RCA insurer liability after settlement: effect of notarized peace deeds on obligation extinguishment and contributory fault assessment

Şedinţa publică din data de 7 martie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

Primul ciclu procesual.

1. Obiectul cererii de chemare judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă, reclamanţii A., B., C., D., E., F., prin reprezentant legal A., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta G. S.A. şi intervenientul forţat H., obligarea pârâtei G. S.A. la plata despăgubirilor civile pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului victimei I., astfel: suma de 600.000 RON, cu titlul de daune morale, şi suma de 404,74 RON, cu titlul de daune materiale, reprezentând cheltuieli efectuate în dosarul penal, către reclamantul A.; suma de 600.000 RON cu titlul de daune morale către reclamanta B.; suma de 300.000 RON, cu titlul de daune morale către reclamantul C.; suma de 300.000 RON, cu titlul de daune morale către reclamantul D.; suma de 300.000 RON, cu titlul de daune morale către reclamanta E., suma de 300.000 RON, cu titlu de daune morale către reclamantul F., prin reprezentant legal A.; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, în cuantum de 0,2%/zi de întârziere, aplicate pretenţiilor de despăgubire, începând cu data de 18.10.2017, până la plata efectivă, în temeiul art. 37 alin. (4) şi art. 38 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 19, art. 20 şi următoarele din O.U.G. nr. 54/2016, art. 12 şi următoarele din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 39/2016, art. 1381, art. 1391 alin. (2) şi următoarele din C. civ.

2. Sentinţa civilă pronunţată de Tribunalul Bihor.

Prin sentinţa civilă nr. 79/C din 24 aprilie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bihor a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă având ca obiect pretenţii introdusă de reclamanţii A., B., C., D., E., F., prin reprezentant legal A., în contradictoriu cu pârâta G..

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A., B., C., D., E., F., prin reprezentant legal A..

3. Decizia civilă pronunţată de Curtea de Apel Oradea.

Prin decizia civilă nr. 201 din data de 17 martie 2020, Curtea de Apel Oradea a admis apelul civil introdus de apelanţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., prin reprezentant legal A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă G. S.A., intimatul-intervenient H. şi intimaţii chemaţi în garanţie J. şi K., împotriva sentinţei civile nr. 79/C din 24 aprilie 2019 pronunţate de Tribunalul Bihor, în dosar nr. x/2018, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., prin reprezentant legal A., în contradictoriu cu pârâta G. S.A, intervenientul H. şi chemaţii în garanţie J. şi K..

A obligat pârâta G. S.A. să plătească reclamanţilor următoarele sume, cu titlu de daune morale: reclamantului A., suma de 50.000 RON, reclamantei B., suma de 50.000 RON, reclamantului C., suma de 30.000 RON, reclamantului D., suma de 30.000 RON, reclamantei E., suma de 30.000 RON, reclamantului F., suma de 30.000 RON.

Curtea de Apel a respins cererea reclamanţilor privind acordarea daunelor materiale şi a penalităţilor de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi, ca nefondate, şi a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate cu privire la soluţia pe excepţia invocată.

Pârâta G. S.A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia nr. 795 din data de 7 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta G. S.A. împotriva deciziei nr. 201 din 17 martie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă; a casat decizia recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Al doilea ciclu procesual.

5. Decizia pronunţată în al doilea ciclu procesual de Curtea de Apel Oradea.

Prin decizia civilă nr. 250/2022-Ap pronunţată la data de 23 februarie 2022, Curtea de Apel Oradea a admis apelul civil introdus de apelanţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., prin reprezentant legal A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă G. S.A., intimatul-intervenient H. şi intimaţii chemaţi în garanţie J. şi K., împotriva sentinţei civile nr. 79/C din 24 aprilie 2019 pronunţate de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., prin reprezentant legal A., în contradictoriu cu pârâta G. S.A., intervenientul H. şi chemaţii în garanţie J. şi K..

A obligat pârâta G. S.A. să plătească reclamanţilor următoarele sume, cu titlul de daune morale: reclamantului A., suma de 50.000 RON, reclamantei B., suma de 50.000 RON, reclamantului C., suma de 30.000 RON, reclamantului D., suma de 30.000 RON, reclamantei E., suma de 30.000 RON, reclamantului F., suma de 30.000 RON.

Curtea de Apel a respins cererea reclamanţilor privind acordarea daunelor materiale şi a penalităţilor de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi, ca nefondate şi a păstrat dispoziţia sentinţei apelate cu privire la soluţia asupra excepţiei invocate.

Curtea de Apel a luat act de declaraţia reclamanţilor apelanţi că vor solicita cheltuieli pe cale separată şi a respins cererea G. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

6. Calea de atac exercitată în cauză.

Pârâta G. S.A. şi intervenientul forţat H. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 250/2022-Ap pronunţate la data de 23 februarie 2022 de Curtea de Apel Oradea.

Prin cererea de recurs formulată de G. S.A., recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului său, casarea deciziei recurate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi respingerea apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 79/C/2019 a Tribunalului Bihor ca fiind neîntemeiat.

Printr-un prim motiv de recurs, recurenta pârâtă a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 270 din C. proc. civ., care reglementează forţa probatorie a înscrisurilor autentice, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Prin administrarea din oficiu a probei cu interogatoriul pentru a analiza natura actelor de împăcare, Curtea de Apel a încălcat dispoziţiile art. 270 din C. proc. civ. care reglementează forţa probatorie a înscrisurilor autentice.

