Competence for cross-border divorce claims: scope of party agreement under Art. 915(2) CPCC

Şedinţa publică din data de 7 martie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Baia Mare la data de 30 mai 2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B.: în principal, desfacerea căsătoriei încheiate între părţi la data de 27.10.2007 în faţa ofiţerului de stare civilă de pe lângă Primăria Baia Mare, din culpa exclusivă a pârâtei, în temeiul dispoziţiilor art. 373 lit. b), coroborat cu art. 379 alin. (1) din C. civ. în subsidiar, în măsura în care pârâta îşi va exprima acordul în acest sens, desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 373 lit. a), coroborat cu art. 374 din C. civ., raportat la art. 929 - 932 din C. proc. civ., revenirea pârâtei la numele avut anterior căsătoriei, respectiv acela de "C.", în temeiul dispoziţiilor art. 383 alin. (3) din C. civ. exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la minorii D. şi E. să fie realizată de către ambii părinţi, în temeiul dispoziţiilor art. 397, coroborat cu art. 483 şi următoarele din C. civ. stabilirea domiciliului minorilor la reclamant, în temeiul dispoziţiilor art. 400, coroborat cu art. 496 din C. civ. obligarea pârâtei la plata unei contribuţii lunare privind cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională, pe seama minorilor, cu titlu de pensie de întreţinere, în cuantum de 1/6 din venitul minim lunar net efectiv realizat ori din venitul minim pe economie, pentru fiecare minor, de la data formulării cererii şi până la majorat sau noi dispoziţiuni, în temeiul dispoziţiilor art. 402, raportat la art. 499, coroborat cu art. 529 şi art. 532 din C. civ.. stabilirea în favoarea pârâtei a unui program de vizită, în temeiul dispoziţiilor art. 396 coroborat cu art. 401 alin. (1) din C. civ., cu cheltuieli de judecată în caz de opunere.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat desfacerea căsătoriei încheiate la data de 27.10.2007; să revină la numele purtat înainte de încheierea căsătoriei, în temeiul art. 383 alin. (3) din C. civ. exercitarea autorităţii părinteşti cu privire cu privire la minorii D., şi E., să fie realizată de către ambii părinţi, în temeiul dispoziţiilor art. 397 din C. civ. stabilirea locuinţei minorilor la domiciliul pârâtei-reclamante în temeiul art. 400 din C. civ. stabilirea unei pensii de întreţinere în favoarea minorilor, în sarcina reclamantului-pârât, în cuantum de până la o treime din venitul lunar, în temeiul art. 529 din C. civ. cu cheltuieli de judecată, în caz de opunere.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă.

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 10673 din 12 decembrie 2022, Judecătoria Baia Mare, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, la data înregistrării cererii de chemare în judecată, ambele părţi împreună cu copiii lor minori locuiau în Germania, Augsburg, şi că nu există un acord privind competenţa, fiind aplicabil art. 915 alin. (2) din C. proc. civ.

Instanţa a constatat că nu s-a făcut dovada existenţei unui acord de voinţe în ceea ce priveşte alegerea instanţei iar, astfel cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 20/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, acordul nu poate fi dedus din conduita procesuală a părţilor, constând în exprimarea acestuia de către pârât în cuprinsul procurii acordate reprezentantului convenţional ori din exprimarea acordului de către reclamant în cuprinsul aceleiaşi procuri pentru simplul motiv că nu se face dovada întâlnirii celor două voinţe exprimate individual.

2.2. Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 1078 din 06 februarie 2023, a admis excepţia necompetenţei teritoriale de ordine publică invocată de părţi, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Baia Mare, a constatat că, între Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti şi Judecătoria Baia Mare, a intervenit un conflict negativ de competenţă în ceea ce priveşte soluţionarea cauzei, şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Instanţa a constatat că pârâta a solicitat în mod expres, în cuprinsul procurii judiciare autentificate, ca Judecătoria Baia Mare să judece cererea de divorţ, iar soţul reclamant a optat, conform prevederilor art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., pentru Judecătoria Baia Mare, astfel cum reiese din procura judiciară autentificată.

În lumina considerentelor reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii nr. 20/2016, acest acord poate fi exprimat inclusiv verbal în faţa instanţei, iar cu privire la forma acordului de alegere a instanţei competente, aceasta nu trebuie să fie concretizat într-un înscris comun al părţilor, câtă vreme reiese în mod expres voinţa fiecărei părţi de a alege o anumită instanţă pentru soluţionarea cererii de divorţ şi acest acord este exprimat în scris.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă.

Examinând conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispoziţiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul prezentului demers judiciar este reprezentat de cererea principală înregistrată pe rolul Judecătoriei Baia Mare, formulată de reclamantul A., prin care acesta a solicitat desfacerea căsătoriei încheiate cu pârâta B. şi soluţionarea capetelor de cerere accesorii, privind revenirea la numele avut anterior căsătoriei, exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea domiciliului minorilor, stabilirea programului de vizitare a acestora. Cererea reconvenţională formulată de pârâtă are ca obiect aceleaşi solicitări.

