Usucapio standing against public domain presumptions and ultra petita limits on expanded property claims

Şedinţa publică din data de 04 aprilie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 11.03.2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, au solicitat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constatate dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, şoseaua x, în suprafaţă de 200 mp, prin uzucapiunea de 30 de ani, fără cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7974/14.06.2016, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, cauza fiind înregistrată pe rolul secţiei a V-a Civilă în data de 08.07.2016, sub nr. x/2016.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2477/21.12.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă, a fost respinsă cererea ca neîntemeiată, tribunalul considerând că, în cauză, calitate procesuală pasivă are ultimul proprietar care a deţinut în patrimoniul său, cu acte de proprietate valabile, dreptul de proprietate, având în vedere şi principiul potrivit căruia nimeni nu poate transmite un drept pe care nu îl are în patrimoniu şi, pe cale de consecinţă, nici nu îl poate pierde prin efectul prescripţiei achizitive, iar din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că terenul ar fi intrat în domeniul public sau privat al statului. În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 165/2013.

Împotriva sentinţei civile nr. 2477/21.12.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – secţia a V-a civilă au declarat apel apelanţii reclamanţi.

3. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 49 A/20.01.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General, împotriva sentinţei civile nr. 2477/21.12.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a anulat sentinţa apelată, a reţinut cauza pentru evocarea fondului şi a acordat termen de judecată în acest sens.

Prin decizia civilă nr. 613A/14.04.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a Civilă, evocând fondul, a admis cererea formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General, a constatat că reclamanţii au dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 345,86 m.p., situat în Bucureşti şos. x sector 2, învecinat la Nord cu şos. x, la Vest cu terenul de 125 m.p. proprietatea reclamanţilor, la Sud cu imobilele din strada x nr. 21 şi 23 şi la Est cu imobilul din şos. x, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de domnul expert E.. S-a constatat că reclamanţii au următoarele cote de proprietate asupra terenului astfel dobândit: A. 1/8; B. 3/8; C. 1/8; D. 3/8. A fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 613A din data de 14 aprilie 2022 şi împotriva deciziei intermediare nr. 49A din data de 20 ianuarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă la data de 11 martie 2016, sub nr. x/2016.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârilor recurate, hotărârea intermediară şi cea de fond, cu menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii primei instanţe.

Invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurentul pârât a susţinut că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material privind uzucapiunea (art. 1846, art. 1847, art. 1890 vechiul C. civ., Legea nr. 422/2001, art. 36 din Legea nr. 18/1991, art. 680 C. civ., art. 35 C. proc. civ.), în mod nelegal fiind respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, prin Primarul general.

În acest sens, a arătat că dobândirea unui drept de proprietate nu se poate realiza în mod valabil decât dacă persoana de la care este preluat bunul justifică în patrimoniul său existenţa dreptului de proprietate. Calitate procesuală pasivă are ultimul proprietar care a deţinut în patrimoniul său, cu acte de proprietate valabile, dreptul de proprietate, având în vedere şi principiul potrivit căruia nimeni nu poate transmite un drept pe care nu îl are în patrimoniu şi, astfel, nici nu îl poate pierde prin efectul prescripţiei achizitive. Lipsa unor acte care să ateste ultimul proprietar asupra imobilului nu poate fi în niciun caz asimilată lipsei acestuia. Chiar şi în ipoteza în care s-ar aprecia că bunul este fără stăpân, în lipsa îndeplinirii procedurilor-administrative de declarare a bunului ca fiind fără stăpân, bunul nu poate fi socotit ca fiind intrat în patrimoniul pârâtului Municipiului Bucureşti. Unitatea administrativ-teritorială poate avea calitate procesuală pasivă în litigiile având ca obiect uzucapiunea doar în situaţia în care devine titularul dreptului de proprietate al imobilului, fie ca urmare a declarării bunului ca fiind fără stăpân, fie ca urmare a existenţei unei succesiuni vacante, deci, doar dacă dreptul său de proprietate este constatat prealabil printr-un titlu reprezentat de certificatul de vacanţă succesorală sau de o hotărâre judecătorească.

În speţă, nu s-a făcut dovada faptului că imobilul s-a aflat în patrimoniul Municipiului Bucureşti pentru ca acestuia să îi poată fi opusă uzucapiunea. Potrivit adresei nr. x/2014, emisă de Direcţia Patrimoniu, imobilul ce face obiectul uzucapiunii este compus din fostele imobile cu nr. 278 şi 280 pe şos. x şi secţiune din imobilul 276 pe şos. x. Imobilele care au purtat adresele şos. x şi 280 compun imobilul consemnat în evidenţele cadastrale ale oraşului Bucureşti din anul 1986, pe adresa şos. x, cu teren în suprafaţă de 298 mp, categoria curţi-construcţii, ca proprietate particulară, cu posesor parcela, la data întocmirii evidenţelor, F..

Raportat la aceste aspecte, recurentul a solicitat să se constate că nu are calitate procesuală pasivă.

