

Aşadar, calificarea ca "obiectiv" a unui moment caracterizat de atât de multe incertitudini şi controverse, în mod evident nu poate fi reţinută, "cunoaşterea", la care se referă textul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 fiind, prin definiţie, un proces complex ce presupune certitudine şi exclude îndoiala. Or, simpla luare la cunoştinţă a unor informaţii venite din partea organelor de urmărire penală nu poate avea semnificaţia cunoaşterii, contrar oricăror argumente contrare.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile din materia prescripţiei extinctive, în condiţiile în care, în cazul particular al speţei de faţă, răspunderea civilă decurge din săvârşirea unor infracţiuni, aspect ce nu poate fi neglijat. Ignorarea acestei premise conduce inevitabil la o stabilire greşită a determinării momentului începutului prescripţiei extinctive.

În opinia recurentei, distincţia între răspunderea civilă care derivă din comiterea unei infracţiuni şi răspunderea civilă care derivă din săvârşirea unei fapte ilicite civile, nu numai că este importantă, dar este esenţială în logica juridică.

Raporturile dintre cele două acţiuni sunt ilustrate în principiul "penalul ţine în loc civilul", astfel că instanţa civilă care judecă separat acţiunea civilă pentru repararea pagubei rezultată din săvârşirea unei infracţiuni este obligată să suspende procesul după punerea în mişcare a acţiunii penale, măsură impusă de legiuitor tocmai pentru a se stabili cine este persoana vinovată de comiterea faptei ilicite şi producerea pagubei. Dispoziţiile procesuale civile permit instanţei civile să suspende judecata acţiunii civile până la soluţionarea definitivă a cauzei penale. Nu poate fi sancţionat, deci, reclamantul care a respectat prevederile legale din materie penală pentru stabilirea în mod definitiv a persoanei vinovate de comiterea infracţiunii care i-a produs paguba.

Instanţa de apel a calificat contextul derulării dosarul penal ca reprezentând doar "inconveniente procedurale", ceea ce, în opinia recurentei, nu poate fi acceptat.

Noţiunile de prejudiciu şi de faptă ilicită sunt interdependente în cazul de faţă, prejudiciul fiind o componentă a laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, pentru care, în 2019, au fost condamnaţi toţi inculpaţii, pârâţi în prezenta cauză.

În speţă, instanţa este învestită cu recuperarea prejudiciului urmare a ilicitului penal doar pentru un caz de retrocedare, deşi ÎCCJ, pentru a reţine abuzul în serviciu şi complicitatea la abuz în serviciu, a stabilit întâi existenţa unui grup infracţional organizat şi aderarea la aceasta şi abia ulterior a putut trage concluzia cu privire la existenţa infracţiunilor.

Recurenta consideră că în mod greşit instanţa de apel a apreciat ca fiind lipsită de relevanţă împrejurarea dacă unitatea reclamantă a crezut sau nu în temeinicia acuzaţiilor, faptul că a acţionat sau nu cu bună-credinţă şi că a dat prioritate prezumţiei de nevinovăţie, întrucât, în opinia sa, toate aceste aspecte se circumscriu elementelor necesare a identifica începutul termenului de prescripţie extinctivă, indiferent de norma de drept aplicabilă, respectiv, Decretul 167/1958 sau noul C. civ.

Recurenta a criticat şi modul succint în care instanţa de apel a analizat teza referitoare la "suspendarea termenului de prescripţie extinctivă ca urmare a derulării procesului penal" şi la derogarea implicită de la prevederile decretului privind prescripţia extinctivă prin aplicarea C. proc. pen., apreciind că instanţa a făcut o analiză rigidă a art. 19 C. proc. pen. şi a concluzionat în mod greşit că nu se poate discuta aplicabilitatea acestuia în contextul în care la acest moment este analizată o cauză ulterioară soluţionării dosarului penal.

În speţă, trebuie analizate consecinţele prescripţiei dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală, când fapta ilicită constituie şi infracţiune. Dată fiind derularea unui proces penal în urma căruia s-a tranşat asupra faptelor ilicite săvârşite de mai multe persoane, dreptul la exercitarea acţiunii în despăgubiri a devenit efectiv abia la data de 07 februarie 2019, când a rămas definitivă decizia penală nr. 32/2019 pronunţată de ÎCCJ.

Momentul de început al termenului de prescripţie extinctivă poate fi marcat de emiterea HCL, însă, faţă de necunoaşterea elementelor necesare, fie termenul a fost suspendat până la pronunţarea Deciziei 32/2019, fie prevederile Decretului 168/1954 sunt abrogate implicit de prevederile C. proc. civ.. În opinia recurentei, începutul termenului de prescripţie este temporizat, nu până la încetarea mandatului primarului A., ci până la cunoaşterea obiectivă (judecătoreşte) a pagubei şi a celui ce răspunde de ea, decizia penală nr. 32/2019 putând fi asimilată unei condiţii suspensive.

Recurenta consideră că regulile privind prescripţia extinctivă trebuie obligatoriu corelate cu derogările stabilite prin vechiul C. proc. pen., în condiţiile în care, potrivit art. 1 alin. (2), procesul penal trebuie să contribuie la apărarea drepturilor persoanelor, adică implicit a drepturilor părţii vătămate.

Pe de altă parte, solicită să se aibă în vedere că, în cazul în care ilicitul civil îmbracă şi forma ilicitului penal, C. proc. pen. a venit să acorde chiar o prelungire a termenului de prescripţie, permiţându-i păgubitului antrenarea răspunderii civile în dosarul penal până la data citirii actului de sesizare şi chiar după această dată prin introducerea acţiunii la instanţa civilă, ceea ce echivalează cu o prelungire implicită a termenului de prescripţie până la o dată care se poate situa mult peste termenul general de prescripţie prevăzut de Decretul 167/1958.

Suspendarea obligatorie a acţiunii civile (reglementată de art. 19 C. proc. pen.) întăreşte concluzia că este vorba despre o derogare de la reglementarea privind prescripţia extinctivă fie cu privire la momentul de la care începe să curgă, fie de instituire a unei suspendări, prin efectul legii, a cursului prescripţiei până la soluţionarea definitivă a cauzei penale.

În speţa de faţă, citirea actului de sesizarea s-a făcut abia în anul 2012. Dacă prevederile Decretului 167/1598 ar fi analizate în mod autonom, pornind de la premisa că termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă din anul 2008 (chiar ignorând motivul de suspendare generat de mandatul pârâtului A.) ar însemna că în anul 2011 termenul să fie împlinit, cu toate că în penal nu intervenise citirea actului de sesizare.

