Passive standing of the local municipality versus the state in land usucapion after statutory expropriation and automatic domain transfer

Şedinţa publică din data de 1 martie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti în data de 11 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., F. şi G., să se constate că au dobândit pe calea uzucapiunii de 30 de ani, prin joncţiunea posesiilor, dreptul de proprietate asupra imobilului-teren în suprafaţă totală de 217 mp, situat în Bucureşti, str. x (Aleea) Andronache nr. 18, cu vecinii indicaţi. De asemenea, au solicitat să se constate şi că au dobândit, prin efectul accesiunii, dreptul de proprietate asupra construcţiei edificate pe respectivul teren şi să se dispună înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului-teren.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1837, art. 1846, art. 1850, art. 1860 şi art. 1890 şi urm. C. civ.

În data de 27 septembrie 2017, reclamanţii au precizat cadrul procesual pasiv, arătând că înţeleg să se judece cu pârâţii F., G., Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, dacă se va constata ca fiind vacante succesiunile nedezbătute şi dacă se va constata că pârâta nu se va mai află în viaţă, statul fiind cel care culege, potrivit legii, succesiunile vacante.

Prin sentinţa nr. 5580 din 25 mai 2018, Judecătoria Sector 2 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, cauza fiind înregistrată la data de 22 iunie 2018, sub nr. x/2018.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 899 din 05 august 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, ca neîntemeiată. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, F., G., prin curator şi H.. A respins cererea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General. A constatat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului în suprafaţă de 225 mp, situat în Bucureşti, Intr. Andronache nr. 18, aşa cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert I., pe care l-a omologat, ca efect al uzucapiunii. A constatat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra construcţiei edificate pe acest teren, aşa cum este prezentată în cadrul "Releveu Corp C1" redactat la scara 1:100 al raportului de expertiză efectuat de expert I., pe care l-a omologat, ca efect al accesiunii imobiliare. A luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie prin decizia nr. 1640A din 19 noiembrie 2021, prin care s-au respins, ca nefondate, atât apelul principal formulat împotriva sentinţei tribunalului de către pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, cât şi apelul incident, declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva aceleiaşi hotărâri, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi F., H. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor – Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti. S-a respins cererea apelanţilor-reclamanţi de obligare a apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1218 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, ca nefondată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs principal pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi recurs incident reclamanţii A. şi B..

Prin recursul principal, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a criticat decizia instanţei de apel pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerând că aceasta a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 58/1974, art. 36 din Legea nr. 18/1991, art. 4 din Legea nr. 213/1998, precum şi art. 492 C. civ. şi Decizia RIL nr. 13/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A arătat că instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei faptul că autorul reclamanţilor a intrat în posesia terenului în urma achiziţionării, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.09.1978, a construcţiei aflate pe acest teren de la numiţii E. şi C., cu ocazia încheierii actului menţionat, terenul aferent construcţiei de 217 mp trecând în proprietatea statului în conformitate cu art. 30 din Legea nr. 58/1974, prin Decizia Consiliului Popular al sectorului 2 al municipiului Bucureşti, ulterior dobândirii construcţiei, reclamanţilor fiindu-le atribuită, în folosinţă, o suprafaţă de 100 mp teren.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut în considerente aspectul că, deşi formal reclamanţilor li s-a atribuit în folosinţă doar suprafaţa arătată, de 100 mp, în realitate aceştia au stăpânit, sub nume de proprietar, întreaga suprafaţă aferentă construcţiei pe care au dobândit-o, aceasta fiind corespunzător îngrădită, fără ca limitele de hotar să fi suferit modificări în decursul timpului, fapt rezultând din rolul fiscal, unde sunt înregistraţi începând cu data de 5 octombrie 1978.

Totodată, curtea de apel a considerat nefondate criticile din motivele proprii de apel, care vizează legitimarea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti, deşi se consemnează, fără echivoc, faptul incontestabil că, prin decizia autorităţii locale nr. 824/03.10.1978, emisă în temeiul Legii nr. 58/1974, terenul în litigiu a intrat în proprietatea statului, acesta fiind actul translativ de proprietate, neinvalidat într-o procedură judiciară, pe care în mod corect l-ar fi avut în vedere instanţa de fond.

