Illegality of 1988 seizure of philatelic stamps and improper shift of burden of proof for authenticity of lost cultural heritage items

Şedinţa publică din data de 2 martie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 27 aprilie 2018 pe rolul Tribunalului Braşov, reclamantele A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul General al Poliţiei Române, solicitând instanţei să pronunţe o sentinţă prin care să oblige pârâţii să le restituie bunurile mobile ridicate în anul 1988 de la părinţii lor - C. (decedat în anul 1995) şi D. (decedată în anul 2007), constând în 7 file de carton, având lipite pe ele mărci filatelice, după cum urmează: o filă "Cap de bour", emisiunea a II-a cu 6 mărci filatelice; o filă "Principatele unite", cu 6 mărci filatelice; o filă cu cinci mărci enumerate de la 13 la 17, o filă "Alexandru Ioan Cuza", cu 10 mărci; o filă "Carol cu favoriţi" şi "Carol cu barbă", cu 10 mărci; o filă "Vulturi", cu 13 mărci; o filă "Emisiunea Paris", cu 9 mărci.

La termenul de judecată din 18 ianuarie 2019 reclamantele au completat cererea introductivă, sub aspectul laturii subiective pasive, arătând că înţeleg să se judece şi cu pârâtul Inspectoratul Judeţean de Poliţie Alba - în calitatea acestuia de succesor în drepturi al Miliţiei judeţene Alba, instituţie menţionată în cuprinsul procesului-verbal de ridicare a bunurilor mobile în litigiu, precum şi sub aspectul obiectului, arătând în acest sens că solicitată instanţei ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 566 alin. (1) din C. civ., raportat la cele ale art. 93 din Legea nr. 182/2000, să instituie în sarcina pârâţilor obligaţia de a le restitui contravaloarea bunurilor revendicate, în situaţia în care acestea nu pot fi restituite în natură.

Prin încheierea din 10 mai 2019, în aplicarea dispoziţiilor art. 78 alin. (2) şi art. 79 C. proc. civ., instanţa a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Muzeului Judeţean Braşov.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov:

Prin sentinţa civilă nr. 201/S din 23 noiembrie 2020 a Tribunalului Braşov au fost respinse excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Inspectoratul de Poliţie al judeţului Alba.

A fost admisă, astfel cum a fost ulterior precizată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Inspectoratul de Poliţie al judeţului Alba, şi în consecinţă au fost obligaţi pârâţii să achite, în solidar, reclamantelor suma de 1.035.149 RON, ce reprezintă valoarea de înlocuire a mărcilor filatelice indicate în procesul-verbal din data de 20.04.1988, au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să achite reclamantelor suma de 15.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată pe care reclamantele au promovat-o în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Judeţean de Istorie Braşov.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Braşov:

Prin decizia nr. 1744/Ap din 23 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, au fost admise apelurile declarate de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Alba, în contradictoriu cu reclamantele A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 20l/S din 23 noiembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Braşov, care a fost schimbată în parte şi în consecinţă:

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, invocată de acesta prin întâmpinare şi a fost respinsă ca atare cererea formulată şi completată de reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu acest pârât.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată şi completată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Alba.

A fost înlăturată dispoziţia privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, acestea rămânând în sarcina reclamantelor.

Au fost păstrate celelalte soluţii dispuse de Tribunalul Braşov.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 1744/Ap din 23 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, reclamantele A. şi B. au declarat recurs, înregistrat pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 2 martie 2022.

Prin primul motiv de recurs, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele-reclamante au arătat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură ce au condus la soluţionarea în mod greşit, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne.

În opinia recurentelor calitatea procesuală pasivă a Ministerului Afacerilor Interne este justificată prin raportare la faptul că cei patru ofiţeri din compunerea echipei operative care a descins în casa părinţilor reclamantelor erau prepuşii Ministerului Afacerilor Interne, astfel cum rezultă din conţinutul procesului-verbal de ridicare din data de 20 aprilie 1988, ce relevă compunerea echipei formată din doi reprezentanţi ai Miliţiei Judeţeane Alba şi doi reprezentanţi ai Inspectoratului General al Miliţiei.

În plus, Ministerul Afacerilor Interne este autoritatea publică în subordinea căreia se află ceilalţi doi intimaţi-pârâţi (Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Inspectoratul de Poliţie al judeţului Alba), în sensul art. 1 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.

Mai arată recurentele că susţinerile Ministerului Afacerilor Interne, în sensul că nu ar avea atribuţii de păstrare a unor astfel de bunuri, sunt contrazise de însuşi procesul-verbal de ridicare. În opinia recurentelor, invocarea lipsei calităţii procesuale pasive a intimaţilor-pârâţi ar putea fi susţinută exclusiv de înscrisuri din care să rezulte predarea-primirea bunurilor de la cei care le-au ridicat (prin prepuşii lor) către alte autorităţi cu atribuţii în domeniu, ceea ce nu există, astfel că nu-şi pot invoca propria culpă în susţinerea excepţiei.

Având în vedere că nici pe parcursul judecăţii intimaţii-pârâţi nu au dovedit că mai deţin aceste bunuri sau că le-ar fi predat altor persoane fizice sau juridice, procesul-verbal de ridicare a acestora din 20 aprilie 1988 face, prin el însuşi, dovada deplină a preluării ilegale de către Miliţia Judeţeană Alba şi Inspectoratul General al Miliţiei, precum şi a nerespectării de către aceste autorităţi şi succesorii lor, inclusiv de către autoritatea publică ierarhică superioară acestora (Ministerul Afacerilor Interne) a obligaţiilor de a le proteja împotriva oricăror acte comisive sau omisive care pot duce la degradarea, distrugerea, pierderea, sustragerea sau exportul ilegal al acestora, în sensul art. 8 din Legea nr. 182/2000, respectiv art. 14 din Legea nr. 63/1974, precum şi a legislaţiei intermediare acestora, care a instituit aceeaşi categorie de obligaţii unităţilor deţinătoare de bunuri culturale mobile.

Concluzionând, pentru aceste motive, apreciază recurentele că Ministerul Afacerilor Interne are calitate procesuală pasivă în cauză.

Circumscris aceluiaşi motiv de nelegalitate - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele-reclamante au arătat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură referitoare la dreptul la un proces echitabil, principiile administrării probelor şi prezumţiile judiciare.

Contrar celor reţinute în considerentele hotărârii recurate, apreciază, pe de o parte, că prezumţia de autenticitate a mărcilor filatelice revendicate a fost corect aplicată de către prima instanţă, iar pe de altă parte, că reţinerea de către instanţa de apel a obligaţiei reclamantelor de a le dovedi autenticitatea în condiţiile pieirii acestora din culpa exclusivă a intimaţilor-pârâţi (reţinută corect de către ambele instanţe) excedează dreptului la un proces echitabil şi principiilor administrării probelor, în condiţiile în care, însăşi neîndeplinirea de către celelalte părţi a obligaţiilor legale face imposibilă dovada faptelor juridice.

În legătură cu provenienţa mărcilor filatelice revendicate, în contra celor reţinute de instanţa de apel, arată recurentele că pe de-o parte a fost necontestată, dar, în plus, s-a probat că ele provin de la E. (autorul părinţilor reclamantelor), întrucât acesta din urmă declarase astfel de bunuri la OJPCN Alba.