Recurenta concluzionează în sensul că, prin derogările stabilite în C. proc. pen. faţă de reglementările din Decretul 167/1958 şi C. proc. civ., finalitatea urmărită de legiuitor a fost tocmai aceea de a acorda protecţie suplimentară intereselor persoanei vătămate de faptele penale comparativ cu interesele persoanei vătămate de faptele ilicite, ce constă în: facilitarea participării persoanei vătămate cu drepturi procesuale active pe latura penală a cauzei, dându-i posibilitatea şi implicit lăsându-i opţiunea dacă în procesul penal va face apărări pe latura penală a cauzei, sau doar pe latura civilă în situaţia în care se constituie parte civilă; stabilirea unei derogări de la întinderea termenului de prescripţie şi/sau suspendări ale termenelor de prescripţie; stabilirea unei derogări de la regulile de probaţiune în plan civil prin instituirea autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale de condamnare.

În opinia recurentei, curgerea termenului de prescripţie este suspendată până la momentul rămânerii definitive, sau cel puţin plasează începutul termenului de prescripţie la acest moment. În acest caz special, în care ilicitul civil îmbracă şi forma ilicitului penal, C. proc. pen. scoate raportul juridic civil din sfera de aplicare a Decretului 167/1958, cel puţin a art. 8 din Decret, şi produce efectul suspendării cursului prescripţiei extinctive până la finalizarea litigiului penal sau chiar prezumă neînceperea acestuia până la aceeaşi dată.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că motivarea deciziei atacate este contradictorie, aspect apt să producă confuzie sub aspectul determinării momentului la care reclamanţii puteau cunoaşte paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Recurenta consideră că nu i se poate imputa neexercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, în condiţiile în care acest drept nu a putut fi exercitat în mod efectiv, existând un conflict evident de interese la acel moment.

Jurisprudenţa constantă a instanţelor din ţară stabileşte că momentul cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea constituie elemente care se determină pe baza împrejurărilor de fapt ale fiecărei cauze în parte, or, acest deziderat impune o analiză riguroasă a circumstanţelor unei situaţii date, ceea ce, în speţă, nu s-a realizat.

Instanţa de apel a reţinut ca pertinente probe şi informaţii necorelate cu situaţia dosarului penal, fără să treacă efectiv la o coroborare a întregului material probator potrivit principilor aflării adevărului şi al rolului activ.

În speţă, s-a apreciat ca relevantă în soluţionarea cauzei data emiterii HCL-ului prin care Consiliul Local a decis neconstituirea de parte civilă în dosarul penal. Această probă este considerată concludentă, cu toate că vine în contradicţie cu toate celelalte date şi informaţii din dosar, mai cu seamă soluţiile ce au fost pronunţate în dosarul penal şi contextul în care au fost pronunţate.

Acţiunea în antrenarea răspunderii civile delictuale nu este independentă de derularea procesului penal, în care se realizează cercetări referitoare la existenţa prejudiciului şi la persoana făptuitorului, fiind, aşadar, relevantă în soluţionarea acestei critici, analiza împrejurării dacă reclamanţii puteau acţiona separat în faţa instanţei civile, câtă vreme, pe o parte, mandatul primarului A. a încetat în iunie 2015, iar în 2017 (adică în presupusul termen de prescripţie de 3 ani) Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat o soluţie de achitare a majorităţii inculpaţilor.

Or, în cauza dedusă judecăţii, aceste aspecte nu au fost analizate, în concret, de către instanţa de apel, ceea ce conduce la concluzia că nu au fost lămurite pe deplin împrejurările de fapt ale cauzei.

Termenul de prescripţie nu poate curge până când nu se cunoaşte natura ilicită a faptei. Or, în cauză, această natură nu ar fi putut fi determinată doar prin emiterea unei adrese prin care se solicită un punct de vedere cu privire la constituire sau nu de parte civilă.

Începutul prescripţiei trebuie să fie amânat până la momentul la care reclamantul ar fi avut certitudinea caracterului ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii pe care o invocă.

Neconstituirea de parte civilă nu reprezintă o renunţare la dreptul de a recupera prejudiciile generate de fapta ilicită. Această hotărâre a avut ca temei imposibilitatea efectivă a Consiliului Local de a se pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei unei fapte ilicite/penale, a unui prejudiciu şi implicit a persoanelor care se fac vinovate de acuzaţiile puse în seama acestora şi a avut la bază Referatul întocmit de Primarul Municipiului Constanţa, A., ce însoţeşte HCL.

Instanţa de apel nu a analizat opţiunile pe care le avea la dispoziţie UAT.

Astfel, constituirea de parte civilă din anul 2008 nu era o obligaţie. Consiliul Local nu avea convingerea că informaţiile furnizate de parchet sunt suficiente şi relevante pentru a încălca prezumţia de nevinovăţie a unor persoane, dispoziţiile de primar beneficiind de prezumţia de legalitate. Pe de altă parte, în anul 2008, UAT nici nu se putea constitui în mod real ca parte civilă, în contextul mandatului primarului A., conflictul de interese fiind mai mult decât evident. Opţiunea de a se constitui parte civilă nu a fost reală nici măcar în 2012 când a avut loc citirea actului de sesizare a instanţei, pentru aceleaşi motive precum cele din 2008. Introducerea acţiunii civile la instanţa civilă, în anul 2015, data încetării mandatului primarului A. ar fi însemnat suspendarea demersului civil (dosarul penal fiind în soluţionarea fondului la acel moment), ceea ce ar fi făcut demersul ineficient. În 2017, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat o sentinţă de achitare a inculpaţilor cercetaţi în acest caz de retrocedare, instanţa reţinând că nu există pagubă, nu există infracţiuni, că la momentul retrocedării terenurilor au fost respectate toate normele în vigoare la acel moment şi că rechizitoriul nu este clar, inteligibil, nu sunt dovezi cu privire la săvârşirea de infracţiuni şi că specialiştii DNA nu erau autorizaţi să facă evaluări de teren – adică ceea ce criticase Consiliul Local în anul 2008.

Introducerea în 2017, 2018 a unei acţiuni civile, în condiţiile în care inculpaţii beneficiau de prezumţia de nevinovăţie până la rămânerea definitivă a hotărârii penale, în condiţiile în care dispoziţiile de primar beneficiau de prezumţia de legalitate, ar fi făcut demersul ineficace, dincolo de suspendarea de drept care ar fi operat. UAT nu avea pârghii eficiente si probe convingătoare de a dovedi faptele ilicite si pagubele suferite.

