Defamation claim for moral damages: scope of judicial review over factual assessment of illicit act and procedural validity of judge substitution.

Şedinţa publică din data de 16 martie 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 7 august 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. şi a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 1.000.070 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune morale aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale.

Prin cerere modificatoare de acţiune a majorat cuantumul pretenţiilor la 1.008.070 de RON, reprezentând daune morale pentru prejudiciile aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale.

Ca urmare a formulării succesive a unor cereri de strămutare care au fost admise, cauza a fost strămutată de la Tribunalul Bucureşti la Tribunalul Ialomiţa, apoi la Tribunalul Prahova, la Tribunalul Buzău şi, în final, la Tribunalul Dâmboviţa.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa

Prin încheierea din 29 martie 2021, Tribunalul Dâmboviţa a respins cererea de recuzare formulată de reclamantul A. cu privire la judecătorul C..

Prin sentinţa civilă nr. 1027 din 9 aprilie 2021, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a respins acţiunea reclamantului.

D. a formulat cerere de intervenţie accesorie, în interesul apelantului A., cerere ce a fost respinsă de instanţa de apel prin încheierea din 15 noiembrie 202 şi neatacată cu recurs.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, care a trimis dosarul cauzei spre soluţionare Curţii de Apel Braşov, întrucât a fost admisă cererea de strămutare.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Braşov

Prin decizia civilă nr. 1695 Ap din 20 decembrie 2021, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 1027 din 9 aprilie 2021 şi împotriva încheierilor din 9 martie 2021, 23 martie 2021, 29 martie 2021 şi 6 aprilie 2021 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1695 Ap din 20 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a declarat recurs reclamantul A., formulând următoarele critici:

Sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a încălcat puterea de lucru judecat a hotărârilor de strămutare şi regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Cu încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 480 alin. (6), art. 53 alin. (3) şi art. 42 alin. (13) C. proc. civ., instanţa de apel a respins apelul reclamantului împotriva sentinţei şi a încheierilor din 29 martie 2021, 9 martie 2021, 23 martie 2021 şi din 6 aprilie 2021.

Prin încheierea din 29 martie 2021, Tribunalul Dâmboviţa a respins cererea de recuzare formulată de reclamant şi i-a permis judecătorului C. să soluţioneze cauza, deşi se afla în starea de incompatibilitate raportat la dispoziţiile art. 42 alin. (13) C. proc. civ. Prin hotărârea din 21 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2019, dosarul nr. x/2018 a fost strămutat de la Tribunalul Prahova, reţinându-se că există o bănuială legitimă cu privire la imparţialitatea judecătorilor din cauza faptului că reclamantul a avut calitatea de judecător la Judecătoria Ploieşti şi Tribunalul Prahova.

Lipsa imparţialităţii şi starea de incompatibilitate a judecătorului C., judecător al Judecătoriei Ploieşti, era dovedită cu putere de lucru judecat prin hotărârea din 21 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2019 şi din 27 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2020, care au constatat ca judecătorii de la Judecătoria Ploieşti şi Tribunalul Prahova nu puteau fi imparţiali şi nu puteau judeca o cauza în care reclamantul este parte.

Cu încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 480 alin. (6) C. proc. civ., instanţa de apel nu a procedat la rejudecarea cauzei şi a respins apelul reclamantului împotriva încheierilor din 9 martie 2021, 23 martie 2021, 6 aprilie 2021 şi a sentinţei civile nr. 1027 din 9 aprilie 2021, pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa cu încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a principiului repartizării aleatorii.

În dezvoltarea acestor critici, recurentul-reclamant a arătat că, ulterior strămutării, prezenta cauza a fost repartizată aleatoriu, pentru judecata pe fond, judecătoarei E. de la Tribunalul Dâmboviţa, care a procedat la încuviinţarea şi administrarea probei cu martori şi cu interogatoriu.

Însă, după administrarea probelor şi exact în momentul în care urmau dezbaterile, judecătoarea E. a fost înlocuită, printr-un act administrativ al preşedintei Curţii de Apel Ploieşti, care a delegat-o pe judecătoarea menţionată de la Tribunalul Dâmboviţa la o altă instanţă. Acest act administrativ, semnat de preşedinta Curţii de Apel Ploieşti, are un vădit caracter ilegal, în opinia recurentului-reclamant, de vreme ce delegarea judecătoarei E., fusese avizată negativ de Tribunalul Dâmboviţa, instanţă cu deficit de judecători.

După administrarea probelor, prezenta cauza a fost atribuită manual (nu aleatoriu informatizat sau ciclic) judecătorului C., care tocmai fusese delegat din cadrul Judecătoriei Ploieşti la Tribunalul Dâmboviţa, tot printr-un act administrativ semnat de preşedinta Curţii de Apel Ploieşti.

O astfel de repartizare manuală (nu aleatorie informatizată sau ciclică) a avut drept consecinţă înlocuirea judecătoarei E., desemnată aleatoriu să judece cauza, cu C., "ales" sau impus să judece cauza prin acte administrative ale preşedintei Curţii de Apel Ploieşti, împrejurare ce a determinat încălcarea principiului repartizării aleatorii şi, pe cale de consecinţă, încălcarea dreptului la un proces echitabil.

CEDO a statuat că noţiunea "instanţă stabilită prin lege" presupune asigurarea garanţiilor privind organizarea şi compunerea tribunalului, iar noţiunea de "lege" avută în vedere de art. 6 par. 1 este extensivă, priveşte "nu numai legislaţia referitoare la stabilirea şi competenţa organelor judiciare, dar şi orice altă dispoziţie de drept intern a cărei nerespectare ar fi de natură să conducă la constatarea iregularităţii participării unui membru al formaţiunii de judecată la soluţionarea unei cauze".

În susţinerea acestor critici, recurentul-reclamant a indicat deciziile Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018 şi nr. 685/2018 pentru a evidenţia argumentul că impunerea unor membri în compunerea completului de judecată prin intermediul unor acte administrative este incompatibilă cu dreptul la un proces echitabil, încălcând principiul repartizării aleatorii, garanţie aferentă imparţialităţii obiective a instanţei.