Recurenta pârâtă a considerat că, faţă de dispoziţiile art. 270 din C. proc. civ., actele de împăcare al părţilor, autentificate de Biroul Notarilor Publici L. sub nr. x/08.11.2016 şi nr. y/12.12.2016 fac deplină dovadă, până la declararea ca false, cu privire la conţinutul acestora, respectiv împăcarea părţilor semnatare şi împrejurarea că nu mai există pretenţii de nicio natură în legătură cu evenimentul rutier din 29 octombrie 2016. Or, prin administrarea din oficiu a probei cu interogatoriul intimaţilor A., B., C., precum şi a intervenientului forţat şi a părinţilor săi, instanţa de apel a încălcat în mod direct dispoziţiile art. 270 din C. proc. civ., substituind procedura înscrierii în fals cu proba cu interogatoriul.

Printr-un al doilea motiv de recurs, recurenta pârâtă a susţinut că decizia recurată este nemotivată sub aspectul incidenţei dispoziţiilor art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016 şi al răspunsurilor formulate de părţi la întrebările formulate de recurentă în cadrul probei cu interogatoriu, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta pârâtă a arătat că, prin decizia de casare, s-a stabilit ca instanţa de apel, în rejudecare, să verifice incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016, obligaţia asigurătorului RCA nesubzistând în situaţia în care familia Canalaş nu mai are pretenţii financiare de la intervenientul forţat, obligaţia acestuia fiind astfel stinsă. Din cuprinsul deciziei recurate lipseşte cu desăvârşire orice considerent cu privire la art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016, fiind în prezenţa unei omisiuni vădite a instanţei de apel de a analiza incidenţa normei juridice menţionate în speţa dedusă judecăţii. Singurele considerente privesc administrarea probei cu înscrisuri, fiind analizate exclusiv răspunsurile la întrebările instanţei, nu şi cele formulate la întrebările recurentei. Instanţa de apel, în rejudecare, nu a indicat nici măcar de o manieră formală care sunt motivele pentru care, la soluţionarea cauzei, nu au fost avute în vedere răspunsurile intimaţilor formulate la întrebările propuse de recurentă. Astfel, din cuprinsul deciziei civile nr. 250/2022 lipsesc menţiunile obligatorii prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii judecătoreşti.

Printr-un al treilea motiv de recurs, recurenta pârâtă a indicat că decizia recurată fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. În pofida omisiunii instanţei de apel de a analiza incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016, această normă juridică este aplicabilă în litigiul dedus judecăţii; asigurătorul răspunde faţă de membrii familiei Canalaş doar dacă obligaţia intervenientului H. nu a fost deja stinsă.

Recurenta pârâtă a arătat că nu există doi debitori distincţi - G. şi H. - care pot fi obligaţi la repararea prejudiciului cauzat membrilor familiei Canalaş în urma evenimentului din 29.10.2016, ci un singur debitor, H., pentru care răspunde G., în temeiul poliţei RCA. Odată stinsă răspunderea debitorului H., indiferent prin ce mijloace concrete (acte de împăcare, tranzacţii etc), apare ca evident faptul că răspunderea contractuală a G. nu mai subzistă. Recurenta pârâtă a invocat în acest sens conţinutul acordului de mediere şi a actelor de împăcare precum şi răspunsurile la interogatoriu date de membrii familiei Canalaş.

Recurenta a considerat că este irelevant dacă a fost sau nu parte la înţelegerile încheiate între membrii familiei Canalaş şi membrii familiei Mendea întrucât problema de drept analizată nu ţine de opozabilitatea actelor juridice ci de stingerea obligaţiei asiguratului.

Printr-un al patrulea motiv de recurs, recurenta a arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1266 din C. civ., motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 1266 din C. civ. pentru a valorifica efectele juridice ale acordului de mediere şi ale actelor de împăcare autentificate de BNP L. sub nr. x/08.11.2016 şi nr. y/12.12.2016, ci a procedat la administrarea probei cu interogatoriul. Din aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1266 din C. civ., prin raportare la criteriile legale enumerate pentru identificarea voinţei concordante a părţilor, rezultă că scopul contractelor încheiate a fost acela de a acoperi prejudiciul produs prin fapta intervenientului forţat, părţile urmărind o împăcare totală iar ulterior încheierii actelor juridice menţionate, membrii familiei Canalaş au arătat că nu au mai formulat nicio pretenţie faţă de H. sau famulia sa. Dacă instanţa de apel s-ar fi raportat la dispoziţiile art. 1266 din C. civ. nu ar mai fi administrat din oficiu proba cu interogatoriul.

Recurenta pârâtă a arătat că, şi dacă se admite că proba cu interogatoriul era utilă cauzei, din răspunsurile la interogatoriu rezultă efectuarea plăţii către reclamanţi pentru acoperirea prejudiciului moral şi material suferit de aceştia în urma evenimentului din 29.10.2016 şi împrejurarea că aceştia nu mai au nicio pretenţie faţă de intervenientul forţat.

Recurenta pârâtă a arătat că prezentul litigiu nu a fost iniţiat ca urmare a faptului că reclamanţii ar fi considerat că prejudiciul material şi moral nu ar fi fost deja stins prin sumele primite de la familia Mendea, ci exclusiv ca o încercare de a obţine venituri suplimentare la iniţiativa unei societăţi de avocatură, aspect ce rezultă şi din împrejurarea că reclamanţii au propus familiei Mendea să împartă banii primiţi de la asigurător.

Printr-un al cincilea motiv de recurs, recurenta pârâtă a arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 28 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Instanţa de apel nu a analizat efectiv criteriile indicate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin dispoziţiile deciziei de casare în vederea stabilirii cotei de culpă imputabile fiecărui participant la evenimentul rutier din 29.10.2016.

