Insurance dispute over Fund payout claim held civil, not administrative; Sector 2 District Court deemed competent.

Şedinţa publică din data de 2 martie 2023

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 5 mai 2022, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligarea la soluţionarea cererii de plată, transmise la 22 octombrie 2021, cu plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1 Prin sentinţa civilă nr. 1507 din 12 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa soluţionării pricinii în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.

A stabilit că, în speţă, competenţa materială de soluţionare a cererii este reglementată de dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data introducerii cererii la instanţă, 5 mai 2022, respectiv aşa cum au fost modificate prin intrarea în vigoare, la 24 septembrie 2021, a O.U.G. nr. 102/2021, art. I pct. 23 şi III alin. (1), dispoziţii care prevăd următoarele: "În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

A constatat că, deşi dispoziţiile art. 13 alin. (5) din O.U.G nr. 102/2021 fac referire la competenţa de soluţionare a contestaţiei formulată împotriva deciziei de respingere a sumelor solicitate, iar în cauză cererea de plată nu a fost soluţionată de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, acestea se aplică şi cauzelor având ca obiect obligaţie de a face, prin care se solicită obligarea Fondului să soluţioneze cererea de plată. Este evident că legiuitorul, prin dispoziţiile legale evocate, a atribuit raportului juridic o natură civilă, iar competenţa revine în cauză (prin raportare şi la valoarea obiectului) Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, în temeiul acestor prevederi.

2.2 Învestită prin declinare, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 14313 din 8 noiembrie 2022 a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de reclamantă, a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Curţii de Apel Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

La pronunţarea soluţiei a avut în vedere temeiul juridic invocat de reclamantă, în special dispoziţii din Legea nr. 554/2004, anume art. 1 raportat la art. 2 alin. (2) şi faptul că s-a menţionat în mod expres în cererea introductivă de instanţă că este vorba despre o "acţiune în contencios administrativ." Aşadar, reclamanta a stabilit expressis verbis cauza cererii de chemare în judecată.

A reţinut că reclamanta a intentat o acţiune în contencios administrativ, considerându-se vătămată într-un drept al său de către o autoritate publică, sens în care cauza cererii, prin care se înţelege situaţia de fapt calificată juridic sau, într-o altă exprimare, fundamentul pretenţiei deduse judecăţii, nu comportă discuţii.

În aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1), art. 10 din Legea nr. 554/2004 şi art. 1 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, a constatat că pârâtul este o autoritate publică centrală, care a refuzat nejustificat să rezolve o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim aparţinând reclamantei, ceea ce duce la concluzia că litigiul aparţine sferei contenciosului administrativ. Astfel, este fără absolut nicio urmă de îndoială că pârâtul este persoană juridică de drept public, fiind integrat în noţiunea de autoritate publică, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004.

Pe de altă parte, textul de lege invocat de prima instanţă, art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, este de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extins la alte tipuri de litigii, precum cel din speţă. Aplicarea prin analogie a textului legal la prezenta cerere de chemare în judecată, care nu are drept obiect "contestaţie decizie F.G.A.", ci "obligare emitere act administrativ", nu are suport legal, iar dacă s-ar valida raţionamentul primei instanţe învestite cu soluţionarea pricinii, s-ar schimba cauza cererii de chemare în judecată, ceea ce nu este cu putinţă, întrucât reclamanta este singura îndrituită să determine cauza cererii introductive de instanţă.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă

Ivirea prezentului conflict negativ de competenţă a fost determinată de modul diferit în care cele două instanţe au interpretat dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 213/2015, precum şi natura juridică a cererii de chemare în judecată, ca fiind civilă sau de contencios administrativ.

Obiectul prezentului demers judiciar îl constituie solicitarea reclamantei A. S.A. de obligare a pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la soluţionarea cererii de plată transmise la 22 octombrie 2021.

Potrivit dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, în vigoare la momentul formulării cererii înregistrate de către reclamantă la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, " (1) În termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de retragere a autorizaţiei de funcţionare şi constatare a existenţei indiciilor stării de insolvenţă a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispoziţiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de prezenta lege. (3) În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă. (4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa comisiei speciale, constituite conform art. 123; comisia specială poate dispune suspendarea soluţionării cererii de plată, în condiţiile art. 16 alin. (3). (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.(51) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

În cauză, Înalta Curte reţine că demersurile reclamantei se află în etapa prevăzută de art. 13 mai sus citat, pârâtul fiind sesizat de aceasta în scopul obţinerii despăgubirilor pe care le-ar fi solicitat de la B. S.A., aflată în prezent în procedura falimentului.

Se reţine, totodată, că problema care a generat prezentul conflict de competenţă este de a stabili dacă această procedură are caracter civil sau de contencios administrativ.

Alin. (5) al art. 13 din Lege nr. 213/2015, anterior redat, prevede că decizia de respingere poate fi contestată la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Totodată, alin. (5)1 stabileşte că hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de dreptul comun.

Înalta Curte reţine că ipoteza mai sus menţionată reglementată de art. 13 din Legea nr. 213/2015 presupune emiterea unei decizii de respingere a despăgubirilor de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ipoteză care nu se regăseşte în speţă, întrucât reclamanta se plânge de lipsa unui răspuns din partea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la cererea formulată în sensul art. 13 din Legea nr. 213/2015.

În condiţiile în care Legea nr. 213/2015 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu emite decizia, nu se poate însă refuza persoanei îndreptăţite dreptul de a se adresa instanţei competente.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului pârâtului nu poate rămâne necenzurat pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră îndreptăţit la despăgubiri de a se adresa instanţei competente, ci dimpotrivă, art. 21 alin. (2) din Constituţia României prevede că acest drept poate fi exercitat neîngrădit.

Sub aspectul determinării instanţei competente, trebuie avut în vedere că, astfel cum s-a menţionat, potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015, competente să soluţioneze contestaţia împotriva deciziei de respingere a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 213/2015, precum şi calea de atac formulată împotriva hotărârii pronunţate în soluţionarea contestaţiei, sunt instanţele civile de la sediul Fondului de Garantare.

De aceea, se impune ca şi în cazul refuzului Fondului de Garantare de a soluţiona cererea, să poată fi formulată cerere împotriva acestui refuz, tot la instanţele civile de la sediul Fondului de Garantare, simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 213/2015.

Totodată, trebuie reţinut că natura juridică a pretenţiilor solicitate prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare este una civilă – drept de creanţă izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, iar raportul juridic litigios nu este un raport de persoană vătămată în drepturi - autoritate publică emitentă a actului administrativ vătămător, astfel că sunt aplicabile normele de competenţă generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competenţă din Legea nr. 554/2004.

Drept urmare, rezultă că asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competenţă procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

Cum, potrivit art. 94 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., judecătoria judecă cererile privind obligaţiile de a face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe şi, raportat la împrejurarea că Fondul de Garantare are sediul în sectorul 2 al Municipiului Bucureşti, competentă să soluţioneze prezenta cauză este Judecătoria sectorului 2 Bucureşti.

Raportat tuturor considerentelor expuse, Înalta Curte reţine că Judecătoria sectorului 2 Bucureşti este competentă să soluţioneze cauza, urmând a dispune în acest sens pe calea regulatorului de competenţă, conform art. 135 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 martie 2023.