Tort liability for moral prejudice via harassment: sufficiency of appellate reasoning and admissibility of new evidence in civil appeals

Şedinţa publică din data de 16 martie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la 16 aprilie 2018, sub dosar nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună:

1. obligarea Prim-Procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea să îndeplinească obligaţia profesională de a sesiza Judecătoria Buftea cu privire la desfiinţarea parţială a testamentului autentificat sub nr. x din 17 iunie 2010 de C. şi desfiinţarea certificatului de calitate de moştenitor legal şi legatar universal nr. 11 din 23 februarie 2011;

2.obligarea pârâţilor, în solidar, la plata unor despăgubiri, în cuantum de 250.000 de RON;

3.obligarea pârâţilor la comunicarea procedurală a încheierii nr. 988 din 28 iunie 2017 din dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Buftea.

La termenul de judecată din 27 septembrie 2018, reclamanta a renunţat la capetele 1 şi 3 de cerere şi a solicitat continuarea judecăţii pentru petitul 2 al cererii, respectiv obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri în cuantum de 250.000 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 5063 din 1 octombrie 2018 pronunţată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Prin sentinţa civilă nr. 3627 din 18 decembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, fiind constatat conflictul negativ de competenţă, suspendată cauza şi înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea conflictului.

Prin sentinţa civilă nr. 6F din 15 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1616 din 13 mai 2021 pronunţată de Tribunalul Ilfov au fost respinse ca rămase fără obiect excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea invocate cu privire la capătul nr. 1 de cerere şi respectiv nr. 3 de cerere pe cale de întâmpinare de pârâtul Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea; a fost respinsă ca rămasă fără obiect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocată pe cale de întâmpinare; a fost respinsă ca rămasă fără obiect excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B., invocată pe cale de întâmpinare; a fost respinsă ca nefondată excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta B. pe cale de întâmpinare; a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea şi B., ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A., înregistrat pe rolul Curţii de Apel, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2021.

3. Decizia pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 631A din 19 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva încheierii din 13 aprilie 2021 şi a sentinţei civile nr. 1616 din 13 mai 2021 pronunţată de Tribunalul Ilfov – secţia civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea şi B., ca nefondat.

A respins cererea intimatei B. de obligare a apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Reclamanta A. a declarat recurs împotriva încheierii din 22 martie 2022 şi deciziei nr. 631A din 19 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 23 iunie 2022.

Prin calea de apel exercitată, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a formulat următoarele critici:

Cu privire la încheierea din data de 22 martie 2022, prin care a fost respinsă cererea de administrare a probatoriului, a invocat excepţia de ordine publică a nelegalităţii judecării apelului la primul termen de judecată fără a pune în discuţie probatoriul, încuviinţarea şi administrarea sa, cu consecinţa înfrângerii agresive a dreptului său la apărare, prin imposibilitatea de a-şi proba susţinerile, şi admiterea tuturor cererilor adversarului, cu consecinţa unei motivări doar după spusele acestuia, ceea ce dovedeşte, dincolo de orice dubiu, nelegalitatea judecării pricinii.

De asemenea, mai arată recurenta că instanţele de fond nu s-au pronunţat în privinţa a ce au fost învestite, respectiv cu privire la daunele morale ce reprezintă consecinţa faptelor comise cu vinovăţie din dosarele penale, fiind date cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 3, art. 4 C. proc. civ., art. 20, art. 21, art. 24 din Constituţia României, cât şi normelor europene, cu încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta a formulat critici şi din perspectiva motivărilor hotărârilor instanţelor de fond, care trebuie să fie complete, indiferent de câte pagini ar însuma, clare şi explicite, apreciind că hotărârile instanţelor de fond sunt nemotivate. Art. 425 C. proc. civ., instituie obligaţia instanţei de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile reclamantei, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii, conform art. 174 din acelaşi cod.

Dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 par. 1 din CEDO implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor pentru a le aprecia pertinenţa, obligând în acelaşi timp tribunalele să-si motiveze deciziile.

