Inadmissibility of recourse in land disputes due to exclusive appellate remedy for land restitution cases

Şedinţa publică din data de 1 martie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată în data de 01 martie 2018 pe rolul Judecătoriei Călăraşi, sub nr. x/2018, reclamanta Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Agricolă Mărculeşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C.J.S.D.P.P.A.T, din cadrul Instituţiei Prefectului Călăraşi, C.L.S.D.P.P.T, din cadrul Primăriei comuna Perişoru şi A., să se constate nulitatea absolută a Titlului de Proprietate nr. x/26.10.2007 emis de C.J.S.D.P.P.A.T. Călăraşi pentru terenul în suprafaţă de 50 ha, situat în tarlaua x, parcela x, preluat din administrarea sa şi trecut din domeniul public al statului în domeniul privat al U.A.T. Perişoru, jud. Călăraşi, atribuit, prin reconstituirea dreptului de proprietate, pârâtei A.; obligarea pârâtei A. să îi lase în deplină posesie şi folosinţă această suprafaţă de teren, ca prerogativă a dreptului de administrare al reclamantei; obligarea pârâtelor C.J.S.D.P.P.A.T. Călăraşi şi A. la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 6 alin. (7) din Legea nr. 45/2009, art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. III alin. (1) lit. b) din Legea nr. 169/1997, art. 51 din Legea nr. 18/1991, art. 411 şi art. 453 C. proc. civ.

Pârâta C.J.S.D.P.P.A.T. Călăraşi a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 1271 din 27 iunie 2018, Judecătoria Călăraşi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Călăraşi, raportat la valoarea obiectului cererii.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Călăraşi

Prin sentinţa nr. 589 din 19 septembrie 2019, Tribunalul Călăraşi, secţia civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată; a respins cererea de intervenţie voluntară principală, formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 641/A din 15 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantă şi de intervenient împotriva sentinţei nr. 589 din 19 septembrie 2019 a Tribunalului Călăraşi; a respins cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantei, ca nefondată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Agricolă Mărculeşti, dar şi intervenienţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi şi Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice "B.".

Recurenta-reclamantă Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Agricolă Mărculeşti a arătat că instanţa de apel a refuzat să soluţioneze apelul reclamantei, fără a arăta motivele pentru care au fost respinse apărările acesteia, fiind, astfel, încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b), art. 237 alin. (2) teza a III-a şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Instanţa de apel a reţinut doar apărările intimatei-pârâte şi nu a analizat criticile privind: faptul că sancţiunea nerespectării competenţei şi a procedurii de dezafectare a terenurilor din domeniul public şi de trecere a acestora în domeniul privat este expres prevăzută de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv nulitatea absolută; faptul că niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situaţie derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, adică prin hotărâre a Guvernului; faptul că terenul ce face obiectul emiterii titlului de proprietate în favoarea pârâtei nu se află în circuitul civil şi prin urmare, nu avea cum să facă obiectul retrocedării, ignorând dispoziţiile art. 861 alin. (1) C. civ. potrivit cărora bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile; faptul că nerespectarea dispoziţiilor imperative privind trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat atrage incidenţa dispoziţiilor privind nulitatea absolută, dispoziţii prevăzute atât de Legea nr. 213/1998, cât şi de art. 1247 C. civ.

Terenul în litigiu este individualizat prin H.G. nr. 1460/2006, fiind teren indispensabil cercetării, domeniu public aflat în administrarea C., fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 45/2009, coroborate cu dispoziţiile art. III alin. (1) lit. b) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991.

Actele întocmite de Comisia Judeţeană de Fond Funciar Călăraşi, prin care s-a dispus trecerea suprafeţei de 1.574,48 ha din domeniul public al statului în domeniul privat al autorităţilor administrative locale, respectiv U.A.T. com. Perişoru, au fost emise cu încălcarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Niciuna dintre legile fondului funciar nu prevede o situaţie derogatorie, în sensul că trecerea imobilelor din domeniul public în cel privat să se realizeze altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, adică prin hotărâre a Guvernului.