În acest sens, instanţa de apel are în vedere că prescripţia achizitivă este definită ca fiind modul de dobândire a proprietăţii ca urmare a posesiei exercitate asupra bunului în temeiul şi în condiţiile prevăzute de lege (art. 1837 C. civ.), drept consecinţă calitate procesuală pasivă având ultimul proprietar care a deţinut în patrimoniul său, cu acte de proprietate valabile, dreptul de proprietate, având în vedere şi principiul potrivit căruia nimeni nu poate transmite un drept pe care nu îl are în patrimoniu şi pe cale de consecinţă, nici nu îl poate pierde prin efectul prescripţiei achizitive.

Nu în ultimul rând, instanţa de apel a avut în vedere, la pronunţarea hotărârii, art. 36 din Legea nr. 18/1996, potrivit căruia terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor, care se aflau la data intrării în vigoare a legii în administrarea primăriilor, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau municipiilor, text care în opinia instanţei ar fi incident în cauză.

În ceea ce priveşte critica din apelul Municipiului Bucureşti, privind incidenţa Deciziei nr. 13/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, pe capătul de cerere care vizează accesiunea imobiliară, cu privire la construcţia existentă pe teren, instanţa de apel a consemnat că această construcţie ar fi fost edificată prin extinderea şi recompartimentarea celei iniţiale, în intervalul 1983-1986 şi că, în raport cu data edificării construcţiei, lipsa autorizaţiei de construire nu reprezintă un impediment pentru acţiunea în constatare promovată în acord cu art. 492 C. civ.

Recurentul a susţinut astfel că, din simpla lecturare a considerentelor deciziei, se poate observa aspectul incontestabil al aplicării greşite a normelor de drept material prevăzute de C. civ. (art. 1837 şi urm.) pe capătul de cerere privind uzucapiunea, art. 492 şi urm. C. civ., privind accesiunea imobiliară, mai mult instanţa de apel interpretând aceste norme într-o manieră contradictorie, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, recurentul a arătat că, deşi se consemnează fără echivoc şi în mod corect în decizia recurată că prescripţia achizitivă este definită ca fiind modul originar de dobândire a proprietăţii ca urmare a posesiei exercitate asupra bunului în termenul şi condiţiile prevăzute de lege (art. 1837 C. civ.), iar calitate procesuală pasivă are ultimul proprietar care a deţinut în patrimoniul său, cu acte de proprietate valabile, dreptul de proprietate, se apreciază, în mod greşit, că Municipiul Bucureşti ar avea calitate procesuală pasivă, aceasta fiind contradictorie considerentelor potrivit cărora terenul aferent construcţiei a trecut în proprietatea statului sau celor conform cărora, prin decizia autorităţii locale, terenul a intrat în proprietatea statului, respectiva decizie administrativă fiind actul translativ de proprietate.

Potrivit recurentului, în mod concret, dacă se admite fără niciun dubiu faptul că terenul în litigiu a trecut în proprietatea statului începând cu anul 1978, calitatea de proprietar nediligent şi neglijent o are acesta şi nu Municipiul Bucureşti, cum greşit a apreciat curtea de apel, prin interpretarea şi aplicarea greşită a art. 30 din Legea nr. 58/1974 şi art. 36 din Legea nr. 18/1991.

În ceea ce priveşte soluţia apelului pe criticile pârâtului privind accesiunea imobiliară, ce vizează corpul de construcţie C1, recurentul a susţinut că este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 492 C. civ. şi a Deciziei RIL nr. 13/2019.

În opinia recurentului, dacă cu privire la respectiva construcţie (dobândită în anul 1978) au fost autorizate de Consiliul popular al sectorului 2 al municipiului Bucureşti, în anul 1982, anumite lucrări de reparaţie, extindere şi recompartimentare a imobilului nu puteau avea loc în intervalul 1983-1986, cum greşit a reţinut instanţa de apel, iar eventualele lucrări neautorizate trebuiau să fie probate cu înscrisuri în acest sens, fiind incidente dispoziţiile obligatorii ale Deciziei RIL nr. 13/2019.

Prin recursul incident, reclamanţii A. şi B. au solicitat ca, prin admiterea acestuia, să se constate că au calitate procesuală pasivă intimaţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, sens în care au solicitat menţinerea, ca legală şi temeinică, a hotărârii fondului asupra acestui aspect, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, precum şi pârâtele H. şi F..