Or, tribunalul, judecând în lipsa apărării reclamantei la primul termen de judecată, a respins probele solicitate de aceasta cu motivarea că nu a arătat teza probatorie la interogatoriu, deşi legiuitorul nu impune astfel de cerinţă, având în vedere elementul de surpriză al probei. Rezultă, astfel, reaua-credinţă şi grava neglijenţă, hotărârile fiind lovite de nulitate, iar excepţia de ordine publică a nelegalităţii trebuie admisă.

Pe de altă parte, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti echivalează practic cu soluţionarea procesului fără a intra în fondul acţiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare. Atât timp cât în considerente nu se regăseşte analiza probelor care au fost solicitate, nu sunt stabilite împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu sunt evocate normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced. O astfel de hotărâre devine arbitrară şi nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la o casare cu trimitere chiar dacă, strict teoretic, instanţa s-a pronunţat pe fond, respingând acţiunea, nu pe excepţie, ci ca nefondată.

Concluzionând, arată că au fost nesocotite dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind încălcat astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil. Totodată, reclamantei i-a fost cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a fi asigurat accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

Apărările formulate în cauză:

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului, întrucât motivarea nu se circumscrie motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 19 ianuarie 2023 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor, recursul fiind admis în principiu.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând încheierea şi decizia recurate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, întrucât recurenta formulează critici atât în ce priveşte hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, cât şi pe cea a Tribunalului Ilfov, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile date în apel sunt supuse recursului, Înalta Curte va analiza motivele de recurs numai prin raportare la hotărârea instanţei de apel.

În ce priveşte criticile formulate prin calea de atac exercitată în cauză, Înalta Curte va analiza motivele de recurs după o prealabilă grupare, în funcţie de cazul de casare căruia i se circumscrie fiecare.

Astfel, criticile vizând încălcarea principiului disponibilităţii şi încălcarea regimului juridic al probaţiunii, vor fi analizate din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la împrejurarea că în dezvoltarea acestor critici, recurenta invocă încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Recurenta arată că instanţele de fond nu s-au pronunţat în privinţa a ce au fost învestite, respectiv cu privire la daunele morale ce reprezintă consecinţa faptelor comise cu vinovăţie din dosarele penale. În legătură cu acest motiv de recurs, prin care se reclamă încălcarea principiului disponibilităţii, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. Din analiza cererii introductive, în acord cu cele reţinute de instanţa de apel, reiese că pretenţiile reclamantei au fost întemeiate pe dispoziţiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală şi, prin nicio cerere ulterioară, nu s-a procedat la modificarea obiectului ori a temeiului de drept al acţiunii.

De asemenea, Înalta Curte reţine că motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, este concordantă cel de-al doilea petit cu care a rămas învestită instanţa şi cu temeiul de drept invocat, prin aceasta reclamând actele delictuale multiple, privind hărţuiri şi umilinţe repetate cu perseverenţă, ce au avut consecinţe afectarea stării sale de sănătate – fizice şi psihice şi prejudicierea sa morală, astfel încât, nu s-ar putea reţine o nesocotire a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. de către instanţele fondului, prin aceea că nu ar fi stăruit în conturarea unui cadru procesual obiectiv clar înainte de a păşi la judecată.

Dimpotrivă, instanţa de apel, învestită prin calea de atac exercitată de reclamantă, cu critici vizând o pretinsă înţelegere greşită a fondului cauzei, a analizat atât cuprinsul cererii de chemare în judecată şi a precizările ulterioare ale reclamantei, cât şi conţinutul hotărârii instanţei de fond, reţinând că există o deplină concordanţă între ceea ce s-a cerut, şi ceea ce s-a analizat de către instanţa de fond, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

Totodată, instanţa de apel a procedat la o analiză proprie, în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac a apelului, în limitele cu care a fost învestită, pentru a determina, în ce măsură hărţuirile şi umilinţele pretins a fi fost încercate de către reclamantă, reprezintă o lezare a drepturilor nepatrimoniale consacrate de art. 72 C. civ., analiză în urma căreia, instanţa de apel a reţinut că nu sunt întrunite în cauză cele patru condiţii necesar a fi întrunite cumulativ pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Concluzionând, Înalta Curte observă că instanţa de apel a analizat cererea reclamantei prin raportare la cadrul procesual obiectiv, cu care aceasta a învestit instanţa, fiindu-i astfel recunoscut şi asigurat dreptul de liber acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţia revizuită a României.

