Compensation for unjust preventive detention following case closure due to excluded evidence: application of Article 539 CPC via Constitutional Court interpretation.

Şedinţa publică din data de 1 martie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia I civilă la data de 03 decembrie 2020, sub nr. x/2020 şi precizată ulterior, în 31 martie 2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a privării de libertate a acestuia în perioada 14 martie 2011 – 14 aprilie 2011.

În drept, au fost invocate prevederile art. 5 par. l şi 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 52 alin. (3) din Constituţia României, precum şi dispoziţiile art. 538 şi art. 541 C. proc. pen.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia inadmisibilităţii, iar în subsidiar respingerea cererii, ca neîntemeiată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Maramureş

Prin sentinţa nr. 719 din 01 iulie 2021, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a respins excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi a inadmisibilităţii cererii, invocate prin întâmpinare; a admis în parte acţiunea; a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 1000 euro reprezentând daune morale şi a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 1000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia nr. 148 din 30 martie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtului împotriva sentinţei şi ca tardiv, apelul reclamantului.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, arătând că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 9 alin. (5), raportat la art. 539 C. proc. pen., în sensul că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 9 C. proc. pen., iar nu cele ale art. 539 C. proc. pen.

În acest sens, recurentul arată că art. 5 paragraful 5 al Convenţiei Europene, art. 9 şi art. 539 C. proc. pen. reglementează dreptul la reparaţie derivând din detenţia nelegală.

Instanţa de apel a apreciat că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen. şi că se impune ca acestea să fie aplicate în spiritul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 ignorând faptul că potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie: "Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstitutionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept."

În speţă, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. şi-au încetat efectele juridice întrucât de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 136/2021 Parlamentul nu a pus în acord prevederile anterior menţionate cu Constituţia.

Pe de altă parte, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare: "În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare".

Or, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat ca fiind neconstituţionale doar dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu şi prevederile art. 9 alin. (5) din Partea generală a aceluiaşi cod, ce au un conţinut identic, în consecinţă acestea din urmă îsi produc efectele juridice în continuare, instanţele de judecată fiind ţinute să analizeze cererile care vizează acordarea de despăgubiri pentru un eventual prejudiciu material şi/sau moral în raport de condiţiile impuse de această normă.

Dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., constatate ca fiind neconstituţionale, aveau un caracter special, întrucât vizau repararea prejudiciilor cauzate în urma luării unor măsuri privative nelegale de libertate, în timp ce dispoziţiile art. 9 C. proc. pen. reprezintă norma generală în materie, cu corespondent în art. 5 din Convenţie.

În consecinţă, câtă vreme norma specială, particulară, şi-a încetat efectele juridice ca urmare a declarării ei ca neconstituţională, cauza trebuia analizată din perspectiva normei generale şi anume art. 9 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte reţinerea şi arestarea reclamantului pe o perioadă de 30 de zile, recurentul a arătat că aceasta s-a făcut în mod legal şi temeinic, ulterior clasarea cauzei datorându-se unei situaţii care nu exista la momentul la care a fost dispusă măsura arestării.

Deciziile Curţii Constituţionale au aplicabilitate doar pentru viitor, iar textul legal existent până la acel moment şi care nu a fost supus examenului de constituţionalitate, este prezumat ca fiind legal.

Astfel, dispoziţiile la care procurorul şi ulterior instanţa de judecată s-au raportat la luarea măsurii reţinerii şi arestării erau în vigoare, erau prezumate ca fiind constituţionale şi îşi produceau pe deplin efectele.

Pe cale de consecinţă, prin raportare la anul 2010, măsura arestării preventive a fost legală şi temeinică, ea fiind supusă controlului jurisdicţional, care a confirmat decizia primei instanţe, chiar dacă ulterior intervenţia Curţii Constituţionale a condus la excluderea probelor, pe baza cărora s-a întemeiat măsura arestării preventive.

