Recourse dismissed; municipality upheld in de facto expropriation damages claim

Şedinţa publică din data de 02 martie 2022

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă, în data de 20 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat să se constate că pentru suprafaţa de teren de 1372 mp, situată în mun. Craiova, str. x, jud. Dolj (fostă T24, P31), a intervenit exproprierea în fapt odată cu emiterea HCL 209/27.05.2010, fără demararea procedurilor legale prevăzute de lege, şi obligarea pârâţilor Municipiul Craiova, prin Primar, şi Consiliul Local Craiova, prin Primar, la plata despăgubirilor, stabilite la valoarea de circulaţie a terenului.

În drept, reclamanţii au invocat prevederile Legii nr. 255/2010, art. 44 din Constituţie şi ale Legii nr. 33/1994.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 914 din 18 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Mun. Craiova şi a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât, pentru lipsa calităţii procesuale pasive. A fost admisă, în parte, cererea dedusă judecăţii, sens în care a fost obligat pârâtul Municipiul Craiova, prin Primar, la plata către reclamanţi a sumei de 261.800 RON, reprezentând despăgubiri pentru terenul intravilan în suprafaţă de 1372 mp, situat în Craiova, str. x 2 Geniştilor, nr. 55, jud. Dolj. A fost respins petitul privind constatarea intervenirii exproprierii, ca inadmisibil. A fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Craiova, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul Craiova, prin Primarul Municipiului Craiova.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia nr. 2257 din 4 septembrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelul şi a schimbat, în parte, hotărârea atacată, respingând, ca nefondată, cererea având ca obiect "despăgubiri". A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

4. Decizia pronunţată în recurs

Prin decizia civilă nr. 2467 din 19 noiembrie 2020, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admis recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2257 din 4 septembrie 2019 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

A fost casată decizia recurată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Dosarul a fost reînregistrat la Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă,'sub nr. x/2017*.

5. Decizia pronunţată de instanţa de apel, în rejudecare

Prin decizia nr. 50 din 09 martie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Craiova, prin Prirnar, împotriva sentinţei civile nr. 914 din 18 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimaţii Consiliul Local Craiova, prin Primar, A. şi B., ca nefondat.

A respins cererea intimaţilor reclamanţi A. şi B. privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel.

A obligat pe reclamanţii A. şi B., în solidar, la plata sumei de 6223 RON, reprezentând taxă de timbru datorată pentru cererea de chemare în judecată şi a dispus darea în debit a reclamanţilor cu această sumă.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 50 din 09 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, au declarat recurs pârâţii Municipiul Craiova, prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Craiova, prin Primar, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 24 mai 2021 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fişa Ecris .

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamanţilor, în interpretarea corectă a dispoziţiilor legale aplicate greşit de către instanţa de apel.

În motivare, recurenţii au susţinut că, date fiind dispoziţiile art. 501 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel avea obligaţia să judece din nou apelul formulat, în limitele casării, hotărârea instanţei de recurs fiind obligatorie cu privire la dezlegările date problemelor de drept; prin decizia pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că reclamanţii nu au solicitat despăgubiri pentru exproprierea formală a bunului lor, ci aceştia au susţinut existenţa unei privări de proprietate, a unei ingerinţe în dreptul lor de proprietate ce constă în acţiunea autorităţii publice locale, de impunere a unui regim juridic determinat de proiectarea unor lucrări de utilitate publică locală, demers ce le îngrădeşte exerciţiul atributelor dreptului de proprietate asupra terenului litigios. Or, în raport de calificarea dată cererii reclamanţilor de către instanţa de recurs şi anume aceea de acţiune răspundere civilă delictuală, instanţa de apel, în rejudecare, avea obligaţia de a ţine seama de dezlegările date problemelor de drept de către instanţa de recurs, neputându-le da o altă rezolvare, deoarece s-ar încălca forţa obligatorie şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs.