Această încălcare a principiului repartizării aleatorii şi a dreptului la un proces echitabil nu a fost remediată de Curtea de Apel Braşov, întrucât apelul reclamantului a fost respins.

Recurentul-reclamant a apreciat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură în ceea ce priveşte încuviinţarea şi administrarea probelor, după cum urmează:

Împrejurarea că judecătorul de la prima instanţă, care a audiat martorii, a fost schimbat, iar judecătorul care a pronunţat sentinţa şi instanţa de apel nu au ascultat vreun martor echivalează cu privarea reclamantului de dreptul la un proces echitabil. (cauza Cutean împotriva României, parag. 72)

Deşi la termenul din 6 decembrie 2021 instanţa de apel a respins cererea reclamantului de administrare a probei cu martora F., judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, ca nemaifiind utilă în raport cu teza probatorie şi probele deja administrate, apelul său a fost respins, reţinându-se că nu a dovedit existenţa unui prejudiciu semnificativ, precum şi că nu a dovedit, dincolo de orice dubiu, caracterul mincinos/calomnios al acuzaţiei aduse de pârâtă. A apreciat că, procedând în acest mod, instanţele i-au încălcat dreptul la apărare, aspect ce intra în sfera nelegalităţii.

De asemenea, pentru acest motiv a susţinut că decizia atacată, din care face parte şi încheierea de dezbateri şi de amânare a pronunţării este şi contradictorie, context în care devine incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

O altă neregularitate precizată de recurentul-reclamant priveşte faptul că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra probelor a căror administrare a cerut-o prin cererea de apel (capitolul V. punctele 3,4, 5, 6 teza finala şi 7).

În ceea ce priveşte administrarea probei cu înregistrarea audio a şedinţei de judecată desfăşurate în prezenta cauză la Tribunalul Dâmboviţa, la termenul din 20 octombrie 2020, precum şi a înregistrării şedinţei de judecată desfăşurate la Curtea de Apel Bucureşti la termenul din 14 noiembrie 2017, în dosarul nr. x/2015, recurentul-reclamant a criticat că instanţa de apel nu a audiat aceste înregistrări în şedinţă publică, precum şi lipsa unui proces-verbal care să confirme audierea înregistrărilor de către instanţă şi desigilarea plicurilor în care se găseau suporturile acestora.

Faţă de aceste împrejurări, a apreciat că au fost nesocotite principiile contradictorialităţii şi publicităţii, fiind încălcat dreptul său la apărare, aspect ce intra în sfera nelegalităţii.

Invocând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a efectuat o judecată sumară, bazată pe motive străine de aspectele litigioase şi fără luarea în considerare a probelor şi argumentelor sale, soluţionând procesul fără a intra în judecata fondului.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a susţinut că soluţionarea apelului s-a realizat superficial, deoarece probatoriul administrat a dovedit caracterul mincinos/calomnios al acuzaţiei aduse de pârâta B. în înscrisul depus în luna iunie 2018 la Preşedintele secţiei l penale a Curţii de Apel Bucureşti, sens în care a făcut trimitere la următoarele mijloace de probă: înregistrarea audio a şedinţei de judecată în care a fost audiată martora G., declaraţia dată de această martoră, declaraţia martorei H., interogatoriul pârâtei şi înscrisurile depuse la dosar.

A mai criticat că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât instanţele de fond ar fi apreciat că declaraţiile notariale nu au valoare probatorie, acestea nefiind luate în considerare raportat la principiul nemijlocirii, care a fost aplicat în mod nelegal.

Totodată, şi-a exprimat nemulţumirea faţă de împrejurarea că instanţa de apel nu a constatat că pretinsa discuţie telefonică pe care ar fi avut-o cu pârâta în timpul programului de lucru nu face obiectul prezentei cauze şi că nu există vreo probă care să confirme că discuţia ar fi avut conţinutul invocat de pârâtă.

Printr-o altă critică a susţinut că instanţa de apel nu a motivat deloc cum a ajuns să o exonereze pe pârâtă de răspunderea civilă delictuală pentru faptele descrise în completarea/modificarea pe care a adus-o cererii de chemare în judecată la 18 martie 2019, deşi înscrisurile dovedesc caracterul ilicit şi scopul tendenţios urmărit de pârâtă.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul-reclamant a enumerat numeroase aspecte de fapt şi probe referitoare la modul în care pârâta a efectuat transcrierea şedinţei de judecată din 14 noiembrie 2017 în dosarul nr. x/2015, aspecte despre care afirmă că nu au fost analizate de instanţa de apel, dar care, în aprecierea sa, dovedesc scopul pe care pârâta l-a avut în vedere atunci când a comis faptele descrise în cererea modificatoare, şi anume sustragerea sa şi a judecătorului I. de la răspunderea penală.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 30 şi art. 51 din Constituţia României, art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 58, art. 70, art. 72, art. 75, art. 252 şi art. 1.357 din C. civ.

În esenţă, a susţinut că instanţa de apel a ignorat că, potrivit art. 72 şi art. 75 din C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără respectarea limitelor constând în exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă.

A arătat că exercitarea dreptului la libera exprimare şi la petiţionare nu este absolută, presupunând limite cum ar fi buna-credinţă de care trebuie să dea dovadă titularul acestor drepturi.

În această privinţă, a apreciat că în cazul pârâtei nu poate fi vorba despre bună-credinţă, de vreme ce aceasta a afirmat în mod fals că reclamantul a trântit uşa sălii de judecată. A mai precizat că reaua-credinţă a pârâtei este reliefată şi de faptele descrise în cererea de completare a cererii de chemare în judecată, fapte care nu au fost analizate de instanţa de apel, cât şi de atitudinea procesuală a pârâtei, care nu a dorit să recunoască faptul că nu l-a văzut trântind uşa.

Totodată, a susţinut că drepturile sale, prevăzute de art. 58, art. 72 şi art. 252 din C. civ., au fost încălcate, deoarece instanţa a reţinut că fapta pârâtei nu prezintă un nivel de gravitate care să facă aplicabil art. 8 din Convenţie. Instanţa de apel a interpretat eronat normele de drept material menţionate, dar şi art. 1.357 din C. civ., reţinând greşit faptele în raport cu exigenţele textelor de lege.

