Liability for undue payment via forced execution of extinguished obligation and application of fiscal limitation period to public authority restitution claims

Şedinţa publică din data de 16 martie 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 3 mai 2018 pe rolul Judecătoriei Constanţa, secţia civilă, sub nr. x/2018, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumei de 203.175,02 RON actualizată cu indicele de inflaţie de la data de 12 februarie 2013 şi până la data plăţii efective.

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 1.345 şi următoarele şi art. 1.381 C. civ.

La 26 februarie 2019, reclamanta a depus o cerere de micşorare a câtimii obiectului cererii, arătând că debitul pretins este în cuantum de 202.175 RON, actualizat cu indicele de inflaţie începând cu data de 12 februarie 2013 şi până la plata efectivă.

Prin sentinţa civilă nr. 9144 din 20 septembrie 2018, Judecătoria Constanţa, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa – secţia I civilă.

Primul ciclu procesual

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 868 din 5 aprilie 2019, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât, prin întâmpinare; a respins ca inadmisibilă acţiunea în pretenţii (având ca temei îmbogăţirea fără justă cauză) formulată de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor; a obligat pe reclamantă la plata către pârât a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 113 C din 16 octombrie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins ca nefondate apelul formulat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi apelul incident formulat de intimatul A. împotriva sentinţei civile nr. 868 din 05 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă.

4. Hotărârea pronunţată în recurs

Prin decizia nr. 425 din 9 martie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă s-a admis recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 113 C din 16 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, s-a casat decizia atacată şi s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

5. Hotărârea pronunţată în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 147 C din 21 octombrie 2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelul formulat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi apelul incident formulat de pârâtul A. împotriva sentinţei civile nr. 868 din 5 aprilie 2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2018.

S-a anulat sentinţa apelată şi, în rejudecare, a fost respinsă excepţia prescripţiei ca nefondată.

Acţiunea a fost respinsă ca nefondată.

Reclamanta a fost obligată la plata către pârât a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 147 C din 21 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018 a declarat recurs principal reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi recurs incident pârâtul A..

6.1 Prin cererea de recurs, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat casarea hotărârii recurate, iar în rejudecare să fie admisă cererea de chemare în judecată.

Au fost formulate următoarele critici:

Instanţa de apel a apreciat, în mod nelegal, că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu mai poate solicita, în temeiul art. 1341 C. civ., restituirea sumei de 202.175 RON, întrucât nu a apelat la procedurile specifice contestaţiei la executare, în măsura în care la data când a fost executată silit exista deja dovada unei plăţi efectuate în temeiul aceluiaşi titlu executoriu.

Prin Ordinul nr. 3747 din 27 iunie 2007 emis de Şeful Cancelariei Primului Ministru a fost validată Hotărârea nr. 1179 din 13 mai 2002 a Comisiei Judeţene Constanţa pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi s-au acordat pârâtului A. compensaţii băneşti în cuantum de 15.493,27 RON. Suma de 15.493,27 RON a fost plătită voluntar de ANRP cu ordinul de plată nr. x din 27 iunie 2007.

Prin sentinţa civilă nr. 1055 din 20 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2007 a fost admisă acţiunea formulată de A. şi obligată ANRP la plata către acesta a sumei de 105.204,74 RON, sumă actualizată cu indicele de inflaţie.

Având în vedere obligaţia stabilită prin hotărârea judecătorească, menţionată prin ordinul de plată nr. x din 23 decembrie 2011, ANRP a efectuat plata sumei de 105.204,74 RON către pârâtul A..

Deşi ANRP şi-a îndeplinit obligaţia efectuării plăţilor în temeiul Ordinului nr. 3747 din 27 iunie 2007 şi a sentinţei civile nr. 1055 din 20 iunie 2008, pârâtul A. s-a adresat executorului judecătoresc în vederea executării ANRP cu aceleaşi sume.

Având în vedere situaţia mai-sus prezentată, nu se poate vorbi de bună-credinţă din partea pârâtului A. în condiţiile în care, deşi încasase despăgubirile ce i se cuveneau, a apelat la serviciile unui executor şi a încasat prin executare silită o sumă la care nu mai avea niciun drept, patrimoniul acestuia mărindu-se în mod necuvenit cu suma de 203.175,02 RON.