Primind cauza spre rejudecare, instanţa de apel nu a analizat cererea reclamanţilor din perspectiva dezlegărilor date de instanţa de recurs, care a reţinut ca şi cauză a pretenţiilor formulate de reclamanţi existenţa unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că, dat fiind efectul devolutiv al apelului, instanţa de apel trebuia să verifice soluţia atacată din punct de vedere al temeiniciei, pentru a stabili dacă situaţia de fapt reţinută prin hotărârea tribunalului este în concordanţă cu probele administrate şi dacă a fost corect reţinută, cât şi din punct de vedere al legalităţii, respectiv dacă prima instanţă a identificat, interpretat şi aplicat corect normele de drept material incidente situaţiei de fapt deduse judecăţii, avându-se în vedere dezlegările date problemelor de drept prin decizia de casare.

Astfel, dată fiind încadrarea de către instanţa de casare a pretenţiei concrete deduse judecăţii şi a cauzei juridice a acesteia, raportat la motivele acţiunii, ca fiind o cerere în despăgubiri derivând din răspunderea civilă delictuală, instanţa de apel a fost învestită să rejudece cauza în fond sub toate aspectele sale, atât în fapt cât şi în drept, având în vedere cererile şi apărările părţilor, prin prisma calificării date de instanţa de recurs ca fiind o cerere întemeiată pe răspunderea delictuală.

În acest context, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a analizat întrunirea cumulativă a condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi existenţa vinovăţiei autorului faptei ilicite.

După prezentarea unor aspecte cu privire la situaţia de fapt, recurenţii au susţinut că potrivit principiului actori incumbitprobatio, reclamanţii trebuiau să facă dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, însă, astfel cum rezultă din actele dosarului, aceştia s-au limitat la a menţiona că fapta ilicită constă în faptul că nu le este asigurată folosinţa bunului de către pârâţi, bunul fiind afectat de PUZ-ul Romanescu-Hipodrom.

S-a mai învederat că, în speţă, nu este îndeplinită cerinţa existenţei unei fapte ilicite, emiterea unui PUZ fiind o atribuţie a autorităţii publice locale, ca expresie a puterii executive într-un stat de drept, iar, în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un interes legitim, printr-un act administrativ al unei autorităţi publice, poate solicita anularea actului. Or, actul administrativ incident în cauză nu a fost atacat în instanţă prin procedura contenciosului administrativ, în vederea verificării legalităţii şi oportunităţii actului de autoritate, drept urmare, nu s-a dovedit că au fost încălcate dispoziţiile legale privind emiterea lui.

Referitor la condiţia existenţei unui prejudiciu, recurenţii au arătat că nu este îndeplinită, prin raportare la situaţia de fapt, intimaţii-reclamanţi neracând dovada că au suferit un prejudiciu cert, atât în privinţa existentei sale, cât şi a posibilităţii de evaluare.

În ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului, prin expertiza judiciară efectuată în cauză s-a determinat prejudiciul suferit de reclamanţi ca fiind valoarea de piaţă a imobilului-teren în suprafaţă de 1372 mp, respectiv preţul din contracte de vânzare-cumpărare efectiv încheiate în cuantum de 261.800 RON, în condiţiile Capitolului IV din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, dipoziţii legale care, potrivit deciziei de casare, nu sunt aplicabile în cauză.

Astfel, despăgubirile acordate de instanţa de trimitere nu sunt concepute ca o formă de reparaţie pentru lipsa de folosinţă a terenului, ci sunt concepute şi evaluate ca valoare reală a terenului, în conformitate cu prevederile Legii speciale nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Conchizând, recurenţii au susţinut că, întrucât solicitarea despăgubirilor are ca temei răspunderea civilă delictuală, trebuie îndeplinite în mod cumulativ condiţiile angajării unei astfel de răspunderi, pe care instanţa de trimitere trebuia să le analizeze cu ocazia rejudecării.

Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare la data de 17 iunie 2021, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin recursul promovat, recurenta apreciază ca, în cauza, sunt în 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8, în opinia acesteia, instanţa ar fi dat o hotărâre care nu ar fi ţinut seama de decizia de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, mai precis nu şi-a justificat suficient rolul activ şi ca, din acest motiv, la rejudecare, nu ar fi putut ignora, ca şi instanţa de apel, interpretarea data de instanţa de recurs.