Prejudiciul reprezintă consecinţa negativă suferită de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană. Atât timp cât în cazul de faţă nu se cunoştea dacă a fost sau nu săvârşită o faptă ilicită, nu se poate considera că ar fi fost cunoscută existenţa prejudiciului.

Recurenta apreciază că într-un caz complex, precum cel din speţă, instanţele de judecată trebuie să aibă în vedere inclusiv reglementările legale stabilite prin C. proc. pen.. Ignorarea tuturor împrejurărilor cauzei, a tuturor legăturilor de ordin legislativ, conduce în cele din urmă la conturarea unui mecanism de aplicare rigid şi implicit la pronunţarea unor soluţii injuste şi inechitabile.

Soluţionarea chestiunii litigioase circumscrise determinării momentului de început al prescripţiei presupune verificarea unor aspecte de fapt şi de drept, pe baza examinării probatoriului, or, instanţa de apel s-a limitat doar la o analiză bazată pe analogie.

Pentru toate aceste motive, recurenta reclamantă a solicitat admiterea căii de atac aşa cum a fost formulată.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii pârâţi F., J., C. D., I. şi H. au formulat şi depus întâmpinări, în termen legal, solicitând, în esenţă, respingerea recursului declarat de reclamanta U.A.T. Municipiul Constanţa, ca nefondat, şi menţinerea ca legală a deciziei civile nr. 147/C/14.06.2022 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa.

Recurenta reclamantă U.A.T. Municipiul Constanţa a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimaţii pârâţi, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de aceştia, reiterând susţinerile formulate prin motivele de recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de reclamantă, prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, prin acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză, reclamanta UAT Mun. Constanţa prin Primar a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. la plata sumei de 4.712.592,40 dolari, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând prejudiciu parţial cauzat patrimoniului UAT Constanţa prin infracţiunile săvârşite în cazul de retrocedare notificat Primăriei Mun. Constanţa de K., astfel cum au fost acestea constatate definitiv prin decizia penală nr. 32/A/2019 pronunţată de ICCJ în dosarul x/2008 (prejudiciu aferent tuturor poziţiilor din Dispoziţia 3694/2002, cu excepţia valorii terenurilor stabilite prin Dispoziţie aferent poziţiilor 6 şi a loturilor 3 şi 6 din cadrul poziţiei 10, care a fost dezmembrată în 8 loturi).

Prin sentinţa tribunalului, acţiunea reclamantei a fost respinsă ca prescrisă, reţinându-se în motivare că termenul de prescripţie a început să curgă cel mai târziu la data la care reclamanta, prin primar şi, respectiv, consiliul local, trebuia să cunoască existenţa pagubei şi a persoanelor considerate răspunzătoare.

În condiţiile în care, prin adresa din data de 20.02.2008, Consiliul Local al Mun. Constanţa a fost încunoştinţat de organul de urmărire penală cu privire la obiectul dosarului penal nr. x/2005, fiind indicate persoanele învinuite, menţiunea că prin faptele penale patrimoniul Mun. Constanţa a fost deposedat de terenuri, cu indicarea valorii acestora, faptele imputate fiind menţionate în Ordonanţa penala nr. 29/P/2005, comunicată, împreună cu o copie a raportului de constatare tehnico-ştiinţifică, s-a apreciat de către instanţa de fond că, la data primirii adresei organului de urmărire penală sau cel mai târziu la data de 13.03.2008, când, prin Hotărârea nr. 139, Consiliul Local a precizat că nu se constituie parte civilă în procesul penal întrucât nu se poate pronunţa asupra existenţei vreunui prejudiciu în patrimoniul UAT Constanţa, reclamanta trebuia să cunoască atât paguba, cât şi persoanele răspunzătoare de producerea sa, astfel că, de la acest moment, a început a curge şi termenul de prescripţie a dreptului său material la acţiune.

Apărarea reclamantei în sensul că nu a putut cunoaşte paguba şi pe cei care răspund de ea decât la momentul condamnării definitive a inculpaţilor a fost înlăturată de prima instanţă cu motivarea că, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale nu era necesară condamnarea penală a autorilor faptelor ilicite şi nici stabilirea printr-o hotărâre penală definitivă a vinovăţiei făptuitorului, fiind suficient ca persoana prejudiciată să cunoască cine este acesta.

Instanţa de fond a mai reţinut că, dată fiind calitatea de primar a pârâtului A., deţinută la data săvârşirii infracţiunilor, precum şi data la care Municipiului Constanţa i s-a adus la cunoştinţă de către organul penal despre existenţa pagubei şi a persoanelor responsabile de aceasta, în speţă sunt incidente şi dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 167/1958, care reglementează un caz de suspendare a cursului prescripţiei extinctive ce se aplică raporturilor dintre cel care administrează în temeiul legii bunurile altuia şi cel ale cărui bunuri sunt administrate, prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 215/2001, astfel că, deşi a început la data de 13.08.2008, prescripţia nu a curs între unitatea administrativ – teritorială şi pârâtul A. până la data încetării mandatului acestuia, 05.06.2015, conform Ordinului Prefectului nr. 261/05.06.2015.

În condiţiile solidarităţii pasive dintre pârâţi, s-a constatat că suspendarea cursului termenului de prescripţie produce efecte în raport cu toţi pârâţii, raportat la dispoziţiile art. 1003 din C. civ. vechi.

În privinţa legii civile aplicabile prescripţiei, Tribunalul a reţinut că prescripţia extinctivă rămâne în întregime supusă legii civile vechi, întrucât nu ar fi posibil a se analiza incidenţa unui caz de suspendare a prescripţiei, respectiv, cursul termenului, în raport cu legea veche, iar durata termenului, în raport cu legea nouă.

Prin decizia recurată, curtea de apel a confirmat reţinerile instanţei de fond, inclusiv cele cu privire la momentul de la care curge prescripţia dreptului material la acţiune.

În esenţă, instanţa de apel a reţinut că, cel mai târziu la data de 13.03.2008, Consiliul Local Constanţa a cunoscut despre existenţa dosarului penal care cuprindea informaţii atât cu privire la prejudiciu, cât şi cu privire la persoanele responsabile de producerea lui, acesta fiind momentul obiectiv al producerii pagubei, apreciat ca atare prin aplicarea mutatis mutandis a statuărilor instanţei supreme din cuprinsul Deciziei nr. 19/2019, dată în recurs în interesul legii.