Subsumat unui alt motiv de recurs, pârâtul a susţinut că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, cu încălcarea art. 397 C. proc. civ., în sensul în care a constatat că reclamanţii au dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenului de 345,86 mp situat în Bucureşti, şos. x, deşi, prin cererea de chemare în judecată, aceştia au solicitat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, şos. x, în suprafaţă de numai 200 mp. Faptul că, prin expertiza efectuată în cauză, s-a stabilit că suprafaţa aferentă imobilului de la numărul poştal respectiv înglobează o suprafaţă de 471 mp nu este de natură a conduce la concluzia că întreaga suprafaţă face obiectul prezentului dosar, cu atât mai mult cu cât, din situaţia juridică, rezultă că imobilul ce face obiectul uzucapiunii este compus din fostele imobile cu numerele 278 şi 280 pe şos. x şi secţiune din imobilul 276 pe şos. x. Imobilele care au purtat adresele şos. x şi 280 compun imobilul consemnat în evidenţele cadastrale ale oraşului Bucureşti din anul 1986, pe adresa şos. x, cu teren în suprafaţă de 298 mp, categoria curţi-construcţii, ca proprietate particulară, cu posesor parcelă la data întocmirii evidenţelor F.;

Recurentul susţine că instanţa a omis faptul că o suprafaţă de 125 mp din totalul de 298 mp a fost dobândită de către autorii reclamanţilor prin actul de proprietate autentificat sub nr. x din 16 mai 1932 şi, astfel, această suprafaţă nu poate face obiect al uzucapiunii. Reţinând că întreaga suprafaţă este de 298 mp, aşa cum rezultă din evidenţele cadastrale, iar suprafaţa de 125 mp este deţinută cu titlu, problema s-ar fi pus doar în ceea ce priveşte diferenţa de la cei 298 mp, adică 173 mp, suprafaţă apropiată de cea solicitată de către reclamanţi prin uzucapiune (200 mp) şi în niciun caz suprafaţa de 345,86 mp acordată de către instanţa de apel.

Recurentul a mai susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile unei posesii utile, făcând trimitere, în acest sens, la condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a opera uzucapiunea de lungă durată, precum şi la dispoziţiile art. 1847 din C. civ. de la 1864.

Posesia nu poate fi considerată utilă, întrucât nu s-a efectuat sub nume de proprietar, nu sunt dovezi în ceea ce priveşte plata impozitului, singura probă administrată este proba testimonială care, fără a fi coroborată cu alte dovezi, nu poate duce la reţinerea unei posesii valabile.

Raportat la art. 1854 din vechiul C. civ., a susţinut că, prin simpla acceptare a calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, adică a conştientizării apartenenţei imobilului în favoarea statului, rezultă faptul de necontestat al posesiei pentru altul. Chiar dacă reclamanţii fac dovada formală a posesiei, aceasta este exercitată pentru altul, în speţă, pentru Municipiul Bucureşti, în justificarea acestui raţionament arătând că, pentru a exista o posesie utilă, sunt necesare două elemente: unul material - corpus (totalitatea faptelor materiale de stăpânire, transformare şi folosinţă exercitate direct asupra lucrului) şi altul psihologic, intenţional - animus (intenţia sau voinţa celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar ori în calitate de titular al unui drept real). Lipsa oricăruia dintre aceste elemente echivalează cu lipsa posesiei.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi A., B., C. şi D. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind greşita soluţionare a excepţiei procesuale de fond, absolute, peremptorii a lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti prin primarul general, intimaţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că, în ipoteza particulară a cauzei deduse judecăţii, legitimarea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti se întemeiază pe dispoziţiile art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, relative la caracterul potenţial de bun fără stăpân al terenului în litigiu.

În mod evident, din interpretarea dispoziţiilor art. 1847 şi următoarele şi a art. 1890 C. civ. rezultă că prescripţia achizitivă trebuie opusă doar fostului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea efectului juridic al uzucapiunii de sancţiune civilă faţă de titularul nediligent care a permis ieşirea bunului din patrimoniul său.

Astfel, legea nu exclude posibilitatea ca fostul proprietar să fie indicat drept persoană interesată în a paraliza efectul prescripţiei achizitive invocate de către reclamanţi, dacă este identificat ori este posibilă identificarea sa.

În măsura în care, însă, nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ce face obiectul cererii ori a altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în contestarea uzucapiunii sau acesta a decedat şi nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispoziţiile legii, că aparţine unităţilor administrativ-teritoriale, ca titulare ale patrimoniului imobiliar, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului.

Cum, în evidenţele oficiale ale recurentului pârât şi ale celorlalte instituţii, nu a fost identificat un proprietar actual al terenului în litigiu, iar bunul imobil se află pe raza municipiului Bucureşti şi există prezumţia că face parte din domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, recurentul-pârât Municipiul Bucureşti este singurul în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului litigios, astfel că este justificată reţinerea calităţii procesuale pasive a acestui pârât.