În ce priveşte evaluarea acestora, se arată că OJPCN Alba nu menţionează valori de comercializare - nici în registrele sale şi nici în adresa nr. x/1989, singurul inventar ce cuprinde descrierea bunurilor fiind făcut prin chiar procesul-verbal de ridicare a bunurilor de la părinţii recurentelor din data de 20 aprilie 1988. Mai arată recurentele că niciun alt inventar nu le-ar fi putut stabili caracterul autentic, întrucât la vremea respectivă nu se eliberau certificate de autenticitate, iar valoarea de achiziţie era stabilită prin cataloagele de specialitate, care se tipăreau şi actualizau periodic de către asociaţiile filatelice din epocă, asemenea cataloage fiind găsite de către părinţii reclamantelor şi în casa soţilor E., pe care au moştenit-o împreună cu toate bunurile mobile din aceasta, inclusiv mărcile filatelice revendicate în cadrul prezentului dosar.

De asemenea, recurentele-reclamante au criticat reţinerea de către instanţa de apel a culpei proprii a autorilor reclamantelor în determinarea autenticităţii bunurilor revendicate, care nu au respectat regimul bunurilor nedeclarându-le, deoarece nici legea specială - Legea nr. 63/1974 nu prevedea un termen de declarare după data dobândirii, iar părinţii reclamantelor le dobândiseră prin moştenire de la E. cu puţin timp în urmă, respectiv la 03 februarie 1988 - data eliberării certificatului de moştenitor după ambii soţi E..

Aşadar, părinţii reclamantelor nu au beneficiat de un interval de timp rezonabil ca să le declare, iar prin hotărârea instanţei de apel li se impută tocmai acest lucru şi, în plus, se pretinde reclamantelor să facă dovada autenticităţii lor, contrar dispoziţiilor art. 6 şi art. 22 alin. (7) C. proc. civ., ce reglementează dreptul la un proces echitabil, puterea de apreciere a judecătorului, obligaţia acestuia de a ţine seama de toate circumstanţele cauzei în baza principiilor generale ale dreptului, cerinţelor echităţi şi bunei-credinţe.

În cauză, potrivit principiului in excipinedo reusfit actor, sarcina probei revenea intimaţilor-pârâţi, deoarece aceştia au susţinut că mărcile filatelice ridicate de la părinţii reclamantelor nu erau autentice, în condiţiile în care descinderea operativă în casa acestora de către o echipă supradimensionată a avut la bază tocmai prezumţia de autenticitate, în caz contrar, părinţii reclamantelor trebuind a fi cercetaţi pentru deţinerea de falsuri ale unor obiecte de patrimoniu, ceea ce nu s-a întâmplat.

Nici în procesul-verbal de ridicare (înscris autentic) nu se face nicio menţiune cu privire la vreo suspiciune de fals (caz în care temeiul descinderii s-ar fi regăsit în sfera dreptului penal/procesual penal), ci dimpotrivă, se menţionează expres că temeiul ridicării îl reprezintă tocmai Legea nr. 63/1974, ceea ce, coroborat cu prezumţia de legalitate a procesului-verbal instituie şi prezumţia de autenticitate a mărcilor filatelice menţionate în cuprinsul său, prezumţie întărită, de altfel, de depoziţiile a doi dintre cei patru ofiţeri din echipa operativă care a procedat la ridicare, audiaţi ca martori de către instanţa de apel (F. şi G.).

Mai mult, valoarea importantă a mărcilor filatelice ridicate decurge şi din faptul că, dintre toate mărcile filatelice găsite în casa părinţilor reclamantelor, au fost ridicate doar cele de mare valoare, celelalte fiind lăsate în custodia acestora.

Recurentele-reclamante subliniază că, având în vedere principiile administrării probelor în procesul civil, cei chemaţi să răstoarne prezumţia de autenticitate trebuie să fie intimaţii-pârâţi deoarece ei susţin contrariul (că nu erau autentice), în condiţiile în care ambele instanţe au reţinut că, potrivit probelor administrate, aceştia sunt ultimii deţinători ai bunurilor.

In schimb, pentru a înlătura prezumţia de culpă care operează faţă de intimaţii-pârâţi, instanţa de apel a impus reclamantelor, în mod nelegal, obligaţia de a dovedi autenticitatea mărcilor filatelice, obligaţie imposibil de îndeplinit din culpa exclusivă a intimaţilor-pârâţi, pentru a imputa apoi reclamantelor faptul că nu au dovedit un fapt imposibil de dovedit.

Deşi instanţa de apel a reţinut că în cazul prezumţiilor judiciare raţionamentul judecătorului trebuie să se întemeieze pe probe directe, început de dovadă ori alte elemente de fapt cunoscute şi a apreciat că, faţă de circumstanţele concrete, aplicarea unei prezumţii judiciare nu este inadmisibilă, precum şi faptul că limitarea mijloacelor de probă s-ar datora în această situaţie culpei apelanţilor-pârâţi, totuşi a înlăturat aplicarea prezumţiei judiciare în ceea ce priveşte autenticitatea mărcilor filatelice, deşi existau probe scrise, început de dovadă scrisă ori alte elemente de fapt cunoscute, inclusiv depoziţiile celor doi martori, elemente suficiente care trebuiau să ducă la concluzia că prezumţia autenticităţii acestora nu a fost răsturnată.

Menţiunile fără echivoc din procesul-verbal de ridicare din 20 aprilie 1988 constituie un fapt dovedit, nicidecum un fapt prezumat.

Prezumţia de încadrare a mărcilor filatelice ridicate în categoria bunurilor de patrimoniu, descrise în art. 1 şi art. 2 lit. b) din Legea nr. 63/1974, nu a fost răsturnată deoarece, deşi intimaţii-pârâţi au ridicat mărcile filatelice în vederea expertizării, aceştia nu au putut face dovada nici a înregistrării operaţiunii de ridicare în registrul OJPCN (ori în vreun alt registru intern al organelor de miliţie), cu atât mai puţin a vreunei expertizări ulterioare ori a predării către alte instituţii spre expertizare sau păstrare.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488. alin. (1), pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurentele-reclamante, sunt invocate atât lipsa motivării, cât şi existenţa motivelor contradictorii.

În ceea ce priveşte lipsa motivării, recurentele arată că hotărârea recurată nu face nicio referire la cel puţin o probă esenţială în dosar. O atare omisiune, cu consecinţa lipsei motivelor pentru care a înlăturat apărările reclamantelor decurgând din ele, nu reprezintă o simplă apreciere a probelor, ci o lipsă a motivelor pentru care instanţa a înlăturat (prin omisiune) aceste probe, ceea ce este contrar dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Cu atât mai mult, apărările reclamantelor în apel conţin referiri exprese la menţiunea din registrul OJPCN (166/1988), atât individual, cât şi prin comparaţie cu menţiunea imediat următoare (nr. 167/18.03.1988), iar instanţa, în considerente, a reţinut tocmai contrariul a ceea ce decurge din aceste înscrisuri şi şi-a sprijinit raţionamentul pentru care a respins cererea de chemare în judecată pe faptul pretins şi neprobat că proveneau de la E. (pagina 20, paragrafele 1-2 din decizia recurată).

O altă lipsă a motivării deciziei recurate o constituie omisiunea instanţei de apel de a analiza caracterul de înscris autentic al procesului-verbal de ridicare din 20 aprilie 1988 (caracter susţinut, în apel, de către toate părţile) şi consecinţele ce decurg din acest caracter cu privire la declaraţiile persoanelor semnatare.