Sancţiunea nerespectării competenţei şi a procedurii de dezafectare a terenurilor din domeniul public şi de trecere a acestora în domeniul privat este expres prevăzută de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv nulitatea absolută.

Ca atare, nu se poate recunoaşte comisiei judeţene competenţa de a dispune trecerea din domeniul public în domeniul privat a terenurilor aflate în perimetrul staţiunilor de cercetare, comisia neputându-se substitui puterii executive în ceea ce priveşte competenţa exercitării atribuţiilor stabilite de Legea nr. 213/1998.

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/1998, bunurile din domeniul public, nu pot fi înstrăinate decât în condiţiile art. 10 alin. (2) din acelaşi act normativ, în caz contrar fiind încălcat caracterul inalienabil al terenurilor proprietate publică aflate în administrarea unităţilor şi institutelor de cercetare-dezvoltare.

Un bun aflat în domeniul public de interes naţional nu poate fi lăsat la dispoziţia unei instituţii de interes judeţean, în caz contrar fiind încălcat regimul juridic al proprietăţii publice.

Interpretarea sintagmei "în condiţiile legii" din cuprinsul Legii nr. 1/2000 trebuie înţeleasă în sensul trimiterii la condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/1998 cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condiţiile art. 9 şi art. 12 din Legea nr. 1/2000.

Anterior apariţiei Legii nr. 45/2009, suprafeţele de teren din perimetrul C. au aparţinut în totalitate domeniului public al statului, fiind indispensabile activităţii de cercetare, iniţial situaţia juridică a acestor suprafeţe fiind stabilită de art. 3 – art. 5 din Legea nr. 18/1991, iar ulterior, apartenenţa la domeniul public a fost reiterată de un alt act normativ, respectiv Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

În aplicarea art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a fost emisă H.G. nr. 517/1999 privind delimitarea suprafeţelor de teren strict necesare pentru cercetarea şi producerea de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi de animale de rasă, C. figurând în Anexa nr. 1 punctul 7 cu întreaga suprafaţă deţinută, respectiv de 2.518 ha domeniu public, strict necesară cercetării.

Prin Legea nr. 147/2004 de modificare şi completare a Legii nr. 290/2002 privind organizarea şi funcţionarea unităţilor de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare şi a Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice "B.", pct. 8, care a modificat art. 8 alin. (1) din Legea nr. 290/2002, prevede că: "Bunurile mobile şi imobile aflate în administrarea şi/sau în concesionarea institutelor, centrelor şi staţiunilor de cercetare-dezvoltare din domeniul agricol, a instituţiilor de învăţământ agricol şi silvic, a unităţilor de cercetare-dezvoltare aflate în structura unor regii sau companii naţionale din domeniul agricol, precum şi a centrelor de perfecţionare profesională în agricultură aparţin domeniului public al statului şi rămân sau trec, după caz, în administrarea acestora pe durata realizării obiectului de activitate".

Astfel, terenurile în cauză aparţin domeniului public al statului în baza unor legi organice, iar nu în baza unor acte administrative.

În anul 2009, odată cu apariţia Legii nr. 45/2009, C. este înscrisă în anexa nr. 3 pct. 11 a acestei legi cu o suprafaţă de 604.6775 ha, teren domeniu public al statului, indispensabil activităţii de cercetare-dezvoltare-inovare şi multiplicării materialului biologic, acestei suprafeţe fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 31 din legea anterior menţionată.

Modalitatea de trecere a terenurilor din domeniul public în cel privat diferă în funcţie de titularul dreptului de administrare, întreaga suprafaţă aflată în perimetrul C. fiind domeniu public, iar trecerea în domeniul privat nu poate fi făcută decât prin lege, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 45/2009, modificată şi completată prin Legea nr. 72/2011.