În ce priveşte motivul de recurs îndreptat împotriva încheierii din data de 22 martie 2022 prin care se critică o încălcare a regimului juridic al probaţiunii cu consecinţa imposibilităţii dovedirii pretenţiilor vizând fondul cauzei, Înalta Curte îl găseşte neîntemeiat şi va fi respins în consecinţă.

Astfel, recurenta a invocat excepţia de ordine publică a nelegalităţii judecării apelului la primul termen de judecată fără a pune în discuţie probatoriul, încuviinţarea şi administrarea sa, cu consecinţa înfrângerii agresive a dreptului său la apărare, prin imposibilitatea de a-şi proba susţinerile, şi admiterea tuturor cererilor adversarului, cu consecinţa unei motivări doar după spusele acestuia, ceea ce dovedeşte, dincolo de orice dubiu, nelegalitatea judecării pricinii.

Înalta Curte reţine că la termenul de judecată din 22 martie 2022, Curtea de Apel a acordat cuvântul pentru susţinerea cererii de încuviinţare a probatoriului, reclamanta, prin mandatar, solicitând încuviinţarea probei cu înscrisuri, a probei cu interogatoriul părţilor şi a probei testimoniale cu doi martori, teza probatorie constând în evidenţierea nivelului de suferinţă al reclamantei. Curtea de Apel a respins cererea de administrare a probatoriului ca nefiind util soluţionării cauzei, în raport de criticile formulate prin calea de atac a apelului, de teza probatorie indicată, precum şi de probele administrate în etapa fondului. Totodată, Curtea de Apel a reţinut că a fost învestită cu nelegalitatea hotărârii primei instanţe, urmând a se pronunţa asupra apelului şi apoi, în raport de soluţia dată, eventual într-o evocare de fond, să dispună suplimentarea probatoriului.

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentei, la termenul din 22 martie 2022, Curtea de Apel a pus în discuţie cererea de încuviinţare a probatoriului, reclamanta prin mandatar a formulat concluzii în ce priveşte aceste aspect, iar instanţa, după deliberare, a respins cererea de administrare a probatoriului, reţinând caracterul lipsit de utilitatea al acestuia prin raportare la teza probatorie indicată şi totodată de limitele învestirii instanţei de apel prin calea de atac exercitată.

Aşadar, nu se confirmă în raport de cuprinsul încheierii de şedinţă din 22 martie 2022, criticile recurentei vizând încălcarea regimului probaţiunii, astfel încât şi acest motiv de recurs urmează a fi respins.

Recurenta a mai invocat încălcarea dispoziţiilor art. 21 care consacră dreptul de liber acces la justiţie şi art. 24 (dreptul la apărare) din Constituţia României, cât şi încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la un proces echitabil, fără însă a indica, concret, modul în care instanţa de apel a înfrânt aceste principii fundamentale. Observând că încălcarea acestor principii de drept a fost invocată, ca o concluzie, la finalul căii de atac, reiese că sunt ataşate, ca un corolar, motivelor de recurs dezvoltate şi analizate supra, în privinţa cărora, Înalta Curte s-a pronunţat, motiv pentru care va respinge şi acest motiv de recurs ca nefondat.

În ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 3, art. 4 C. proc. civ. şi art. 20 din Constituţia României, ce consacră aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privitoare la drepturile omului şi a celor ale Uniunii Europene, nu a fost motivată de către recurentă, invocând, generic, încălcarea normelor europene.

Pentru a constata o încălcare a acestor dispoziţii, ar fi fost necesar ca reclamanta să indice în concret acel drept consacrat de legislaţia Uniunii Europene şi care nu este reglementat de dreptul intern, dar care ar avea aplicabilitate în cauza deferită judecăţii în privinţa căruia, instanţele fondului au refuzat aplicarea.