În ceea ce priveşte plata nedatorată, potrivit art. 1341 C. civ., faptul juridic licit ca izvor de obligaţii constă în executarea de către o persoana (solvens) a unei obligaţii faţă de o altă persoană (accipiens), faţă de care nu era obligată şi fără intenţia de a executa obligaţia. Pentru a se naşte raportul juridic specific plăţii nedatorate, este necesară manifestarea unei condiţii esenţiale, constând în aceea că persoana care efectuează plata să fie încredinţată că are de executat obligaţia respectivă în relaţie cu accipiens; credinţa existenţei obligaţiei poate fi rezultatul erorii (de fapt sau de drept).

Însă, relativitatea condiţiei erorii este atestată de numeroasele excepţii în care nu mai este necesară îndeplinirea condiţiei sau chiar mai mult, plata poate fi restituită chiar dacă se dovedeşte că solvens ştia că nu este datorată nicio plată şi totuşi a făcut o plată.

Astfel, condiţia erorii celui care a făcut plata nu este necesară dacă suntem în prezenţa unei inexistenţe absolute sau obiective a temeiului plăţii.

De asemenea, una din excepţiile reţinute, care golesc practic de conţinut condiţia erorii este plata făcută ca urmare a dolului. Aceasta produce aceleaşi efecte precum cea făcută din eroare şi dă naştere obligaţiei de restituire din partea celui ce a primit-o.

În cauză sunt întrunite aceste excepţii, întrucât intimatul-pârât a apelat cu rea-credinţă la executorul judecătoresc, deşi încasase despăgubirile băneşti la care a fost îndreptăţit.

Plata nedatorată are ca efect naşterea unui raport de obligaţii între accipiens şi solvens. În temeiul acestui raport juridic, accipiens este obligat să restituie ceea ce a primit fără a-i fi datorat. Conform art. 1638 C. civ. "prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii".

Mai mult, având în vedere reaua-credinţă a intimatului-pârât, acesta ar putea fi obligat şi la plata dobânzilor ce încep să curgă de la data primirii sumei de bani, fiind aplicabile regulile răspunderii civile de la executarea prin echivalent (art. 1530 şi următoarele din C. civ.).

În concluzie, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1341 C. civ. considerând că ANRP nu poate solicita restituirea plăţii nedatorate, întrucât nu a apelat la procedurile specifice contestaţiei la executare.

O altă critică priveşte obligarea ANRP la plata sumei 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, recurenta-reclamantă solicitând instanţei cenzurarea soluţiei primei instanţe, în sensul înlăturării ori diminuării corespunzătoare a acestora, proporţional cu gradul de dificultate şi munca prestată efectiv în prezenta cauză.

Prin Decizia nr. 492/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583 din 5 iulie 2006, Curtea Constituţională a reţinut că prerogativa instanţei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil.

În sensul celor expuse este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost făcute, în mod real, în limita unui cuantum rezonabil.

Potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.

Făcând aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi client, care se menţine în integralitate.

Este incontestabil faptul că o asemenea prerogativă a instanţei este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli, urmează a fi suportat de partea adversă, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale.

Recurenta-reclamantă solicită instanţei ca, în cazul în care se va aprecia că se impune respingerea acestui capăt de cerere, solicită, în subsidiar, să fie micşorat onorariul de avocat, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., raportat la complexitatea, volumul şi activitatea avocatului depusă în dosar.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

6.2 Pârâtul A. a declarat recurs incident, prin care a solicitat casarea deciziei recurate, iar, în rejudecare, admiterea apelului incident, desfiinţarea în parte a hotărârii primei instanţe şi respingerea cererii ca prescrisă, fiind formulate următoarele critici:

Aceasta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în faţa instanţelor de fond, sub aspectul ambelor temeiuri de drept: îmbogăţirea fără justă cauză şi plata nedatorată.

Curtea de Apel Constanţa, în rejudecare, a respins această excepţie, reţinând că ar fi incidente dispoziţiile art. 131 Codul de procedură fiscală (2003) şi, întrucât creanţa este de natură fiscală, termenul de prescripţie este de 5 ani, iar nu de 3 ani.

Instanţa a făcut trimitere la actul de organizare al ANRP, respectiv H.G. nr. 572/2013, evocând dispoziţiile art. 21 Codul de procedură fiscală, care defineşte creanţa fiscală.