Cu privire la motivul de recurs prin care se susţine că instanţa a dat mai mult decât s-a cerut, intimaţii-reclamanţi au susţinut că expertiza tehnică în specialitatea topografie efectuată în cauză a relevat faptul ca întreaga suprafaţă împrejmuită şi folosită este de 471 m.p., care înglobează cei 200 mp solicitaţi prin cererea introductivă şi cei 125 mp dobândiţi prin cumpărare, fără a fi posibilă o delimitare a acestor suprafeţe deoarece alcătuiesc, în fapt, un singur imobil.

În raport de concluziile expertizei, reclamanţii şi-au majorat câtimea obiectului cererii cu suprafaţa suplimentară identificată de expert, împrejurare în raport cu care nu se poate susţine că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut.

În opinia intimaţilor reclamanţi, celelalte critici de ordin generic, invocate în conţinutul cererii de recurs, privind suprafeţele terenului în litigiu şi îndeplinirea elementului material sau intenţional al posesiei, nefiind susţinute de argumente de nelegalitate şi privind exclusiv reaprecierea probelor şi a situaţiei de fapt, stabilite de instanţa de apel, nu pot fi analizate, fiind incompatibile cu actuala structură a recursului, cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate.

Articolul 1853 din C. civ. de la 1864, aplicabil spetei, enumeră punctual situaţiile în care stăpânirea unui bun constituie detenţie precară iar nu posesie, iar recurentul-pârât nu a dovedit existenţa vreuneia dintre situaţiile premisă enumerate în textul citat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 06 decembrie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând deciziile recurate, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul acţiunii deduse judecăţii şi asupra căruia au statuat instanţele de fond este reprezentat de recunoaşterea dreptului de proprietate al intimaţilor-reclamanţi ca fiind dobândit prin prescripţia achizitivă, cu privire la un teren situat în Bucureşti, şoseaua x, în suprafaţă de 200 mp, despre care aceştia pretind că îl deţin în fapt, de la un moment care îi legitimează să invoce uzucapiunea de lungă durată, ale cărei condiţii sunt îndeplinite şi privitor la care nu a fost identificat un alt proprietar.

Prima instanţă a respins acţiunea considerând că Municipiul Bucureşti nu poate avea calitate procesuală pasivă întrucât nu s-a făcut dovada faptului că acesta ar fi fost ultimul proprietar care a deţinut în patrimoniul său, cu acte de proprietate valabile, dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu.

Prin decizia civilă nr. 49 A/20.01.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că, în cauză, probele administrate nu au fost apte să conducă la identificarea ultimul proprietar al terenului împotriva căruia s-ar putea invoca uzucapiunea, neexistând niciun fel de evidenţe cu privire la un ultim proprietar, atât în ceea ce priveşte identificarea lui cât şi dacă acesta mai este în viaţă, pentru ipoteza în care acesta a fost o persoană fizică.

În acelaşi timp, nu s-a putut stabili nici dacă terenul se afla în proprietatea statului la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991.

În atare situaţie şi având în vedere că nu poate fi imaginată o altă situaţie juridică care să nu fie acoperită de dispoziţiile art. 26 şi 36 din Legea nr. 18/1991 (în sensul ca la momentul intrării în vigoare al legii, bunul sa fi aparţinut altcuiva în afara unei persoane fizice sau statului) faţă de identitatea de regim juridic stabilită de dispoziţiile art. 26 şi 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, instanţa de apel a apreciat că se impune reţinerea calităţii de proprietar a pârâtului Municipiului Bucureşti şi, pe cale de consecinţă, a calităţii procesuale pasive a acestuia în cererea având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Evocând fondul în ceea ce priveşte verificarea îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 1890, 1846, 1847, 1860 din C. civ., respectiv, dacă a fost exercitată o posesie caracterizată, utilă, publică şi sub nume de proprietar asupra imobilului, Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia civilă nr. 613A/14.04.2022, a admis cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General şi a constatat că aceştia au dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 345,86 m.p., situat în Bucureşti şos. x sector 2, învecinat la Nord cu şos. x, la Vest cu terenul de 125 m.p. proprietatea reclamanţilor, la Sud cu imobilele din strada x nr. 21 şi 23 şi la Est cu imobilul din şos. x, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de domnul expert E..

Pe calea prezentului recurs, pârâtul a formulat critici de nelegalitate, atât cu privire la decizia intermediară, de anulare a sentinţei primei instanţe, cât şi cu privire la decizia dată pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii, invocând, în drept, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs vizează decizia civilă nr. 49 A/20.01.2022, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi şi a anulat sentinţa apelată cu reţinerea cauzei pentru evocarea fondului, recurentul susţinând că soluţia adoptată cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 1846, art. 1847, art. 1890 vechiul C. civ., a Legii nr. 422/2001, a art. 36 din Legea nr. 18/1991, a art. 680 C. civ. şi a art. 35 C. proc. civ.