A precizat că atingerea reputaţiei sale era suficient conturată de probele administrate în cauză, sens în care a enumerat mai multe înscrisuri referitoare la buna sa reputaţie profesională.

De asemenea, a criticat că instanţa de apel a ignorat faptul că prezenta cauză priveşte chestiuni esenţiale pentru prestigiul actului de justiţie, dar şi chestiuni legate de disciplina magistraţilor şi a grefierilor. A mai precizat că faptele pârâtei, respectiv afirmaţia că a trântit uşa sălii de judecată şi alterarea cuprinsului transcrierii şedinţei de judecată din 14 noiembrie 2017 în dosarul nr. x/2015 au fost săvârşite pentru a abate atenţia de la acţiunile pe care le-ar fi comis împreună cu judecătorul I., când după dictarea acestuia a consemnat altceva decât ce declara martora J..

În final, recurentul-reclamant a susţinut şi că apelul său a fost respins fără ca instanţa să se pronunţe asupra faptei pârâtei de a altera cuprinsul transcrierii complete a şedinţei de judecată din 14 noiembrie 2017 în dosarul nr. x/2015.

Concluzionând, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în urma rejudecării, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată la 18 martie 2019, cu consecinţa obligării pârâtei la plata despăgubirilor pentru daunele aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale.

În drept, cererea de recurs se întemeiază pe art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Apărările părţilor

Intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare la 30 aprilie 2022, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare la 3 mai 2022, prin care a arătat intimata-pârâtă nu a combătut criticile sale de nelegalitate a deciziei recurate.

6. Procedura de filtrare

Prin încheierea din 22 septembrie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1695Ap din 20 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, stabilind termen de judecată la 17 noiembrie 2022, când instanţa a amânat judecata cauzei la 9 februarie 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, pe baza motivelor de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Prima critică din recurs priveşte încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârilor de strămutare, aceasta urmând să fie analizată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât se critică nerespectarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul-reclamant a susţinut că lipsa imparţialităţii, precum şi starea de incompatibilitate a judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă era dovedită cu putere de lucru judecat prin hotărârea din 21 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2019 şi prin hotărârea din 27 octombrie 2020 pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2020, având în vedere că judecătorul C. a fost delegat de la Judecătoria Ploieşti.

Înalta Curte constată că prin hotărârea din 21 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2019, dosarul nr. x/2018 a fost strămutat de la Tribunalul Prahova la Tribunalul Buzău, iar prin hotărârea din 27 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2020, dosarul nr. x/2019 a fost strămutat de la Judecătoria Ploieşti la Judecătoria Buzău.

Se reţine astfel că recurentul-reclamant invocă încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a unor hotărâri de strămutare, efect reglementat de prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În conformitate cu dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Cum efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat este ataşat considerentelor, iar hotărârea pronunţată asupra unei cereri de strămutare se da fără motivare, potrivit art. 144 alin. (2) C. proc. civ., din conţinutul acesteia lipsind considerentele, rezultă astfel că părţile nu se pot prevala de efectul pozitiv al lucrului judecat în cadrul unui litigiu având ca obiect soluţionarea unui astfel de incident procedural.

Într-adevăr, au fost admise cele două cereri de strămutare întemeiate pe bănuială legitimă, iar conform art. 140 alin. (2) C. proc. civ., bănuiala se consideră legitimă în cazurile în care există îndoială cu privire la imparţialitatea judecătorilor din cauza circumstanţelor procesului, calităţii părţilor ori unor relaţii conflictuale locale. Însă, strămutarea rămâne un incident procedural privitor la competenţa instanţei, reprezentând o formă de prorogare judecătorească a competenţei, iar nu un incident procedural privind constituirea instanţei. Mai mult, întrucât are ca finalitate înlăturarea suspiciunilor ce pot apărea în legătură cu imparţialitatea judecătorilor unei instanţe, nu se poate reţine că aceste hotărâri tranşează asupra chestiunii incompatibilităţii magistratului învestit cu judecarea cauzei.

Pe de altă parte, incompatibilitatea este un incident privitor la constituirea instanţei, care este definit ca fiind situaţia în care un judecător este oprit să ia parte la soluţionarea unei pricini, respectiv se poate cere îndepărtarea unui judecător de la soluţionarea unei anumite cauze, în cazurile expres prevăzute de lege; ca atare, incompatibilitatea este analizată în concret, în raport cu unul sau mai mulţi judecători (sau a altui participant la procesul civil). Normele de procedură civilă reglementează abţinerea şi recuzarea ca mijloace de invocare, pe parcursul procesului, a incompatibilităţii absolute, cât şi a celei relative.

În consecinţă, deoarece hotărârile de strămutare invocate nu au statuat asupra lipsei imparţialităţii sau stării de incompatibilitate a judecătorului C., care a soluţionat cauza în primă instanţă, nu se poate reţine că a avut loc o încălcare a autorităţii lucrului judecat, critica fiind nefondată.

Prin prisma aceluiaşi motiv de recurs, s-a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 480 alin. (6), art. 53 alin. (3) şi art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel nu a procedat la rejudecarea cauzei, respingând apelul reclamantului împotriva încheierilor din 29 martie 2021, 9 martie 2021, 23 martie 2021, 6 aprilie 2021 şi împotriva sentinţei civile nr. 1027 din 9 aprilie 2021, pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa.

În dezvoltarea criticilor a făcut referire la încheierea din 29 martie 2021 a Tribunalului Dâmboviţa, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a judecătorului C., fără a expune însă argumentele pentru care respingerea apelului împotriva acestei încheieri este nelegală din perspectiva textelor de lege invocate, în condiţiile în care cererea de recuzare a fost respinsă ca tardivă.

Fiind invocat un caz de incompatibilitate relativă în motivarea cererii de recuzare, prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., neregularitatea putea fi invocată în termenul prescris de art. 41 din acelaşi cod, iar nerespectarea termenului în care trebuie propusă recuzarea atrage sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a-l recuza pe cel în cauză.