Recurenta pârâtă a considerat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat faptul că nu ar exista elemente care să justifice o cotă diferenţiată a culpei în contextul în care instanţa de apel, în primul ciclu procesual, a reţinut faptul că victima a acţionat cu intenţie directă/indirectă. Acest element nu a fost contestat de recurentă prin recursul formulat în primul ciclu procesual iar intenţia este incompatibilă cu reţinerea unui grad de culpă de 50 %, ci tinde spre un grad de culpă de 90 %.

Recurenta pârâtă şi-a întemeiat în drept cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Prin cererea de recurs formulată de intervenientul forţat H., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, rejudecarea cauzei, respingerea ca nefondat a apelului declarat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile nr. 79/C/24.04.2019 pronunţate de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2018.

În motivarea recursului, recurentul intervenient a arătat că decizia recurată este dată cu încălcarea, respectiv aplicarea greşită a normelor de drept material, şi anume, art. 1171, 1270 alin. (2) coroborat cu art. 1325 din C. civ., art. 15 din O.U.G. nr. 54/2016, coroborat cu art. 2270 şi 2267 alin. (1) din C. civ., 1371 din C. civ., raportat la 28 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul intervenient a arătat că, prin rechizitoriul emis în dosarul penal nr. x/2016, s-a luat act de faptul că persoanele vătămate, reclamanţi în prezentul dosar, nu s-au constituit părţi civile. Recurentul intervenient a arătat că, pe parcursul urmăririi penale, s-a împăcat cu părţile civile A., B., D., F., E. şi C., despăgubindu-i pe aceştia prin achitarea daunelor morale şi materiale conform actului de împăcare a părţilor autentificat sub nr. x/08.11.2016 şi nr. y/12.12.2016 de S.P.N. "L.". Prin actul menţionat, reclamanţii au arătat în mod expres faptul că s-au împăcat cu recurentul, că au primit daunele solicitate, precum şi faptul că nu mai au niciun fel de alte pretenţii băneşti, materiale sau de altă natură în legătură cu accidentul rutier.

Această manifestare de voinţă a fost menţinută şi în faţa instanţei penale de fond, fază procesuală în care reclamanţii intimaţi nu au înţeles să se constituie părţi civile în cauză, ceea ce, a considerat recurentul intervenient, denotă intenţia reală de la momentul încheierii actelor autentice.

Recurentul intervenient a arătat că actele juridice autentice astfel încheiate nu au avut ca scop reţinerea unor circumstanţe atentuante în favoarea sa, aspect ce rezultă din sentinţa penală nr. 15/2019, actele menţionate nefiind depuse la dosar şi nefiind avute în vedere la pronunţarea soluţiei.

Recurentul intervenient a apreciat că hotărârea pronunţată este nelegală, având în vedere că voinţa expresă a părţilor rezultă în mod indubitabil din cele două înscrisuri autentice şi din acordul de mediere încheiat în cauză, astfel încât instanţa de apel în mod greşit a probat cu interogatoriul peste valoarea probantă a înscrisului autentic, aspect inadmisibil, fiind încălcate dispoziţiile art. 1171 din C. civ.

Având în vedere că reclamanţii au declarat în mod expres că nu mai au niciun fel de pretenţii civile izvorând din accidentul rutier, declaraţii care au valoarea unui act juridic unilateral irevocabil prin care au renunţat la dreptul de a solicita alte despăgubiri, recurentul intervenient a considerat că aceştia nu mai pot reveni asupra renunţării şi să solicite plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a încălcat şi art. 1270 alin. (2) coroborat cu art. 1325 din C. civ., care reglementează principiul căruia actul juridic unilateral este guvernat de principiul irevocabilităţii, respectiv autorul său nu mai poate revoca actul. În speţă, reclamanţii s-au împăcat cu recurentul prin declaraţiile autentificate menţionate iar în condiţiile în care autorul accidentului nu mai datorează despăgubiri, obligaţiile acestuia fiind stinse ca urmare a împăcării părţilor, nici asigurătorul de răspundere civilă, ţinut să răspundă în locul lui prin raportare şi la prevederile deciziei nr. 1/2016 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu poate fi obligat să achite despăgubiri reclamanţilor.

Recurentul intervenient a apreciat că instanţa a reţinut în mod greşit doar răspunsurile la interogatoriile administrate din oficiu şi nu a făcut referire şi la răspunsul reclamantului C. la interogatoriul luat de G. S.A. în care acesta a arătat că nu mai are nicio pretenţie de la H. şi nici de la asigurător şi că nu ştie ce vizează prezentul proces.

Recurentul intervenient a arătat că a solicitat instanţei de apel să lămurească când s-a încheiat contractul de asistenţă juridică cu reprezentanţii convenţionali ai apelanţilor reclamanţi având în vedere că intimata K. a declarat că a venit acasă la familia Canalaş un avocat care le-a spus că pot să primească o sumă de bani de la societatea de asigurări. A considerat că această împrejurare este relevantă raportat la considerentele deciziei de casare, pentru a se lămuri voinţa reală a părţilor la momentul încheierii actelor autentice şi nu ulterior, după ce au fost contactaţi de societatea de avocatură.

Recurentul intervenient a considerat că hotărârea pronunţată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 din O.U.G. nr. 54/2016, coroborat cu art. 2270 şi 2267 alin. (1) din C. civ., instanţa dispunând în mod nelegal acoperirea unui prejudiciu care fusese deja reparat integral. Potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul le plăteşte cu titlu de dezdăunare, astfel că asigurătorul răspunde faţă de terţi pentru asigurat, însă doar dacă obligaţia asiguratului nu a fost deja stinsă. Prin urmare, odată ce prejudiciul cauzat de recurentul intervenient, în calitate de asigurat, a fost reparat prin plată, în patrimoniul reclamanţilor intimaţi nu mai există o obligaţie de reparare.