Provenienţa mărcilor filatelice de la E. trebuia constatată de instanţa de apel în condiţiile art. 237 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. (ca fiind necontestată) sau, în caz contrar, pusă în discuţia contradictorie a părţilor, atâta vreme cât instanţa de apel a avut-o în vedere în motivarea deciziei recurate (reţinând nedovedirea acestei provenienţe). Or, instanţa de apel nu a procedat în acest fel, încălcând astfel principiul contradictorialităţii instituit de dispoziţiile art. 14 C. proc. civ.

In ceea ce priveşte motivele contradictorii, recurentele-reclamante au arătat că, pe de o parte, considerentele deciziei recurate reţin caracterul ilicit al ridicării bunurilor de la părinţii acestora (pagina 17, paragraful 14) şi preluarea ilegală a mărcilor filatelice revendicate (pagina 17, paragraful 15, pagina 18, paragrafele 8 şi 13), iar pe de altă parte, aceleaşi considerente, reţin culpa părinţilor reclamantelor în deţinerea şi nedeclararea mărcilor filatelice (pagina 18, paragraful 5, precum şi pagina 17, paragraful 1).

De asemenea, pe de o parte, considerentele deciziei recurate reţin preluarea mărcilor filatelice fără titlu legal şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 93 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil (pagina 18, paragrafele 10 - 11), iar pe de altă parte, că nu a fost dovedită în speţă calitatea de bunuri din patrimoniul cultural a mărcilor filatelice (pagina 18, paragrafele 8 şi 13).

Sub acest aspect, solicită a fi avute în vedere argumentele expuse cu referire la ipoteza/prezumţia autenticităţii mărcilor filatelice. Considerentele deciziei recurate, reţin, pe de o parte, obligaţia de restituire a intimaţilor-pârâţi Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Ministerul Afacerilor Interne, instituită de legea specială numai în ipoteza încadrării bunurilor în sfera celor de patrimoniu cultural naţional, iar pe de altă parte, aceleaşi considerente, reţin lipsa/imposibilitatea dovedirii de către reclamante a încadrării bunurilor în această categorie tocmai din culpa acestora, reţinută de către ambele instanţe.

De asemenea, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut corect faptul că adresa Muzeului Unirii Alba-Iulia către Muzeul Judeţean Braşov nr. 421/22.02.1989 se referă la declaraţia lui E., prin care acesta şi-a îndeplinit obligaţia impusă de aceeaşi Lege nr. 63/1974 de declarare a unor bunuri de aceeaşi natură (mărci filatelice similare cu cele ridicate), iar pe de altă parte, a reţinut că în cauză nu s-a dovedit că E. ar fi fost un filatelist renumit, iar adresa nr. x/1989 emisă de OJPCN Alba, ce face referire la declaraţia acestuia de bunuri, denotă chiar împrejurarea că acesta nu deţinea doar mărci filatelice originale, ci şi neautentice (pagina 20, paragraful 3).

Prin urmare, considerentele instanţei de apel atrag incidenţa sub două aspecte - a motivului reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., în sensul încălcării normelor de procedură privind soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne (art. 36 C. proc. civ.) şi a celor privind conţinutul hotărârii (art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.), precum şi incidenţa motivului de casare privind motivarea contradictorie şi omisivă a hotărârii (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.).

Relativ la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au arătat că instanţa de apel a pronunţat decizia apelată aplicând greşit normele de drept material - Legea nr. 63/1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural naţional al RSR, art. 8 şi 93 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, art. 566 alin. (1) C. civ., art. 1640 -1641 C. civ.

Reţinând greşit că nerespectarea de către părinţii reclamantelor a obligaţiei de declarare a mărcilor filatelice îndreptăţea organele de miliţie la ridicarea lor, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 63 din 1974, menţionată în procesul-verbal ca temei al ridicării, deoarece această lege nu conţine nicio prevedere cu privire la o astfel de ridicare, iar confiscarea s-ar fi putut face numai ca o măsură accesorie aplicării unei sancţiuni contravenţionale sau penale (în condiţiile art. 24 - 29 din Legea nr. 63/1974), confiscare ce nu a existat.

De asemenea, instanţa de apel a ignorat prevederile speciale ale legii cu privire la regimul special al mărcilor filatelice enumerate în procesul-verbal de ridicare din 20 aprilie 1988, respectiv acela de bunuri din patrimoniul cultural naţional, regim reglementat de Legea nr. 63/1974, ce nu interzicea dreptul de a deţine în proprietate astfel de bunuri, reţinând (prin aplicarea greşită a acestei legi) susţinerile intimaţilor-pârâţi, în sensul că părinţii reclamantelor le deţineau contrar dispoziţiilor legale.

De esenţa prezentei cauze este faptul că autorităţile statului înregistrau mişcarea tuturor bunurilor din sfera de aplicare a Legii nr. 63/1974 în registrele speciale (fie prin declaraţie a deţinătorilor, fie prin informarea OJPCN de către organele de miliţie, aşa cum s-a întâmplat în speţă), însă dreptul de proprietate asupra lor nu se putea pierde decât prin decret prezidenţial, cu plata unei despăgubiri corespunzătoare, prin donaţii sau achiziţionarea lor contra unui preţ, în condiţiile art. 16 din Legea nr. 63/1974.

Mai arată recurentele că părinţii acestora erau deţinători legali ai bunurilor mobile preluate (în temeiul art. 1909 şi art. 1858 C. civ. 1864, drept transmis cu titlu universal prin certificatul de moştenitor autentificat sub nr. x/03.02.1988), iar prin procesul-verbal de ridicare nu şi-au pierdut dreptul de proprietate asupra lor (pentru că legea nu prevedea o asemenea modalitate de pierdere a dreptului de proprietate), ci se poate considera, eventual, că le-au încredinţat în custodie statului în sensul art. 16 alin. (3) din Legea nr. 63/1974.

Nerespectarea de către intimaţii-pârâţi a obligaţiilor legale de evidenţă şi păstrare instituite de textele de lege anterior menţionate face imposibilă restituirea în natură a mărcilor filatelice şi atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 566 alin. (1) şi ale art. 1640 - 1641 C. civ., în sensul existenţei obligaţiei intimaţilor-pârâţi la restituirea prin echivalent.

Aplicarea corectă a acestor dispoziţii presupune că, odată stabilită culpa exclusivă debitorului şi lipsa oricărei culpe a creditorului în pieirea totală a bunului, această culpă se extinde şi asupra oricăror obligaţii subsecvente şi ulterioare pieirii, strâns legate de bunul pierit, cum ar fi stabilirea autenticităţii acestuia.

Impunerea unei asemenea obligaţii creditorului, mai ales în condiţiile deposedării ilegale (care dovedeşte, prin ea însăşi, reaua-credinţă a debitorului), pe de o parte nu este prevăzută de art. 566, art. 1640 şi art. 1641 C. civ., iar pe de altă parte, se constituie într-o obligaţie imposibil de executat de către partea care a fost de bună-credinţă, imposibilitate provenind tocmai din comportamentul nelegal al celeilalte părţi (prin restrângerea exerciţiului a însuşi dreptului de proprietate), precum şi într-un abuz de drept, contrar dispoziţiilor art. 14-15 C. civ.