Astfel, faţă de dispoziţiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., propunerea de recuzare trebuie făcută înainte de începerea oricărei dezbateri, cu excepţia cazului prevăzut de alin. (2), potrivit căruia, când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, partea va trebui să propună recuzarea de îndată de acestea îi sunt cunoscute.

Având în vedere că reclamantul a comunicat cererea de recuzare, prin e-mail, la 22 martie 2021, cauza rămânând în pronunţare la 9 martie 2021, precum şi împrejurarea că acesta nu a făcut dovada că a cunoscut motivul de incompatibilitate după începerea dezbaterilor, Înalta Curte reţine că în mod corect a fost menţinută soluţia de respingere a cererii de recuzare ca fiind tardivă, prevederile art. 44 C. proc. civ. fiind aplicate în mod legal.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că a fost încălcat principiul repartizării aleatorii şi, pe cale de consecinţă, dreptul la un proces echitabil.

Din această perspectivă, a argumentat că, ulterior strămutării la Tribunalul Dâmboviţa, dosarul a fost repartizat aleatoriu judecătoarei E., care a procedat la administrarea probelor, iar după acest moment, doamna judecător a fost delegată la o altă instanţă, urmând ca domnul judecător C. să fie învestit cu soluţionarea cauzei, acesta fiind delegat din cadrul Judecătoriei Ploieşti la Tribunalul Dâmboviţa. A apreciat recurentul-reclamant că, în aceste împrejurări, a avut loc o repartizare manuală a cauzei unui judecător impus să judece cauza prin acte administrative emise de Curtea de Apel Ploieşti.

Dezvoltarea acestor critici face posibilă însă încadrarea în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., deoarece s-a invocat nerespectarea repartizării aleatorii şi schimbarea compunerii completului căruia pricina i-a fost repartizată aleatoriu.

Criticile sunt nefondate.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. reprezintă o concretizare a principiului continuităţii, textul legal stipulând că se poate cere casarea dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii.

Potrivit art. 19 coroborat cu art. 214 C. proc. civ., membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiaşi în tot cursul judecăţii, înlocuirea fiind posibilă numai pentru motive temeinice şi, în toate cazurile, înainte de a se da cuvântul în fond.

Rezultă că principiul continuităţii nu este absolut, astfel încât, în condiţiile legii, poate interveni schimbarea completului de judecată sau componenţa acestuia, fără a atrage casarea hotărârii de fond pronunţate. Cazurile şi condiţiile în care pot interveni aceste schimbări trebuie însă să fie prevăzute de lege, fie de C. proc. civ., fie de Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Nerespectarea reglementărilor de organizare judiciară, care privesc cazurile şi condiţiile în care poate fi schimbată compunerea completului căruia pricina i-a fost repartizată aleatoriu poate atrage casarea, căci printr-o astfel de schimbare efectuată în condiţii de neregularitate se poate eluda repartizarea aleatorie şi scopul acesteia, de a evita o desemnare individuală, potenţial arbitrară a judecătorului care soluţionează cauza.

Învestită fiind cu aceste critici, instanţa de recurs nu are misiunea de a verifica dacă delegarea magistratului la o altă instanţă este obiectiv justificată, deoarece o asemenea verificare transcende controlul judiciar într-un caz determinat şi priveşte actele administrative emise în legătură cu delegarea. Acesta este argumentul pentru care nu poate fi primită susţinerea recurentului-reclamant referitoare la presupusul caracter nelegal al delegării doamnei judecător E..

Repartizarea cauzelor în mod aleatoriu reprezintă o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, instituită prin art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004 (în vigoare la data iniţierii litigiului), cu scopul de a conferi o garanţie independenţei funcţionale a judecătorului şi imparţialităţii actului de justiţie, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică.

Dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 stipulează că repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat, iar conform alin. (2) al aceluiaşi text legal, cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condiţiile prevăzute de lege.

În completare vin prevederile art. 52 alin. (1) din acelaşi act normativ, potrivit cărora colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti.

Potrivit art. 19 alin. (1) lit. j) din Regulamentul de ordine interioară aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1.375 din 17 decembrie 2015, Colegiul de conducere aprobă, în mod excepţional, schimbarea membrilor completelor de judecată şi a asistenţilor judiciari, în cazurile în care, din motive obiective, se impune aceasta.

Înalta Curte constată că, ulterior strămutării la Tribunalul Dâmboviţa, prezenta cauză a fost repartizată aleatoriu completului de judecată F12, din compunerea căruia a făcut parte doamna judecător E., după cum rezultă din referatul de repartizare aleatorie de la dosarul Tribunalului Dâmboviţa.

Împrejurarea că, ulterior, prin delegarea doamnei judecător E. la Curtea de Apel Ploieşti s-a ajuns la schimbarea sa cu domnul judecător C., fiind astfel modificată componenţa completurilor din care doamna judecător făcea parte, inclusiv a completului F12, astfel cum rezultă din hotărârea Colegiul de Conducere al Tribunalului Dâmboviţa nr. 6 din 8 februarie 2021, nu este de natură a conduce la încălcarea principiului continuităţii şi nici a principiului repartizării aleatorii.

Hotărârea Colegiul de Conducere al Tribunalului Dâmboviţa nr. 6 din 8 februarie 2021 atestă motivul schimbării componenţei completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzei, şi anume delegarea doamnei judecător E. la Curtea de Apel Ploieşti.

Ca atare, nu poate fi primită susţinerea recurentului-reclamant în sensul că a avut loc o repartizare manuală a cauzei, deoarece aceasta a rămas la completul iniţial învestit, care şi-a schimbat componenţa ca urmare a unui motiv obiectiv – delegarea judecătorului.

Într-adevăr, legalitatea unei instanţe trebuie neapărat să acopere şi componenţa sa (cauza Buscarini împotriva San Marino), astfel că înlocuirea unui judecător trebuie să fie lipsită de arbitrar (cauza Biagioli împotriva San Marino, pct. 77-78 şi pct. 80).