Au solicitat, astfel, a se constata că toate persoanele chemate în judecată au calitate procesuală pasivă, hotărârea judecătorească de constatare a dobândirii dreptului de proprietate, pe calea uzucapiunii şi accesiunii imobiliare, urmând a fi pronunţată şi în contradictoriu cu aceştia, pentru opozabilitate.

Recurenţii au solicitat a se avea în vedere dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 58/1974, arătând că prin decizia nr. 824/03.10.1978 a fost trecută suprafaţa de 100 mp în folosinţa cumpărătorului J., pe toată durata existentei construcţiilor, ca urmare a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1978 şi a aplicării acestor prevederi legale, iar prin procesul-verbal din 26 octombrie 1978 a fost atribuită în folosinţa autorului lor suprafaţa de teren de 100 mp.

Potrivit recurenţilor, din coroborarea înscrisurilor prezentate mai sus rezultă că, urmare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1978, autorul lor, J., împreună cu soţia, au devenit proprietari doar asupra imobilului construcţie, nu şi asupra suprafeţei de teren, fosta proprietate a vânzătorilor C. şi E.. Terenul aferent construcţiei cumpărate a trecut în proprietatea statului la momentul încheierii contractului, fiind ulterior primit de recurenţi, cu titlu de lot în folosinţă.

Deşi în contractul de vânzare-cumpărare se menţionează o suprafaţă de 217 mp care a trecut în proprietatea statului, decizia de atribuire în folosinţa vizează doar suprafaţa de 100 mp, iar, în fapt, autorul lor şi recurenţii au avut în folosinţa întreaga suprafaţă de teren, aşa cum a fost ea arătată în raportul de expertiză topo efectuat în cauză.

În continuare, recurenţii au făcut trimitere la relaţiile furnizate de Serviciul Evidenţa Patrimoniu la 10 decembrie 2019, la nivelul anului 1986, potrivit cărora reclamanţii figurează înscrişi cu un imobil cu adresa poştală Intrarea 7 noiembrie (actuala Intrarea Andronache), cu teren în suprafaţa de 215 mp, din care 71 mp construcţie, categoria de folosinţă "curţi, construcţii", iar potrivit aceleiaşi adrese, între anii 1992-1994 sunt înscrişi J. şi B. cu teren în suprafaţa de 100 mp în folosinţă.

Din cuprinsul istoricului de rol fiscal aflat la dosarul cauzei, imobilul, teren şi construcţie, situat în Intrarea Andronache nr. 18, a aparţinut vânzătorilor, C. şi soţului său D., iar după decesul acestuia din urmă, a aparţinut fiului lor, E., rezultând ca aceştia figurau, anterior anului 1978, cu teren intravilan în suprafaţă de 217 mp şi o casă de locuit în Aleea 7 noiembrie, vechea denumire a străzii.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din anul 1978, deşi autorul recurenţilor-reclamanţi a înţeles să cumpere şi a achitat integral preţul aferent pentru imobilul teren şi construcţii, vânzătorii C. şi E. au vândut autorului lor casa de locuit, ce se afla pe suprafaţa de 217 mp, terenul trecând în proprietatea statului, conform Legii nr. 58/1974 şi în folosinţa reclamanţilor. Din terenul trecut în proprietatea statului, recurenţii au primit, cu titlu de lot în folosinţă, suprafaţa de 100 mp prin decizia mai sus arătată, însă, în fapt, au folosit în mod neîntrerupt toata suprafaţa de 217 mp.

Făcând trimitere şi la raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză de expertul I., precum şi la declaraţiile de martori, recurenţii au arătat că, în mod temeinic şi legal, instanţele fondului au constatat că, încă din anul 1978, au stăpânit în realitate suprafaţa de 217 mp, în mod neîntrerupt şi sub nume de proprietari.

Din actele dosarului rezultă că nu s-au formulat cereri de reconstituire/constituire a dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 şi nici vânzătorii sau moştenitorii acestora nu au formulat astfel de cereri.

Având în vedere că terenul în litigiu se află în intravilan, iar fostul proprietar (vânzătorii reclamanţilor) "a lăsat posteritate", rezultă că terenul nu se afla la dispoziţia comisiei locale de fond funciar.