Legile fondului funciar nu conţin prevederi conform cărora trecerea terenurilor din domeniul public în cel privat se realizează altfel decât potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Dimpotrivă, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 prevede că, în situaţia în care suprafeţele proprietate privată a statului sunt insuficiente, acestea pot fi suplimentate cu suprafeţe ce se vor scoate din domeniul public al statului, în condiţiile legii, la propunerea prefectului sau se vor acorda despăgubiri.

În consecinţă, legea aplicabilă, în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, este chiar Legea nr. 213/1998, care prevede în mod expres că trecerea terenurilor din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local.

Aşadar, terenurile în speţă se află în proprietatea publică a statului, astfel că ele pot fi trecute în proprietate privată numai prin hotărâre a Guvernului, orice excepţie de la competenţa acestuia de a decide cu privire la regimul juridic al bunurilor proprietate publică trebuie să respecte principiul ierarhiei actelor normative, dezafectarea urmând a se face printr-un act normativ cu aceeaşi forţă juridică.

Hotărârile Comisiei Judeţene de fond funciar reprezintă acte administrative, această comisie, ca autoritate administrativă, nu se poate substitui puterii executive, neavând dreptul de a exercita atribuţiile prevăzute prin Legea nr. 213/1998 şi date în competenţa exclusivă a Guvernului, neprevăzându-se nici prin Constituţie şi nici prin altă lege o situaţie derogatorie contrară.

În cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. III alin. (1)1 din Legea nr. 169/1997, apartenenţa la domeniul public al Statului Român a terenului în litigiu a fost stabilită de Legea nr. 18/1991, Legea nr. 213/1998 şi ulterior, reiterată de Legea nr. 147/2004, deci, prin acte normative (legi organice) şi nicidecum prin acte administrative.

Nefiind incidente aceste dispoziţii, comisiile de aplicare a legilor fondului funciar nu au cum să facă aplicarea art. 27 din H.G. nr. 890/2005.

În cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, iar legea aplicabilă, în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, este chiar Legea nr. 213/1998, care prevede, în mod expres, că trecerea din domeniul public în cel privat nu se poate face printr-o hotărâre a unei comisii judeţene de aplicare a legilor fondului funciar.

Aspectul a fost tranşat în mod irevocabil prin decizia în interesul legii nr. 23 din 17 octombrie 2011, prin care s-a stabilit că sintagma "în condiţiile legii", din cuprinsul Legii nr. 1/2000, trebuie înţeleasă în sensul trimiterii la condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/1998, cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condiţiile art. 9 şi art. 12 din Legea nr. 1/2000.

Având în vedere apartenenţa terenului la domeniul public, precum şi faptul că acesta este folosit în cercetare, fiind indispensabil acestei activităţi, recurenta apreciază că sunt incidente dispoziţiile speciale ale Legii nr. 45/2009, respectiv art. 31 alin. (3) şi (5).

Singura instituţie abilitată să stabilească dacă aceste suprafeţe sunt sau nu disponibile cercetării este Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice "B.", conform art. 11 din Legea nr. 290/2002, coroborate cu prevederile art. 4 din H.G. nr. 1180/2002, aceasta fiind autoritatea unică abilitată să stabilească suprafeţele de teren necesare şi indispensabile cercetării agricole din România şi să fundamenteze ştiinţific politicile agricole din domeniul cercetării-dezvoltării, actualmente în baza Legii nr. 45/2009, modificată şi completată prin Legea nr. 72/2011.

Or, în speţă, nu există niciun act care să emane de la Academie, prin care să fie stabilite aceste suprafeţe ca fiind dispensabile.

Mai mult, nu există niciun act care să emane de la vreo entitate cu profil agricol care să stabilească că terenul solicitat ar fi sau nu indispensabil activităţii de cercetare.

Având în vedere că terenul care face obiectul prezentului dosar a fost identificat ca suprafaţă indispensabilă cercetării, în domeniul public al Statului Român şi în administrarea reclamantei C., unitate aflată în subordinea Academiei, reclamanta are interesul în menţinerea suprafeţelor cu afectaţiunea specială stabilită de legiuitor.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-intervenientă Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice "B." a învederat critici identice cu cele expuse de către recurenta-reclamantă Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Agricolă Mărculeşti, situaţie faţă de care nu se mai impune reluarea acestora, întrucât vizează incidenţa aceloraşi texte de lege, susţinută de aceleaşi argumente.