Nu se poate reţine că domnul judecător C. a fost "impus" prin acte administrative să soluţioneze cauza, din moment ce, pe de-o parte, înlocuirea sa este consecinţa unor motive obiective, iar pe de altă parte, delegarea judecătorilor este permisă de lege şi se dispune, cu acordul scris al acestora, de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători, la solicitarea preşedintelui curţii de apel în circumscripţia căreia se cere delegarea şi cu avizul preşedintelui curţii de apel unde aceştia funcţionează, potrivit art. 57 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Faţă de aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că, în litigiul pendinte, înlocuirea judecătorului de la prima instanţă s-a realizat în coordonatele prescrise de dispoziţiile legale.

Cât priveşte considerentele Deciziei nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale, pe care recurentul-reclamant le-a invocat în susţinerea criticilor sale, Înalta Curte notează că această decizie a avut ca obiect sesizarea privind existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de hotărârile Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit cărora au fost desemnaţi prin tragere la sorţi doar 4 din cei 5 membri ai Completurilor de 5 judecători.

În acest context, Curtea Constituţională a reţinut că, prin impunerea unor membri de drept în componenţa Completurilor de 5 judecători, pe calea unor acte administrative, se pot crea presiuni latente asupra membrilor completului, constând în supunerea judecătorilor superiorilor lor judiciari sau, cel puţin, constând într-o ezitare/lipsă de dorinţă a judecătorilor de a-i contrazice pe aceştia.

Or, după cum s-a argumentat, circumstanţele litigiului nu se înscriu în această ipoteză, în condiţiile în care s-a realizat repartizarea aleatorie a cauzei, ulterior fiind schimbată compunerea completului ca urmare a delegării judecătorului care făcea parte din compunerea completului învestit cu soluţionarea cauzei.

Drept urmare, în mod judicios a apreciat curtea de apel că nu a fost încălcat principiul repartizării aleatorii, garanţie a dreptului la un proces echitabil, decizia recurată fiind legală şi sub acest aspect.

Prin al treilea motiv de recurs au fost invocate nereguli privind încuviinţarea şi administrarea probelor în faţa instanţelor de fond, care însă nu se confirmă.

Recurentul-reclamant a invocat încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare ca urmare a împrejurării că nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au ascultat martorii, cererea sa de administrare a probei cu martora F. fiind respinsă de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte nerespectarea dreptului la apărare, Înalta Curte reţine că reclamantul nu a formulat critici corespunzătoare în apel, motiv pentru care, în temeiul art. 488 alin. (2) C. proc. civ., critica nu poate fi invocată şi analizată direct în recurs. Aceasta, deoarece obiectul recursului îl constituie decizia din apel, prin urmare nu pot fi supuse controlului instanţei de recurs, omisso medio, neregularităţi ivite la prima instanţă şi care nu au fost deduse cenzurii instanţei de apel.

Cu referire la critica în sensul că instanţa de apel nu a ascultat martorii şi a respins cererea de administrare a probei cu martora F., Înalta Curte reţine că nu a avut loc încălcarea principiului nemijlocirii sau a dreptului la apărare.

Principiul nemijlocirii, garanţie a aflării adevărului în procesul civil, presupune ca probele să fie cercetate de către instanţa care pronunţă soluţia finală în cauză, iar nu de către o instanţă diferită, regula fiind subliniată în art. 261 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată sesizate. C. proc. civ. reglementează o serie de derogări de la principiul nemijlocirii, cazuri în care instanţa care soluţionează cauza nu este aceeaşi cu cea în faţa căreia au fost administrate dovezile (spre exemplu, administrarea probelor prin comisie rogatorie şi administrarea dovezilor prin procedura asigurării probelor).

După cum rezultă din cuprinsul art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel nu este obligată să încuviinţeze refacerea probelor administrate în prima instanţă ori administrarea unor probe noi, chiar cerute în termen, căci nu doar concludenţa, ci şi utilitatea probei va fi verificată de instanţa de control judiciar. Aceasta este în drept să-şi formeze convingerea prin raportare la probele administrate la prima instanţă, pe care le poate reaprecia.

Înalta Curte constată că în litigiul pendinte nu au fost încălcate prevederile legale menţionate, probele încuviinţate în apel fiind administrate de către instanţa învestită cu soluţionarea apelului. Împrejurarea că instanţa de apel nu a ascultat niciun martor, aceştia fiind audiaţi de către prima instanţă, nu este de natură a aduce o încălcare principiului nemijlocirii sau a dreptului la apărare, faţă de dispoziţiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ.

Având libertate deplină a aprecia cu privire la necesitatea administrării unor probe noi, instanţa de apel a considerat că proba cu martora F. nu este utilă soluţionării cauzei. Prin urmare, critica privitoare la proba a cărei administrare nu a fost încuviinţată nu poate fi analizată, deoarece în materia probelor poate fi cenzurată în recurs doar legalitatea (admisibilitatea) probei, nu însă concludenţa şi utilitatea probei, instanţa de fond fiind suverană în această privinţă.

Deşi recurentul invocă art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pentru a critica neîncuviinţarea unei probe pe care o socoteşte concludentă şi utilă, acest motiv excedează unei veritabile critici de nelegalitate şi tinde la substituirea unei aprecieri diferite celei date de instanţa de apel.

Trebuie avut în vedere şi că principiul continuităţii instanţei, reglementat prin art. 214 C. proc. civ., presupune ca membrii completului care judecă procesul să rămână aceiaşi în tot cursul judecăţii, aceştia putând fi înlocuiţi în cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la soluţionarea cauzei. După înlocuire, judecata va continua cu noul judecător, ceea ce înseamnă că acesta nu va reface actele de procedură ori probele administrate de judecătorul înlocuit. Dacă înlocuirea a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părţilor, cauza se repune pe rol, astfel cum prevede art. 214 alin. (3) C. proc. civ.

Raportat la aceste reguli, se constată că, în speţă, nu se poate reţine nici încălcarea principiului continuităţii instanţei, deoarece înlocuirea judecătorului de la prima instanţă a avut loc înainte de a se da cuvântul în fond părţilor.

În ceea ce priveşte omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra probelor a căror administrare a fost cerută în capitolul V, pct. 3, 4, 5, 6 teza finală şi 7 din cererea de apel, examinând încheierea de dezbateri din 6 decembrie 2021, Înalta Curte constată că susţinerea recurentului-reclamant nu se confirmă.