Referitor la motivul de recurs privind imputarea părţii din prejudiciu pasagerului decedat, cu privire la reţinerea unei culpe concurente a victimei de 50% în producerea evenimentului rutier şi acordarea în consecinţă a daunelor morale astfel reduse, recurentul intervenient a apreciat că instanţa de apel în mod nelegal a reţinut o culpă concurentă a victimei la producerea prejudiciului în proporţie egală cu cea a şoferului. Din probatoriul administrat, rezultă că victima s-a aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, s-a urcat într-un autoturism condus de un minor, care nu avea permis de conducere şi care s-a aflat, de asemenea, sub influenţa băuturilor alcoolice. Recurentul intervenient a arătat că a consumat băutură împreună cu victima, în casa tatălui acesteia, serviţi de acesta, iar ulterior cei doi s-au deplasat la casa minorului, unde au continuat să consume alcool cumpărat de victimă, şi mai apoi, aflaţi sub influenţa alcoolului, au convenit, la iniţiativa victimei, să facă o plimbare cu vehiculul proprietatea părinţilor recurentului intervenient, fără ştirea acestora, pe un drum public, în condiţiile unui carosabil umed, fără purtarea centurii de siguranţă. Cunoscând toate aceste împrejurări şi fiind major, victima şi-a asumat în integralitate riscul producerii unui accident rutier.

Recurentul intervenient a arătat că, odată constatat faptul că victima a acţionat cu intenţie directă/indirectă, se impunea ca, prin raportare la prevederile art. 1371 din C. civ., coroborat cu art. 28 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014, instanţa să reţină o culpă majoritară în sarcina victimei şi, prin urmare, să reducă în mod corespunzător daunele acordate.

În drept, recurentul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

7. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea de la dosarul de recurs, intimaţii reclamanţi A., B., C., D., E. şi F. au invocat excepţia nulităţii ambelor recursuri, solicitând anularea acestora, având în vedere că motivele de recurs nu se încadrează în ipotezele de casare invocate; pe fond, au solicitat respingerea cererilor de recurs, ca nefondate.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimaţii reclamanţi A., B., C., D., E. şi F., recurenta G. S.A. a solicitat respingerea excepţiilor invocate şi admiterea recursului.

8. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22 noiembrie 2022, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursurilor invocată de intimaţii A., B., C., D., E. şi F.; a admis în principiu recursurile declarate de pârâta G. S.A. şi de intervenientul H. împotriva deciziei nr. 250 AP din 23 februarie 2022 a Curţii de Apel Oradea – secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 7 martie 2023, ora 10:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. prin care recurenta pârâtă a invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 270 din C. proc. civ., nu este întemeiat.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurenta invocând în acest sens nerespectarea regulilor de procedură instituite de art. 270 din C. proc. civ. privind puterea doveditoare a înscrisului autentic.

Înalta Curte constată că, în decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, a fost expus conţinutul actelor juridice încheiate în formă autentică în care părţile au făcut declaraţii în legătură cu pretenţiile civile formulate de reclamanţi ca urmare a producerii accidentului rutier din data de 29.10.2016. Astfel, între persoana responsabilă de producerea pagubei, H., asistată de reprezentanţii săi legali, asiguratul J. şi numita K. (părinţi), pe de o parte, şi persoanele păgubite, A. şi B. (părinţii victimei I.) a intervenit, la data de 31.10.2016, un acord de mediere referitor la dosarul penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Marghita, în care erau prezentaţi termenii în care părţile s-au împăcat în ceea ce priveşte pretenţiile în legătură cu accidentul rutier. Ulterior, părţile au încheiat alte două înscrisuri intitulate Act de împăcare, autentificate sub nr. x/8.11.2016 şi sub nr. x/12.12.2016 de BNP L., în considerarea pretenţiilor aflate în legătură cu acelaşi accident rutier.

Potrivit menţiunilor primului înscris, partea reclamantă A. şi B., în nume propriu şi în calitate de părinţi ai minorilor D. şi F., respectiv, E., în calitate moştenitori legali ai defunctului I., decedat în urma evenimentului rutier, au declarat că s-au împăcat cu H., condiţionat de plata sumelor de 2.500 euro şi 5.000 RON cu titlul de cheltuieli legate de înmormântare, care le-au fost achitate până la data autentificării actului. Înscrisul consemnează declaraţia părţii reclamante potrivit căreia, în urma acestei împăcări, nu mai are niciun fel de pretenţii - băneşti, materiale sau de altă natură - nici de la părinţii susnumitului, J. şi K. şi nici de la fiul lor H., după ce acesta devine major, în legătură cu acest accident.

Potrivit celui de-al doilea înscris, partea reclamantă C., în nume propriu, a declarat că s-a împăcat cu H. condiţionat de plata sumele de 2.500 euro şi 5.000 RON, cu titlul de cheltuieli legate de înmormântare, care i-au fost achitate până la data autentificării actului. Acest înscris conţine declaraţia părţii reclamante potrivit căreia, în urma acestei împăcări, nu mai are niciun fel de pretenţii - băneşti, materiale sau de altă natură - nici de la părinţii susnumitului, J. şi K., nici de la fiul lor H. după ce acesta devine major, în legătură cu acest accident.