Cu privire la acest prim motiv, se poate observa cu uşurinţă ca face obiectul criticilor de nelegalitate prevăzute de pct. 5 care face referire la neregularităţi de ordin procesual care atrag nulitatea deoarece instanţa a respectat procedura şi a cercetat pricina, potrivit îndrumărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin urmare, s-a raportat la obiectul şi cauza pretenţiilor şi a valorificat criticile din apel ale recurentei din cauza de fata, critici care s-au dovedit a fi nefondate.

Din punct de vedere al aplicabilităţii art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., se poate observa cu uşurinţa ca şi acest motiv este nefondat, criticile sintetizate ale recurenţilor sunt critici care ţin de fondul cauzei, de rejudecare a pricinii pe fond, critici care vizează nu motivele de nelegalitate, ci numai motive care nu sunt incidente spetei, căci ceea ce se judeca în recurs sunt motivele de nelegalitate, care norma de drept material a fost aplicata sau interpretata greşit de instanţă si, deşi se susţine formal ca nu ar fi îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, nu se poate determina în mod precis ce element face, în sine, ca decizia recurată sa fie nelegala.

În absenta unui act formal de expropriere, în mod corect s-a apreciat ca situaţia reclamanţilor nu poate fi considerata "previzibilă" şi corespunzătoare cerinţei "principiului securităţii juridice". Dimpotrivă, ea permite autorităţilor sa tragă foloase din ocuparea terenului în cauza, cu încălcarea regulilor ce guvernează exproprierea (Constituţia din 2003 şi Legea nr. 33/1994), fără plata prealabilă a unei despăgubiri corespunzătoare.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 24 noiembrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Craiova şi Municipiul Craiova, ambii reprezentaţi prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 50 din 09 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 02 martie 2022, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând legalitatea hotărârii atacate, actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte găseşte acest recurs ca fiind nefondat şi îl va respinge, în considerarea celor ce succed:

1. Invocând motivul de casare reglementa prin art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenţii afirmă o încălcare a dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., în considerarea cărora instanţa de apel avea obligaţia să judece din nou, în fond, fără să poată ignora calificarea pe care instanţa de recurs a dat-o acţiunii, aceea de acţiune în răspundere civilă delictuală, bazată pe săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Or, primind cauza spre rejudecare, instanţa de apel nu a analizat acţiunea reclamanţilor din perspectiva dezlegărilor obligatorii ale instanţei de recurs, în ceea ce priveşte obiectul şi cauza acţiunii deduse judecăţii.

Verificarea determinată de invocarea acestui caz de casare obligă instanţa de recurs să reamintească că, prin cererea de chemare în judecată formulată în data de 20 martie 2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Municipiului Craiova şi Municipiul Craiova, prin primar, au solicitat instanţei să constate că, pentru suprafaţa de 1372 mp teren, situat în municipiul Craiova, judeţul Dolj, a intervenit o veritabilă expropriere în fapt, prin emiterea planului urbanistic zonal, aprobat prin HCL nr. 209 din 27 mai 2010, prin care autoritatea publică locală a proiectat ca acest imobil să dobândească o destinaţie de utilitate publică, fără demararea procedurilor legale de expropriere şi în absenţa acordării unei juste şi echitabile despăgubiri. Pe cale de consecinţă, reclamanţii solicită şi obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor corespunzătoare valorii de circulaţie a imobilului, în condiţiile Legii nr. 33/1994.

Acţiunea a fost întemeiată în drept pe art. 44 din Constituţie, Legea nr. 33/1994, Legea nr. 225/2010, art. 1351, art. 1381 şi art. 1385 C. civ.

În primul ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 914 din 18 decembrie 2018, Tribunalul Dolj respinge acţiunea, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Craiova, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia, respinge ca inadmisibilă cererea în constatarea exproprierii de fapt şi admite în parte acţiunea, obligând Municipiul Craiova, prin Primar, la plata despăgubirilor băneşti reprezentând valoarea de circulaţie a terenului, astfel cum aceasta a fost stabilită prin raportare la expertiză tehnică judiciară.

Împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalul Dolj în primă instanţă, a declarat apel exclusiv pârâtul Municipiul Craiova, prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât nu există o normă de drept care să reglementeze "exproprierea de fapt", iar prin modalitatea în care au fost stabilite despăgubirile se ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză.