Mai mult decât atât, aşa cum a reţinut chiar şi instanţa de fond, reclamantul a recunoscut comiterea faptei în faţa organelor de cercetare penală şi a instanţei care a dispus arestarea sa preventivă.

Soluţia de clasare, faţă de reclamant, pronunţată în data de 06 mai 2020 în dosarul penal nr. x/2020 nu a avut la bază motivaţia absenţei vinovăţiei acestuia, generată de inexistenţa faptei ori de neimplicarea lui în niciun fel în comiterea faptelor care i s-au reţinut în sarcină odată cu începerea urmăririi penale faţă de el, în data de 19 ianuarie 2011, ci imposibilitatea de a mai determina eventuala trimitere a sa în judecată, în condiţiile în care procurorul a fost nevoit să excludă de la dosar o parte importantă a probatoriului, din care rezulta participaţia reclamantului la comiterea infracţiunilor respective, anume procesele-verbale de redare a convorbirilor şi comunicărilor telefonice interceptate în baza autorizaţiilor emise de judecătorul competent, dar al căror suport tehnic a fost asigurat de către S.R.I. la acea dată (excludere care a operat în baza Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 51/2016, nr. 91/2018 şi nr. 22/2018, precum şi în lumina soluţiilor pronunţate, în acest sens, de instanţele de judecată ulterior acestor decizii).

În data la care procurorul a dispus reţinerea pentru 24 de ore a intimatului-reclamant, 14 martie 2011, erau avute în vedere probe şi mijloace de probă care rezultau inclusiv prin coroborarea cu activităţile interceptate autorizat la acea dată.

Tot în baza acestora, judecătorul de la instanţa competentă - Tribunalul Maramureş a apreciat drept întemeiată propunerea procurorului de emitere a unor mandate de arestare preventivă pentru 29 de zile faţă de A. şi alte persoane cercetate în dosar.

Odată cu modificarea opticii de interpretare a unor probe şi mijloace de probă obţinute cu ajutorul suportului tehnic oferit de S.R.I., optică promovată de către Curtea Constituţională, în sensul celor menţionate anterior, nu a mai fost posibilă realizarea unei coroborări exacte şi complete a întregului material probator administrat faţă de reclamantul din prezenta cauză, motiv pentru care (în aprecierea insuficienţei probelor rămase după înlăturarea convorbirilor şi comunicărilor interceptate autorizat la data comiterii faptelor şi materializate în procese-verbale) s-a adoptat în data de 06 mai 2020 soluţia de clasare.

Nu în ultimul rând, contrar celor reţinute de instanţa de apel în hotărârea atacată, că ulterior eliberării sale din arest preventiv reclamantul a devenit o persoană retrasă şi necomunicativă, măsura afectându-i întreaga familie, precum şi imaginea sa în comunitatea locală, recurentul apreciază că acesta nu a suferit un prejudiciu moral prin luarea măsurii arestării preventive pentru o lună, câtă vreme o astfel de consecinţă nu a fost adusă niciodată în discuţie în perioada celor aproape 10 ani, cât a trecut de la luarea măsurii respective, iar, pe de altă parte, eventualele prejudicii psihice şi emoţionale trebuiau dovedite neechivoc de reclamant în baza unor examene de specialitate medico-legală, care să clarifice cu exactitate şi certitudine relaţia de cauzalitate dintre măsura preventivă şi deteriorarea ulterioară a stării sale psihice ori emoţionale din această eventuală cauză.

În ceea ce priveşte respingerea, ca nefondate, a criticilor din apel referitoare la greşita obligare a pârâtului la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă, recurentul apreciază că instanţa de apel nu a pronunţat o soluţie corectă.

Chiar dacă reclamantul a depus la dosar dovada existenţei şi a cuantumului cheltuielilor de judecată pretinse, conform dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.: "instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei".

Cheltuielile se acordă numai în măsura în care au fost dovedite. Cu toate acestea, chiar în prezenţa unor înscrisuri doveditoare, instanţa are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptăţită şi să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluţia pronunţată, precum şi de obiectul şi complexitatea cauzei.