De asemenea, în decizia de casare, instanţa de recurs a constatat că, prin apărările formulate, partea pârâtă a pretins că partea reclamantă nu mai este îndreptăţită să solicite plata de despăgubiri de la asigurător pentru prejudiciul suferit prin producerea riscului asigurat, în considerarea faptului că acesta a fost reparat de asiguratul său şi de persoana responsabilă de producerea pagubei, prin plata de despăgubiri, şi, respectiv, în considerarea declaraţiilor părţii reclamante potrivit cărora că nu mai are alte pretenţii nici de la asigurat şi nici de la persoana responsabilă de producerea pagubei, consemnate în înţelegerile încheiate după producerea riscului asigurat.

Aceste apărări au fost reiterate şi în judecarea recursului în al doilea ciclu procesual, recurenta pârâtă susţinând că, drept efect al actelor juridice menţionate, obligaţia persoanei responsabile de producerea pagubei a fost stinsă.

În raport de apărările menţionate, constatând că, în primul ciclu procesual, instanţa de apel nu a analizat efectele înţelegerilor intervenite între părţi în ceea ce priveşte condiţia reparării prejudiciului produs părţii reclamante prin accidentul rutier, Înalta Curte a dispus ca instanţa de trimitere să analizeze dacă acordurile încheiate de asigurat şi partea responsabilă de producerea pagubei, pe de o parte, şi persoanele prejudiciate, pe de altă parte, raportat la conţinutul lor, reprezintă acte pur abdicative, de renunţare la însuşi dreptul de despăgubire ce putea fi exercitat împotriva asigurătorului, în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 54/2016, ori împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului, în temeiul dispoziţiilor art. 1357 din C. civ., sau, dimpotrivă, reprezintă doar acorduri încheiate în vederea asigurării unor circumstanţe personale atenuante, necesar a fi fost întrebuinţate în procesul penal care a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2017 al Judecătoriei Marghita, care însă nu au stins definitiv dreptul la despăgubire însoţit de o acţiune civilă corespunzătoare.

Efectuând această analiză, în rejudecare, instanţa de apel a concluzionat în sensul că înţelegerile intervenite între părţi au avut scopul asigurării unor circumstanţe personale atenuante, stabilind, în urma administrării probei cu interogatoriul, că intenţia reală a reclamanţilor nu a fost una pur abdicativă, ci concentrată pe ajutorarea autorului accidentului şi a familiei acestuia, reclamanţii dând curs solicitării familiei Mendea în sensul de a semna actele de împăcare pentru ca H. să nu "intre la închisoare".

Împrejurarea că, pentru a analiza scopul acordurilor încheiate de asigurat şi partea responsabilă de producerea pagubei, instanţa de apel a administrat şi proba cu interogatoriul părţilor nu reprezintă o încălcare a art. 270 din C. proc. civ.. Pe de o parte, chiar decizia de casare a impus analiza voinţei reale a părţilor la efectuarea respectivelor declaraţii, ceea ce presupunea administrarea unor probe suplimentare în acest sens, proba cu interogatoriul fiind aptă să conducă la soluţionarea cauzei sub acest aspect, având în vedere că stabilirea voinţei reale, interne, presupune analiza unor fapte personale ale părţii care şi-a manifestat această voinţă. În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere circumstanţele de ordin subiectiv în care reclamanţii au dat respectivele declaraţii, şi anume, situaţia în care aceştia erau confruntaţi cu tragedia morţii fulgerătoare a fiului lor, în condiţiile în care autorul accidentului era copilul unei familii de care îi lega o prietenie veche.

Pe de altă parte, conform alin. (1) al art. 270 din C. proc. civ., înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul, în condiţiile legii.

În raport de această prevedere legală, dovada contrară înscrisului autentic prin procedura înscrierii în fals priveşte constatările personale ale agentului instrumentator, percepute prin propriile lui simţuri. Astfel, puterea doveditoare a înscrisului autentic impune distincţia între acele menţiuni care se referă la constatările personale ale notarului public sau ale altui agent instrumentator competent făcute prin propriile sale simţuri şi în limitele atribuţiilor sale legale, caz în care aceste menţiuni fac dovada până la înscrierea în fals, întrucât se bucură de totala prezumţie de veracitate, şi declaraţiile părţilor. În acest sens, conform alin. (2) al art. 270 din C. proc. civ., declaraţiile părţilor cuprinse în înscrisul autentic fac dovadă, până la proba contrară, atât între părţi, cât şi faţă de oricare alte persoane.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. prin care recurenta pârâtă a invocat nemotivarea deciziei recurate sub aspectul incidenţei dispoziţiilor art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016 nu poate fi reţinut. Astfel, în decizia de casare s-a precizat că instanţa de trimitere urmează a avea în vedere că partea pârâtă, în ceea ce priveşte răspunderea sa, în calitate de asigurător din contractul de asigurare încheiat cu asiguratul J., raportat la înscrisurile încheiate de părţile interesate, a susţinut netemeinicia cererii de despăgubire deduse judecăţii justificat de împrejurarea că asiguratul său ar fi acoperit prin plată prejudiciul suferit de partea reclamantă, caz în care, în baza dispoziţiilor art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016 (art. 50 din Legea nr. 136/1995) nu ar mai subzista în sarcina acestuia şi, pe cale de consecinţă, nici în sarcina sa vreo obligaţie de despăgubire a părţii reclamante.

Din cele expuse mai sus rezultă că incidenţa dispoziţiilor art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016 (art. 50 din Legea nr. 136/1995) urma a fi verificată de instanţă numai în situaţia în care s-ar fi dovedit că asiguratul ar fi acoperit prin plată prejudiciul suferit de partea reclamantă, or, în cauză, astfel cum s-a arătat mai sus, instanţa de apel a reţinut că obligaţia invocată nu a fost stinsă prin plată, acordurile încheiate de asigurat şi partea responsabilă de producerea pagubei, pe de o parte, şi persoanele prejudiciate, pe de altă parte, raportat la conţinutul lor, nereprezentând acte de renunţare la însuşi dreptul de despăgubire.