Recurenţii au susţinut că trebuie, în acest context, observate şi prevederile art. 18 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 18/1991, text care nu mai face distincţie intre terenurile extravilane şi cele intravilane.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, în acest context, terenul nu mai poate fi atribuit altor persoane în temeiul Legii nr. 18/1991, chiar dacă acesta ar fi fost la dispoziţia comisiei locale, cu privire la acest teren încheiindu-se procedura de reconstituire, mai ales că ultimul moment în care acesta putea fi solicitat în proprietate a fost cel aferent Legii nr. 247/2005.

Pentru considerentele arătate, au apreciat că terenul în litigiu se află, în prezent, de drept, în proprietatea privată a Municipiului Bucureşti şi astfel, acest pârât, are calitate procesuală pasivă în acţiunea privind dobândirea dreptului de proprietate, ca efect al uzucapiunii, iar, în acest sens, în mod corect, instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată prin întâmpinare, soluţie menţinută, în mod temeinic şi de instanţa de apel.

Recurenţii-reclamanţi au înţeles a se prevala şi de art. 1847 C. civ., ale cărui condiţii le îndeplinesc.

Au precizat că, la data perfectării actului de vânzare-cumpărare nr. x/1978, data la care a început sa curgă termenul de prescripţie achizitivă, imobilul-teren se afla în proprietatea statului, aspect faţă de care, împreună cu probatoriul administrat, justifică şi calitatea procesuală pasivă a Statului Român.

Au solicitat să se constate că această chestiune au supus-o controlului de legalitate şi de temeinicie, atât în faza procesuală a fondului, cât şi în faza apelului, înţelegând a o reinvoca în recurs.

Au mai reiterat, în justificarea căii de atac, aspectul potrivit căruia nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au avut în vedere şi argumentele reclamanţilor în declararea apelului incident şi au prezentat în extras considerentele deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a pronunţat asupra sesizării privind dezlegarea unei chestiuni de drept cu privire la calitatea procesuală pasivă în cauzele având ca obiect uzucapiune.

Strict raportat la constatările făcute de instanţa supremă în analiza sa, raportat la practica neunitară a instanţelor de judecată în materie, pentru opozabilitatea şi faţă de aceşti pârâţi, au solicitat să se constate că şi pârâtele H. şi F. au calitate procesuală pasivă.

Astfel, prin actul autentic de vânzare-cumpărare nr. x/1947, soţii D. şi C. au cumpărat imobilul, ce face obiectul prezentei cauze, de la numiţii K. şi L. (actul fiind depus la dosarul cauzei). În data de 08 februarie 1978, urmare a decesului lui D., s-a eliberat certificatul de moştenitor nr. x/1978, conform căruia moştenitori sunt E., în calitate de fiu şi C., în calitate de soţie supravieţuitoare.

Urmare a decesului soţiei supravieţuitoare, C., nu s-a dezbătut succesiunea după aceasta, însă este de notorietate că avea un singur fiu, pe E., aşa cum rezultă şi din cuprinsul actelor aflate la dosarul fiscal.

Urmare a decesului lui E., s-a emis certificatul de moştenitor nr. x/19.10.1995 potrivit căruia moştenitori sunt H., în calitate de soţie supravieţuitoare şi F., în calitate de fiică, renunţător fiind G..

Dată fiind practica neunitară, recurenţii au opinat că persoanele fizice H. şi F., fiind succesoarele ultimilor proprietari cu act autentic, anterior preluării imobilului de către stat prin efectul Legii nr. 58/1974, trebuie să stea în judecată, în cadrul procesual pasiv în prezenta speţă, pentru opozabilitate.

Faţă de considerentele prezentate, raportat la probatoriul administrat în cauză, recurenţii au solicitat, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., să se constatate că au calitate procesuală pasivă persoanele indicate, admiterea recursului incident, schimbarea, în parte, a sentinţei şi a deciziei, în sensul respingerii excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a persoanelor fizice, să se admită acţiunea şi în contradictoriu cu aceştia, constatându-se că toate persoanele chemate în judecată au calitate procesuală pasivă, iar hotărârea judecătorească de constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, Intrarea (Aleea) Andronache nr. 18, pe calea uzucapiunii şi accesiunii imobiliare, trebuie să fie pronunţată şi în contradictoriu cu aceste persoane, pentru opozabilitate.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea la recursul principal, recurenţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului pârâtului, ca nefondat şi menţinerea, ca fiind legale şi temeinice, a sentinţei şi deciziei pronunţate în cauză, cu obligarea Municipiului Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

Pe cale de excepţie, au invocat excepţia tardivităţii declarării căii de atac, excepţia netimbrării şi excepţia nulităţii recursului.