Este de observat că instanţa de apel a apreciat că suma de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, este rezonabilă, fără să aibă în vedere faptul că această sumă nu se justifică în raport de numărul de termene din fond şi de complexitatea cauzei, având în vedere că au fost acordate 4 termene de judecată, din care 3 termene au fost solicitate pentru administrarea probei testimoniale.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. În ceea ce priveşte criticile din memoriul de recurs constând în aplicarea greşită a normelor de drept material, fundamentate de recurentul-pârât pe prevederile cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.:

Cu titlu prealabil, sub aspectul împrejurărilor esenţiale în prezentul proces, astfel cum au fost acestea stabilite prin hotărârile celor două instanţe de fond, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin încheierea penală nr. 185 din 15 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/2011 a fost admisă propunerea de arestare preventivă formulată de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Maramureş, reclamantul A., aflat la momentul pronunţării în stare de reţinere, ca efect al ordonanţei din 14 martie 2011 din dosarul nr. x/2011, fiind arestat preventiv pentru 29 zile, mandatul de arestare fiind emis de către instanţă pentru perioada 15 martie 2011 – 12 aprilie 2011 inclusiv.

Recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii penale nr. 185 din 15 martie 2011 a fost respins de către Curtea de Apel Cluj prin încheierea penală nr. 440/R din 28 martie 2011.

Prin ordonanţa din 06 mai 2020, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Maramureş a clasat cauza penală faţă de reclamant, rezultând din cuprinsul acesteia că interceptările convorbirilor telefonice ale acestuia din perioada 03 februarie 2011 - 04 martie 2011 şi 05 martie 2011 – 03 aprilie 2011, realizate cu concursul S.R.I., raportat la Deciziile Curţii Constituţionale nr. 51/2016, 91/2018 şi 22/2018 au fost înlăturate din cauză prin ordonanţa din 20 aprilie 2020, fiind excluse ca probe, astfel încât sesizările I.T.P.F. Sighetu Marmaţiei şi ale I.P.J. Maramureş, care au determinat formarea dosarului penal, nu au mai putut fi coroborate în mod indubitabil cu alte probe, nerezultând dincolo de orice îndoială implicarea şi participarea efectivă la comiterea faptelor.

Clasarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 314 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., art. 315 coroborat cu art. 16 alin. (1), respectiv art. 367 alin. (1) – (2), coroborate cu art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Prin actualul demers judiciar, intimatul-reclamant a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând daune morale pentru despăgubiri cauzate prin prejudiciul moral suferit ca urmare a privării de libertate din perioada 14 martie 2011 – 14 aprilie 2011, fiind invocate, în drept, prevederile art. 5 par. l şi 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 52 alin. (3) din Constituţia României, precum şi dispoziţiile art. 538 şi art. 541 C. proc. pen.

Problema de drept pe care Înalta Curte este chemată să o examineze, în concret, vizează legalitatea deciziei recurate, din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept material în cauză, fiind susţinut faptul că intimatul-reclamant nu are dreptul de a solicita daune morale în circumstanţele date, precum şi faptul că acesta nu a dovedit prejudiciul moral suferit, ca urmare a arestării sale preventive în anul 2011.

1.1. Privitor la critica recurentului-pârât constând în greşita aplicare, în cauză, de către instanţa de apel a prevederilor art. 539 C. proc. pen.:

Prin această critică, recurentul-pârât susţine că, în cauză, ar fi incidente, de fapt, prevederile art. 9 alin. (5) C. proc. pen. din moment ce prevederile art. 539 C. proc. pen., în legătură cu care a fost pronunţată Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, şi-ar fi încetat aplicabilitatea, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, ca urmare a nepunerii lor în acord cu dispoziţiile Constituţiei, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestei critici a recurentului-pârât.

În cauză, în mod corect s-a stabilit de către instanţa de apel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., în vederea acordării de daune morale pentru arestarea preventivă a intimatului-reclamant, în raport de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021.

Se observă că, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat că: "soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională."