În speţă, ambele părţi locuiesc în Germania, Augsburg, potrivit înscrisurilor ataşate la dosarul cauzei, respectiv procurile judiciare depuse la dosar.

Astfel, acţiunea principală care a determinat desesizările reciproce ale instanţelor are ca obiect o cerere de divorţ, cu element de extraneitate, iar instanţele aflate în conflict au interpretat diferit dispoziţiile art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv cele referitoare la acordul părţilor privind instanţa competentă a soluţiona cauza. Dispoziţia legală menţionată stabileşte că, în situaţia în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România, în lipsa unui asemenea acord cererea de divorţ fiind de competenţa Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.

În situaţia expusă, în mod corect au considerat instanţele aflate în conflict că instanţa competentă să soluţioneze pricina se stabileşte potrivit dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., însă, în ceea ce priveşte forma acordului de alegere a instanţei competente, Înalta Curte constată că aceasta nu trebuie să îmbrace forma unui înscris comun al părţilor, câtă vreme reiese în mod expres voinţa fiecărei părţi de a alege o anumită instanţă pentru soluţionarea cererii de divorţ şi această voinţă este exprimată în scris. Într-adevăr, manifestarea de voinţă trebuie să fie una neechivocă, clară şi exteriorizată, manifestarea tacită de voinţă neputând produce efecte juridice în cazul alegerii instanţei în temeiul art. 915 alin. (2) din C. proc. civ.. În acest sens este decizia nr. 20 din data de 24 octombrie 2016, pronunţată în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1049 din data de 27 decembrie 2016, în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat noţiunea de "acord" al părţilor din cuprinsul tezei a doua a alin. (2) al art. 915 din C. proc. civ., respectiv condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească convenţia părţilor cu privire la alegerea instanţei competente să soluţioneze acţiunea de divorţ, în situaţia în care niciuna dintre părţi nu are locuinţa pe teritoriul României.

În decizia menţionată, Înalta Curte a considerat că acordul de voinţe la care face referire art. 915 alin. (2) din C. proc. civ. este, în esenţă, un contract în sensul art. 1.166 din C. civ., iar potrivit dispoziţiilor art. 1.178 din acelaşi act normativ: "Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.". În ceea ce priveşte formele de exprimare a consimţământului, art. 1.240 din C. civ. prevede că: "(1) Voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris. (2) Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare."

În raport de cele arătate, Înalta Curte a concluzionat că este necesar ca acordul părţilor, prevăzut de art. 915 alin. (2) din C. proc. civ., cu privire la alegerea instanţei care urmează a soluţiona acţiunea de divorţ să fie exprimat expres, în formă scrisă, iar, în situaţia în care litigiul este pendinte, şi verbal în faţa instanţei. În ambele cazuri, manifestarea de voinţă a părţilor în sensul opţiunii pentru o anumită instanţă trebuie să rezulte explicit fie din cuprinsul convenţiei, fie din susţinerile formulate în scris sau oral în faţa instanţei de judecată.

Astfel, chiar în lipsa unei convenţii încheiate anterior învestirii instanţei, părţile pot să îşi manifeste voinţa în scris sau verbal în faţa instanţei de judecată, în sensul alegerii judecătoriei care va soluţiona divorţul, singura condiţie fiind aceea ca opţiunea părţilor să rezulte explicit din susţinerile formulate în scris sau oral în faţa instanţei. În cauză, astfel cum reiese din practicaua încheierii din data de 09 decembrie 2022, ambele părţi, prin reprezentanţi, şi-au exprimat verbal, la primul termen de judecată în faţa Judecătoriei Baia Mare, acordul privind alegerea acestei instanţe ca fiind cea competentă. De asemenea, la data de 30 mai 2022, reclamantul a depus la dosar procură judiciară, aflată la dosarul Judecătoriei Baia Mare, prin care a arătat că înţelege să învestească această instanţă cu soluţionarea cererii de divorţ. De asemenea, reclamanta reconvenţională a depus la dosarul Judecătoriei Baia Mare procură judiciară aflată la fila x, prin care a solicitat ca această judecătorie să judece cauza.

Rezultă, aşadar, că în cauză, în mod explicit şi fără echivoc, părţile din cererea de divorţ, care locuiesc în străinătate, şi-au manifestat voinţa ca instanţa care urmează să judece pricina să fie Judecătoria Baia Mare.

În consecinţă, în condiţiile existenţei unui acord expres al părţilor din cererea de divorţ asupra competenţei Judecătoriei Baia Mare, în temeiul art. 915 alin. (2) teza a doua din C. proc. civ., această instanţă este exclusiv competentă teritorială să soluţioneze cererea de divorţ, urmând ca tot această instanţă, ulterior stabilirii competenţei sale privind soluţionarea cererii principale în prezenta procedură, să se pronunţe cu privire la competenţa de soluţionare a cererilor accesorii.

Pentru aceste considerente, având în vedere circumstanţele particulare ale cauzei, anterior prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 135 din C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Baia Mare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Baia Mare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 martie 2023.