Referitor la excepţia nulităţii au solicitat a se constata că recurentul Municipiul Bucureşti, prin motive, evocă situaţia de fapt şi nu aduce critici de legalitate hotărârilor atacate, toate apărările neîncadrându-se în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, au arătat că, în esenţă, recurentul-pârât critică atât decizia, cât şi sentinţa, apreciind că sunt încălcate normele de drept material, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv Legea nr. 58/1974, art. 36 din Legea 18/1991, art. 492 C. civ., Legea nr. 213/1998, Decizia RIL nr. 13/2019, or aceste critici vizează strict situaţia de fapt, nefiind aduse critici de nelegalitate.

De altfel, potrivit recurenţilor-reclamanţi, dacă se vor raporta susţinerile recurentului-pârât Municipiul Bucureşti la actele dosarului, se va constata că, din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză, suprafaţa desfăşurată a construcţiilor, existente la imobil, se regăseşte pe tot conturul terenului în suprafaţă totală de 225 mp, suprafaţa totală construită la sol este de 125 mp pentru C1 şi de 19 mp pentru C2, respectiv reiese o suprafaţă construită mai mare de 100 mp, suprafaţă indicată în decizia nr. 824/1978, aceasta ca un aspect incontestabil asupra stăpânirii, în fapt, a întregii suprafeţe de teren.

Au concluzionat că, studiind actele dosarului, nu poate reieşi decât că primele instanţe au reţinut în mod corect situaţia de fapt.

Cu privire la argumentul potrivit căruia actul administrativ, decizia nr. 824/1978, este translativ de proprietate, dar nu a fost validat printr-o procedură judiciară, în opinia intimaţilor, această susţinere nu poate fi una justificativă a împrejurării că Municipiul Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă.

Au mai solicitat ca, în prealabil soluţionării pe fondul recursului, să se analizeze dacă motivele invocate de pârât au fost invocate şi pe calea apelului, respectiv dacă au fost supuse de către acesta şi analizei instanţei de fond, sens în care au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de Municipiul Bucureşti.

Recurentul-pârât nu a formulat întâmpinare faţă de recursul incident şi nici răspuns la întâmpinarea recurenţilor-reclamanţi.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, care nu au formulat puncte de vedere, iar prin încheierea din 02 noiembrie 2022 completul de filtru a respins excepţiile de tardivitate, de netimbrare şi de nulitate, invocate prin întâmpinarea formulată de către reclamanţi la recursul pârâtului, iar în privinţa excepţiei inadmisibilităţii, s-a menţionat că instanţa se va pronunţa dacă motivele au fost formulate omisso medio la data soluţionării recursului principal.

Prin încheierea anterior menţionată a fost admis în principiu recursul, fiind fixat termen de judecată în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia, la data de 1 martie 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursurile formulate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. Asupra recursului principal, formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General

- Cu titlu prealabil, date fiind limitele stabilite prin încheierea din 02 noiembrie 2022, referitoare la admiterea în principiu a recursului principal, prin care s-a reţinut neîncadrarea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în motivul de recurs invocat, din moment ce nu a fost arătat modul în care dispoziţiile legale la care a făcut trimitere (art. 492 şi urm. C. civ., respectiv art. 1837 şi urm. C. civ.) au fost aplicate greşit de către instanţa de apel, Înalta Curte îşi va limita analiza recursului principal exclusiv la criticile întemeiate, de către recurentul-pârât, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte invocarea omisso medio a acestui aspect, aşa cum s-a susţinut prin întâmpinarea intimaţilor-reclamanţi, cu consecinţa pretinsă, a nulităţii recursului, nu se verifică.