Or, atâta vreme cât instanţa de apel (în acord cu instanţa de fond) a reţinut culpa exclusivă a intimaţilor-pârâţi în pieirea bunurilor, condiţionarea restituirii prin echivalent reglementată de art. 1641 C. civ., ce impunerea în sarcina reclamantelor a dovedirii autenticităţii bunurilor ai căror ultimi deţinători au fost pârâţii, este nelegală.

Culpa intimaţilor-pârâţi trebuie analizată prin raportare la art. 566, art. 1640 şi art. 1641 C. civ., respectiv ca neglijenţă exclusivă în evidenţa şi păstrare unor bunuri culturale de mare valoare care nu le aparţineau (deci post factum), iar nu prin raportare la o pretinsă răspundere a părinţilor reclamantelor în nedeclararea lor (ante factum), cu atât mai mult cu cât le deţineau de foarte puţin timp.

Astfel, acordarea de despăgubiri (valoarea de înlocuire) este efectul direct al admiterii acţiunii în revendicare prin echivalent, posibil numai în situaţia expres prevăzută de textele de lege, aplicabile ipotezei pieirii bunului revendicat din culpa evidentă a pârâţilor.

Lipsa unui proces-verbal de contravenţie/confiscare sau, cu atât mai puţin, a unui dosar penal, subsecvente percheziţiei şi ridicării mărcilor filatelice, întăreşte prezumţia de autenticitate (reliefată de ambii martori sub forma aparenţei de autenticitate şi prezenţei unor specialişti în domeniu în persoana căpitanului H. şi a expertului delegat de la OJPCN I.).

Chiar dacă s-ar aprecia că adresa nr. x/22.02.1989 a Muzeului Unirii Alba Iulia către Muzeul judeţean Braşov se referă la aceeaşi colecţie menţionată în procesul-verbal de ridicare, aceasta constată ca cea mai mare parte a mărcilor filatelice expertizate erau autentice, ceea ce presupunea luarea unor masuri legale în ceea ce priveşte falsurile, respectiv deschiderea unui dosar penal împotriva părinţilor reclamantelor, cel puţin pentru cercetarea modului de dobândire a acestora.

Lipsa, în conţinutul înscrisurilor administrate ca probe, a unei menţiuni exprese cu privire la falsuri, coroborată cu lipsa oricărei dovezi de restituire (chiar şi numai a celor autentice), în condiţiile unei reglementări speciale stricte cu privire la evidenţa unor asemenea bunuri menţionate în art. 2 lit. b) teza finală a Legii 63/1974 ca rarităţi filatelice, duce la concluziile reţinute de către prima instanţă, care a admis cererea de chemare în judecată prin aplicarea corectă a tuturor dispoziţiilor de drept material incidente în cauză.

5. Apărările părţilor:

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat în termen legal întâmpinare (transmisă prin email la data de 20 aprilie 2022), prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei Române a formulat în termen legal întâmpinare (transmisă prin poştă specială, fiind înregistrată la data de 29 aprilie 2022), prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Intimatul-pârât Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Alba a formulat în termen legal întâmpinare (transmisă prin e-mail la data de 29 aprilie 2022), prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului. La data de 02 februarie 2023 a depus note scrise prin care a înaintat un set de înscrisuri noi.

6. Probe solicitate în etapa recursului:

Recurentele-reclamante au solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi au depus, în copii certificate pentru conformitate cu originalul (i) adresa nr. 7,9 din 10 ian. 1975 a J. şi (ii) extras din Lista de preţuri a mărcilor poştale româneşti şi străine – valabilă de la 1 octombrie 1975 (pag. 1-9), menţionând că aceste înscrisuri au fost deţinute de către E. în calitate de conducător al K. şi au ajuns în posesia părinţilor reclamantelor ulterior decesului acestuia.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Alba a arătat că se opune încuviinţării probatoriului solicitat de recurentele-reclamante, întrucât probatoriul în recurs trebuie să vizeze demonstrarea motivelor de recurs, iar nu demonstrarea unei situaţii de fapt diferite de cea reţinută prin hotărârea recurată.

Prin notele scrise depuse în data de 02 februarie 2023, Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Alba, în completarea probaţiunii solicitată prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, a înaintat un număr de patru înscrisuri în posesia cărora arată că a intrat în data de 30 ianuarie 2023: (i) Adresa Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia nr. 365/30.01.2023; (ii) Declaraţia nr. 346 completată de E. la data de 29.12.1975; (iii) Declaraţia numitului C. din 03.02.1989; (iv) Extras din Registrul de intrare Declaraţii Patrimoniu – Oficiul Patrimoniu Alba pentru anii 1974-1979 .

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând recursul, în raport de criticile vizând greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne, subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul neîntemeiat al acestora şi le va respinge pentru motivele expuse în continuare.

Art. 93 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 prevede că bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Astfel cum reiese din procesul-verbal de ridicare a bunurilor revendicate, operaţiunea a fost desfăşurată de patru ofiţeri de miliţie, dintre care doi îşi desfăşurau activitatea în cadrul fostului Inspectorat General al Miliţiei, al cărei succesor în drepturi este pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române, iar doi îşi desfăşurau activitatea în cadrul Miliţiei Judeţene Alba, al cărei succesor în drepturi este pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Alba.

Ca urmare, acţiunea în revendicare nu poate fi formulată decât în contradictoriu cu cel care exercită posesia asupra bunului. Legitimarea procesuală a posesorului bunului revendicat este recunoscută de legiuitor şi prin dispoziţiile actului normativ special pe care se întemeiază cererea formulată, conform art. 93 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, care prevede că bunurile culturale mobile ce intră în sfera sa de reglementare, se restituie proprietarilor de drept de către "instituţiile deţinătoare", norma legală trimiţând din nou, în aplicarea regulii anterior expuse, la cel ce deţine bunul revendicat. Mai mult, conform acestui text, doar deţinătorul acestor bunuri se legitimează procesual pasiv în raportul juridic de restituire având ca obiect bunuri culturale mobile, chiar dacă este doar custodele respectivelor bunuri, potrivit dispoziţiei legale exprese.

Deşi prin art. 8 şi art. 24 din Legea nr. 63/1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural naţional al Republicii Socialiste România sunt stabilite atribuţii în sarcina Ministerului de Interne, constând în identificarea, inventarierea şi recuperarea bunurilor care, ca efect al dispoziţiilor legale sau procedurilor judiciare, au fost trecute în patrimoniul statului, fiind ulterior înstrăinate (art. 8) şi respectiv atribuţii de prevenire şi combatere a furturilor, a traficului ilegal, a speculei şi a altor forme de încălcare a legii (art. 32), Înalta Curte reţine că niciuna dintre cele două ipoteze nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauza de faţă.

Prin raportare la situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită, de vreme ce procesul-verbal din data de 20 aprilie 1988 nu viza ridicarea unor bunuri trecute în patrimoniul statului care să fi fost ulterior înstrăinate (ipoteza reglementată de art. 8 din Legea nr. 63/1974), iar operaţiunea din data de 20 aprilie 1988 nu se încadra între cele enumerate de art. 32 din lege, respectiv nu era incident un caz de furt, de trafic ilegal, de speculă sau altă formă de încălcare a legii speciale, în lipsa unui proces-verbal de contravenţie ori a unei hotărâri penale care să susţină contrariul, reiese că Ministerul de Interne nu a participat şi nu a îndeplinit atribuţii specifice cu ocazia ridicării bunurilor revendicate.