Din cuprinsul acestei încheieri, reiese că reclamantul a solicitat instanţei de apel încuviinţarea probei cu înscrisurile depuse la dosarele de fond şi înscrisurile ataşate cererii de apel, precum şi proba cu un martor, respectiv martora F., judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti.

Reclamantul este cel care a susţinut că reaudierea martorei G. nu se mai impune pentru că declaraţia sa a fost clară, fiind dată în condiţii de contradictorialitate în faţa unui judecător de la Tribunalul Dâmboviţa, care a fost desemnat aleatoriu. Totodată, a precizat că solicită proba cu înregistrarea şedinţelor de judecată din 14 noiembrie 2017 de la Curtea de Apel Bucureşti, din 20 octombrie 2020 de la Tribunalul Dâmboviţa, şedinţa în cadrul căreia au fost audiate martora G. şi martora H., fiind totodată administrată şi proba cu interogatoriul.

Deliberând asupra probelor solicitate, instanţa de apel a încuviinţat proba cu înscrisurile depuse la dosar, proba cu audierea înregistrării şedinţei de judecată din 14 noiembrie 2017, în dosarul nr. x/2015, când a avut loc incidentul, precum şi cea din 20 octombrie 2020, când în prezenta cauză a fost audiată martora G..

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că instanţa de apel s-a pronunţat asupra probei cu înscrisuri, astfel cum a fost propusă de către reclamant în cadrul dezbaterilor, fiind încuviinţată proba cu înscrisurile depuse la dosar (primă instanţă şi apel), nefiind obligatorie enumerarea fiecărui înscris depus la dosar, din moment ce niciunul dintre înscrisuri nu a fost exclus.

Referitor la proba cu martora G., se constată că sunt incidente dispoziţiile art. 257 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul renunţând la această probă atunci când a afirmat că reaudierea martorei nu se mai impune. Prin urmare, este limpede că instanţa nu mai trebuia să se pronunţe cu privire la încuviinţarea acestei probe.

Aşadar, cum instanţa de apel s-a pronunţat asupra tuturor probelor propuse de către reclamant, critica este neîntemeiată, hotărârea recurată fiind legală şi sub acest aspect.

Printr-o altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că au fost încălcate principiile contradictorialităţii şi publicităţii, deoarece instanţa de apel nu a audiat în şedinţă publică înregistrările audio încuviinţate ca probe şi nici nu există un proces-verbal care să confirme desigilarea plicurilor în care se găseau suporturile acestor înregistrări şi audierea înregistrărilor de către instanţă.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reţine că exigenţa fundamentală a contradictorialităţii impune ca nicio măsură să nu fie dispusă de instanţă fără a fi fundamentată pe mijloace de probă administrate în cursul judecăţii şi care au făcut obiectul unei dezbateri contradictorii, fiecare parte având posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la fiecare probă admisă de către instanţă.

Analizând respectarea principiului contradictorialităţii şi principiului publicităţii în ceea ce priveşte administrarea probei cu mijloacele materiale constând în înregistrările audio, se constată că reclamantul a avut posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la această probă atât în cadrul dezbaterilor din şedinţa publică din 6 decembrie 2021, cât şi prin concluziile scrise pe care le-a depus în susţinerea apelului la 10 decembrie 2021, subzistând toate premisele ca dreptul la apărare să fie exercitat în mod efectiv.

Contrar criticilor din recurs, dispoziţiile art. 341 - art. 344 C. proc. civ., referitoare la mijloacele materiale de probă, nu stipulează obligaţia instanţei de a proceda la audierea înregistrărilor în cadrul şedinţei de judecată. Se impune doar ca mijloacele materiale de probă, aflate în păstrarea instanţei, să fie aduse în şedinţa de judecată, după cum prevede art. 343 C. proc. civ.

Astfel, deşi este adevărat că, potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată sesizate, în şedinţă publică, dacă legea nu dispune altfel, nu se poate reţine că administrarea unui mijloc de probă precum înregistrarea audio presupune în mod obligatoriu audierea acesteia în şedinţă publică, cum nici administrarea probei cu înscrisuri nu presupune ca judecătorul să citească înscrisurile în şedinţă publică. Totodată, niciuna dintre părţi nu a avut o atare solicitare în litigiul pendinte, iar recurentul-reclamant nu se poate prevala de faptul că nu a cunoscut conţinutul înregistrării, din moment ce proba a fost propusă de el.

În ceea ce priveşte lipsa unui proces-verbal privind desigilarea plicurilor în care se găseau suporturile acestor înregistrări şi audierea înregistrărilor, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant critică, de fapt, lipsa unei dovezi în sensul că instanţa de apel a audiat înregistrările respective.

Or, pe de-o parte, dispoziţiile legale nu prevăd o astfel de obligaţie în sarcina instanţei, iar, pe de altă parte, în considerentele deciziei recurate este expus modul în care instanţa de apel a interpretat şi a dat valoare acestor probe, motiv pentru care nici această critică nu relevă un motiv de nulitate a hotărârii.

Un alt motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin intermediul căruia recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că soluţionarea apelului declarat de acesta s-a realizat fără luarea în considerare a probelor şi a argumentelor sale.

Înalta Curte reţine că în recurs nu pot fi primite criticile care privesc nemulţumirea recurentului-reclamant cu privire la modul de evaluare de către instanţa de fond a probatoriului administrat în cauză, întrucât recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum stipulează art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Se înscriu în acest registru susţinerile referitoare la modul în care probele administrate ar face dovada caracterului mincinos/calomnios al acuzaţiei aduse reclamantului de către pârâtă în înscrisul depus în luna iunie a anului 2018 la Preşedintele secţiei I penale a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi cele cu privire la existenţa/inexistenţa discuţiei telefonice dintre reclamant şi pârâtă.

De asemenea, nu se poate reţine încălcarea dreptului la un proces echitabil sau interpretarea greşită a principiului nemijlocirii de către instanţele de fond atunci când au statuat asupra puterii doveditoare a celor două declaraţii notariale, deoarece înscrisurile au fost admise ca probe, însă instanţele au apreciat că acestea nu fac dovada caracterului mincinos/calomnios al acuzaţiei. Prin urmare, şi această critică priveşte, în realitate, modul de interpretare a probelor şi netemeinicia hotărârii, astfel că nu poate face obiectul cenzurii instanţei de recurs, care este învestită a examina legalitatea hotărârii atacate.

Subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este critica prin care recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel nu a motivat exonerarea pârâtei de răspundere civilă delictuală pentru faptele comise de aceasta şi descrise în cererea modificatoare depusă la 18 martie 2019.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a demonstrat de ce s-a oprit la soluţia dată, de ce a menţinut soluţia de respingere a acţiunii în răspundere civilă delictuală ca neîntemeiată, astfel că hotărârea respectă standardul de calitate impus de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind amplu prezentate argumentele de fapt şi de drept, precum şi probele care au format convingerea instanţei în sensul că nu este întrunită condiţia existenţei faptei ilicite.

Astfel, în construirea raţionamentului juridic instanţa de fond a pornit de la clarificarea faptei ilicite imputate pârâtei, reţinând că prin încheierea pronunţată de tribunal la 9 martie 2021 s-a consemnat susţinerea reclamantului în sensul că fapta ilicită constă în acţiunea pârâtei care, în luna iunie a anului 2018, a depus la Preşedintele secţiei I penale a Curţii de Apel Bucureşti un înscris în care a menţionat, în mod mincinos, că l-ar fi văzut trântind uşa sălii de judecată la şedinţa din 14 noiembrie 2017.

Prin cererea modificatoare depusă la 18 martie 2019, reclamantul a majorat cuantumul daunelor morale solicitate şi a detaliat scopul pentru care, în opinia sa, pârâta l-a calomniat în înscrisul depus în luna iunie 2018, fără a preciza că acţiunea în răspundere civilă delictuală priveşte alte fapte ilicite.

Prima instanţă a constatat că fapta imputată pârâtei este în legătură cu un complex de împrejurări cu care instanţa nu a fost învestită, fapt ce exclude analiza acesteia raportat la acuzele ce vizează reaua-credinţă a pârâtei în scopul deturnării cercetărilor efectuate în alte cauze penale şi disciplinare aflate în derulare.

Prin apelul declarat, reclamantul a susţinut că înscrisurile administrate dovedesc caracterul ilicit şi scopul tendenţios al faptelor comise de pârâtă şi descrise în cererea modificatoare.

Înalta Curte reţine însă că acţiunea în răspundere civilă delictuală priveşte doar fapta ilicită constând în acţiunea pârâtei care, în luna iunie a anului 2018, a depus la Preşedintele secţiei I penale a Curţii de Apel Bucureşti un înscris în care a menţionat, în mod mincinos, că l-ar fi văzut trântind uşa sălii de judecată la şedinţa din 14 noiembrie 2017.

Prin urmare, examinând obiectul litigiului pendinte, se constată că reclamantul nu a învestit instanţa cu analiza răspunderii civile delictuale în raport cu fapta constând în alterarea conţinutului transcrierii şedinţei de judecată din 14 noiembrie 2017, în dosarul nr. x/2015, contrar afirmaţiei recurentului-reclamant.

Fiind clarificată această chestiune, Înalta Curte constată că nu se confirmă nici această critică, din moment ce instanţele de fond nu au fost învestite cu examinarea condiţiilor răspunderii civile delictuale raportat la mai multe fapte ilicite, pe care reclamantul pretinde că le-ar fi descris în cererea modificatoare.

Potenţiala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al reclamantului ori nemulţumirea acestuia referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să dea eficienţă materialului probator nu echivalează cu lipsa motivării.

După cum instanţa supremă a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esenţă, de conţinut, impunându-se ca aceasta să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele administrate, nefiind condiţionată de amploarea argumentelor.

Cu alte cuvinte, pentru a răspunde exigenţelor de motivare, instanţa de apel nu trebuia să răspundă punctual fiecărei împrejurări de fapt pe care reclamantul a expus-o pentru a devoala scopul pe care pârâta l-ar fi urmărit, fiind suficient că prin considerente proprii, ample atât din punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ, a fost reţinută de o manieră clară şi pertinentă situaţia de fapt, cu trimitere la probatoriul administrat, iar examinarea chestiunilor esenţiale deduse judecăţii în apel s-a efectuat în mod real.

Pe de altă parte, astfel cum a invocat şi intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că aspectele de fapt, pe care recurentul-reclamant le-a descris pentru a ilustra scopul tendenţios pe care aceasta l-ar fi urmărit (sustragerea sa şi a judecătorului I. de la răspunderea penală) şi care privesc comiterea unor eventuale abateri disciplinare sau infracţiuni în legătură cu dosarul nr. x/2015, nu fac obiectul prezentului litigiu.

Totodată, se reţine că decizia recurată nu este contradictorie. Argumentând acest viciu al motivării, recurentul-reclamant a arătat că, deşi cererea de administrare a probei cu martora F. i-a fost respinsă ca nefiind utilă soluţionării cauzei, instanţa de apel a concluzionat că nu a dovedit, dincolo de orice dubiu, caracterul mincinos/calomnios al acuzaţiei aduse de pârâtă.

Această critică nu relevă însă o contradicţie între argumentele expuse de instanţa de apel pentru a fundamenta concluzia că, în speţă, nu există o faptă ilicită aptă să atragă răspunderea delictuală a pârâtei.

Astfel, pe un prim palier de analiză, instanţa de apel a apreciat că nu s-a făcut dovada, dincolo de orice dubiu, că afirmaţia pârâtei este falsă. Analiza ilicităţii faptei a continuat însă şi sub aspectul atingerii dreptului la viaţă privată, verificare ce a fost efectuată prin prisma reperelor reflectate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Consecvent acestui raţionament, instanţa de apel a statuat că pârâta nu a încălcat normele ce reglementează drepturile nepatrimoniale ale fiinţei umane, respectiv art. 58, art. 72 şi art. 252 din C. civ., nefiind adusă atingere dreptului reclamantului la onoare, demnitate şi reputaţie.