În speţă, criticile formulate de către recurentul-pârât prin cererea de recurs au fost invocate anterior în faţa instanţei de apel, fiind cercetate de către aceasta, motiv pentru care, în cauză, au fost respectate dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În esenţă, în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut interpretarea într-o manieră contradictorie a dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974, art. 36 din Legea nr. 18/1991, art. 4 din Legea nr. 213/1998, precum şi art. 492 C. civ. şi a Deciziei RIL nr. 13/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A susţinut, astfel, recurentul-pârât că, deşi se consemnează că prescripţia achizitivă este definită ca fiind modul originar de dobândire a proprietăţii, ca urmare a posesiei exercitate asupra bunului în termenul şi condiţiile prevăzute de lege (art. 1837 C. civ.), iar calitate procesuală pasivă are ultimul proprietar care a deţinut în patrimoniul său, cu acte de proprietate valabile, dreptul de proprietate, se apreciază, în mod greşit, că Municipiul Bucureşti ar avea calitate procesuală pasivă, această apreciere fiind contradictorie considerentelor potrivit cărora terenul aferent construcţiei a trecut în proprietatea statului sau celor conform cărora prin decizia autorităţii locale terenul a intrat în proprietatea statului, respectiva decizie administrativă fiind actul translativ de proprietate.

În conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere şi atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În acest cadru, Înalta Curte constată că decizia recurată nu conţine o motivare contradictorie, faţă de de situaţia de fapt reţinută de instanţele fondului şi de considerentele care, raportat la elementele pricinii, au justificat soluţia adoptată.

Astfel, s-a reţinut că, prin Decizia nr. 824/03.07.1978 emisă de Consiliul Popular al Sectorului 2 al Municipiului Bucureşti, s-a decis ca începând cu data de 07.09.1978 terenul, în suprafaţă de 217 mp, situat în str. x 7 noiembrie nr. 18, sector 2 să treacă în proprietatea statului şi să fie transmis în administrarea ICRAL Colentina, din aceeaşi dată fiind dat în folosinţă dobânditorului construcţiei, pe durata existenţei acesteia, terenul în suprafaţă de 100 mp, fără a se identifica, însă, această suprafaţă de teren.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/07.09.1978, numiţii Ana şi E. au vândut numitului J. construcţia proprietatea lor, situată în Bucureşti, Aleea 7 noiembrie nr. 18, în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare menţionându-se că terenul aferent construcţiei, în suprafaţă de 217 mp, trece în patrimoniul statului, conform Legii nr. 58/1974.

Potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 s-au statuat următoarele: "terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26."

În acest context, motivarea instanţei de apel, care, în acelaşi timp, face trimitere atât la necesitatea existenţei unor "acte de proprietate valabile" ale ultimului proprietar care a deţinut în patrimoniul său bunul, pentru a avea calitate procesuală pasivă într-un litigiu având ca obiect uzucapiune, cât şi la legitimarea procesuală pasivă a recurentului-pârât, nu poate fi privită ca fiind contradictorie.

Criticile formulate de către recurentul-pârât privitoare la existenţa unei motivări contradictorii a deciziei recurate, prin aceea ca recurentul-pârât nu a avut calitatea de parte în niciun act translativ având ca obiect bunul în litigiu, sunt făcute cu ignorarea faptului că acesta a revenit de drept în patrimoniul său, în temeiul prevederilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel, raportându-se la situaţia de fapt conturată în cauză, a motivat într-o manieră clară şi concisă faptul că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului începând cu anul 1978, dar şi faptul că recurentul-pârât are calitate procesuală pasivă în cauză, aspecte care, contrar susţinerilor acestuia nu sunt de natură a se exclude reciproc, din moment ce aceste considerente au avut în vedere situaţia în timp a bunului în litigiu, în perioade diferite.

Dată fiind această situaţie, cum sub aspectul regimului juridic al imobilului obiect al uzucapiunii se observă că acesta a intrat în patrimoniul recurentului-pârât, în temeiul dispoziţiilor art. 36 din Legea 18/1991, fiind dobândit de la Statul Român, care la rândul său a dobândit bunul, în temeiul Legii nr. 58/1974, de la foştii proprietari, persoane fizice, C. şi E., considerentele deciziei recurate nu se contrazic, ci, dimpotrivă, converg în relevarea situaţiei juridice a bunului din perspectiva istoricului dreptului de proprietate asupra acestuia şi raportat la acest aspect, în justificarea reţinerii calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât.