În mod corect a reţinut instanţa de apel, în raport de împrejurarea că Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Alba sunt structuri aflate în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, având personalitate juridică proprie, având în vedere că în procesul-verbal nu se indică participarea vreunui lucrător al Ministerului de Interne, că simplul raport de subordonare nu reprezintă un temei pentru angajarea răspunderii acestui din urmă pârât, în raport de dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., ce impun condiţia unei identităţi între părţi şi subiectele raportului juridic litigios.

De asemenea, în mod corect curtea de apel a dat relevanţă dispoziţiilor art. 222 C. civ., potrivit cărora o persoană juridică, având în subordine o altă persoană juridică, nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă, dacă prin lege nu se dispune altfel, reţinând în mod corect, în considerentele hotărârii recurate, şi dezlegarea dată prin Decizia nr. 13/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind examinarea recursului în interesul legii, în sensul în care, independent de existenţa unei relaţii de subordonare între două persoane juridice, legea opreşte confuziunea patrimonială între acestea şi, în consecinţă, interzice răspunderea reciprocă a celor două persoane juridice pentru obligaţiile proprii.

În consecinţă, criticile formulate de recurente sunt nefondate şi urmează a fi respinse în consecinţă.

Analizând decizia atacată, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care se critică încălcarea dreptului la un proces echitabil, principiile administrării probelor şi prezumţiile judiciare, nemotivarea hotărârii şi reţinerea unor considerente contradictorii, precum şi încălcarea unor dispoziţii de drept material, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Din perspectiva criticilor recurentelor vizând dreptul la un proces echitabil, principiile administrării probelor şi prezumţiile judiciare, încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt şi nici de a reevalua mijloacele de probă administrate de către instanţele de fond, ci doar de a verifica legalitatea deciziei din apel, prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

În schimb, încălcarea de către instanţa de apel a normelor de procedură privind încuviinţarea şi administrarea mijloacelor de probă constituie o chestiune de legalitate procedurală, supusă controlului instanţei de recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest cadru, Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiate criticile recurentelor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizând înlăturarea de către instanţa de apel a prezumţiei de autenticitate a mărcilor filatelice stabilită de prima instanţă, impunând reclamantelor o sarcină excesivă a probaţiunii autenticităţii bunurilor care au fost preluate abuziv, în condiţiile în care acestea au pierit din culpa pârâţilor ulterior preluării lor.

Într-adevăr, câtă vreme nu s-a probat existenţa fizică a mărcilor filatelice revendicate, autenticitatea acestora nu poate fi verificată prin proba cu expertiză - fapt necontestat în speţă. Pe de altă parte, imposibilitatea expertizării la acest moment a bunurilor revendicate nu conduce în mod automat la concluzia că acestea nu erau autentice, ci trebuie să se realizeze o corectă aplicare a normelor şi principiilor de drept, în vederea unei corecte şi complete stabiliri a situaţiei de fapt sub aspectul dovedirii elementelor necesare soluţionării cauzei.

Înalta Curte reţine că trebuie să se recunoască în persoana reclamantelor toate mijloacele probatorii admise de lege pentru a le da posibilitatea acestora să probeze autenticitatea bunurilor pretinse.

Instanţa de apel a înlăturat prezumţia de autenticitate reţinută de către instanţa de fond, inversând sarcina probei şi procedând la greşita aplicare a prezumţiilor în defavoarea reclamantelor, a considerat în cele din urmă că acestea nu au probat autenticitatea bunurilor în privinţa cărora au solicitat revendicarea.

Împrejurarea că bunurile nu se regăsesc în evidenţele instituţiilor ai căror reprezentanţi au făcut parte din comisie şi au participat la ridicarea bunurilor, este un fapt imputabil pârâţilor şi, aplicarea corectă a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, presupune ca judecătorul să nu procedeze la aplicarea unor prezumţii judiciare simple în defavoarea autorilor recurentelor, bazate tocmai pe absenţa bunurilor ce este imputabilă pârâţilor.

Astfel, Înalta Curte reţine întemeiată critica recurentelor, potrivit căreia, în mod greşit instanţa de apel, pentru a înlătura prezumţia de culpă care operează faţă de intimaţii-pârâţi, a impus reclamantelor obligaţia de a dovedi autenticitatea mărcilor filatelice, pentru a imputa ulterior reclamantelor, prin hotărârea pronunţată, faptul că nu au dovedit un fapt extrem de dificil sau chiar imposibil de dovedit la acest moment.

Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în mod special cele referitoare la dreptul la apărare (art. 13 C. proc. civ.) şi dreptul la un proces echitabil (art. 6 C. proc. civ.), nesocotind totodată şi obligaţiile ce compun rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 C. proc. civ.)

Înalta Curte reţine că a fost încălcat regimul probaţiunii, iar consecinţa acestei încălcări generează imposibilitatea dovedirii de către recurente a dreptului de proprietate pretins.

Probele au o importanţă hotărâtoare în procesul civil, prin mijlocirea acestora părţile stabilind în faţa instanţei de judecată faptele din care izvorăsc drepturile pretinse. În lipsa probelor, drepturile subiective nu pot fi valorificate, probele fiind aşadar mijloace prin care se asigură realizarea drepturilor împotriva celor care le nesocotesc. Dreptul subiectiv şi proba sunt însă noţiuni distincte, căci dreptul subiectiv există şi poate fi realizat independent de probă, dacă nu este contestat şi dacă obligaţia corelativă este executată de bună-voie de către debitor.

În cauza de faţă însă, nu ar fi posibilă o executare benevolă, chiar în ipoteza în care poziţia procesuală a pârâţilor ar fi fost diferită, de vreme ce art. 93 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, impune parcurgerea procedurii judecătoreşti pentru valorificarea drepturilor pretinse, bunurile neputând fi predate voluntar, ci numai în urma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive. Cu atât mai important devine aşadar corecta şi completa desfăşurare a probaţiunii, cu cât încălcarea unor drepturi procesuale determină încălcarea unui drept substanţial.

Prin raportare la imposibilitatea expertizării bunurilor în cadrul prezentului litigiu în vederea stabilirii autenticităţii acestora, devine evidentă dificultatea probării în mod direct a acestui aspect de către reclamante, caz în care, în cauză devin incidente dispoziţiile referitoare la prezumţii. Astfel, în cazurile în care părţile nu au mijloace de probă care să se refere în mod direct la faptele generatoare de drepturi în litigiu sau în cazurile în care dovada directă a acestor fapte este deosebit de dificilă sau chiar imposibilă, îşi găsesc aplicabilitatea în cauză art. 327 C. proc. civ., potrivit cărora prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.

Legea prevede ca raţionamentul uzitat să aibă greutate şi puterea de a naşte probabilitatea, aşadar, concluzia trasă de judecător trebuie să fie una raţională, să fie cel puţin probabilă şi nu doar plauzibilă ori posibilă. Aceleaşi cerinţe şi standarde de apreciere trebuie ataşate şi contraprobei faţă de o astfel de prezumţie; cu alte cuvinte, răsturnarea unei prezumţii judiciare nu trebuie să fie nici prea facilă, dar nici excesiv de dificilă, devenind de facto imposibilă.