Împrejurarea că instanţa de apel nu a dat relevanţă probatorie răspunsurilor reclamanţilor, în cadrul probei cu interogatoriul, la întrebările adresate de recurenta pârâtă nu reprezintă un aspect de nelegalitate, instanţa de fond fiind suverană în aprecierea probelor. Astfel, pe de o parte, instanţa de apel a analizat toate împrejurările considerate ca având relevanţă probatorie, iar pe de altă parte, aspectul învederat în acest sens de recurenta pârâtă, că reclamanţii au declarat că nu mai au pretenţii financiare de la intervenientul forţat, a fost avut în vedere de instanţă, care însă a considerat că, în situaţia de fapt reţinută, actele de împăcare nu reprezintă o renunţare la dreptul de despăgubire prin repararea integrală a prejudiciului, ele având doar scopul de a evita aplicarea pedepsei închisorii în privinţa intervenientului forţat. O eventuală greşeală în stabilirea situaţiei de fapt rezultând din interpretarea probelor administrate în cauză nu poate forma obiect de analiză în faza procesuală a recursului, care este o cale extraordinară de atac nedevolutivă, prin care se poate invoca doar nelegalitatea hotărârii atacate, pentru cazurile indicate în art. 488 din C. proc. civ.. În consecinţă, criticile exprimate de recurent fată de hotărârea atacată trebuie să se încadreze în motivele fixate de lege iar instanţa de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficienţă uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reţinute de instanţa de fond ori de instanţa de apel, şi nici nu poate să verifice modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele administrate în cauză. În speţă, analiza susţinerilor recurentei prin care aceasta a criticat concluzia la care a ajuns instanţa în privinţa intenţiei reale a părţilor ar reprezenta o reanalizare a probelor şi o schimbare a situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, ceea ce nu este permis în recurs.

În ceea ce priveşte considerentele recurentei pârâte în sensul că nu există doi debitori distincţi - G. şi H. - care pot fi obligaţi la repararea prejudiciului cauzat membrilor familiei Canalaş în urma evenimentului din 29.10.2016, ci un singur debitor, H., pentru care răspunde G., în temeiul poliţei RCA, este necesar a se arăta că recurenta pârâtă răspunde exclusiv pentru pagubele provocate de asiguratul său. Mecanismul răspunderii asigurătorului a fost evidenţiat şi în decizia nr. 1/2016 pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în care s-a arătat că dispoziţiile art. 49 şi ale art. 55 din Legea nr. 136/1995 instituie răspunderea exclusivă a asigurătorului pentru prejudiciile cauzate de asigurat. Deşi recursul în interesul legii a vizat expres doar problemele calităţii procesuale a asigurătorului de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule în procesul penal şi ale limitelor răspunderii acestui asigurător, în considerentele deciziei s-a arătat că recursul în interesul legii vizează şi tipul de răspundere ce îi incumbă asigurătorului.

Astfel cum s-a arătat în decizia menţionată, concluzia privind răspunderea exclusivă a asigurătorului pentru prejudiciile cauzate de asigurat este în acord atât cu dispoziţiile legale care reglementează asigurarea de răspundere civilă obligatorie, cât, mai ales, cu cadrul contractual care fundamentează raporturile juridice dintre părţi. Acestea încheie un contract aleatoriu, în care riscul producerii unei fapte prejudiciabile trece de la asigurat la asigurător, este asumat de acesta din urmă, care răspunde la producerea riscului asigurat, întrucât a încasat în acest scop o primă de asigurare stabilită în raport cu specificul riscului. Ca urmare, obligaţia de dezdăunare a persoanelor păgubite prin infracţiune îşi are cauza în contraprestaţia asiguratului, respectiv în plata primei de asigurare. Împrejurarea că asigurătorul răspunde în limitele prevăzute în contract şi că această limitare ar putea aduce atingere principiului reparaţiei integrale a prejudiciului nu justifică legal răspunderea solidară cu autorul faptei ilicite, întrucât solidaritatea nu rezultă din lege sau din contract, iar asigurătorul răspunde pentru asigurat în temeiul legii şi al contractului, asumându-şi o obligaţie proprie şi nefiind ţinut la reparaţie în condiţiile art. 1.382 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., întrucât nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care să fi comis-o alături de asigurat.

Astfel, răspunderea asigurătorul R.C.A. se circumscrie limitelor rezultate din contractul de asigurare şi lege, fiind însă posibilă şi antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, în temeiul principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător.

Într-adevăr, după cum a susţinut şi recurenta pârâtă, în situaţia stingerii obligaţiei persoanei răspunzătoare nu mai subzistă obligaţia asigurătorului de reparare a prejudiciului însă în cauză, faţă de situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, nu a intervenit o cauză de stingere a obligaţiei.

De asemenea, Înalta Curte constată că este corespunzătoare realităţii împrejurarea arătată de recurenta pârâtă în cererea de recurs, în sensul că este irelevant dacă a fost sau nu parte la înţelegerile încheiate între membrii familiei Canalaş şi membrii familiei Mendea, în decizia de casare arătându-se că partea pârâtă nu a invocat inopozabilitatea înţelegerilor intervenite între părţi, astfel cum au fost consemnate în înscrisurile încheiate de asiguratul său, J., şi de persoana responsabilă de producerea pagubei, H., şi partea reclamantă, păgubită prin producerea riscului asigurat. Dimpotrivă, partea pârâtă a invocat în apărare aceste înţelegeri, susţinând că ele impun constatarea netemeiniciei pretenţiei de despăgubire deduse judecăţii de partea reclamantă împotriva sa, în calitate de asigurător RCA.