Observând titularul căii de atac a apelului şi limitele în care devoluţiunea a operat, Înalta Curte relevă că dispoziţiile referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Craiova, respectiv inadmisibilitatea cererii în constatare, nefiind atacate cu apel, au dobândit atributul autorităţii de lucru judecat, făcând cu neputinţă reabordarea lor, în actualul cadru procesual.

Apelul este admis, prin decizia civilă nr. 2257 din 4 septembrie 2019 a Curţii de Apel Craiova, cu consecinţa respingerii cererii în despăgubiri, toate celelalte dispoziţii ale sentinţei fiind menţinute.

Prin decizia civilă nr. 2467 din 19 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consecutiv admiterii recursului exercitat de reclamanţi, decizia instanţei de apel este casată şi cauza trimisă spre rejudecare Curţii de Apel Craiova.

Instanţa de recurs a constatat o încălcare a unui principiu fundamentat al procesului civil, acela al disponibilităţii părţilor, observând inadvertenţe referitoare la cauza acţiunii şi la limitele judecăţii, fixate de parte. Se reţine că, în realitate, pretenţiile reclamanţilor, acţiunea lor în despăgubiri, este fundamentată juridic pe fapta imputată autorităţii administrative locale, care a condus la restrângerea prerogativelor dreptului de proprietate pe care îl au asupra terenului în suprafaţă de 1372 mp şi imposibilitatea de a dispune de bunul propriu. Prin funcţiunea instituită prin planul urbanistic zonal care a aprobat o cale de acces ce afectează terenul reclamanţilor, fără plata vreunei despăgubiri, pârâtul a limitat exerciţiul atributelor dreptului de proprietate al reclamanţilor, luând astfel naştere dreptul la reparaţie al proprietarilor.

Prin urmare, instanţa de recurs a statuat, cu forţă obligatorie, în acest proces, că reclamanţii nu au solicitat despăgubiri pentru expropriere, în condiţiile Legii nr. 33/1994 şi ale Legii nr. 255/2010, acţiunea lor fiind una de drept comun, în răspundere civilă delictuală, iar fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, săvârşită de pârâtul Municipiul Craiova, constă în restricţionarea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate al reclamanţilor, în scopul amenajării unei căi publice de circulaţie, fără plata vreunei despăgubiri.

În aceste limite şi pentru aceste motive, cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Procedând la rejudecarea apelului, instanţa de apel a avut în vedere atât calificarea juridică dată acţiunii prin decizia de casare, cât şi situaţia de fapt, astfel cum rezultă aceasta din probele care s-au administrat în proces, evidenţiind, cu suficientă claritate, în ce constă fapta ilicită imputabilă pârâtei, prejudiciul cauzat reclamanţilor, în calitate de proprietari, precum şi raportul de cauzalitate între acestea. Este adevărat că, în rejudecare, instanţa de apel nu a realizat o trimitere explicită şi scolastică la instituţia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, considerentele axându-se pe noţiunea de expropriere de fapt", pe dreptul la reparaţie al reclamanţilor şi pe întinderea reparaţiei, aceste aspecte fiind invocate de pârât în propriul apel. Această abordare nu este însă de natură să afecteze legalitatea deciziei instanţei de apel, pronunţată în rejudecare, atâta timp cât rezultă, din considerentele decisive, cu suficientă claritate, că ceea ce s-a avut în vedere pentru stabilirea obligaţiei de reparaţie a prejudiciului este fapta ilicită cauzatoare de daună, săvârşită de autorităţile administraţiei publice locale, care a condus la imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor, ceea ce a echivala cu o "expropriere de fapt", ce contravine art. 44 din Constituţie, art. 555 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie

Recurenţii afirmă lipsa temeiului juridic pentru instituţia "exproprierii de fapt", reţinută de către instanţele de fond drept fundament al îndrituirii reclamanţilor la dezdăunare, însă Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate.