Drept urmare, ulterior publicării Deciziei nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. vor fi aplicabile doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de Curtea Constituţională în legătură cu acest text de lege, în sensul că această prevedere legală recunoaşte dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare.

A considera contrariul ar însemna o încălcare a prevederilor art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care stabilesc forţa juridică obligatorie a deciziilor Curţii Constituţionale, care, potrivit dezlegărilor date prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 414/2010, priveşte atât dispozitivul deciziilor, cât şi considerentele pe care se sprijină acesta.

Mai mult, Înalta Curte constată şi că unul dintre temeiurile de drept, pe care intimatul-reclamant şi-a întemeiat acţiunea, este reprezentat, printre altele, de prevederile art. 5 par. l şi 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temei de drept în privinţa căruia, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, s-a reţinut că acesta reprezintă un standard minim de protecţie, statele membre fiind îndreptăţite să ofere, prin legislaţia internă, o protecţie sporită a libertăţilor individuale (paragraful 31 din Decizia nr. 136/2021).

Astfel, s-a reţinut că art. 5 paragraful 5 din Convenţie creează un drept direct la reparaţii, cu condiţia ca instanţele naţionale sau cea europeană să constate că solicitantul a fost privat de libertatea sa, contrar art. 5 par. 1-4 din Convenţie (paragraful 24 din Decizia nr. 136/2021).

În acest sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut şi că recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 paragraful 5 din Convenţie, ci a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, dispoziţii care oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare. Astfel, se concluzionează că odată oferit acest standard, în privinţa acestuia devin aplicabile garanţiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 paragraful 5 din Convenţie (paragraful 47 din Decizia nr. 136/2021).

De asemenea, în mod legal s-a reţinut de către instanţa de apel că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., din moment ce acest text legal nu a reprezentat cauza juridică a cererii intimatului-reclamant.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, în speţă sunt incidente textele de lege menţionate anterior, iar nu dispoziţiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., întrucât, pe de o parte, intimatul-reclamant nu şi-a întemeiat acţiunea pe aceste prevederi şi nu s-a prevalat de acestea în cursul judecăţii în primă instanţă şi pe de altă parte, aceste dispoziţii legale nu puteau constitui, în sine, temei juridic al pretenţiilor afirmate, întrucât sediul materiei se regăseşte în dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., cu accepţiunea dată acestora conform deciziei instanţei de contencios constituţional.

1.2. Privitor la critica recurentului-pârât constând în lipsa dreptului la despăgubire, în condiţiile în care privarea de liberate a intimatului-reclamant nu a avut un caracter nelegal:

În esenţă, recurentul-reclamant invocă faptul că privarea de libertate a intimatului-reclamant s-a făcut în mod legal şi temeinic, clasarea datorându-se unei situaţii intervenite ulterior momentului arestării acestuia.

Critica recurentului-pârât este nefondată, întrucât nu ia în considerare dezlegările obligatorii date prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1/2023, privitoare la dreptul la repararea prejudiciului moral suferit şi în cazul unei arestări "injuste/nedrepte", nu doar în cazul unei arestări nelegale.

În speţă, în mod corect s-a stabilit de către instanţa de apel faptul că, raportat la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, acţiunea intimatului-reclamant nu era condiţionată de stabilirea, în prealabil, a caracterului nelegal al arestării preventive, ori de dovedirea existenţei unei veritabile erori judiciare, în condiţiile prescrise de art. 538 C. proc. pen.

În analiza acestui motiv de recurs, Înalta Curte consideră că se impun câteva precizări, cu caracter de principiu, cu privire la cadrul juridic aplicabil acţiunii din prezenta cauză:

În raport cu art. 539 C. proc. pen. (forma în vigoare la data cererii de chemare în judecată): "(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei."

Acest text normativ reglementează dreptul persoanei la repararea pagubei în cazul unei privări nelegale de libertate, dispuse în cursul procesului penal, condiţionarea legii vizând în mod exclusiv caracterul nelegal al privării de libertate, în cursul procesului penal, independent de soluţia pronunţată pe fondul acuzaţiei în materie penală şi de temeiul acesteia.