Înalta Curte remarcă că nu s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., în scopul de a înlesni sarcina probei pentru partea care, având această sarcină, a propus înfăţişarea lor, dispoziţii care au vocaţia de a fi aplicate şi în cazul de faţă asupra mărcilor filatelice - potrivit cărora dacă partea refuză să înfăţişeze înscrisul pe care îl deţine sau dacă s-a dovedit că l-a ascuns, ori l-a distrus, instanţa va putea socoti ca dovedite pretenţiile părţii care a cerut înfăţişarea, cu privire la conţinutul respectivului înscris.

Înalta Curte reţine aşadar că instanţa de apel, în rejudecare, ar trebui să aprecieze asupra aplicării prezumţiei simple recomandate de art. 295 C. proc. civ. şi în contextul în care, înţelegând dificultăţile de ordin probatoriu pe care le pot întâmpina părţile în procedura de revendicare a bunurilor, art. 93 alin. (2) teza finală din Legea nr. 182/2000 impune în mod expres în sarcina unităţilor deţinătoare de arhive, obligaţia de a sprijini demersurile părţilor cu furnizarea de înscrisuri din arhive privind provenienţa şi preluarea acestora.

Dintr-o altă perspectivă, tot în materia încălcării regimului probaţiunii, anticipând analiza motivului de nelegalitate ce urmează a fi realizată extensiv în paragrafele ce vor fi dedicate criticilor încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte observă că instanţa de apel a procedat la înlăturarea prezumţiei de autenticitate stabilită de către prima instanţă, pornind de la dezlegarea greşită pe care a dat-o dispoziţiilor Legii nr. 63/1974 - împrejurarea că autorii recurentelor ar fi deţinut bunurile contrar dispoziţiilor legale, întregul raţionament al instanţei de apel fiind întemeiat pe o succesiune de prezumţii judiciare al căror punct de pornire îl reprezintă această primă statuare.

Instanţa de apel a reţinut că în privinţa bunurilor ce au fost ridicate la data de 20 aprilie 1988 erau deţinute nelegal, dar nu s-a dispus măsura confiscării acestora, având în vedere că organele statului nu cunoşteau dacă bunurile ridicate erau sau nu bunuri din patrimoniul naţional cultural, în absenţa expertizării lor. Din raţionamentul instanţei de apel reiese că în măsura în care bunurile erau autentice, autorii reclamantelor ar fi fost în mod necesar sancţionaţi, iar bunurile ar fi fost confiscate, pornind de la ipoteza că deţinerea acestora era nelegală.

Instanţa de apel a dat astfel relevanţă împrejurării nesancţionării autorilor reclamantelor şi neconfiscării bunurilor, pornind de la o ipoteză eronată – faptul deţinerii nelegale, pentru a genera dubiul de natură a răsturna prezumţia primei instanţe care a statuat asupra autenticităţii bunurilor, convertind astfel o aparenţă ce acţiona în favoarea recurentelor – faptul nesancţionării, într-un mijloc de natură a le prejudicia interesele – reţinând lipsa de autenticitate a bunurilor, ce a condus la soluţia pronunţată asupra fondului cererii.

În cele ce urmează, Înalta Curte va analiza criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva nemotivării hotărârii prin omisiunea instanţei de apel de a analiza înscrisuri invocate de reclamante în calea de atac a apelului, critici pe care Înalta Curte le găseşte întemeiate, reţinând însă că prin neanalizarea acestor mijloace de probă se aduce atingere, de asemenea, regimului probaţiunii, fiind motive de recurs circumscrise pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine întemeiate criticile vizând neanalizarea în cuprinsul hotărârii recurate a adresei Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia nr. 788/26 februarie 2021 invocată de recurenţi, observând că nu există nicio referire la acest înscris, în vreme ce legat de menţiunea din registrul de intrări-ieşiri al OJPCN (nr. 12 arhiva OJPCN Alba) la numărul de înregistrare 166/16.03.1988 se înregistrează adresă cu nr. x/18.02.1988 a Miliţiei Judeţene Alba, se observă că instanţa de apel a procedat la o analiză limitată, exclusiv prin raportare la criticile apelantului Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Alba, fără ca acest înscris să fie analizat şi din perspectiva susţinerilor reclamantelor.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a analizat aceste două înscrisuri din perspectiva susţinerilor şi apărărilor formulate de recurenţi, deşi acest lucru s-ar fi impus, prin raportare la concluzia finală care a generat soluţia respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, reţinând în considerente tocmai împrejurarea că reclamantele nu au reuşit să probeze împrejurarea că bunurile care au fost preluate ilegal în data de 20 aprilie 1988 ar fi fost autentice.

Înalta Curte reţine că aceste neregularităţi privind regimul probelor a produs recurentelor-reclamante o vătămare a dreptului substanţial ce nu poate fi îndreptată decât prin casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, concluzie ce se impune inclusiv din perspectiva statuărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa constantă a dispoziţiilor.

Astfel, art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ce garantează dreptul la un proces echitabil, nu stabileşte reguli legate de admisibilitatea probelor sau modul în care acestea ar trebui evaluate, în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că revine instanţelor naţionale obligaţia de a aprecia asupra probelor, din perspectiva relevanţei fiecărei probe a cărei administrare o solicită părţile, din perspectiva puterii probante, precum şi a modului în care probele utilizate au fost administrate, corectitudinea procedurii presupunând evaluarea tuturor acestor elemente ca întreg (cauza Pelissier şi Sassi c. Franţei – cererea nr. 25.444/94, par. 45 şi 46, cauza Buzescu c. României – cererea nr. 61.302/00, par. 68).

În rejudecare se impune o suplimentare şi o nouă apreciere a materialului probator, sens în care se vor analiza în mod coroborat, suplimentar înscrisurilor aflate la dosar, adresa Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia nr. 788/26 februarie 2021 şi menţiunea din registrul de intrări-ieşiri al OJPCN (nr. 12 arhiva OJPCN Alba) la numărul de înregistrare 166/16.03.1988 se înregistrează adresă cu nr. x/18.02.1988 a Miliţiei Judeţene Alba, inclusiv din perspectiva susţinerilor recurentelor-reclamante privind valoarea probatorie a acestora.

De asemenea, vor fi analizate înscrisurile depuse în faţa instanţei de recurs cu exceptarea înscrisului intitulat Declaraţie, din data de 3 februarie 1989 atribuit tatălui recurentelor, C. (aflat la dosarul de recurs), în privinţa căreia Inspectoratului de Poliţie Judeţean Alba a renunţat, iar părţile adverse nu şi l-au însuşit ca probă, precum şi orice alte probe le va considera utile pentru justa soluţionare a cauzei.

Din perspectiva criticilor recurentelor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizând nemotivarea hotărârii prin raportare la împrejurarea că instanţa de apel nu s-a referit la niciun înscris esenţial, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o analiză proprie a probelor administrate (cu excepţia celor două înscrisuri individualizate supra), în urma căreia a fost schimbată hotărârea primei instanţe. Astfel, nemulţumirea recurentelor referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat dispoziţiile legale incidente nu echivalează cu lipsa motivării hotărârii, prin urmare, acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce priveşte însă motivele contradictorii, critică pe care Înalta Curte o găseşte întemeiată, recurentele-reclamante au indicat o succesiune de contradicţii în hotărârea recurată:

Astfel, arată recurentele că pe de o parte, considerentele deciziei recurate reţin caracterul ilicit al ridicării bunurilor de la părinţii recurentelor (pagina 17, paragraful 14) şi preluarea ilegală a mărcilor filatelice revendicate (pagina 17, paragraful 15, pagina 18, paragrafele 8 şi 13), iar pe de altă parte, aceleaşi considerente, reţin culpa părinţilor reclamantelor în deţinerea şi nedeclararea mărcilor filatelice (pagina 18, paragraful 5, precum şi pagina 17, paragraful 1).