Raportat la criticile concrete de nelegalitate formulate de pârât cu privire la modalitatea de aplicare a normelor de drept procesual referitoare la calitatea procesuală pasivă, Înalta Curte reţine, cu titlu preliminar, că deşi recursul a fost întemeiat doar pe motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acesta este încadrabil şi în cazul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488. Astfel, având în vedere că, potrivit art. 36 din C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii, Înalta Curte constată că această critică se impune a fi analizată nu numai pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ci şi în baza art. 488 alin. (1) pct. 5, întrucât este necesară verificarea premisei, şi anume, stabilirea raportului juridic litigios şi identificarea corectă a subiectelor acestuia.

Procedând în continuare la analiza criticilor ce vizează greşita soluţionare a excepţiei procesuale de fond, absolute, peremptorii a lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, prin Primarul general, din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii), dar şi a motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), Înalta Curtea constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Calitatea procesuală pasivă semnifică identitatea între persoana chemată în judecată şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 36 din C. proc. civ., potrivit cărora "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Aşadar, calitatea procesuală transpune în plan procesual subiectele raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii.

În speţă, din perspectiva elementelor cadrului procesual configurat la judecata în fond şi care interesează examinarea criticilor din recurs, Înalta Curte reţine că prima instanţă a fost învestită cu o acţiune având ca obiect uzucapiunea de lungă durată (de 30 de ani), formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, cu privire la un teren în suprafaţă de 200 mp, situat în Bucureşti, şoseaua x.

Pentru a opera uzucapiunea, este necesară îndeplinirea condiţiilor ce rezultă din dispoziţiile art. 1847 şi din cele ale art. 1890 din C. civ. din 1864 (aplicabil, sub aspect material, dat fiind momentul începerii posesiei), referitoare la utilitatea posesiei (care trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar) şi la durata de 30 de ani a posesiei exercitate.

Din interpretarea acestor norme de drept material rezultă că, în plan procedural, sub aspectul cadrului procesual subiectiv determinat de prezenţa părţilor în proces, acţiunea în uzucapiune trebuie opusă adevăratului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea caracterului de sancţiune civilă al acestui mecanism de constatare a dreptului de proprietate, faţă de proprietarul nediligent care a permis ieşirea bunului din patrimoniul său.

Ca urmare, întrucât raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între acele persoane care îşi dispută dreptul în litigiu, poate avea legitimare procesuală pasivă într-o asemenea acţiune în constatare numai persoana care este adevăratul proprietar sau succesorul în drepturi al adevăratului proprietar al bunului.

Însă, atunci când nu este posibilă identificarea fostului proprietar ori a altor persoane interesate în contestarea uzucapiunii sau atunci când fostul proprietar a decedat şi nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispoziţiile legii, că aparţine unităţii administrativ-teritoriale, ca titular al patrimoniului imobiliar, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului.

În speţă, situaţia de fapt stabilită de către instanţele de fond, pe baza materialului probator administrat, relevă că, pentru terenul în litigiu, în evidenţele autorităţilor publice locale apare o singura persoană înregistrată fiscal în anul 1967 şi în anul 1986, pe baza propriei declaraţii, respectiv autorul reclamanţilor, F., iar la nivelul anului 1952, F. şi G., care plăteau impozit pentru 400 mp teren şi clădire, în condiţiile în care, în anul 1932, autorii acestora, F. şi H., dobândiseră prin cumpărare 125 mp.

Probele administrate cu privire la situaţia juridică a terenului nu au condus la identificarea unor terţe persoane care ar putea afirma vreun drept real asupra imobilului litigios.

Raportat la aceste aspecte de fapt, ce nu pot face obiect de analiză în recurs şi, deci, nu pot fi reapreciate şi schimbate, Înalta Curte reţine că în mod corect a concluzionat instanţa de apel asupra apartenenţei terenului în discuţie la domeniul privat al Municipiului Bucureşti.

Astfel, în mod legal a argumentat instanţa de apel faptul că, atât timp cât terenul nu face parte din domeniul public al statului şi nu a fost identificată o persoană fizică care să fie titularul actual al dreptului de proprietate, calitatea procesuală pasivă aparţine unităţii administrativ teritoriale, potrivit dispoziţiilor art. 477 C. civ., coroborate cu cele ale art. 25 din Legea nr. 213/1998.

Instanţa de apel a făcut o corectă interpretare corelată a dispoziţiilor art. 477 din C. civ. din 1864, potrivit cu care "Toate averile vacante şi fără stăpâni, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori, sau ale căror moşteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public", cu cele stipulate în Legea nr. 213/1998, mai exact în art. 25 ("În accepţiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art. 477 din C. civ., se înţelege domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz") şi în art. 4 ("Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată").