Potrivit art. 131 Codul de procedură fiscală, dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept. Astfel, se impune a fi stabilit care este actul administrativ fiscal prin care s-a stabilit creanţa care să fi dobândit caracter executoriu.

Este evident că nu există o creanţă fiscală, deoarece s-ar fi procedat la executarea actului administrativ fiscal - titlu executoriu – fără intervenţia instanţei de judecată.

Faţă de prevederile art. 1 şi art. 2 Codul de procedură fiscală, creanţa pretinsă de reclamanta ANRP nu poate fi încadrată nici în categoria impozitelor, nici în cea a contribuţiilor reglementate de Codul fiscal.

Recurentul-intimat a mai susţinut că nu există raport fiscal în speţă, iar recurenta ANRP nu este organ fiscal şi nu desfăşoară activitate de administrare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, prin urmare sunt incidente dispoziţiile din C. civ.

Potrivit art. 2.517 coroborat cu art. 2.528 alin. (2) C. civ., acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, gestiunea de afaceri se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani.

Faţă de art. 2.523 C. civ. şi art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, recurentul-intimat a susţinut că momentul debitării contului a fost cunoscut de reclamantă la 18 octombrie 2012, respectiv 12 februarie 2013, acestea fiind momente obiective de când începe să curgă prescripţia extinctivă pentru sumele de 36.733 RON, respectiv 212.709,83 RON, momentul efectuării plăţii - 23 decembrie 201,1 fiind indubitabil cunoscut reclamantei.

În consecinţă, plecând de la momentul obiectiv, se observă că termenul de prescripţie de 3 ani s-a împlinit la 18 octombrie 2015, respectiv 12 februarie 2016, mult înainte de sesizarea instanţei, la 15 mai 2018. Este indubitabil că s-a cunoscut paguba şi cel vinovat de ea şi din împrejurarea că reclamanta a formulat contestaţie la executarea silită, care de altfel a fost admisă în parte.

Recursul incident nu a fost motivat în drept.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

7. Apărările părţilor

La 15 martie 2022, recurentul-intimat A. a comunicat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La 18 aprilie 2022, recurenta-reclamantă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a comunicat întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

La 22 aprilie 2022, recurentul-intimat A. a comunicat răspuns la întâmpinarea depusă de recurenta-reclamantă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

8. Procedura de filtrare

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor. În cuprinsul raportului s-a reţinut că recursurile au fost declarate în termenul legal, hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, iar criticile formulate prin recursul incident pot fi circumscrise în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la recursul incident s-a apreciat că susţinerile recurentului-pârât A. pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât s-a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor Codului de procedură fiscală în ceea ce priveşte termenul de prescripţie.

Prin încheierea din 3 noiembrie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi recursul incident declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 147 C din 21 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, stabilind termen de judecată la 9 februarie 2023, când instanţa a rămas în pronunţare asupra recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

2.1 Examinând decizia recurată, pe baza motivelor de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul principal declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Prealabil analizării criticilor din recurs, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând cenzurarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, acordate intimatului-pârât.

Or, Înalta Curte reţine că aspectele referitoare la proporţionalitatea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaţilor, cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, acestea nu vor putea fi analizate pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după cum s-a statuat prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de instanţa supremă în recurs în interesul legii.

În ceea ce priveşte prima critică din recurs, respectiv cea care priveşte aplicarea greşită a prevederilor art. 1.341 C. civ. faţă de raportul juridic dedus judecăţii, prin prisma următoarelor circumstanţe factuale, stabilite de instanţele de fond, şi relevante pentru soluţionarea recursului, se constată următoarele:

Prin Ordinul nr. 3747 din 27 iunie 2007 emis de Şeful Cancelariei Primului Ministru s-a validat Hotărârea nr. 1179 din 13 mai 2002 a Comisiei Judeţene Constanţa pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi s-au acordat pârâtului A. compensaţii băneşti în cuantum de 15.493,27 RON.

Totodată, prin sentinţa civilă nr. 1055 din 20 iunie 2008 pronunţată în dosarul nr. x/2007, Tribunalul Constanţa a obligat pe ANRP la plata sumei de 105.204,74 RON reprezentând compensaţii băneşti pentru construcţie şi teren în suprafaţă de 2.400 mp conform Legii nr. 9/1998, sumă actualizată cu indicele de inflaţie.