Înalta Curte reţine existenţa motivelor contradictorii în cuprinsul hotărârii recurate, pe de-o parte instanţa de apel reţinând caracterul ilicit al preluării, iar pe de altă parte se reţine caracterul nelegal al deţinerii bunurilor de către părinţii recurentelor.

De asemenea, susţin recurentele că pe de o parte, considerentele deciziei recurate reţin preluarea mărcilor filatelice fără titlu legal şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 93 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil (pagina 18, paragrafele 10 - 11), iar pe de altă parte, că nu a fost dovedită în speţă calitatea de bunuri din patrimoniul cultural a mărcilor filatelice (pagina 18, paragrafele 8 şi 13).

Înalta Curte, în acord cu susţinerile recurentelor, remarcă inconsecvenţa considerentelor hotărârii recurate în ce priveşte natura juridică a bunurilor revendicate de bunuri mobile ca făcând sau nu parte din patrimoniul cultural naţional.

Mai arată recurentele că pe de o parte, instanţa de apel a reţinut corect faptul că adresa Muzeului Unirii Alba-Iulia către Muzeul Judeţean Braşov nr. 421/22.02.1989 se referă la declaraţia lui E., prin care acesta şi-a îndeplinit obligaţia impusă de Legea nr. 63/1974 de declarare a unor bunuri de aceeaşi natură (mărci filatelice similare cu cele ridicate), iar pe de altă parte, a reţinut că în cauză nu s-a dovedit că E. ar fi fost un filatelist renumit, iar adresa nr. x/1989 emisă de OJPCN Alba, ce face referire la declaraţia acestuia de bunuri, denotă chiar împrejurarea că acesta nu deţinea doar mărci filatelice originale, ci şi neautentice (pagina 20, paragraful 3).

În ce priveşte această ultimă critică, Înalta Curte nu îi reţine în mod necesar caracterul contradictoriu, aceste concluzii reprezentând modul în care instanţa de apel a procedat la interpretarea probatorului şi la aplicarea prezumţiilor judiciare, critici ce sunt subsumate analizei deja realizate în cadrul motivelor de recurs încadrate la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. supra.

Se constată însă întemeiat motivul de recurs încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material, respectiv dispoziţiile Legii nr. 63/1974.

Pentru a se reţine astfel, analiza realizată în recurs de către Înalta Curte are ca punct de plecare cadrul normativ incident la momentul preluării bunurilor, Legea nr. 63/1974 privind ocrotirea patrimoniului cultural naţional al Republicii Socialiste România, raportat la art. 93 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil.

Prin acţiunea introductivă, reclamantele au tins la redobândirea posesiei bunurilor preluate ilegal în data de 20 aprilie 1988. În considerarea apărărilor formulate în cauză de către pârâţi, de unde a rezultat că există un grad ridicat de probabilitate ca bunurile să fi pierit în împrejurări necunoscute, reclamantele au procedat la modificarea cererii de chemare în judecată, solicitând despăgubiri. Prin raportare la împrejurarea că nu s-a probat că reclamantele au cunoscut, sau ar fi putut cunoaşte înainte de data declanşării prezentului litigiu faptul că bunurile erau pierite, dreptul de a obţine despăgubiri urmează regimul juridic al acţiunii în revendicare, fiind imprescriptibil. Temeiul juridic al acordării despăgubirilor îl constituie deţinerea abuzivă a bunului de către pârâţi.

Acţiunea în revendicare este întemeiată pe dispoziţiile art. 93 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil. Alin. (1) reglementează situaţia bunurilor culturale mobile depuse în custodia unor instituţii publice după data de 31 decembrie 1947 ce vor fi restituite de instituţiile deţinătoare persoanelor fizice sau juridice care le-au depus, potrivit dreptului comun, la cererea scrisă a acestora, în vreme ce alin. (2) prevede că bunurile culturale mobile preluate înainte de 6 septembrie 1940 de autorităţi ale statului nu pot fi revendicate; bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive. Acţiunile în justiţie pentru revendicare sunt scutite de taxe judiciare de timbru. Instituţiile deţinătoare de arhive privind bunurile culturale mobile sunt obligate să permită accesul la documentele privind provenienţa şi preluarea acestora.

Prin raportare la situaţia de fapt şi la concluzia privind caracterul ilegal al preluării bunurilor ce fac obiectul acţiunii în revendicare, statuată în mod corect de instanţele fondului, în cauză nu este incident primul aliniat al normei legale, nefiind vorba despre bunuri depuse în custodia instituţiilor publice, ci, fiind vorba despre bunuri preluate ilegal de autorităţi ale statului la data de 20 aprilie 1988, deci ulterior datei de 6 septembrie 1940, este incidentă teza a doua a alin. (2) al art. 93 din Legea nr. 182/2000.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, Înalta Curte subliniază că Legea nr. 182/2000 are caracterul unei norme juridice speciale în materia bunurilor culturale mobile de patrimoniu, ce deschide calea restituirii bunurilor culturale mobile, art. 93 alin. (1) instituind o procedură ce presupune formularea unei cereri scrise a persoanelor fizice sau juridice care au depus bunurile în custodie, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor, în vreme ce alin. (2) instituie o procedură judiciară, de revendicare a bunurilor culturale mobile preluate ilegal de autorităţi, caz în care restituirea are loc de instituţiile care le deţin în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive. Chiar dacă procedura judiciară reglementată de art. 93 alin. (2) nu este condiţionată de parcurgerea unei proceduri prealabile, iar calea procedurală de urmat pentru valorificarea drepturilor aferente bunurilor culturale mobile este cea a dreptului comun, respectiv acţiunea în revendicare, este indubitabil că art. 93 din Legea nr. 182/2000 este normă specială, domeniul său de reglementare fiind restituirea bunurilor mobile culturale.

Astfel, potrivit art. 2 lit. b) din acest act normativ, rarităţile filatelice sunt considerate, ca făcând parte din categoria bunurilor cu valoare istorică şi documentară deosebită, într-o enumerare exemplificativă, alături de alte bunuri cu caracter de unicat sau de mare raritate. Aceste categorii de bunuri constituiau, potrivit art. 1 din actul normativ, patrimoniu cultural naţional şi se bucurau de protecţia statului.

Potrivit art. 7 din actul normativ, puteau fi deţinători ai bunurilor culturale ce constituie patrimoniul cultural atât unităţile de stat, cât şi cultele religioase, organizaţiile obşteşti, dar şi persoanele fizice.

Potrivit art. 13, numai bunurile din patrimoniul cultural naţional de importanţă deosebită se păstrau şi se conservau prin intermediul unităţilor de stat – muzee, colecţii şi biblioteci, celelalte bunuri rămânând în păstrarea şi în folosinţa deţinătorilor care puteau fi deopotrivă culte religioase, organizaţii obşteşti şi persoane fizice.