Întrucât, în cauză, nu s-a dovedit că există alte persoane, fizice sau juridice, care să exhibe un titlu de proprietate cu privire la terenul în litigiu, în mod corect s-a reţinut prezumţia (prevăzută de lege) că imobilul se regăseşte în patrimoniul pârâtului, situaţie faţă de care acesta justifică legitimare procesuală pasivă în prezentul litigiu, potrivit celor reţinute de instanţa de apel.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că, în cauză, legitimarea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti se întemeiază şi pe dispoziţiile art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, relative la caracterul potenţial de bun fără stăpân al terenului în litigiu.

Cum, în evidenţele oficiale ale recurentului pârât şi ale celorlalte instituţii, nu a fost identificat un proprietar actual al terenului în litigiu, iar bunul imobil se află pe raza municipiului Bucureşti şi există prezumţia că face parte din domeniul privat al unităţii administrativ – teritoriale, recurentul pârât Municipiul Bucureşti este singurul în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului litigios, astfel că este justificată reţinerea calităţii procesuale pasive a acestui pârât.

În sens contrar, s-ar putea ajunge, în situaţiile particulare ale inexistenţei unei persoane care să pretindă un drept de proprietate asupra nemişcătorului, în calitate de proprietar sau de moştenitor al proprietarului iniţial al terenului, la respingerea acţiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin efectul prescripţiei achizitive, deşi sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a uzucapa, pe considerentul că unitatea administrativ – teritorială este lipsită de legitimare procesuală pasivă (legitimatio ad causam), ceea ce ar echivala cu lipsirea reclamanţilor din astfel de cauze de orice posibilitate de valorificare a drepturilor lor, în situaţia în care chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut existenţa unui drept protejat de Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, rezultat din situaţii de fapt cu mare persistenţă în timp, de care legea leagă producerea unor efecte juridice (a se vedea, în acest sens, par. 89 din Decizia nr. 24/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni prealabile şi cauza Sfintele Mănăstiri contra Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994).

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia nr. 49 din 20.01.2022 a Curţii de Apel Bucureşti a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva acesteia.

Cu referire la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 613 din 14.04.2022, dată după evocarea fondului, Înalta Curte reţine că, în cadrul acestuia, în esenţă, recurentul pârât a invocat, pe de o parte, neîndeplinirea condiţiilor unei posesii utile pentru ca uzucapiunea de lungă durată să poată produce efecte, iar, pe de altă parte, încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 397 C. proc. civ., în sensul că s-a acordat mai mult decât s-a cerut.

În legătură cu primul aspect, ce se circumscrie cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., referitor la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte reţine următoarele:

Uzucapiunea este acea instituţie juridică care permite naşterea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea lui de către o persoană în condiţiile şi termenul prevăzute de lege. Uzucapiunea îndeplineşte o funcţie de clarificare a unor situaţii juridice deoarece, având ca efect naşterea dreptului de proprietate al posesorului unui imobil, transformă o aparenţă îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert şi indiscutabil.

Uzucapiunea constituie şi o sancţiune indirectă îndreptată împotriva fostului proprietar al imobilului care l-a lăsat timp îndelungat în posesia unei alte persoane, permiţându-i, prin pasivitatea sa, să se comporte public ca proprietar sau titular al altui drept real.

Pentru ca uzucapiunea de 30 de ani, reglementată de art. 1890 C. civ. de la 1864, să-şi producă efectele, este necesară îndeplinirea a doua condiţii: posesia sa fie utilă, adică o posesie propriu zisă şi neviciată, şi posesia să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună sau de rea credinţă.

În acest sens, art. 1846 alin. (1) din C. civ. de la 1864 prevede că "orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii", alineatul următor precizând că "posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru".

Potrivit art. 1847 C. civ., "ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar".

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, posesia este un fapt juridic; ea reprezintă puterea de fapt pe care o persoană o exercită asupra unui bun corporal individual-determinat şi apare ca manifestarea exterioară a unui drept real principal, în speţă, a dreptului de proprietate.

Elementele constitutive ale posesiei, ce trebuie întrunite cumulativ, sunt: elementul material, respectiv, contactul direct cu lucrul, concretizat în orice acte materiale (ex. acte de folosinţă, culegerea fructelor, efectuarea unor transformări etc.), şi elementul psihologic, respectiv, intenţia celui care stăpâneşte bunul de a se comporta cu privire la acesta ca proprietar.

Dobândirea posesiei presupune, deci, reunirea în mâna aceleiaşi persoane a celor două elemente, respectiv elementul material şi elementul intenţional, acesta din urmă rezultând din faptul posesiei.

Dovada posesiei înseamnă dovada existenţei elementelor sale.

Pentru elementul psihologic – care este mai greu de dovedit – C. civ. a instituit doua prezumţii legale. Prima dintre ele este reglementată de art. 1854, care prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat că a început a poseda pentru altul. Prin urmare, textul legal citat instituie o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrară, ceea ce înseamnă că trebuie să se dovedească existenţa unui raport obligaţional din care să rezulte că cel care invocă uzucapiunea, în speţă, reclamanţii, ar deţine pentru altul şi nu pentru sine.