De asemenea, în măsura în care partea ar fi identificat un drept, reglementat printr-un tratat internaţional privind drepturile omului, care ar fi instituit un regim favorabil, faţă de dispoziţiile de drept intern aplicabile, revenea părţii obligaţia de a le invoca în concret şi de a solicita aplicarea prioritară a acestora. Or, reclamanta nu a indicat în mod particular, nici în faţa instanţelor fondului şi nici prin cererea de recurs, care ar fi normele de drept internaţional aplicabile care i-ar genera un regim favorabil faţă de normele dreptului intern, motiv pentru care Înalta Curte va respinge ca nefondat şi acest motiv de recurs.

Din perspectiva motivului de recurs vizând nemotivarea hotărârii, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul neîntemeiat şi îl va respinge pentru considerente ce vor fi expuse în continuare.

Înalta Curte reţine că obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi a art. 6 alin. (1) din Convenţie pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Deşi se invocă o nemotivare a hotărârii, recurenta se raportează în fapt la dezlegarea pe care instanţa de apel a dat-o naturii juridice a cererii sale introductive – acţiune în răspundere civilă delictuală, şi respectiv analizei cauzei pe care a realizat-o, pornind de la cadrul procesual obiectiv şi criticile formulate prin memoriul de apel.

Contrar susţinerilor recurentei, hotărârea instanţei de apel este motivată în conformitate cu standardul de calitate instituit de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi prin art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, fiind enunţate cu claritate atât situaţia de fapt reţinută în cauză pe baza probatoriului administrat, normele legale incidente, precum şi modul de aplicare al legii la situaţia de fapt determinată. De asemenea, Înalta Curte reţine că au fost analizate şi s-a răspuns tuturor argumentelor principale invocate de părţi, iar considerentele sunt formulate şi structurate coerent, de natură a susţine concluzia şi raţionamentul instanţei.

Astfel cum se reţine frecvent în jurisprudenţa Înaltei Curţi, motivarea nu poate avea semnificaţia unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere/critică din calea de atac, fiind unanim recunoscut aspectul potrivit cu care motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu este o problemă de volum, ci una de conţinut, de substanţă.

Împrejurarea că instanţa de apel a dat o altă dezlegare situaţiei de fapt, ori problemelor de drept, faţă de cele propuse de una din părţi, nu echivalează reţinerea unor motive străine în considerentele hotărârii, ci, dezlegarea dată de instanţa de apel reprezintă rodul analizei şi aplicării instituţiilor de drept potrivit interpretării proprii, ce nu poate fi cenzurată decât numai în măsura în care se identifică un motiv de nelegalitate dintre cele expres şi limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Concluzionând, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel este motivată conform standardelor de calitate instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar prin motivarea corespunzătoare a hotărârii judecătoreşti, se asigură totodată respectarea garanţiilor de imparţialitate ale judecătorului şi de calitate a actului de justiţie, motiv pentru care, Înalta Curte înlătură şi criticile recurentei-pârâte vizând lipsa de obiectivism a hotărârii instanţei de apel.

Din perspectiva motivului de recurs vizând greşita aplicare a dispoziţiilor de drept material, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, Înalta Curte reţine de asemenea caracterul nefondat şi îl va respinge în consecinţă.

Subsumat acestui motiv de recurs, s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 3, art. 4 C. proc. civ., art. 20, art. 21 şi art. 24 din Constituţia României, cât şi încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Prin raportare la împrejurarea că aceste norme instituie principii fundamentale pentru desfăşurarea procesului civil (accesul liber la justiţie, dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil şi aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene), criticile nu pot fi circumscrise motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care acestea au fost analizate în secţiunea dedicată motivelor de recurs subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Observând că recurenta nu a indicat în cuprinsul căii de atac dispoziţii de drept material a căror analiză ar putea fi realizată din perspectiva motivului de recurs reglementat de pct. 8, Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs ca nefondat.

În ce priveşte cererea intimatei-pârâte B. de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, în raport de dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., potrivit cărora dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată poate fi făcută, cel mai târziu, la data închiderii dezbaterilor, precum şi a dispoziţiilor art. 394 alin. (3) C. proc. civ., în raport de care după încheierea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată, având în vedere că acestea au fost solicitate şi dovedite ulterior închiderii dezbaterilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva încheierii din 22 martie 2022 şi împotriva deciziei nr. 631A din 19 aprilie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2023.