Prin ordinul de plată nr. x din 23 decembrie 2011, ANRP şi-a îndeplinit obligaţia de plată a despăgubirilor în valoare de 105.204,74 RON către A., conform sentinţei civile menţionate.

În cursul anului 2012, pârâtul a început executarea silită împotriva reclamantei, constituindu-se două dosare de executare aferente celor două titluri executare. Astfel, pe rolul Biroului executorilor judecătoreşti asociaţi B. s-au format dosarul de executare nr. 1390/2012, privind punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de Ordinul nr. 3747 din 27 iunie 2007 emis de Şeful Cancelariei Primului Ministrul, precum şi dosarul de executare nr. 1392/2012, privind punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1055 din 20 iunie 2008 a Tribunalului Constanţa pronunţată în dosarul nr. x/2007.

Prin ordinul de plată nr. x din 18 octombrie 2012, reclamanta a achitat debitului total urmărit în dosarul de executare nr. 1390/2012 în cuantum de 36.733,39 RON, compus din creanţa urmărită şi cheltuieli de executare.

Prin ordinul de plată nr. x din 12 februarie 2013 reclamanta a achitat debitului total urmărit în dosarul de executare nr. 1392/2012, în cuantum de 212.709,83 RON, compus din creanţa urmărită de 106.204,75 RON, actualizată, şi cheltuieli de executare (9.339,37 RON onorariu executor şi 195,41 RON alte cheltuieli).

ANPR a formulat contestaţie la executare împotriva executării silite pornite în cadrul dosarului de executare nr. 1392/2012 al BEJA B., care a fost parţial admisă prin decizia nr. 1972/R din 23 iunie 2014 a Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2012, fiind anulate doar actele de executare pentru suma de 9.534,81 RON, reprezentând cheltuieli de executare. Se reţine că în cadrul contestaţiei la executare nu a fost invocată împrejurarea că obligaţia de plată stabilită prin sentinţa civilă nr. 1055 din 20 iunie 2008 a Tribunalului Constanţa – titlu executoriu, ar fi fost deja executată voluntar la 23 decembrie 2011, deci anterior declanşării procedurii executării silite în dosarul de executare nr. 1392/2012.

Raportat la aceste circumstanţe de fapt, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumei de 202.175 RON, astfel cum rezultă din cererea precizatoare depusă la 26 februarie 2019, indicând drept temei al pretenţiilor şi plata nedatorată. Astfel, a susţinut că are dreptul la restituire în temeiul prevederilor art. 1.341 C. civ., întrucât pârâtul A. a încasat, cu rea-credinţă, de două ori despăgubirile acordate prin sentinţa civilă nr. 1055 din 20 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa, respectiv prin plata de bunăvoie efectuată la 23 decembrie 2011 de ANRP şi, ulterior, la 12 februarie 2013, în cursul executării silite din dosarul nr. x/2013 al BEJA B., vizând titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1055 din 20 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2007.

În rejudecare, analizând acest temei al cererii de chemare în judecată, curtea de apel a reţinut că doar lipsa oricărei cauze naşte premisa plăţii nedatorate, astfel că pentru a ajunge la calificarea celui care a plătit ceva nedatorat ca fiind solvens, iar a celui care a primit ca fiind accipiens, este nevoie de lipsa oricărui raport juridic care să genereze obligaţia de plată. Faţă de aceste consideraţii teoretice, instanţa a concluzionat că în speţă nu se regăseşte o astfel de ipoteză.

De asemenea, instanţa a argumentat că statul nu poate pretinde că a plătit din eroare sumele decurgând din cele două executări silite, în măsura în care avea posibilitatea să promoveze căile procedurale puse la dispoziţia oricărei persoane fizice sau juridice executate silit, spre a stopa urmărirea silită.

Înalta Curte constată că, în aplicarea art. 1.341 alin. (1) C. civ., care dispune: "Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire", raţionamentul juridic al instanţei de apel este greşit, prin urmare este întemeiat motivul de casare invocat de recurenta-reclamantă.

Pentru a fi în prezenta plăţii nedatorate trebuie îndeplinite câteva condiţii care rezultă explicit sau, după caz, implicit din economia reglementărilor din textele art. 1.341- art. 1.344 C. civ., care alcătuiesc sediul legal al acestui fapt juridic licit, coroborate şi completate cu prevederile art. 1.635- art. 1.649 din acelaşi cod, care conţin regulile generale aplicabile, în principiu, tuturor obligaţiilor de restituire.