Raportând aceste aspecte teoretice la situaţia de fapt rezultată din probe, aşa cum a fost reţinută de instanţa de apel şi care nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte constată că, în speţă, posesia exercitată de reclamanţi asupra terenului în litigiu îndeplineşte condiţiile cumulative impuse de art. 1847 C. civ., respectiv pe aceea a exercitării sale sub nume de proprietar, uzucapiunea de 30 de ani putând opera.

Astfel, potrivit informaţiilor comunicate de Primăria Sectorului 2 Bucureşti-Direcţia de Urbanism, Cadastru şi Gestionare Teritoriu, sub nr. x/9.07.2014, potrivit evidenţelor cadastrale, la nivelul anului 1986 imobilul situat în Bucureşti şos. x, figura ca având categoria curţi-construcţii, proprietate particulară, având o suprafaţă totală de 298 mp. şi posesor pe F.. Martorii audiaţi în cauză au confirmat faptul că la nivelul anilor 1984-1990 imobilul exista în configuraţia actuală, fiind împrejmuit, stăpânit de bunicii reclamanţilor şi ulterior de aceştia din urmă, fără ca cineva să le conteste dreptul.

Primăria Sectorului 2 Bucureşti a confirmat faptul că pentru acest imobil nu au fost înregistrate notificări în baza Legii 10/2001 şi nici în baza Legii nr. 18/1991, cu excepţia titlului de proprietate emis pe numele I. şi J. cu privire la suprafaţa de teren de 62,5 mp.

De asemenea, a fost depus la dosar contract de închiriere a imobilului şi act adiţional la acesta, prin care o parte dintre reclamanţi au închiriat imobilul unei societăţi comerciale.

În raport de aceste probe, instanţa de apel a constatat ca fiind îndeplinită cerinţa exercitării unei posesii cu durata de 30 de ani, termen calculat de la data începerii posesiei şi până la data introducerii acţiunii.

În privinţa utilităţii posesiei reclamanţilor şi a antecesorilor lor, s-a apreciat că în favoarea lor operează prezumţia corespunzătoare, Curtea constatând că, în speţă, nu s-a făcut dovada existenţei vreunui viciu al posesiei exercitate.

Simpla afirmaţie a recurentului pârât făcută prin motivele de recurs, în sensul că reclamanţii au exercitat posesia pentru altul, în speţă, pentru Municipiul Bucureşti, nu este de natură a răsturna prezumţia instituită de art. 1854 C. civ., care prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat că a început a poseda pentru altul, câtă vreme nu este fundamentată pe nicio susţinere concretă şi, cu atât mai puţin, pe nicio probă din care să rezulte existenţa unui raport obligaţional în temeiul căruia s-ar putea reţine că reclamanţii ar deţine terenul pentru altul şi nu pentru sine.

Pe de altă parte, susţinerea recurentului în sensul că prin recunoaşterea calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti şi a apartenenţei terenului în litigiu la domeniul privat al statului, s-a recunoscut, implicit şi faptul posesiei pentru altul, este lipsită de orice fundament legal, atitudinea subiectivă a reclamanţilor cu privire la suprafaţa de teren neavând nicio legătură cu niciunul dintre aceste două aspecte, astfel că nu se justifică reţinerea calităţii de detentori precari a reclamanţilor. Nu există niciun element concret pe baza căruia să se poată aprecia că reclamanţii ar fi stăpânit terenul în litigiu în această calitate, de detentori precari, respectiv fiind conştienţi că ar avea doar un drept de folosinţă, asupra lui, cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a arătat deja, aceştia au şi închiriat unor terţi o parte a terenului, ceea ce conduce la concluzia că, în fapt, s-au comportat ca veritabili proprietari, posesia exercitată fiind, deci, utilă.

În aceste condiţii, singura concluzie pertinentă este aceea că atitudinea subiectivă a reclamanţilor faţă de terenul posedat a fost cea specifică adevăraţilor proprietari, şi nu detentorilor precari, calitate care, într-adevăr, nu ar putea avea ca efect dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

În acest sens, sunt relevante dispoziţiile art. 1853 C. civ., potrivit cărora "actele ce exercitam asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinaţiei legale a acestuia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar. Tot asemenea este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduinţă a proprietarului sau."

Fiind, aşadar, vorba despre acte efectuate cu îngăduinţa proprietarului (în accepţiunea termenului astfel cum este amintit de art. 1853 alin. (2) C. civ.) o astfel de folosinţă nu ar putea fi calificată ca fiind o posesie sub nume de proprietar întrucât îi lipseşte elementul intenţional, animus domini, astfel că ea ar fi o detenţie precară. Cu alte cuvinte, specificul detenţie precare constă în faptul că stăpânirea lucrului este lipsită de elementul intenţional, psihologic al posesiei, stăpânirea materială a lucrului exercitându-se pentru altul şi nu pentru sine. Precaritatea echivalează cu lipsa posesiei.