În acest sens, Înalta Curte reţine că exproprierea de facto, fără a fi, într-adevăr, reglementată de o normă naţională de drept substanţial, reprezintă totuşi o situaţie de fapt generatoare de efecte juridice pe planul dreptului de proprietate, sancţionată ca atare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pe terenul încălcării dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, astfel încât controlul de convenţionalitate se efectuează prin coroborare cu normele dreptului intern care ocrotesc proprietatea.

Tocmai de aceea, respectând dezlegarea obligatorie dată prin decizia de casare în chestiunea temeiului juridic al acţiunii reclamanţilor, curtea de apel a pornit în argumentarea tezei exproprierii de fapt - într-o manieră extrem de detaliată şi cu un raţionament juridic corect, logic şi convingător - de la prevederile art. 44 din Constituţie care consacră garantarea dreptului de proprietate privată şi protecţia juridică de care acesta se bucură şi care statuează în sensul că exproprierea unei persoane nu poate fi făcută decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, precum şi ale art. 555 din C. civ. care reglementează regimul juridic al dreptului de proprietate, în plenitudinea prerogativelor sale şi a continuat raţionamentul juridic cu analizarea încălcării în substanţă a dreptului de proprietate, din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 şi a jurisprudenţei instanţei europene dezvoltate pe marginea acestei norme convenţionale.

Înalta Curte are în vedere că art. 1 din Protocolul nr. 1, pornind de la scopul general al dispoziţiilor Convenţiei, instituie atât protecţia dreptului de proprietate, cât şi limitele exerciţiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Suplimentar, instanţa de contencios european al drepturilor omului a consacrat şi o limită jurisprudenţială dată de "atingerea substanţei" dreptului, în sensul că deşi proprietarul nu este privat de dreptul său, limitarea vizând exerciţiul atributelor proprietăţii, totuşi nu trebuie să se ajungă la golirea de conţinut a dreptului de proprietate.

Această formă de limitare a dreptului de proprietate ("atingerea substanţei" dreptului), asimilată unei exproprieri de fapt incompatibile, în concepţia Curţii Europene, cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1, este cea care a format fundamentul juridic al pretenţiilor reclamanţilor la repararea prejudiciului, prin plata unei despăgubiri materiale, pentru lipsa de folosinţă a bunului.

Prin urmare, în condiţiile unei asemenea cauze juridice a litigiului pendinte, astfel cum a fost această chestiune dezlegată obligatoriu prin decizia de casare anterioară şi examinată în cadrul devoluţiunii curţii de apel - Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile axate pe ideea că, în realitate, demersul judiciar al reclamanţilor-intimaţi priveşte fie procedura legală a exproprierii propriu-zise, fie acordarea unor despăgubiri care în jurisprudenţa Curţii Europene "au fost concepute şi evaluate ca preţ de piaţă al proprietăţii, similar unei tranzacţii definitive de transfer al proprietăţii de la reclamant către autoritate",.

Aceasta întrucât, principial corecte la nivel teoretic, susţinerile referitoare la instituţia exproprierii propriu-zise şi regimul său juridic nu au legătură cu obiectul recursului de faţă. Nu ar putea fi imputată reclamanţilor pasivitatea în declanşarea unei proceduri de expropriere, câtă vreme atât declararea utilităţii publice a unor lucrări, cât şi iniţiativa exproprierii unor imobile sunt recunoscute de lege exclusiv în favoarea statului, prin autorităţile sale, nu şi în favoarea persoanelor expropriate, care beneficiază numai de garanţiile legale ce asigură că punerea în aplicare a procedurilor de expropriere nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile.

În concluzie, judecata în fond după casare s-a făcut cu respectarea art. 501 C. proc. civ., iar motivul de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinut de recurenţi, nu se verifică.

2. Circumscris celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin o greşită aplicare a normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală, nefiind dovedită existenţa faptei ilicite şi nici existenţa prejudiciului. În aprecierea recurenţilor, emiterea unui plan urbanistic zonal este atributul autorităţii publice locale, satisface un interes general şi nu poate fi asimilat unei fapte ilicite. Mai mult, despăgubirile stabilite în favoarea reclamanţilor nu acoperă lipsa de folosinţă a imobilului, ele fiind calculate prin raportare la valoarea de piaţă a acestuia, în conformitate cu Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru utilitate publică, ceea ce conduce la o îmbogăţire fără just temei, câtă vreme reclamanţii rămân proprietarii imobilului.