Astfel, pentru a fi incidentă plata nedatorată este necesară întrunirea următoarelor condiţii: existenţa unei plăţi, datoria pentru stingerea căreia s-a făcut plata să nu existe şi plata să fie făcută de către solvens, în principiu, din eroare.

Sub un prim aspect, este adevărat că orice plată presupune o datorie, astfel cum stipulează art. 1.470 C. civ.. Aşadar, plata, ca operaţiune juridică, presupune existenţa unei obligaţii care trebuie stinsă. Dacă o asemenea obligaţie nu există şi eventual s-a făcut o plată, aceasta nu este valabil săvârşită, fiind lipsită de cauză (temei).

Temeiul executării plăţii îl constituie datoria, deci existenţa unei obligaţii născute valabil. Dacă datoria pentru stingerea căreia se face plata nu există, consecinţa este logică, în sensul că plata făcută este nedatorată şi trebuie restituită lui solvens. Rezultă astfel că dreptul la restituire în temeiul art. 1.341 alin. (1) C. proc. civ. se naşte dacă cel care plăteşte nu datora, una dintre condiţiile plăţii nedatorate fiind aceea ca datoria, a cărei stingere s-a urmărit prin plată, să nu existe, din punct de vedere juridic, în raporturile dintre solvens şi accipiens.

Cum plata reprezintă un mod de stingere a obligaţiei, astfel cum prevede art. 1.469 C. civ., înseamnă că o a doua plată realizată pentru stingerea aceleiaşi obligaţii reprezintă o plată fără temei şi, deci nedatorată, întrucât datoria în vederea căreia s-a făcut plata nu mai exista din punct de vedere juridic la data când s-a efectuat a doua plată.

Plata nedatorată poate avea un caracter absolut sau un caracter relativ, distincţia fiind utilă pentru punerea în valoare a condiţiei erorii lui solvens. Inexistenţa absolută a unui temei al plăţii face ca plata să fie nedatorată, în vreme ce plata nedatorată are caracter relativ atunci când ceea ce s-a plătit nu forma obiectul obligaţiei dintre solvens şi accipiens sau când obligaţia concretă a cărei stingere s-a urmărit prin executarea acelei prestaţii nu exista între părţi, fără a fi exclusă existenţa unei obligaţii de altă natură.

Revenind la condiţia ca plata să fie făcută din eroare, Înalta Curte reţine că sunt întemeiate susţinerile recurentei-reclamante, deoarece existenţa şi dovada erorii lui solvens sunt necesare numai în cazul plăţii nedatorate relative, aceasta având ca efect absenţa cauzei/temeiului juridic care a stat la baza executării prestaţiei.

Relativitatea acestei condiţii este atestată de numeroase excepţii în care nu este necesară îndeplinirea condiţiei erorii sau, chiar mai mult, plata poate fi restituită şi dacă se dovedeşte că solvens ştia că nu este datorată nicio plată şi totuşi a făcut o plată.

Acesta fiind raţionamentul teoretic, Înalta Curte constată că, în analiza raportului juridic dedus judecăţii din perspectiva plăţii nedatorate, curtea de apel a făcut o confuzie în ceea ce priveşte cauza obligaţiei executate de recurenta-reclamantă ANRP, reţinând că ar fi vorba de sume executate silit.

Astfel, în speţa dedusă judecăţii, temeiul obligaţiei ce se impunea a fi executată, care este şi cauza raportului juridic dintre părţi, este reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, a căror interpretare şi aplicare a fost realizată prin sentinţa nr. 1055 din 20 iunie 2008 a Tribunalului Constanţa, care constituie titlul executoriu.

Însă, astfel cum s-a arătat anterior, reclamanta a executat voluntar obligaţia de plată stabilită prin această sentinţă la data de 23 decembrie 2011.

Faptul că ulterior, după declanşarea procedurii executării silite a aceluiaşi titlu executoriu reclamanta a executat pentru a doua oară aceeaşi obligaţie de plată, impunea din partea instanţei de apel o analiză concretă şi punctuală a îndeplinirii condiţiilor plăţii nedatorate astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 1.341 C. civ.

Or, instanţa de apel a reţinut greşit că nu este incidentă plata nedatorată, acest silogism judiciar fiind fundamentat exclusiv pe premisa că o plată realizată în cadrul procedurii executării silite nu este de plano nedatorată, cu alte cuvinte că nu poate fi lipsită de cauză în sensul dispoziţiilor art. 1.341 alin. (1) C. civ., fără însă a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate.