În acest context, se cuvine a se menţiona că nici critica recurentului-pârât privitoare la interpretarea, într-o manieră contradictorie, a dispoziţiilor Legii nr. 58/1974, a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 18/1991 şi a art. 4 din Legea nr. 213/1998 nu poate fi primită.

Astfel, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a demonstrat o situaţie contrară celor reţinute pe parcursul litigiului de instanţele fondului, în legătură cu natura juridică a imobilului în litigiu, de bun aflat în domeniul privat al Municipiului Bucureşti, acesta nefiind declarat, conform legii, de utilitate publică şi aparţinând domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale.

Ca atare, instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect prevederile art. 4 din Legea nr. 213/1998 şi art. 36 din Legea nr. 18/1991, din moment ce imobilul nu face parte dintre bunurile aparţinând domeniului public al statului ori unităţilor administrativ-teritoriale, nefiind enumerat printre bunurile prevăzute în anexa nr. 4 a Codului Administrativ adoptat prin O.G. nr. 57/2019 şi nefiind depus la dosar vreun înscris care să ateste apartenenţa acestuia la domeniul public.

În concluzie, soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât, validată de instanţa de prim control judiciar, nu este rezultatul unei interpretări contradictorii a dispoziţiilor legale incidente.

- Referitor la criticile privitoare la interpretarea, într-o manieră contradictorie de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 492 C. civ. şi a Deciziei RIL nr. 13/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora.

În prealabil analizării acestor critici, se impune precizarea că argumentele recurentului-pârât privitoare la faptul că anumite lucrări de reparaţie, extindere şi recompartimentare a imobilului nu puteau avea loc în intervalul 1983-1986, contrar celor reţinute de instanţa de apel, vizează netemeinicia hotărârii recurate, iar, din perspectiva art. 488 C. proc. civ., o astfel de analiză excede recursului, care reglementează cazuri de casare a deciziei atacate numai atunci când se invocă motive de nelegalitate.

De aceea, pe situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, elementele factuale ale pricinii vizează edificarea lucrărilor de construcţie în perioada 1983-1986.

Astfel fiind, instanţa de apel a aplicat în mod corect prevederile art. 492 C. civ., în raport cu statuările obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din cadrul Deciziei RIL nr. 13/2019, atunci când a apreciat că, în speţă, nu era necesară obţinerea unei autorizaţii de construire pentru a se putea promova acţiunea reclamanţilor, din moment ce lucrările de construire au fost realizate anterior datei de 01 august 2011, data intrării în vigoare a Legii nr. 453/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor.

Totodată, dispoziţiile art. 492 C. civ. nu se referă la accesiunea imobiliară artificială doar ca mod de dobândire a proprietăţii, ci au şi valenţa de a dispensa pe proprietarul terenului de dovada proprietăţii asupra construcţiei, în baza unei prezumţii de proprietate, aplicare a principiului superficies solo cedit, potrivit căruia lucrul principal este terenul şi prin accesiune, proprietarul terenului devine şi proprietarul construcţiei.

Pentru aceleaşi motive se impun a fi respinse şi criticile recurentului-pârât privitoare la necesitatea probării cu înscrisuri a respectivelor lucrări de construire.

Faţă de aceste considerente, criticile formulate în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate şi Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General.

2. Asupra recursului incident, formulat de reclamanţii A. şi B.

Recurenţii-reclamanţi au criticat decizia din apel prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând greşita aplicare a normelor de drept material de către instanţa de apel în motivarea menţinerii soluţiei primei instanţe, de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor F., H. şi a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor şi înlăturarea criticilor formulate pe calea apelului de către reclamanţi.

În esenţă, recurenţii-reclamanţi au criticat decizia recurată, arătând că, în cauză, au calitate procesuală pasivă atât pârâtele F. şi H., în calitate de succesoare ale vânzătorilor E. şi C., din cadrul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1978, cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, având în vedere că imobilul-teren, ce face obiectul litigiului, a trecut în proprietatea acestuia în temeiul Legii nr. 58/1974, pârâţii fiind chemaţi în judecată în scop de opozabilitate.