Indicând considerentele deciziei instanţei supreme în raport de care a concluzionat în sensul de mai sus, Curtea de Apel Bucureşti a subliniat că, atât timp cât din economia acestora rezultă că dezlegările obligatorii privesc atât raporturile de drept comun, în aplicarea prevederilor art. 8 din Decretul-lege 167/1958, cât şi raporturile de dreptul muncii (care priveau speţa în legătură cu care a fost pronunţată decizia dată în recurs în interesul legii), raţionamentul expus de Înalta Curte este aplicabil şi speţei de faţă, în condiţiile în care reclamanta invocă un prejudiciu produs de pârâţi în exercitarea funcţiei, cererea este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, iar prima instanţă a dezbătut problema prescripţiei extinctive, prin raportare la prevederile Decretului 167/1958.

Pe cale de consecinţă, s-a constatat că momentul producerii pagubei trebuia cunoscut de reclamantă, după cum şi persoana responsabilă de producerea acesteia era identificată în dosarul penal, cel mai târziu la momentul la care unitatea a fost întrebată expres de instanţa penală dacă se constituie parte civilă cu prejudiciul ce rezultă din săvârşirea faptelor incriminate.

Împrejurarea că, la data de 13.03.2008, prin hotărâre a consiliului local, reclamanta a ales să nu se constituie parte civilă precum şi motivele care au stat la baza acestei manifestări de voinţă au fost apreciate ca fiind lipsite de relevanţă în speţa de faţă, ceea ce interesează în analiza prescripţiei fiind doar faptul cert că, la momentul respectiv, reclamanta a avut cunoştinţă de fapte şi de prejudiciu, a cunoscut efectiv ambele elemente care conduceau la naşterea dreptului la acţiune, dar, din motive care nu privesc prezenta cauză a ales să rămână în pasivitate pentru mai bine de 3 ani.

Faptul că unitatea reclamantă a crezut sau nu în temeinicia acuzaţiilor, că a acţionat cu bună-credinţă sau nu, că a dat prioritate prezumţiei de nevinovăţie sunt chestiuni ce excedează limitelor învestirii şi nu prezintă nicio relevanţă asupra momentului naşterii dreptului la acţiune, acest moment fiind, în esenţă, unul obiectiv, în timp ce motivaţiilor invocate sunt pur subiective. Nici introducerea acţiunii separate şi nici prezumata suspendare a judecăţii până la judecarea definitivă a cauzei penale nu poate afecta în vreun fel data la care începe să curgă termenul de prescripţie, în cauză nefiind identificate cauze de întrerupere/suspendare a cursului prescripţiei.

Cu referire la prejudiciu, instanţa de apel a reţinut că determinarea momentului de început al cursului prescripţiei nu depinde de cunoaşterea întinderii lui ci doar de cunoaşterea existenţei lui, cele două noţiuni fiind diferite.

Susţinerile reclamantei referitoare la incidenţa art. 19 alin. (2) din vechiul C. proc. pen. au fost apreciate ca neîntemeiate, instanţa de apel reţinând că aceste dispoziţii legale reglementează un caz de suspendare a acţiunii civile promovate pe cale separată, cauza de suspendare de natură procedurală privind, însă, judecată în faţa instanţei, nicidecum suspendarea cursului prescripţiei, ca instituţie de drept substanţial, astfel încât art. 19 invocat nu prezintă relevanţă în prezenta cauză.

Ca nefondată a fost înlăturată şi susţinerea reclamantei în sensul că în lipsa infracţiunii nu există prejudiciu, instanţa de apel reţinând că, în cauză, ceea ce se invocă este delictul civil, astfel că nu se analizează fapta de natură penală.

Concluzionând, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor legale privind prescripţia extinctivă, la data introducerii cererii de chemare în judecată pe rolul instanţe, respectiv 01.04.2021, fiind împlinit termenul de prescripţie, cu depăşirea evidentă a celor 3 ani prevăzuţi de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

1. Raportat la aspectele de fapt şi de drept care au fundamentat decizia recurată, Înalta Curte constată că este lipsită de temei susţinerea recurentei conform căreia, în soluţionarea cauzei, s-ar fi făcut o greşită aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripţia extinctivă, ceea ce ar fi condus la o soluţie nelegală şi la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, în raport de obiectul cauzei, respectiv obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului cauzat reclamantei prin fapte care au îmbrăcat forma ilicitului penal, săvârşite în perioada 2001 – 2002, şi de cauza cererii de chemare în judecată, respectiv răspunderea civilă delictuală, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), pe care le-a coroborat cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, potrivit cărora "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Prin art. 8 din Decretul nr. 167/1958 se consacră o regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive caracterizată prin stabilirea a doua momente alternative de la care prescripţia începe să curgă şi anume, pe de o parte, momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, iar, pe de alta parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul trebuia ori putea sa cunoască aceste elemente.

În aplicarea prevederilor legale menţionate, în speţă, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este cel la care reclamanta a fost încunoştinţată de către organele de urmărire penală în legătură cu dosarul penal în care se efectuau cercetări faţă de pârâţii din prezenta cauză, precum şi cu prejudiciul adus patrimoniului UAT Constanţa sau, cel mai târziu, momentul la care reclamanta a precizat că nu înţelege să se constituie parte civilă în procesul penal, 13.03.2008, când a fost emisă Hotărârea Consiliului Local Constanţa, instanţa de apel considerând că acesta este momentul la care reclamanta ar fi trebuit să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, conform dispoziţiilor legale mai sus citate.

Aşadar, instanţa de apel, în determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, s-a raportat la momentul obiectiv al datei la care reclamanta putea şi trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, apreciind că sunt aplicabile mutatis mutandis statuările instanţei supreme din cuprinsul Deciziei nr. 19/2019 date în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Declarând prezentul recurs, reclamanta a susţinut, sub un prim aspect, că instanţa de apel s-a raportat în mod greşit la considerentele deciziei nr. 19/2019 a ICCJ, pronunţate în recurs în interesul legii, şi a interpretat normele de drept material prin utilizarea defectuoasă a metodei analogiei, în condiţiile în care prin decizia amintită, ICCJ a analizat o problemă de drept diferită de cea supusă judecăţii în prezenta cauză, astfel că analogia dintre speţa de faţă, în cadrul căreia este analizată o faptă ilicită calificată ca infracţiune, şi situaţia analizată de ICCJ în decizia nr. 19/2019, în cadrul căreia a fost analizat un fapt licit, este greşită.