Din perspectiva acestui motiv de casare, Înalta Curte reţine, ca fiind stabilite cu certitudine, cu prilejul judecăţii în fond, următoarele împrejurări de fapt, esenţiale în prezentul proces:

Reclamanţii au făcut dovada că sunt proprietarii terenului în suprafaţă 1372 mp, situat în municipiul Craiova, str. x, jud. Dolj (fostă T24, P31), în temeiul actului de adjudecare nr. 1557/14.03.2005 emis de C.-executor bancar D., actului de dezmembrare autentificat sub nr. x/23.01.2014 de E. şi actului de dezmembrare autentificat sub nr. x/21.08.2014 de BNP F., iar acest teren nu poate fi folosit de reclamanţi, în calitate de proprietari, fiind afectat de lucrări edilitar -urbanistice, propuse prin PUZ aprobat prin HCL Craiova 209/27.05.2010.

Certificatul de urbanism emis sub nr. x/02.07.2014 de Primăria Municipiul Craiova (fila x), cât şi extrasul de carte funciara nr. x/2017 şi certificatul de nomenclatură stradală nr. 1557/22.04.2016 (filele x) atestă că regimul juridic al suprafeţei de teren de 1372 mp. este teren intravilan proprietate privată a reclamanţilor, fiind situat în zona de locuinţe, după PUZ, dar este în totalitate afectat de stradă propusă prin PUZ aprobat prin HCL Craiova 209/27.05.2010. Expertul identifică terenul în litigiu şi constată că se suprapune în totalitate peste strada proiectată prin PUZ Romanescu-Hipodrom aprobat prin HCL Craiova 209/27.05.2010. Niciuna dintre părţile în proces nu a formulat obiecţiuni.

Se constată astfel că, prin HCL Craiova 209/27.05.2010 de aprobare a PUZ în zona strada x, autoritatea publică locală a restrâns reclamanţilor prerogativele dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1372 mp. propusă pentru amenajarea de căi de circulaţie, reclamanţii neputându-l folosi în interes personal, potrivit destinaţiei acestuia de teren intravilan construibil, nici în prezent şi nici după edificarea străzilor, neputându-l îngrădi şi edifica construcţii pe el, ceea ce conduce practic la imposibilitatea reclamanţilor de a dispune de propriul bun.

Este adevărat că adoptarea unui plan urbanistic zonal, cu respectarea condiţiilor legale imperative, nu reprezintă, în sine, un fapt ilicit cauzator de prejudiciu, de natură să antreneze răspunderea civilă delictuală a autorităţii publice locale.

În prezentul proces, a fost dovedit, însă, că prin aprobarea lucrării edilitar-urbanistice, propuse prin PUZ aprobat prin HCL Craiova nr. 209/2010 a fost afectat dreptul de proprietate imobiliară pe care reclamanţii îl au, iar această limitare, prezumat a fi legală, a dreptului de proprietate privată, în scopul satisfacerii unui interes public, s-a făcut fără să fi fost acordată o indemnizaţie proprietarilor. Or, art. 44 din Constituţia României permite restrângerea dreptului de proprietate numai sub condiţia plăţii unei indemnizaţii, menite să acopere prejudiciul adus proprietarului.

Urmărind criticile referitoare la pronunţarea deciziei curţii de apel cu încălcarea dispoziţiilor legale, interne şi convenţionale, care reglementează dreptul de proprietate şi limitele exercitării acestuia, Înalta Curte reţine că, prin decizia instanţei de apel, a fost efectuat un examen corect de convenţionalitate, din perspectiva atât a condiţiilor legale, cât şi a celor jurisprudenţiale, consacrate în dreptul intern şi cel european, atunci când a concluzionat în sensul existenţei elementelor de antrenare a răspunderii civile delictuale a unităţii administrativ-teritoriale recurente pentru exproprierea de facto a terenului reclamanţilor-intimaţi, concretizată în afectarea substanţei dreptului de proprietate, prin impunerea unui plan urbanistic incompatibil cu proprietatea privată, fără dispunerea unei exproprieri legale şi fără plata unei indemnizaţii corespunzătoare.