Au mai precizat şi că termenul de prescripţie achizitivă, cu privire la imobilul în litigiu, a început să curgă de la chiar data perfectării contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1978, moment la care proprietar al imobilului era statul, aspect care justifică şi calitatea procesuală pasivă a acestuia, chiar dacă imobilul se află în prezent, de drept, în proprietatea recurentului-pârât, în temeiul prevederilor art. 36 din Legea nr. 18/1991.

Cu titlu prealabil examinării recursului incident, date fiind concluziile formulate în cadrul raportului din 11 august 2022, precum şi menţiunile din cuprinsul încheierii din 02 noiembrie 2022, privitoare la aspectul încadrării criticilor formulate în cuprinsul recursului incident în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în cauză, nu se susţine aspectul inadmisibilităţii recursului incident, întrucât criticile formulate se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind criticată aplicarea greşită a prevederilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 în înlăturarea argumentelor privitoare la greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, de către prima instanţă.

Criticile recurenţilor-reclamanţi au, însă, caracter nefondat.

Astfel, în mod corect, în raport cu art. 36 din Legea nr. 18/1991, coroborat cu art. 21 din Legea nr. 215/2001, s-a constatat că nu poate fi reţinută calitatea de proprietar a intimatului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Potrivit art. 36 C. proc. civ.: "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii."

Or, la momentul promovării acţiunii ce formează obiectul prezentei cauze, 11 iulie 2017, singura persoană care justifica un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu era pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, care deţinea bunul în conformitate cu prevederile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, acestuia revenindu-i, în speţă, calitatea procesuală pasivă.

Este lipsit de relevanţă juridică aspectul că bunul în litigiu a fost iniţial dobândit de către stat, în temeiul Legii nr. 58/1974, aspect necontestat în cauză, cât timp bunul nu se mai găsea în patrimoniul acestuia la momentul formulării acţiunii din prezenta cauză.

Prin urmare, din moment ce autorii pârâtelor F. şi H. au transferat dreptul de proprietate asupra construcţiei, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1978, terenul trecând în proprietatea statului, în temeiul Legii nr. 58/1974, iar, la rândul său, statul nu mai justifica drepturi în legătură cu imobilul în litigiu încă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991 (20.02.1991), în mod corect s-a stabilit de către instanţa de apel că hotărârile judecătoreşti pronunţate în prezenta cauză, nici nu îi beneficiază şi nici nu îi pot vătăma pe aceşti pârâţi, din moment ce aceştia nu sunt expuşi riscului pierderii dreptului de proprietate, ca efect al admiterii acţiunii reclamanţilor.

De asemenea, se constată că susţinerile recurenţilor-reclamanţi sunt neîntemeiate şi prin aceea că normele procesuale civile nu stabilesc posibilitatea atragerii în proces a unor părţi care nu justifică un drept în contradictoriu cu reclamantul din respectiva cauză, doar pentru a se asigura un efect de opozabilitate al hotărârii judecătoreşti în raport cu acestea.

În aceste condiţii, instanţa de apel a procedat corect, inclusiv, în aplicarea prevederilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., când a statuat că acestea nu reprezintă un temei juridic pentru a putea reţine calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză a pârâtelor F., H. şi a pârâtului Statului Român, prin Ministerul Finanţelor.

Referirea la dezlegările din Decizia RIL nr. 4/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru a justifica legitimarea procesuală pasivă a pârâtelor F. şi H., este lipsită de pertinenţă, din moment ce dezlegările obligatorii date prin aceasta vizează exclusiv problema de drept a neîntreruperii posesiei şi prin aceasta, a termenului de prescripţie achizitivă asupra terenurilor care au intrat, în regimul politic trecut, sub incidenţa Legilor nr. 58 şi nr. 59/1974 şi în legătură cu care s-a reţinut caracterul privat al acestor bunuri, iar nu aspecte privitoare la posibilitatea atragerii în proces, în scop de opozabilitate, a foştilor proprietari ai acelor bunuri.

Faţă de cele anterior redate, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat şi recursul declarat de reclamanţii A. şi B..

Pentru toate aceste considerente, criticile formulate de către recurentul-pârât şi de către recurenţii-reclamanţi au fost găsite nefondate, urmând să fie respinse recursurile declarate în cauză şi menţinută, ca legală, decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi recursul incident declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1640 A din 19 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 martie 2023.