Deşi este adevărat că situaţia de fapt din speţa de faţă, determinată pe baza probelor administrate, nu este similară celei avute în vedere la momentul pronunţării deciziei nr. 19/2019, Înalta Curte reţine că, în ambele ipoteze, independent de normele de drept incidente, relevante, sub aspectul prescripţiei extinctive, sunt prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 (corespondentul art. 2.528 din noul C. civ.) cu privire la determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripţie extinctivă – în raport cu data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, moment care nu poate fi influenţat, astfel cum s-a statuat deja, de un act întocmit de un terţ faţă de raportul juridic (un act de control efectuat de Curtea de Conturi, în situaţia avută în vedere la pronunţarea deciziei nr. 19/2019, respectiv, o hotărâre de condamnare, în situaţia din speţa dedusă judecăţii în prezenta cauză).

Astfel, prin decizia menţionată, s-a statuat că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

S-a reţinut în considerentele deciziei, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curţii de Conturi sau altui organ cu atribuţii de control (paragraful 57), că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (paragraful 60), astfel încât invocarea actului de control este irelevantă, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că acesta ar reprezenta punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive (paragraful 61) şi, de asemenea, nefiind asimilat de lege ca act întreruptiv al cursului prescripţiei extinctive (paragraful 62).

Or, aplicând regulile de interpretare logică referitoare la analogie, care presupun, mutatis mutandis, existenţa aceleiaşi soluţii sau dezlegări în drept atunci când există aceleaşi raţiuni ale legii (ubi eadem ratio, ibi eadem jus), în mod corect instanţa de apel a considerat că raţionamentul expus de Înalta Curte în decizia nr. 19/2019 interesează speţa de faţă, în condiţiile în care prejudiciul a cărui recuperare se încearcă a fost produs de pârâţi în exercitarea funcţiilor pe care le aveau, cererea este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, iar problema prescripţiei extinctive a fost analizată prin raportare la prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Practic, instanţa de apel a determinat, prin raportare la raţionamentul ce se desprinde din cuprinsul deciziei nr. 19/2019 a ICCJ, doar momentul obiectiv al datei la care reclamanta putea şi trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, însă, în concret, momentul de început al termenului de prescripţie a fost stabilit ţinând cont de circumstanţele esenţiale şi datele particulare ale speţei, aşa cum au rezultat din probele administrate în cauză, susţinerile în sens contrar formulate de recurentă fiind neîntemeiate.

Pentru aceste considerente, critica referitoare la interpretarea greşită a normelor de drept material prin utilizarea defectuoasă a metodei analogiei în raport de decizia nr. 19/2019 a ICCJ – Completul competent să judece recursul în interesul legii urmează a fi înlăturată ca neîntemeiată.

Neîntemeiată este şi susţinerea referitoare la greşita calificarea a momentului emiterii HCL de neconstituire parte civilă în dosarul penal ca fiind "momentul obiectiv" de natură a determina începutul prescripţiei răspunderii civile. Recurenta consideră că simpla luare la cunoştinţă a unor informaţii venite din partea organelor de urmărire penală nu poate avea semnificaţia cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, în sensul art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, câtă vreme informaţiile furnizate de către Parchet erau neconcludente, prezentau vulnerabilităţi, fiind, astfel, sancţionate de consilierii locali prin emiterea unei hotărâri de neconstituire de parte civilă în dosarul penal. Ca urmare, recurenta susţine că singurul moment ce poate fi luat în considerare pentru stabilirea începutului termenului de prescripţie este data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pronunţate de ICCJ.

Cu referire la aceste susţineri, Înalta Curte subliniază încă o dată faptul că dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, conform cărora "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea", stabilesc două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei: unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative corespunde necesităţii de a armoniza dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia.

În speţă, prevalându-se de data pronunţării hotărârii definitive de condamnare a pârâţilor în procesul penal, recurenta reclamantă susţine că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu exista nicio certitudine cu privire la existenţa infracţiunilor, la temeinicia acuzaţiilor aduse inculpaţilor, pârâţi în prezenta cauză, la existenţa şi întinderea prejudiciului, aspecte care au fost tranşate definitiv doar prin pronunţarea hotărârii de condamnare.

Susţinerea recurentei nu îşi găseşte, însă, temei în dispoziţia legală mai sus citată, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de pronunţarea unei hotărâri de condamnare, respectiv, de stabilirea vinovăţiei făptuitorului, a existenţei şi a întinderii prejudiciului, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Aşadar, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă hotărârea definitivă de condamnare a pârâţilor pentru infracţiunile ce le-au fost reţinute în sarcină în procesul penal şi care au constituit fapta cauzatoare de prejudiciu, pentru că izvorul obligaţiei pârâţilor de plată a despăgubirilor ce fac obiectul cauzei nu îl reprezintă hotărârea judecătorească, ci fapta ilicită comisă de aceştia, care a generat paguba invocată.

Câtă vreme prescripţia extinctivă se raportează la dreptul reclamantei de a-şi recupera paguba şi la fapta generatoare a acestui drept, este evident că data pronunţării hotărârii de condamnare în procesul penal, în care reclamanta nu a înţeles să se constituie parte civilă, este lipsită de relevanţă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală în raport de care să se poată stabili că acesta ar putea reprezenta punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive.

Cum textul art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 prevede în mod expres că termenul de prescripţie va începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acest moment nu poate fi decât acela în care reclamanta a aflat de la organele de cercetare penală de prejudiciul adus patrimoniului unităţii administrativ teritoriale, de faptele care au generat acest prejudiciu şi de persoanele care sunt cercetate pentru săvârşirea acestora.

În ce priveşte întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).

În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentei potrivit căreia înainte de pronunţarea hotărârii de condamnare nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.

În raport de dezlegările cu valoare de principiu conţinute în Decizia RIL nr. 19/2019, mai sus menţionate, Înalta Curte reţine că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă decizia de condamnare, paguba fiind preexistentă acesteia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale ce îi reveneau Consiliului local, prerogative în virtutea cărora acesta, din momentul în care a fost informat de organele de cercetare penală în legătură cu existenţa dosarului penal şi a pagubei aduse patrimoniului UAT Constanţa, ar fi putut să demareze efectuarea de verificări şi chiar proceduri de recuperare a prejudiciului.