Rezultă aşadar că regula o reprezenta păstrarea bunurilor din patrimoniul cultural naţional de către deţinătorii lor, care puteau fi deopotrivă persoane fizice, excepţia constituind-o acele bunuri de importanţă deosebită, care erau păstrate prin unităţile de stat.

Indiferent de categoria din care făceau parte, deţinătorilor de bunuri din patrimoniul cultural naţional le incumba o serie de obligaţii, de declarare în vederea asigurării evidenţei lor, de protejare, de păstrare şi de expunere în spaţii salubre, pentru evitarea degradării ori a distrugerii accidentale, de asigurare a pazei acestora, de restaurare – dacă era cazul.

Totodată, legea instituia interdicţia înstrăinării bunurilor către persoanele fizice sau juridice străine (art. 22), în vreme ce pentru vânzarea, schimbul sau donarea bunurilor din patrimoniul cultural naţional era necesară parcurgerea unei proceduri care asigura dreptul de preempţiune al statului (art. 18).

Înalta Curte remarcă că procedura succesiunii prin care bunurile mobile ce fac obiect al revendicării au trecut din proprietatea deţinătorului iniţial E., în cea a părinţilor reclamantelor, nu este reglementată de art. 18 din Legea nr. 63/1974, care conţine o enumerare exhaustivă, motiv pentru care statul nu putea interveni în procesul de transfer al bunurilor mobile, ca efect al succesiunii.

Modalităţile prin care puteau fi trecute în proprietatea statului bunuri din patrimoniul cultural naţional erau, potrivit art. 16, donaţiile sau achiziţionarea la preţurile stabilite de Comisia Centrală de Stat a Patrimoniului Cultural Naţional, iar în ce priveşte bunurile care prezentau interes excepţional, puteau fi dobândite prin parcurgerea unei proceduri specifice exproprierii – prin decret prezidenţial şi cu plata despăgubirii corespunzătoare.

De asemenea, art. 24 şi art. 25 din Legea nr. 63/1974 mai prevăd două modalităţi prin care bunurile din patrimoniul cultural naţional puteau fi trecute în proprietatea statului, respectiv prin dovedirea dobândirii respectivelor bunuri în mod nelegal, caz în care nu era datorată nicio plată şi respectiv prin confiscare, în anumite cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege.

Înalta Curte reţine că în cauză nu îşi găseşte aplicabilitate niciunul din cazurile prevăzute de actul normativ pentru trecerea bunurilor în proprietatea statului, fiecare dintre aceste ipoteze presupunând parcurgerea unei proceduri specifice documentată printr-o documentaţie specifică, respectiv încheierea unui contract dacă este vorba despre o vânzare ori un act de donaţie, existenţa unui decret prezidenţial dacă în cauză ar fi fost incidentă ipoteza bunurilor de valoare excepţională, respectiv, pentru cazurile prevăzute de art. 24 şi 25 din lege, existenţa unei hotărâri judecătoreşti care să consfinţească, în urma administrării unui probatoriu adecvat, o pretinsă dobândire nelegală a bunurilor, respectiv existenţa unui proces-verbal de confiscare a bunurilor pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.

De asemenea, Înalta Curte reţine că Legea nr. 63/1974 nu reglementează preluarea bunurilor culturale în vederea expertizării lor, astfel cum se menţionează în procesul-verbal de preluare, singura ipoteză în care bunurile puteau fi trecute în custodia statului, rămânând deci în proprietatea deţinătorilor, fiind ipoteza reglementată de art. 14, când deţinătorii nu avea posibilitatea să asigure condiţiile specifice menite să asigure integritatea şi securitatea bunurilor culturale naţionale.

Înalta Curte reţine ca fiind întemeiată critica recurentelor vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 63/1974, statuând pe de-o parte că autorii recurentelor deţineau bunurile contrar dispoziţiilor legale, iar pe de altă parte că nerespectarea obligaţiei de declarare a mărcilor filatelice îndreptăţea organele statului să le ridice.

O atare concluzie a fost formulată de curtea de apel cu nesocotirea cadrului normativ, care permitea persoanelor fizice deţinerea bunurilor culturale, inclusiv la data de 20 aprilie 1988 – când bunurile autorilor recurentelor au fost ridicate. Astfel, potrivit art. 7 din actul normativ, puteau fi deţinători ai bunurilor culturale ce constituie patrimoniul cultural atât unităţile de stat, cât şi cultele religioase, organizaţiile obşteşti, dar şi persoanele fizice.

Potrivit art. 13, numai bunurile din patrimoniul cultural naţional de importanţă deosebită se păstrau şi se conservau prin intermediul unităţilor de stat – muzee, colecţii şi biblioteci, celelalte bunuri rămânând în păstrarea şi în folosinţa deţinătorilor care puteau fi deopotrivă culte religioase, organizaţii obşteşti şi persoane fizice.

Rezultă aşadar că regula o reprezenta păstrarea bunurilor din patrimoniul cultural naţional de către deţinătorii lor, care puteau fi deopotrivă persoane fizice, excepţia constituind-o acele bunuri de importanţă deosebită, care erau păstrate prin unităţile de stat.

Înalta Curte reţine că potrivit Legii nr. 63/1974, deţinerea bunurilor din patrimoniul naţional cultural nu era nelegală per se, ci dimpotrivă, actul normativ prezumă deţinerea legală a bunurilor, stabilind posibilitatea trecerii acestora în proprietatea statului numai în ipoteza dovedirii deţinerii nelegale a bunurilor. Art. 24 din actul normativ permitea ridicarea acestora numai în ipoteza în care se dovedea deţinerea nelegală a bunurilor. Prin urmare, în măsura în care actul normativ prevedea necesitatea administrării unui probatoriu adecvat pentru a proba caracterul nelegal al deţinerii, cu atât mai puţin în prezentul demers judiciar nu se poate aplica o prezumţie în sensul în care bunurile ar fi fost deţinute nelegal de autorii reclamantelor. Din contră, prezumţia este în sensul în care bunurile sunt dobândite licit, contrariul urmând a fi probat în măsura în care se susţine o astfel de teză. În cauză nu îşi găsesc aplicabilitatea nici dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 63/1974, ce instituie măsura confiscării bunurilor în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege, în lipsa menţiunilor referitoare la confiscare din procesul-verbal de ridicare a bunurilor din data de 20 aprilie 1988 ori a unui alt înscris distinct.

Aplicarea greşită a textelor de lege sus-menţionate a condus la o incorectă şi insuficientă stabilire a situaţiei de fapt sub aspectul dovedirii elementelor necesare soluţionării cauzei, urmând ca instanţa de apel să stabilească prin aplicarea corectă a textelor de lege incidente.

Înalta Curte nu va analiza greşita aplicare a art. 1641 C. civ. de vreme ce aplicarea acestui text este dependentă de stabilirea situaţiei de fapt ce va fi realizată de instanţa de apel în rejudecare.

Ca urmare, se impune admiterea recursului şi casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece aplicarea dispoziţiilor legale incidente, în sensul stabilirii existenţei dreptului reclamantelor la restituire sau la valoarea de înlocuire a bunurilor imposibil de restituit din culpa pârâtelor, trebuie să se facă prin raportare la o situaţie de fapt pe deplin stabilită în raport de aplicarea corectă a textelor legale speciale, precum şi a celor în materie de probe, de corelarea acestor probe şi, dacă este cazul, de suplimentarea lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1744/Ap din data de 23 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Braşov – secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 martie 2023.