Recurentul-intervenient Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi a arătat că, în cauză, au fost aplicate şi interpretate greşit dispoziţiile Legii nr. 213/1998, precum şi statuările cuprinse în decizia în interesul legii nr. 23/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că instanţa de apel nu ţine cont de caracterele specifice dreptului de proprietate publică, respectiv inalienabilitatea, imprescriptibilitatea şi insesizabilitatea, înscrise în art. 136 alin. (4) teza I din Constituţia României, republicată, art. 11 din Legea nr. 213/1998, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 şi art. 1844 C. civ.

Mai arată recurenta că, în ceea ce priveşte terenurile proprietate publică a statului, aflate în administrarea sau folosinţa institutelor şi staţiunilor de cercetare, precum şi a instituţiilor cu profil agricol şi silvic, Legea nr. 18/1991, în forma sa iniţială, nu reglementa posibilitatea reconstituirii, în natură, pe vechiul amplasament, ci doar prin echivalent.

În ceea ce priveşte situaţia foştilor proprietari ai terenurilor în discuţie, art. 10 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 102/2001, a stabilit că acestora urmează să li se atribuie terenuri din proprietatea privată a statului, iar, în situaţia în care acestea sunt insuficiente, putând fi suplimentate cu terenuri care vor fi scoase din domeniul public al statului, la propunerea prefectului sau se vor acorda despăgubiri.

Potrivit deciziei nr. 23/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, condiţia esenţială de validitate a actului administrativ, prin care se dispune cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor din perimetrul staţiunii de cercetare constă în legalitatea procedurii de trecere a terenului din domeniul public în cel privat al statului, operaţiune prin care aceste bunuri intră în circuitul civil, putând servi la retrocedare.

Nu există în legislaţie nicio situaţie derogatorie de la aceasta procedură.

Legiuitorul a respectat principiul ierarhiei actelor normative, statuând că orice excepţie de la competenţa Guvernului de a decide asupra regimului juridic al bunurilor proprietate publică să fie reglementată de acte normative cu forţă de lege.

Sancţiunea nerespectării competenţei şi a procedurii de dezafectare a terenurilor din domeniul public şi trecerea acestora în domeniul privat este expres prevăzută de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv nulitatea absolută, aşa cum s-a solicitat şi în situaţia de faţă.

Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel fac referire la trecerea unei perioade de 11 ani de la emiterea titlului de proprietate dar, aşa cum s-a arătat, unul dintre atributele dreptului de proprietate publică îl reprezintă imprescriptibilitatea.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 31 mai 2022, în afara termenului legal, recurenta-reclamantă Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Agricolă Mărculeşti a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurentul-intervenient Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi, solicitând admiterea acestuia.

Celelalte părţi nu au formulat întâmpinări.

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, care nu au formulat puncte de vedere, iar, prin rezoluţie, completul de filtru a fixat termen de judecată în cameră de consiliu, fără citare părţi, la data de 01 martie 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursurile sunt inadmisibile, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Instanţa de judecată a fost sesizată cu soluţionarea acţiunii formulate de reclamanta Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Agricolă Mărculeşti, în contradictoriu cu pârâtele C.J.S.D.P.P.A.T, din cadrul Instituţiei Prefectului Călăraşi, C.L.S.D.P.P.T, din cadrul Primăriei comuna Perişoru şi A., prin care s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a Titlului de Proprietate nr. x/26.10.2007, emis de C.J.S.D.P.P.A.T. Călăraşi pentru suprafaţa de 50 ha, situată în tarlaua x, parcela x, teren preluat din administrarea sa şi trecut din domeniul public al statului în domeniul privat al U.A.T. Perişoru, jud. Călăraşi, atribuit, prin reconstituirea dreptului de proprietate, pârâtei A.; obligarea pârâtei A. să îi lase în deplină posesie şi folosinţă această suprafaţă de teren, ca prerogativă a dreptului de administrare al reclamantei; obligarea pârâtelor C.J.S.D.P.P.A.T. Călăraşi şi A. la plata cheltuielilor de judecată.