Însă, în condiţiile în care, în speţă, terenul în litigiu a fost folosit sub nume de proprietar, şi nu cu eventuala îngăduinţă a unităţii administrativ teritoriale, care, de altfel, a negat permanent că ar avea vreun drept sau vreo calitate în raport cu terenul în litigiu, este evident că prezumţia instituită de art. 1854 C. civ. (posesorul este presupus că posedă pentru sine sub nume proprietar) nu a fost răsturnată, în cauză neprobându-se că reclamanţii au posedat pentru altul.

Faptul că i s-a recunoscut Municipiului Bucureşti calitatea procesuală pasivă în cauză şi, implicit, s-a recunoscut apartenenţa terenului în litigiu la domeniul privat al statului nu este de natură a transforma posesia utilă şi sub nume de proprietar exercitată de reclamanţi în detenţie precară, susţinerile în acest sens formulate de pârât prin motivele de recurs urmând a fi înlăturate ca vădit nefondate.

În considerarea celor mai sus reţinute, Înalta Curte constată că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, instanţa de apel interpretând şi aplicând corect normele de drept material cuprinse în art. 1847 C. civ. de la 1864, criticile subsumate de recurentul pârât acestui motiv de recurs neputând fi primite.

Este întemeiată, însă, critica referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 397 C. proc. civ., în sensul că s-a acordat mai mult decât s-a cerut.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că, fiind invocată încălcarea unor norme de drept procesual civil, în cauză devine incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. (când prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii), astfel că verificarea legalităţii deciziei atacate urmează a se face prin raportare la acest motiv de recurs.

Analizând susţinerile recurentului pârât, Înalta Curte reţine că, în esenţă, procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, principiu care este consacrat de art. 9 C. proc. civ., precum şi, explicit sau implicit, de alte dispoziţii legale, precum cele ale art. 22 alin. (6) şi ale art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 9 alin. (2), obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor iar, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără, însă, a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

În acelaşi sens, art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.

Prin urmare, în raport de aceste dispoziţii legale, instanţa este ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, în sensul că ea trebuie să hotărască numai asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii şi în raport de persoanele care figurează ca părţi în proces, fără a putea acorda altceva sau mai mult decât s-a cerut.

Verificând hotărârea atacată cu recurs din perspectiva respectării acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că, într-adevăr, instanţa de apel a soluţionat cauza cu depăşirea limitele învestirii stabilite prin cererea de chemare în judecată, în sensul că a recunoscut dreptul de proprietate al reclamanţilor, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, pentru o suprafaţă de teren mai mare decât cea solicitată iniţial prin cererea de chemare în judecată, ceea ce echivalează cu încălcarea obligaţiei impuse de art. 22 alin. (6), respectiv, de art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate dobândirea, prin uzucapiunea de 30 de ani, a dreptului de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, şoseaua x, în suprafaţă de 200 mp.

În cauză, a fost efectuată o expertiză tehnică în specialitatea topografie, prin care expertul desemnat a identificat şi măsurat terenul deţinut de reclamanţi, acesta constatând că, în fapt, întreaga suprafaţă împrejmuită şi folosită este de 471 m.p., şi nu doar de 200 mp cât s-a solicitat, suprafaţă ce include şi suprafaţa de 125 mp dobândită prin cumpărare, fără a fi posibilă o delimitare a acestor suprafeţe deoarece alcătuiesc un singur imobil.

Expertiza a fost avizată de OCPI - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sectorul 2, care a confirmat corectitudinea datelor topografice cuprinse în raportul de expertiză şi a evidenţiat o zonă de suprapunere de 0,14 mp cu imobilul identificat cadastral cu ^x situat în Sector 2.

Ca urmare, în apel, după evocarea fondului, instanţa, reţinând că reclamanţii au precizat că solicită constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra întregii suprafeţe de teren identificate de expert, cu excepţia suprafeţei care reprezintă zona de suprapunere, a admis acţiunea şi a constatat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului situat în Bucureşti şos. x, reprezentat de teren în suprafaţă de 345,86 m.p., astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea topografie întocmit de expertul E. (adică 471 m.p. din care a fost scăzută suprafaţa de 125 m.p. dobândită de reclamanţi prin cumpărare, precum şi suprafaţa de 0,14 m.p. reprezentând zona de suprapunere cu imobilul învecinat).

Aşadar, instanţa de apel a stabilit dreptul de proprietate al reclamanţilor în funcţie de suprafaţa de teren rezultată în urma măsurătorilor la faţa locului, reţinând că acesta este, în fapt, terenul în privinţa căruia s-a exercitat posesia ce a produs efectul achizitiv.

Soluţia astfel adoptată încalcă prevederile art. 397 alin. (1) C. proc. civ., fiind evident că s-a acordat mai mult decât s-a cerut (345,86 mp în loc de 200 mp), în condiţiile în care obiectul iniţial al cererii de chemare în judecată nu a fost modificat.