Motivul de recurs invocat de recurenta pârâtă, încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în sensul că decizia recurată fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016, nu este întemeiat, faţă de considerentele expuse anterior potrivit cărora, în stabilirea efectelor actelor juridice încheiate între părţi, instanţa de fond a apreciat că nu a existat o renunţare a reclamanţilor la dreptul de a solicita despăgubiri, nefiind astfel incidentă o cauză de stingere a obligaţiei din raportul juridic dedus judecăţii. După cum s-a arătat mai sus, articolul menţionat devenea incident în situaţia în care s-ar fi reţinut că asiguratul ar fi acoperit prin plată prejudiciul suferit de partea reclamantă, caz în care nu ar subzista obligaţia asigurătorului de a despăgubi partea reclamantă, or nu aceasta este situaţia de fapt reţinută în speţă.

Motivul de recurs încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care recurenta pârâtă a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1266 din C. civ. nu este întemeiat. Acest articol reglementează interpretarea contractului după voinţa concordantă a părţilor, stabilind reguli de interpretare pentru determinarea conţinutului contractului, a clauzelor sale, în scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor născute în temeiul său. Astfel, trebuie avute în vedere, potrivit art. 1266 alin. (2) din C. civ., elemente precum: scopul contractului, negocierile purtate de părţi, practicile statornicite între acestea, comportamentul lor ulterior încheierii contractului, iar proba se poate realiza atât prin elemente intrinseci contractului, cât şi prin elemente extrinseci acestuia.

Din dezvoltarea motivului de recurs, rezultă că recurenta pârâtă nu a invocat faptul că instanţa ar fi nesocotit criteriile legale în raport de care a procedat la interpretarea actului juridic, partea fiind în realitate nemulţumită de concluzia la care a ajuns instanţa în urma aprecierii probelor. Astfel, susţinerea recurentei pârâte în sensul că, din răspunsurile la interogatoriu, rezultă efectuarea plăţii către reclamanţi pentru acoperirea prejudiciului moral şi material suferit de aceştia în urma evenimentului din 29.10.2016 şi împrejurarea că aceştia nu mai au nicio pretenţie faţă de intervenientul forţat, nu pot fi reţinute ca reprezentând o nerespectare a criteriilor legale de interpretare a contractului. Instanţa de apel a avut în vedere aceste declaraţii din cuprinsul contractului, a reţinut plata unor sume de bani, aspecte necontestate în cauză, însă a concluzionat că actele juridice astfel încheiate nu reprezintă o renunţare la dreptul de despăgubire prin repararea integrală a prejudiciului.

Astfel, criticile recurentei pârâte prin care aceasta a considerat că scopul contractelor încheiate a fost acela de a acoperi prejudiciul produs prin fapta intervenientului forţat, părţile urmărind o împăcare totală, vizează modul în care instanţa a apreciat probele administrate în cauză pentru a stabili voinţa reală a părţilor, aspect care excedează controlului instanţei de recurs, neîncadrându-se în niciunul din motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Împrejurarea arătată de recurenta pârâtă în sensul că prezentul litigiu ar fi fost declanşat ca urmare a intervenţiei unei societăţi de avocatură nu reprezintă un aspect relevant în stabilirea voinţei reale a părţilor la data încheierii actelor juridice întrucât nu este anterioară sau contemporană acelui moment, astfel încât ea nu este aptă să determine care au fost cauzele care au determinat efectuarea de către reclamanţi a declaraţiilor analizate de instanţa de apel.

Motivul de recurs prin care recurenta pârâtă a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 28 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014, întemeiat în drept pe dispoziţiile de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu poate fi reţinut. Contrar susţinerii recurentei pârâte, instanţa de apel a analizat efectiv aspectele indicate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin dispoziţiile deciziei de casare în vederea stabilirii cotei de culpă imputabile fiecărui participant la evenimentul rutier din 29.10.2016.

Astfel, în decizia de casare s-a constatat că dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Normă au în vedere situaţia în care persoana păgubită a contribuit din culpă la producerea accidentului stabilind că, într-un astfel de caz, cel chemat să răspundă va fi ţinut răspunzător numai pentru partea de prejudiciu care îi este imputabilă, întinderea răspunderii fiecărei persoane urmând a fi constatată prin orice mijloc de probă.

Alin. (2) al articolului menţionat are în vedere un alt mijloc de probă, aplicabil în cazul în care nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, acest mijloc de probă fiind prezumţia de culpă comună în cote egale.

În decizia de casare s-a constatat că probatoriile administrate la judecata în fond a cauzei furnizau elemente factuale care permiteau evaluarea întinderii răspunderii victimei şi a conducătorului vehiculului, astfel încât a stabilit că instanţa de trimitere va statua motivat asupra părţii din prejudiciu care este imputabilă pasagerului şi conducătorului vehiculului, în acord cu dipoziţiile alin. (1) al art. 28 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a aplicat prezumţia instituită de alin. (2) al art. 28 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară ci a analizat, astfel cum impunea decizia de casare, probele administrate în cauză, în aplicarea alin. (1) al articolului menţionat. Chiar dacă instanţa de apel a ajuns la concluzia culpei egale, această concluzie nu este rezultatul aplicării unei prezumţii, ci a analizei elementelor probatorii din speţă, din interpretarea cărora instanţa a stabilit întinderea răspunderii fiecărei persoane implicate în producerea accidentului.