În mod corect a reţinut curtea de apel faptul că terenul în discuţie devine, în fapt, un teren de uz public, dobândind o reală afectaţiune publică.

În consecinţă, deşi terenul reclamaţilor constituie un bun proprietate privată, totuşi regimul său juridic este stabilit prin acţiunea unilaterală a autorităţii publice, ce determină restrângeri incompatibile cu exerciţiul dreptului de proprietate privată, fără ca unitatea administrativ-teritorială să îi schimbe încadrarea urbanistică sau să declanşeze procedura de expropriere în conformitate cu Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local.

Inacţiunea recurentului Municipiul Craiova, în calitate de autoritate publică locală învestită cu atribuţii atât în domeniul urbanismului, cât şi în materie de expropriere, este contrară prevederilor art. 44 şi 136 alin. (2) din Constituţia României şi art. 555 din C. civ. şi configurează fapta ilicită a acestuia, argument reţinut corect de către instanţele de fond.

Raportul de proporţionalitate între interesul general pentru asigurarea căilor publice de acces şi interesul particular pentru respectarea proprietăţii în plenitudinea prerogativelor acestui drept este respectat numai în condiţiile acordării unei despăgubiri, pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamanţii proprietari în urma restrângerilor aduse drepturilor lor, remediu care este în acord atât cu normele C. civ., cu cele ale legii fundamentale şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, cât şi cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi jurisprudenţa Curţii Europene.

Înalta Curte are în vedere că, începând cu Hotărârea din 23 septembrie 1982, în cauza Sporrong şi Lonnroth c. Suediei, Curtea Europeană a decis în mod constant că "o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizări, sub rezerva unor circumstanţe excepţionale" şi că, în absenţa unei indemnizări, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei.

A considerat Curtea Europeană drept atingere adusă substanţei dreptului situaţia în care dreptul unei persoane, deşi intact din punct de vedere juridic, a devenit "precar" din cauza limitărilor care l-au afectat şi a fost golit de conţinut din cauza incertitudinii permanente ce planează asupra situaţiei juridice a bunului.

Aceste principii degajate din jurisprudenţa consistentă a instanţei europene, evocată în considerentele sentinţei primei instanţe şi deciziei curţii de apel, îşi găsesc deplina aplicabilitate în circumstanţele particulare ale litigiului pendinte, expuse cu prilejul descrierii situaţiei de fapt.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurenţilor sprijinite pe ideea că, nefiind un drept absolut, limitarea folosinţei terenului nu ar goli de conţinut dreptul de proprietate. Din starea de fapt, rezultă cu evidenţă că nu este asigurat un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativul apărării dreptului de proprietate al reclamanţilor-intimaţi, restabilirea echilibrului şi respectarea proporţionalităţii aflându-şi remediul în plata despăgubirilor recunoscute prin decizia recurată.

Nu poate fi primită nici critica prin care se susţine reclamanţi nu au atacat în instanţă actul de autoritate privind aprobarea PUZ-ului sau că acesta ar profita reclamanţilor în privinţa celorlate terenuri pe care le deţin în zonă prin permiterea edificării unor construcţii, cu indicatori urbanistici aprobaţi, motiv pe care pârâţii l-au susţinut, în aceeaşi formă, şi în faţa instanţei de apel. Corect instanţa de apel a subliniat că atâta timp tot terenul de 1372 mp., aflat în litigiu, este prevăzut în acest plan urbanistic ca stradă, nu se poate considera că acest aspect le profită reclamanţilor. Împrejurarea neatacării actului de autoritatea privind aprobarea PUZ nu este de natură să afecteze admisibilitatea unei acţiuni în despăgubiri, câtă vreme legalitatea actului administrativ nu a fost contestată. Ceea ce se impută autorităţii administrative este că adoptarea acestui plan urbanistic zonal a condus la o restrângere a prerogativelor dreptului de proprietate privată, fără ca unitatea administrativ-teritorială să declanşeze procedura de expropriere, în conformitate cu Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Or, inacţiunea recurentului Municipiul Craiova, în calitate de autoritate publică locală învestită cu atribuţii atât în domeniul urbanismului, cât şi în materie de expropriere, este cea sancţionată, fiind contrară prevederilor art. 44 şi 136 alin. (2) din Constituţia României şi art. 555 din C. civ., astfel cum s-a menţionat anterior.