Cum în considerentele deciziei recurate se regăsesc raţionamentele de ordin factual şi juridic care au determinat adoptarea soluţiei, fiind prezentate clar motivele pentru care s-au înlăturat susţinerile reclamantului, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Înalta Curte reţine că, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant tinde la a demonstra aplicarea nelegală a unor norme de drept substanţial, respectiv a prevederilor art. 70, art. 72, art. 75, art. 252, şi art. 1357 C. civ., art. 30, art. 51 din Constituţia României şi art. 8 şi art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În litigiul pendinte, după cum s-a evidenţiat, fapta ilicită care i se impută pârâtei constă în afirmaţia că reclamantul a trântit uşa sălii de judecată în data de 14 noiembrie 2017, în dosarul nr. x/2015, menţiune făcută de aceasta în cadrul referatului intern depus la Preşedintele secţiei I penale a Curţii de Apel Bucureşti.

Întrucât răspunderea civilă delictuală reprezintă mecanismul juridic prin care reclamantul urmăreşte să îşi apere dreptul la demnitate, în mod corect instanţa de apel a verificat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1.357 din C. civ., conform căruia cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

Element obiectiv al răspunderii delictuale, fapta ilicită reprezintă acea acţiune sau inacţiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând altei persoane.

Atingerile aduse onoarei sau reputaţiei, componente ale dreptului la demnitate care este dreptul subiectiv pretins a fi prejudiciat, pot îmbrăca forma insultei, care constă în adresarea unor expresii jignitoare, şi calomniei, care constă în afirmaţii sau imputări referitoare la săvârşirea unei fapte de natură să supună persoana desconsiderării sau oprobiului public.

Dreptul la demnitate este consacrat, în primul rând, de art. 30 alin. (6) din Constituţie, care prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea şi onoarea persoanei.

De asemenea, conform art. 72 alin. (2) din C. civ. este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane fără consimţământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Pe de altă parte, potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.

Art. 75 din C. civ. prevede în mod expres că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunţate atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Înalta Curte reţine că drepturile prevăzute de art. 70-73 C. civ., consacrate respectului vieţii private şi demnităţii persoanei, nu sunt nelimitate, fiecare dintre articolele enunţate făcând referire la împrejurarea că ele pot fi restrânse în limitele prevăzute de art. 75 din acelaşi cod.

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale protejează integritatea morală a persoanei, ca parte a dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, garantat de art. 8, dar şi dreptul la o bună reputaţie morală, care reprezintă o limită a dreptului la libertatea de exprimare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina contra României, pct. 39).

De asemenea, Curtea a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privinţa cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul funcţionarilor publici ori politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov contra României, par. 38), situaţie valabilă în litigiul pendinte raportat la calitatea reclamantului de judecător.

Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, par. 64).

În considerentele deciziei recurate se regăseşte tocmai această verificare, respectiv dacă afirmaţia pârâtei privind trântirea uşii sălii de judecată, reprezentând o manifestare a dreptului la liberă exprimare, este de natură să aducă atingere dreptului reclamantului la demnitate şi, prin urmare, să aibă caracter ilicit pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

Luând în considerare aceste repere prin raportare la criticile concrete cu a căror analiză a fost învestită şi analizând forma, stilul, modalitatea de expunere şi contextul în care a fost făcută afirmaţia imputată prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că statuările instanţei de apel, în sensul că afirmaţia incriminată nu are caracter ilicit, este judicioasă.

După cum bine a reţinut instanţa de apel, caracterizarea ca ilicită a unei fapte trebuie să se facă prin referire atât la încălcarea legii, cât şi la prejudicierea titularului dreptului subiectiv sau interesului legitim lezat prin încălcarea legii. Aplicând acest raţionament la circumstanţele speţei, reiese că pentru ca o afirmaţie să încalce dreptul la demnitate, aceasta trebuie să privească săvârşirea unei fapte de natură să supună persoana unei desconsiderări sau oprobiului public, adică să îmbrace forma calomniei, prin urmare presupune un minim nivel de gravitate, după cum s-a statuat şi în jurisprudenţa CEDO. Afirmaţia incriminată în litigiul pendinte nu se circumscrie însă calomniei, instanţa de apel reţinând corect în acest sens că relatarea privind trântirea uşii sălii de judecată s-a realizat în cadrul unui referat intern, nefiind făcută publică, nu a fost urmată de consecinţe disciplinare pentru reclamant, iar conţinutul concret - trântirea unei uşi, poate fi perceput diferit în funcţie de observator.

Cât priveşte criticile referitoare la reaua-credinţă a intimatei-pârâte, acestea reprezintă aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, prin care recurentul-reclamant supune cenzurii instanţei de control judiciar modalitatea de apreciere a probelor, ceea ce nu este permis de lege în calea de atac a recursului.

Contrar nemulţumirii recurentului-reclamant, prin decizia atacată s-a reţinut că intimata-pârâtă a acţionat în exerciţiul normal al dreptului la libera exprimare şi al dreptului la petiţionare, în condiţiile în care relatarea privind trântirea unei uşi depinde de percepţia fiecăruia.

Pentru acelaşi motiv nu poate fi analizată nici afirmaţia recurentului-reclamant în sensul că atingerea reputaţiei sale ar fi suficient conturată de probatoriul administrat.

Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod riguros şi obiectiv fapta imputată, iar concluzia trasă, în sensul că aceasta nu este susceptibilă de a aduce atingere reputaţiei reclamantului, nu indică o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne şi nici a normelor convenţionale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudenţa CEDO.

Cum în absenţa unei fapte ilicite, prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, să se fi adus atingere dreptului subiectiv al reclamantului, nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală, obligarea intimatei-pârâte la plata unor despăgubiri civile ar reprezenta o ingerinţă disproporţionată şi a cărei necesitate imperioasă într-o societate democratică nu poate fi decelată în cauza dedusă judecăţii.

Faţă de aceste considerente, nefiind incident niciunul dintre motivele de casare invocate, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A..

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de intimata-pârâtă, faţă de soluţia de respingere a recursului ca nefondat, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite cererea de acordare a cheltuielilor de judecată şi va obliga pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 3.500 RON către intimata-pârâtă B., conform înscrisurilor doveditoare de la filele x şi 112.

PENTRU ACESTE MOTIEVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1695Ap din 20 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 3.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2023.