Contrar susţinerilor recurentei în sensul că informaţiile furnizate de organele de cercetare penală nu erau concludente, constatările acestora neavând caracter cert, astfel că nu pot fi asimilate cunoaşterii de către titularul dreptului a pagubei şi a celui ce răspunde de ea, Înalta Curte reţine, în acord cu opinia instanţelor de fond, că, în realitate, reclamanta a avut la dispoziţie toate elementele necesare pentru a acţiona, încă din anul 2008, când a fost încunoştinţată cu privire la toate detaliile şi împrejurările care au generat paguba în patrimoniul său şi când, a hotărât, totuşi, să nu se constituie parte civilă în procesul penal şi să nu întreprindă niciun alt demers în vederea recuperării prejudiciului.

Împrejurarea că reclamanta nu a crezut în temeinicia acuzaţiilor şi a dat prioritate prezumţiei de nevinovăţie nu poate constitui un element în funcţie de care poate fi identificat începutul termenului de prescripţie extinctivă, acceptarea unei astfel de posibilităţi fiind în vădită contradicţie cu norma de drept aplicabilă, respectiv, Decretul 167/1958.

În determinarea momentului obiectiv la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea nu poate fi avută în vedere atitudinea subiectivă a păgubitului, întrucât motivele invocate constituie simple susţineri, lipsite de relevanţă din această perspectivă.

A susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a rămas definitivă hotărârea de condamnare ar însemna a lipsi de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de reclamantă pe considerente subiective referitoare la lipsa de certitudine a informaţiilor primite de la organele de urmărire penală, la prezumţia de nevinovăţie de care se bucurau inculpaţii, la faptul că nu se putea pronunţa asupra existenţei vreunui prejudiciu în patrimoniul UAT Constanţa, etc. Din această perspectivă, apar ca fiind vădit nefondate şi susţinerile recurentei în sensul că instanţa de apel, prin soluţia adoptată, ar fi încălcat ea însăşi, respectiv, nu ar fi dat eficienţă prezumţiei de nevinovăţie statuate de C. pen. şi de care pârâţii ar fi trebuit să se bucure până la finalizarea procesului penal, ceea ce ar fi avut consecinţe şi în planul termenului de prescripţie al dreptului la acţiunea în recuperarea pagubei produse prin faptele săvârşite de aceştia, în sensul că acesta ar fi început să curgă doar după definitivarea procesului penal.

Sub un alt aspect, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu se referă la paguba şi persoana răspunzătoare de aceasta, stabilite în sens judiciar, astfel că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale nu este necesară stabilirea printr-o hotărâre penală definitivă a vinovăţiei făptuitorului şi a existenţei şi întinderii prejudiciului, fiind suficient ca persoana prejudiciată să cunoască făptuitorul şi existenţa pagubei.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi, respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurenta-reclamantă tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

Or, recurenta ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţie extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi pentru recuperarea acesteia.

Recurenta reclamantă avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul în care i s-a adus la cunoştinţă existenţa dosarului penal şi i s-a solicitat să precizeze dacă se constituie parte civilă, astfel încât putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la acel moment, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu o îndreptăţeşte pe recurentă să se prevaleze de incidenţa unui alt moment presupus obiectiv (data la care a fost pronunţată hotărârea definitivă de condamnare) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă, momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei este cel la care reclamanta a fost informată în legătură cu dosarul penal, plasat în timp cu mult anterior datei la care aceasta afirmă că, de fapt, ar fi cunoscut toate elementele care ar fi îndreptăţit-o să acţioneze.

Demersul recurentei, în aceşti termeni, este unul care, pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

În raport de aceste considerente, susţinerile recurentei referitoare la modul de aplicare a normelor de drept material din perspectiva stabilirii momentului care marchează începutul termenului prescripţiei extinctive vor fi înlăturate ca nefondate, soluţia instanţei de apel fiind legală şi din această perspectivă.

Recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile din materia prescripţiei extinctive şi pentru că ar fi ignorat faptul că, în speţă, răspunderea civilă decurge din săvârşirea unor infracţiuni, or, distincţia între răspunderea civilă care derivă din comiterea unei fapte penale şi răspunderea civilă care derivă din săvârşirea unei fapte ilicite civile nu numai că este importantă dar este şi esenţială în logica juridică.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a raportat întocmai la aceste elemente ale speţei, întreaga analiză a instituţiei prescripţiei dreptului material la acţiune fiind făcută cu luarea în considerare a împrejurării că suma de bani la plata căreia se solicită obligarea pârâţilor reprezintă prejudiciul cauzat reclamantei prin infracţiunile săvârşite de pârâţi, infracţiuni pentru care aceştia au fost condamnaţi definitiv în procesul penal, proces în care reclamanta nu a înţeles să se constituie parte civilă.

Acţiunea civilă în repararea pagubei, chiar şi în situaţia în care fapta ilicită îmbracă forma ilicitului penal, este guvernată de normele de drept civil substanţial care reglementează răspunderea civilă delictuală, inclusiv în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune. Normele de drept penal reglementează (între altele) conţinutul constitutiv al infracţiunilor iar cele de procedură penală guvernează desfăşurarea procesului penal, astfel că interpretarea şi aplicarea lor nu se suprapune şi nu influenţează modul de interpretare şi aplicare a normei civile de drept material care reglementează raportul de drept civil substanţial generat de fapta ilicită.

Cu alte cuvinte, sub aspectul răspunderii civile delictuale, nu există deosebiri în ceea ce priveşte antrenarea acesteia, după cum fapta cauzatoare de prejudiciu are caracter ilicit sau dacă aceasta îmbracă şi forma ilicitului penal.

Esenţial este de reţinut că răspunderea civilă delictuală se angajează ori de câte ori printr-o faptă ilicită săvârşită de o persoană, se cauzează un prejudiciu material sau moral unei alte persoane.

Dacă fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu constituie, în acelaşi timp, şi infracţiune va fi angajată atât răspunderea civilă delictuală, cât şi răspunderea penală, astfel că, acţiunea penală va avea ca obiect tragerea la răspundere a persoanelor care au săvârşit infracţiuni în scopul aplicării pedepsei prevăzute de lege, în timp ce acţiunea civilă, va avea ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, în scopul reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune. Regulile de antrenare a răspunderii civile vor fi, însă, aceleaşi ca în cazul răspunderii civile delictuale rezultate din săvârşirea unei fapte ilicite ce nu întruneşte şi elementele constitutive ale unei infracţiuni, inclusiv din perspectiva prescripţiei dreptului material la acţiune.