Critica prin care se susţine greşita solicitare de despăgubiri materiale cu titlu de lipsă de folosinţă, iar nu de "preţ de piaţă" al terenului, nu are legătură cu obiectul cauzei, astfel cum a fost în mod clar şi lipsit de orice echivoc fixat cadrul procesual prin elementele cererii introductive. De altfel, această susţinere este contrazisă de înseşi principiile jurisprudenţiale consacrate în numeroase hotărâri ale Curţii Europene (cu titlu exemplificativ, cauza Loizidou c. Turciei, cauza Matos e G. şi alţii c. Portugaliei, cauza Burghelea c. României).

Înalta Curte reţine, similar curţii de apel, că despăgubirile materiale acordate au funcţia reparatorie a unui prejudiciu în relaţie directă cu afectarea în substanţă a dreptului de proprietate al reclamanţilor, cu privarea de plenitudinea atributelor acestui drept, în esenţă, cu lipsirea de dreptul legal de a se bucura de terenul în discuţie, nefiind vorba, nicidecum, despre o reparaţie prin echivalent bănesc concepută ca preţ de piaţă al proprietăţii, similar unei tranzacţii definitive de transfer al proprietăţii, de la reclamant către autoritate, aşa cum se susţine prin declaraţia de recurs.

Din această perspectivă, corect instanţa de apel a evidenţiat faptul că nu se poate face o diferenţiere de tratament juridic între persoana care a fost expropriată formal şi cea care a fost expropriată în fapt, în ambele cazuri urmând a se acorda despăgubiri. În speţă, despăgubirile nu se pot limita la lipsa de folosinţă a terenului, deoarece nu numai cu privire la acest atribut al dreptului de properietate au suferit o restrângere reclamanţii, ci în privinţa tuturor atributelor acestuia, reclamanţii neputând folosi terenul potrivit destinaţiei sale, neputând să edifice o construcţie pe acesta şi deci nici să-i culeagă fructele printr-o eventuală închiriere a acesteia, dar totodată neputând nici dispune în mod liber de bunul lor, câtă vreme acesta este afectat de utilitate publică, nimeni nedorind să dobândească un astfel de bun. Prin urmare, la calcularea cuantumului despăgubirilor experţii precum şi instanţa de fond în mod corect au ţinut seama de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ teritorială la data întocmirii raportului de expertiză, neputându-se raporta la preţul din contractele de vânzare-cumpărare încheiate la nivelul anului 2010, cum a solicitat apelantul-pârât, întrucât nu a operat transferul dreptului de proprietate, nefiind expropriaţi formal reclamanţii în acest an şi nefiind astfel incidente prevederile art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994, o justă despăgubire trebuind a se raporta în cauză la preţul pe care reclamanţii l-ar fi obţinut prin vânzarea liberă a terenului.

Or, recurenţii, prin declaraţia de recurs, nu s-au raportat la considerentele prin care instanţa de apel a răspuns, corect şi complet, motivului de apel invocat, limitându-se la a reitera întocmai, în recurs, acelaşi motiv, situaţie vădit inadmisibilă. Criticile în recurs trebuie să vizeze hotărârea instanţei de apel, să se raporteze la soluţia adoptată şi la considerentele care o susţin în mod esenţial. În acest sens trebuie interpretate dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., referitoae la obiectul şi scopul recursului.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul, ca nefondat.

În baza art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurenţilor, instanţa de recurs va dispune obligarea acestora la plata către intimatul-reclamant A., a sumei de 6.223 lei‚ cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă cererii de chemare în judecată .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Craiova şi Municipiul Craiova, ambii reprezentaţi prin primar, împotriva deciziei nr. 50 din 09 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Obligă recurenţii-pârâţi la plata către intimatul-reclamant A., a sumei de 6223 lei‚ cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă cererii de chemare în judecată .

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 02 martie 2022.