Susţinerea recurentei pârâte în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut în mod eronat faptul că nu ar exista elemente care să justifice o cotă diferenţiată a culpei nu poate fi reţinută, partea raportându-se la modul în care instanţa de apel a apreciat probele administrate în cauză, chestiune de netemeinicie care excedează controlului instanţei de recurs, limitat la situaţiile expuse în art. 488 din C. proc. civ.

Contrar susţinerii recurentei pârâte, aspectele reţinute de instanţa de apel în primul ciclu procesual cu privire la felul vinovăţiei victimei, pe care susţine că nu le-a criticat în recurs, nu determină concluzia obligatorie a reţinerii unui grad de culpă de 90 %, aşa cum a indicat recurenta, cauza fiind trimisă spre rejudecare tocmai pentru ca instanţa de apel să evalueze întinderea răspunderii victimei şi a conducătorului vehiculului în producerea prejudiciului.

Motivele de recurs invocate de recurentul intervenient, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., sunt, de asemenea, neîntemeiate. Împrejurările învederate de recurentul intervenient în dezvoltarea motivelor de recurs vizează conduita procesuală a reclamanţilor în cursul procesului penal, aspecte de fapt care au fost analizate de instanţa de apel, aceasta concluzionând în sensul că intenţia reală a reclamanţilor a fost aceea de a oferi elemente de circumstanţiere personală în dosarul penal deschis împotriva autorului accidentului. Astfel cum s-a arătat în cadrul analizei motivelor de recurs invocate de recurenta pârâtă în ceea ce priveşte efectele actelor juridice încheiate între părţi, argumentele dezvoltate privesc modul în care instanţa de apel s-a raportat la circumstanţele de fapt ale cauzei care excedează controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Motivele de recurs invocate de recurentul intervenient prin care acesta a apreciat că, faţă de voinţa expresă a părţilor rezultată din cele două înscrisuri autentice şi din acordul de mediere încheiat în cauză, instanţa de apel în mod greşit a probat cu interogatoriul peste valoarea probantă a înscrisului autentic nu pot fi reţinute, pentru considerentele expuse mai sus în analiza motivului de recurs invocat în acelaşi sens de recurenta pârâtă, examinat prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât vizează analiza unei norme care reglementează probele în procesul civil.

Susţinerile recurentului intervenient în sensul că declaraţiile reclamanţilor în care aceştia au arătat că nu mai au niciun fel de pretenţii civile izvorând din accidentul rutier au valoarea unui act juridic unilateral irevocabil prin care au renunţat la dreptul de a solicita alte despăgubiri, nu pot fi reţinute. Analizând, conform indicaţiilor deciziei de casare, dacă acordurile încheiate de asigurat şi persoana responsabilă de producerea pagubei, pe de o parte, şi persoanele prejudiciate, pe de altă parte, ar reprezenta acte pur abdicative, de renunţare a însuşi dreptul de despăgubire, instanţa de apel a concluzionat că nu aceasta este natura juridică a respectivelor declaraţii. În consecinţă, nu se poate reţine încălcarea art. 1270 alin. (2) coroborat cu art. 1325 din C. civ., aşa cum a indicat recurentul, nefiind incident în cauză principiul invocat de acesta conform căruia căruia actul juridic unilateral este guvernat de principiul irevocabilităţii, în cauză nefiind constatată o renunţare la drept, cum greşit a considerat recurentul intervenient.

Susţinerile recurentului intervenient privind efectele declaraţiilor reclamanţilor din actele juridice încheiate şi interpretarea răspunsurilor acestora la interogatoriile administrate în faţa instanţei de apel nu pot fi reţinute, acestea reprezentând chestiuni de netemeinicie care nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs.

De asemenea, împrejurarea invocată de recurentul intervenient vizând încheierea de către reclamanţi a contractului de asistenţă juridică cu reprezentanţii lor convenţionali este lipsită de relevanţă în aprecierea voinţei reale a părţilor la momentul încheierii actelor juridice în discuţie, pentru considerentele expuse în cadrul analizei motivului de recurs invocat în acelaşi sens de recurenta pârâtă.

Motivele de recurs invocate de recurentul intervenient prin care acesta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 15 din O.U.G. nr. 54/2014, coroborat cu art. 2270 şi 2267 alin. (1) din C. civ., în contextul în care, în opinia sa, prejudiciul era deja reparat integral, nu pot fi reţinute, instanţa de apel apreciind, contrar acestei susţineri, că efectul plăţilor efectuate şi al declaraţiilor părţilor nu este acela de renunţare la dreptul de despăgubire prin repararea integrală a prejudiciului.

Susţinerile recurentului intervenient privind existenţa unei culpe majoritare în sarcina victimei nu pot fi reţinute, pentru considerentele arătate în cadrul analizei motivului de recurs invocat de recurenta pârâtă cu privire la modul în care instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul intervenient a arătat că instanţa de apel în mod nelegal a reţinut o culpă concurentă a victimei la producerea prejudiciului în proporţie egală cu cea a şoferului deoarece, din probatoriul administrat, ar rezulta, în opinia sa, conform elementelor de fapt expuse, o altă concluzie. Astfel cum s-a mai arătat în cuprinsul prezentelor considerente, motivele de recurs vizând aspecte de netemeinicie a hotarârii atacate, respectiv de reapreciere a probelor, nu se încadrează în ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., neputând forma astfel obiect de analiză în recurs.

Reţinând că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta G. S.A. şi de intervenientul H. împotriva deciziei nr. 250 AP din 23 februarie 2022 a Curţii de Apel Oradea – secţia I civilă,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta S.C. G. S.A. şi de intervenientul H. împotriva deciziei nr. 250 AP din 23 februarie 2022 a Curţii de Apel Oradea – secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 martie 2023.