În consecinţă, susţinerile în sens contrar formulate de recurentă urmează a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Invocând principiul "penalul ţine în loc civilul", recurenta a mai arătat că instanţa civilă care judecă separat acţiunea civilă pentru repararea pagubei rezultată din săvârşirea unei infracţiuni este obligată să suspende procesul după punerea în mişcare a acţiunii penale, măsură impusă de legiuitor tocmai pentru a se stabili cine este persoana vinovată de comiterea faptei ilicite şi producerea pagubei. La rândul lor, normele de drept procesual civil permit instanţei civile să suspende judecata acţiunii civile până la soluţionarea definitivă a cauzei penale, astfel că nu poate fi sancţionat reclamantul care a respectat prevederile legale din materie penală, pentru stabilirea în mod definitiv a persoanei vinovate de comiterea infracţiunii care i-a produs paguba.

Întrucât noţiunile de prejudiciu şi faptă ilicită sunt interdependente în speţă, prejudiciul fiind o componentă a laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, şi câtă vreme, în cauză, instanţa este învestită cu recuperarea prejudiciului ca urmare a ilicitului penal, recurenta consideră că acţiunea civilă era suspendată şi, deci, nu putea fi promovată până la soluţionarea procesului penal, operând, deci, şi o suspendare a cursului prescripţiei.

Este adevărat că, potrivit legii de procedură penală, acţiunea civilă în repararea pagubei rezultate din săvârşirea unei fapte ilicite, în ipoteza în care fapta constituie infracţiune, poate fi exercitată, fie pe cale separată în faţa instanţelor civile (art. 27 C. proc. pen. actual, art. 19 din vechiul C. proc. pen.), fie în cadrul procesului penal, prin constituirea ca parte civilă (art. 19 şi 20 C. proc. pen. actual, art. 15 din C. proc. pen. anterior).

Art. 27 alin. (1) noul C. proc. pen. prevede că, dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. În acest caz, potrivit aliniatului 7 al aceluiaşi articol, judecata în faţa instanţei civile se suspendă după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult de un an.

Conform art. 19 din vechiul C. proc. pen., persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite prin infracţiune. Judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

Pe de altă parte, potrivit art. 413 alin. (1) punctul 2 C. proc. civ., instanţa (civilă) poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel. Suspendarea va dura până când hotărârea pronunţată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă.

În acelaşi sens erau şi dispoziţiile art. 244 alin. (1) punctul 2 din vechiul C. proc. civ.

Toate aceste dispoziţii legale la care recurenta a făcut referire reglementează cazuri de suspendare a judecăţii acţiunii civile, când aceasta este formulată separat de procesul penal, dar mai înainte de soluţionarea definitivă a acestuia. Or, în speţă, nu a existat o astfel de situaţie, acţiunea civilă în recuperarea prejudiciului rezultat din faptele săvârşite de inculpaţi fiind promovată după pronunţarea hotărârii definitive de condamnare în procesul penal. Prin urmare, judecarea dosarului penal, în care reclamanta nu a înţeles să se constituie parte civilă, nu a afectat în niciun fel judecarea acţiunii civile şi, cu atât mai puţin, nici termenul de prescripţie a dreptului material la acţiunea în repararea pagubei, în sensul că acesta nu a fost nici întrerupt, nici suspendat, ci a curs în continuare, de la momentul la care reclamanta a luat cunoştinţă de existenţa lui dar a hotărât, totuşi, să rămână în pasivitate.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că, în cauză, nu se poate discuta despre aplicabilitatea art. 19 din C. proc. pen. anterior, câtă vreme acţiunea civilă ce formează obiectul prezentului dosar a fost promovată ulterior soluţionării definitive a dosarului penal.

Pe de altă parte, cauza de suspendare de natură procedurală la care se referă acest text legal priveşte judecata în faţa instanţei şi nu cursul prescripţiei dreptului material la acţiune, ca instituţie de drept substanţial, astfel încât apare ca fiind vădit neîntemeiat şi motivul de recurs în cadrul căruia reclamanta a criticat analiza succintă pe care instanţa de apel ar fi făcut-o cu privire la suspendarea termenului de prescripţie extinctivă ca urmare a derulării procesului penal şi la derogarea implicită de la prevederile decretului privind prescripţia extinctivă, prin aplicarea art. 19 din C. proc. pen.

Recurenta consideră în mod eronat că dispoziţiile C. proc. pen. mai sus menţionate ar reglementa derogări de la regulile de drept comun privind regimul prescripţiei extinctive, în cazul în care ilicitul civil îmbracă şi forma ilicitului penal, interpretarea pe care aceasta o dă textului art. 19 C. proc. pen. fiind lipsită de temei legal câtă vreme se tinde la o extindere a aplicabilităţii acestuia asupra unor chestiuni care nu au fost avute în vedere de legiuitor.

Pentru a putea fi analizată eventuala incidenţă a textului art. 19 C. proc. pen., ar fi fost necesar ca acţiunea civilă să fi fost promovată mai înainte de finalizarea procesului penal, ceea ce, în speţă, nu este cazul, acţiunea de faţă fiind introdusă cu mult după pronunţarea hotărârii definitive de condamnare.

Prin urmare, aşa cum s-a arătat deja, suspendarea judecăţii acţiunii civile până la soluţionarea definitivă a dosarului penal, la care se referă aceste dispoziţii legale, dincolo de faptul că nu are legătură cu situaţia din cauza de faţă, nu are niciun efect asupra termenului de prescripţie, nici din punct de vedere al duratei şi nici din punct de vedere al momentului de la care începe să curgă, teza avansată de recurentă în sensul că prin aceste derogări, finalitatea urmărită de legiuitor a fost tocmai aceea de a acorda protecţie suplimentară intereselor persoanei vătămate de faptele penale comparativ cu interesele persoanei vătămate de faptele ilicite, neputând fi primită.

Susţinând caracterul interdependent al noţiunilor de prejudiciu şi faptă ilicită, recurenta încearcă să acrediteze ideea că, în lipsa infracţiunii nu s-ar putea vorbi de prejudiciu, acesta fiind motivul pentru care a aşteptat finalizarea procesului penal pentru a putea promova acţiunea în recuperarea prejudiciului. Susţinerea este nefondată pentru că, aşa cum s-a arătat deja, promovarea acţiunii civile nu depinde de stabilirea pe cale judecătorească a caracterului penal al faptei care a cauzat prejudiciul, iar în cadrul prezentului proces nu se analizează şi nu are relevanţă caracterul penal al faptei comise, fapta pârâţilor putând constitui temei al atragerii răspunderii civile delictuale a acestora chiar şi în situaţia în care nu ar fi infracţiune, deci, chiar şi în situaţia în care ar fi fost pronunţată o soluţie de achitare sau de încetare a procesului penal.