Simpla împrejurare că, din probe, mai precis din cuprinsul expertizei efectuate în cauză, a rezultat că întinderea terenului stăpânit de reclamanţi este mai mare decât cea cu privire la care, prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, nu este suficientă pentru a îndreptăţi instanţa de judecată să acorde reclamanţilor un drept suplimentar faţă de ceea ce s-a solicitat, o asemenea manieră de soluţionare a litigiului încălcând dispoziţiile procedurale mai sus menţionate şi, implicit, principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil, în condiţiile în care nu a existat o manifestare de voinţă concret exprimată de către reclamanţi, în sensul modificării obiectului acţiunii, conform art. 204 C. proc. civ.

Deşi instanţa de apel a reţinut că reclamanţii ar fi precizat că solicită constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra întregii suprafeţe de teren identificate de expert, cu excepţia suprafeţei care reprezintă zona de suprapunere, Înalta Curte constată că această precizare nu poate fi avută în vedere şi nu poate produce efectele juridice ale unei veritabile modificări a obiectului cererii de chemare în judecată în condiţiile în care nu îmbracă forma procedurală impusă de lege.

În concret, Înalta Curte constată că abia la ultimul termen de judecată în faţa primei instanţe, respectiv cel din data de 07.11.2018, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului, reclamanţii au invocat prescripţia achizitivă asupra suprafeţei de 346 mp ce reprezintă diferenţa dintre suprafaţa totală a imobilului de 471 mp şi 125 mp deţinuţi cu titlu de proprietate, solicitarea fiind reluată prin Notele de susţineri depuse la dosar la acel moment, precum şi prin Notele de susţineri depuse în apel, .

În condiţiile în care prin cererea de chemare în judecată se solicitase constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de 200 mp, este evident că această precizare făcută de reclamanţi cu ocazia dezbaterilor asupra fondului şi reluată prin Notele de susţineri depuse la dosar reprezintă o modificare a obiectului iniţial a acţiunii.

Or, potrivit art. 204 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat, modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) putând avea loc numai cu acordul expres al tuturor părţilor, aşa cum în mod expres prevede aliniatul 3 al aceluiaşi articol.

Aşadar, prevederile aliniatului 1 al art. 204 C. proc. civ. instituie un termen legal imperativ a cărui nerespectare este sancţionată cu decăderea iar dispoziţiile aliniatului 3 permit înlăturarea sancţiunii decăderii dar şi pe cea a nulităţii actelor de procedură efectuate peste termenul imperativ (art. 185 alin. (1) teza a 2-a C. proc. civ.), dacă toate părţile îşi exprimă acordul expres în acest sens. Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare, în C. proc. civ. actual nemaifiind păstrată soluţia vechiului Cd privind acordul tacit al pârâtului la modificarea peste termen a cererii de chemare în judecată.

În raport de aceste prevederi legale, Înalta Curte constată că, în speţă, câtă vreme cererea cu privire la terenul în suprafaţă de 346 mp, în loc de 200 mp, a fost formulată ulterior primului termen de judecată, aceasta era admisibilă numai cu condiţia ca pârâtul să îşi fi exprimat acordul expres cu privire la modificarea obiectului acţiunii, acord care, însă, nu există, nefiind nici măcar cerut.

În lipsa acestuia, modificarea cererii de chemare în judecată nu operează astfel că instanţa de apel, cu ocazia evocării fondului, era obligată să se pronunţe doar în limitele stabilite de reclamanţi iniţial, prin cererea de chemare în judecată, conform art. 397 alin. (1) C. proc. civ., constatarea dobândirii de către aceştia a dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren mai mare decât cea indicată în cuprinsul acţiunii fiind nelegală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că, în cauză, sunt întrunite cerinţele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârât împotriva deciziei civile nr. 613 din 14.04.2022 a Curţii de Apel Bucureşti şi va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, pentru a soluţiona pretenţiile reclamanţilor în limitele în care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată.

Cu ocazia rejudecării, solicitarea reclamanţilor de a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune cu privire la întreaga suprafaţă de teren pe care o posedă, aşa cum a fost identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză, va fi analizată şi soluţionată numai în condiţiile în care pârâtul îşi va exprima acordul expres cu privire la modificarea obiectului acţiunii, în condiţiile art. 204 alin. (3) C. proc. civ.

Relativ la cheltuielile de judecată aferente prezentului recurs, solicitate de intimaţii reclamanţi, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu poate dispune asupra lor, deoarece litigiul nu a fost soluţionat pe fond şi nu a fost stabilită, definitiv, partea câştigătoare, pentru a se putea aprecia asupra culpei procesuale.

Astfel, posibilitatea de acordare a acestor cheltuieli va fi analizată de curtea de apel în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 49A din 20 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei civile nr. 613A din 14 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 04 aprilie 2023.