Având în vedere solicitările formulate în cadrul cererii de chemare în judecată şi normele de drept invocate, rezultă că reclamanta (în calitate de terţ neimplicat în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991) a solicitat anularea unui titlu de proprietate emis, în temeiul legii speciale menţionate, în favoarea pârâtei A..

În speţă, prin sentinţa civilă nr. 1271 din 27 iunie 2018, pronunţată de Judecătoria Călăraşi, ca instanţă investită iniţial cu soluţionarea cauzei, a fost declinată competenţa în favoarea Tribunalului Călăraşi reţinându-se că: "(...) judecarea unor astfel de cereri, de anulare a titlului de proprietate, chiar dacă acesta este emis în temeiul Legii nr. 18/1991, revine instanţelor de drept comun, conform Legii nr. 247/2005, Titlul V, articol unic, pct. 3, aflată în vigoare la data emiterii titlului de proprietate contestat, competenţa specială a Judecătoriei fiind stabilită numai în ceea ce priveşte formularea plângerilor împotriva hotărârilor Comisiilor Judeţene de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra terenurilor, conform art. 58 din Legea nr. 18/1991, sau, în cazul în care reclamanta îşi menţine temeiul de drept ca fiind art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, tot aceloraşi instanţe, deoarece prin legea respectivă nu se prevede o competenţă specială de soluţionare a litigiilor (...)."

Prin urmare, având în vedere modalitatea de învestire, obiectul pretenţiilor deduse judecăţii şi considerentele hotărârii de declinare, care se bucură de autoritate de lucru judecat, rezultă că litigiul este unul în materia fondului funciar, astfel încât, în ceea ce priveşte regimul căilor de atac, devin incidente dispoziţiile art. 5 din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005 referitor la accelerarea judecăţilor în materia restituirii proprietăţilor funciare.

Potrivit textului menţionat, "Hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti în procesele funciare în primă instanţă sunt supuse numai recursului".

De asemenea, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.: "Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este definitivă, de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: "Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este supusă recursului sau că poate fi atacată cu recurs ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară".

Rezultă, din coroborarea textelor menţionate, că, litigiul fiind unul în materia fondului funciar, judecata acestuia se definitivează prin exercitarea unei singure căi de atac, cea a apelului, aceasta fiind raţiunea reglementării adoptate în 2005, de a asigura celeritatea judecăţilor, în materia proprietăţilor funciare, în contextul în care aplicarea dispoziţiilor referitoare la constituirea/reconstituirea drepturilor în acest domeniu începuse încă din anul 1991.

Împrejurarea că, în dispozitivul deciziei din apel, este menţionată calea de atac a recursului, nu are relevanţă, fiind lipsită de consecinţa juridică a deschiderii căii de atac într-o materie în care legea nu o prevede, faţă de principiul legalităţii căilor de atac, prevăzut de dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".

Aşa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale, în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constitute dispunând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora trebuie realizată în condiţiile şi cu respectarea legii.

Revine persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă şi de a formula căile de atac pe care le consideră necesare în apărarea drepturilor sale, însă în condiţiile legii, cu respectarea normelor procesuale civile de ordine publică, care reglementează regulile de sesizare a instanţelor judecătoreşti şi de soluţionare a cererilor deduse judecăţii şi implicit, a căilor de atac.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie atât o încălcare a principiului legalităţii, cât şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, motiv pentru care, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de reclamanta Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Agricolă Mărculeşti şi de intervenienţii Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice "B." şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi împotriva deciziei nr. 641A din 15 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de reclamanta Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare Agricolă Mărculeşti şi de intervenienţii Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice "B." şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi împotriva deciziei nr. 641A din 15 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 martie 2023.