Pentru considerentele arătate, toate criticile de nelegalitate subsumate de reclamantă motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. apar ca fiind nefondate, urmând a fi înlăturate în consecinţă.

2. În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că motivarea deciziei atacate este contradictorie, aspect apt să producă confuzie sub aspectul determinării momentului la care reclamanţii puteau cunoaşte paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte reţine că, din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat, reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Verificând hotărârea atacată cu recurs, din perspectiva respectării cerinţelor legale de indicare a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a luat în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei şi a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel de către reclamantă, motivarea deciziei pronunţate în apel cuprinzând fraze prin care se arată într-o manieră lămuritoare considerentele pentru care a fost menţinută sentinţa, cu referiri exprese la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii şi la dispoziţiile legale aplicabile.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă în dispozitiv instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Raportat la aceste aspecte, recurenta ar fi trebuit să invoce şi să demonstreze incidenţa uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele mai sus arătate, însă, din analiza cererii de recurs, Înalta Curte constată că aceasta nu conţine precizări care să reprezinte o argumentare în fapt şi în drept a vreunei critici de nelegalitate a deciziei instanţei de apel care să poată fi circumscrisă acestui motiv de recurs, în sensul că recurenta nu a arătat în ce manieră instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta nefăcând nimic altceva decât să reia, în esenţă, aspecte susţinute şi în cadrul celuilalt motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. şi să îşi exprime nemulţumirea faţă de modul în care instanţa de apel a analizat cauza.

Recurenta nu relevă, în concret, considerente contradictorii în motivarea deciziei, ci opune aprecierile instanţei de apel propriilor susţineri formulate în cursul procesului, or, o asemenea comparaţie exclude incidenţa cazului de recurs expres invocat, care presupune existenţa unei contrarietăţi chiar între considerentele esenţiale pe care se sprijină soluţia adoptată.

Astfel, recurenta consideră că nu i se poate imputa neexercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, în condiţiile în care acest drept nu a putut fi exercitat în mod efectiv, existând un conflict evident de interese la acel moment.

Totodată, reproşează instanţei de apel că a reţinut ca pertinente probe şi informaţii necorelate cu situaţia dosarului penal, fără să treacă efectiv la o coroborare a întregului material probator potrivit principilor aflării adevărului şi al rolului activ, că a apreciat ca relevantă în soluţionarea cauzei data emiterii HCL-ului prin care Consiliul Local a decis neconstituirea de parte civilă în dosarul penal, deşi această probă vine în contradicţie cu toate celelalte date şi informaţii din dosar, mai cu seamă cu soluţiile ce au fost pronunţate în dosarul penal şi contextul în care au fost pronunţate.

În continuare, recurenta prezintă aspecte de fapt referitoare la împrejurările care au determinat emiterea Hotărârii Consiliului local al municipiului Constanţa din data de 13.03.2008, de neconstituire ca parte civilă în procesul penal, pe care le apreciază ca fiind relevante în cauză, susţinând că ar fi trebuit să fie analizate de instanţa de apel, alături de celelalte opţiuni pe care UAT le avea la dispoziţie, şi reiterează susţinerea potrivit căreia instanţele de judecată ar fi trebuit să aibă în vedere, în soluţionarea cauzei, reglementările legale stabilite prin C. proc. pen.

Recurenta concluzionează în sensul că soluţionarea chestiunii litigioase circumscrise determinării momentului de început al prescripţiei presupune verificarea unor aspecte de fapt şi de drept, pe baza examinării probatoriului, or, instanţa de apel s-a limitat doar la o analiză bazată pe analogie.

Rezultă cu evidenţă din modul în care a fost motivat recursul că invocarea prevederilor art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. este doar formală, recurenta nefăcând nimic altceva decât să reia în faţa instanţei de recurs susţineri ce au fost deja analizate de către instanţa de apel sau care au fost circumscrise şi primului motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., aceasta exprimându-şi, de fapt, nemulţumirea faţă de concluzia la care a ajuns instanţa de apel cu privire la incidenţa în cauză a prescripţiei dreptului material la acţiune.

Or, această situaţie nu justifică incidenţa în cauză a motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., întrucât ea nu echivalează cu lipsa motivării sau cu existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile legale mai sus menţionate.

Niciuna dintre susţinerile subsumate de recurentă acestui motiv de recurs nu se circumscrie ipotezelor pe care textul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. le are în vedere, recurenta tinzând, în realitate, la reaprecierea situaţiei de fapt, chestiune ce excede atribuţiilor instanţei de control judiciar, circumscrise cercetării legalităţii deciziei recurate, din perspectiva cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi care nu vizează şi reevaluarea aspectelor de fapt reţinute de către instanţa de apel, astfel că ele nu pot face obiect de analiză pentru instanţa de recurs.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a prezentat argumentele de fapt şi de drept care i-au format convingerea şi a indicat cu claritate considerentele pentru care au fost respinse susţinerile apelantei reclamante, analizând în concret fiecare dintre criticile formulate prin motivele de apel.

Deşi recurenta apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipseşte, pentru a justifica, astfel, invocarea cazului de casare reglementa de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., Înalta Curte reaminteşte că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile. În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că în cauză operează prescripţia dreptului material la acţiune, precum şi pe cele în raport de care a stabilit momentul de început al termenului de prescripţie şi caracterul nefondat al susţinerilor în sens contrar formulate de reclamantă, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată.

Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale şi dispoziţiile legale aplicabile într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, condiţii ce sunt îndeplinite în cauza de faţă.

În jurisprudenţa CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) şi că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006).

Or, în speţă, Înalta Curte constată că decizia recurată întruneşte exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) Cod procedură, prezentând cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate de reclamantă prin motivele de apel, Înalta Curte va constata că nici criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs nu pot fi primite, dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. nefiind aplicabile în cauză.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va dispune obligarea recurentei reclamante, ca parte care a pierdut procesul, în sensul textului legal menţionat, la plata către intimaţii pârâţi H. şi I., a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, reprezentând onorariu de avocat, respectiv câte 5950 RON pentru fiecare dintre aceştia, potrivit documentelor justificative depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurent-reclamanta UAT Municipiul Constanţa împotriva deciziei nr. 147C din 14 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în recurs în favoarea intimaţilor-pârâţi H. şi I., respectiv câte 5950 RON pentru fiecare intimat-pârât.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 04 aprilie 2023.