În aceste coordonate, cu ocazia rejudecării apelului declarat de reclamantă, instanţa de apel este chemată a cerceta dacă reclamanta are dreptul la restituirea despăgubirilor achitate intimatului-pârât pentru a doua oară, raportat la circumstanţele factuale şi la prevederile art. 1.341 alin. (1) C. civ., astfel cum au fost dezlegate prin prezenta decizie.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ. în referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod, Înalta Curte urmează a admite recursul principal, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamanta ANRP aceleiaşi instanţe de apel.

2.2 Examinând decizia recurată, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul incident declarat de pârât nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Chestiunea de drept supusă analizei prin recursul incident declarat de intimatul-pârât, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este reprezentată de termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, pentru a cărei dezlegare este relevantă calificarea creanţei pe care a invocat-o reclamanta.

Recurentul-pârât A. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în faţa instanţelor de fond, sub aspectul ambelor temeiuri de drept: îmbogăţirea fără justă cauză şi plata nedatorată.

Curtea de Apel Constanţa, în rejudecare, a respins în mod corect această excepţie, reţinând că ar fi incidente dispoziţiile art. 131 Codul de procedură fiscală (2003), întrucât creanţa este de natură bugetară, prin urmare, termenul de prescripţie aplicat în cauză este cel de 5 ani, iar nu cel de 3 ani prevăzut de art. 2.517 C. civ.

Regimul de prescripţie a dreptului de creanţă priveşte raportul de drept material/substanţial. Rezultă astfel că relevantă pentru aplicarea regimului de prescripţie instituit de Codul de procedură fiscală este stabilirea naturii juridice a creanţei.

Esenţială în acest sens este destinaţia sumelor ce urmează a fi încasate, iar nu statutul colectorului, neavând relevanţă critica recurentului-pârât în sensul că ANRP nu este organ fiscal.

În conformitate cu dispoziţiile art. 133 alin. (3) din O.U.G. nr. 92 din 2003, creanţele bugetare care se încasează, se administrează, se contabilizează şi se utilizează de instituţiile publice, provenite din venituri proprii, precum şi cele rezultate din raporturi juridice contractuale se execută prin organe proprii, acestea fiind abilitate să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să efectueze procedura de executare silită, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală.

Înalta Curte constată că reclamanta ANRP pretinde o creanţă constând în plata unei sume de bani reprezentând despăgubiri acordate în mod nedatorat în baza Legii nr. 9/1998, sumă ce reprezintă un venit propriu al acestei instituţii, care se varsă la bugetul de stat.

În acest context, în ipoteza în care dreptul la restituire ar fi recunoscut pe cale judecătorească, creanţa care ar fi stabilită printr-o hotărâre judecătorească în materie civilă, referitoare la restituirea unor despăgubiri acordate în baza Legii nr. 9/1998, pronunţată în favoarea unei instituţii publice finanţate de la bugetul de stat, precum Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, este o creanţă bugetară, întrucât suma s-ar face venit la bugetul consolidat al statului, acesta fiind motivul pentru care i se aplică termenul de prescripţie de 5 ani, prevăzut de Codul de procedură fiscală.

Regimul derogatoriu de la dreptul comun, în materia executării creanţelor bugetare, constituie opţiunea legiuitorului, care poate stabili norme de procedură speciale, derogatorii de la regulile generale, determinate de interesul general ocrotit, care impune adoptarea unor reguli menite să asigure protejarea eficientă a creanţelor statului şi recuperarea lor cu prioritate.

Ca atare, această situaţie justifică diferenţa de tratament juridic în ceea ce priveşte normele de prescripţie a dreptului de a constitui titlul de creanţă, ca şi a celui de a proceda la executare. Drept urmare, nu se aduce astfel atingere principiului egalităţii, cu privire la care Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţă sa că nu este sinonim cu uniformitatea, astfel încât dacă la situaţii juridice egale se impune un tratament juridic egal, la situaţii diferite tratamentul aplicabil nu poate fi decât diferit (Decizia CCR nr. 942 din 23 septembrie 2008).

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport cu criticile invocate de recurentul-pârât A., nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va respinge recursul incident ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 147 C din 21 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 147 C din 21 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2023.