Prin Decizia nr. 136 din 03 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021, obligatorie, Curtea Constituţională a statuat, însă, că soluţia legislativă conţinută de art. 539 C. proc. pen. este neconstituţională în măsura în care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.

Aspectul de neconstituţionalitate, cu privire la care a fost sesizată Curtea Constituţională a vizat tocmai existenţa unei măsuri privative de libertate care îndeplineşte cerinţele de legalitate cuprinse în C. proc. pen. şi art. 5 par. 1 lit. c) din Convenţie, fiind, aşadar, dispusă potrivit legii, dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluţii de respingere pe fond a acuzaţiei în materie penală formulate.

Or, pe acest aspect, Curtea Constituţională statuează, prin considerente decizorii, în sensul că:

"38. Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzaţiei, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie reclamă un necesar drept la despăgubire.

Fiind privată de libertate în considerarea acuzaţiei aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzaţiei are ca efect reţinerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situaţia relevată indică acelaşi grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzaţiei în materie penală, acuzaţie care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeaşi măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertăţii individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzaţiei). Faptul că privarea de libertate se dovedeşte a fi injustă şi nedreaptă de abia la sfârşitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă şi nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei şi că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptăţită."

Pentru a decide în acest sens, Curtea Constituţională a considerat că, din moment ce şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate, în conformitate cu prevederile art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie, orice condiţionare a dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate, limitează în mod nejustificat sfera de aplicare a acestor texte constituţionale (paragraful 44 din Decizia nr. 136/2021).

S-a concluzionat de către instanţa de contencios constituţional că privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluţionat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen. atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, ca temei de drept pentru repararea prejudiciului suferit prin măsura privativă de libertate, ipoteză în care valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva ordonanţă de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare, după caz (paragrafele 45 şi 54 din Decizia nr. 136/2021).

Ulterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 03 martie 2021, citată anterior, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 16 ianuarie 2023 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, au fost statuate următoarele dezlegări, cu caracter obligatoriu:"În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate.

În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.."

Pentru a hotărî în acest sens, Înalta Curte a avut în vedere problema de drept privitoare la condiţiile în care art. 539 C. proc. pen. conferă dreptul la despăgubiri şi în ipoteza unei privări nedrepte de libertate, adică atunci când procesul în care persoana a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate legale s-a finalizat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.

Considerentele decizorii ale deciziei Înaltei Curţi au în vedere faptul că, urmare a pronunţării Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., astfel cum a fost sancţionat prin decizia menţionată, a dobândit o aplicare previzibilă şi unitară (paragraful 47 din Decizia nr. 1/2023).

În continuare, se are în vedere că soluţiile de clasare sau de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzaţiei penale şi ca urmare a acestui fapt, al reţinerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (paragrafele 50 şi 51 din Decizia nr. 1/2023).

Concluzionează Înalta Curte, în decizia amintită, că soluţia din cuprinsul Deciziei RIL nr. 15/2017, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării nelegale, respectiv din cuprinsul Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, privitoare la dreptul la despăgubiri în ipoteza arestării injuste, ca efect al unei hotărâri de achitare, în cazurile reglementate la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., converg în interpretarea şi aplicarea, pe laturi diferite, a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. (paragraful 53 din Decizia nr. 1/2023).

Având în vedere precizările anterioare, cu privire la cadrul juridic aplicabil, se constată că, prin critica recurentului-pârât, se ignoră dezlegările obligatorii, date prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, ale cărei efecte au fost interpretate, de asemenea, cu valoare obligatorie, conform Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1/2023, anterior citate, cu privire la dreptul la despăgubiri al unei persoane care a suferit o arestare injustă.

Dat fiind faptul că faţă de intimatul-reclamant s-a dispus măsura clasării, întemeiată pe prevederilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., ulterior arestării sale preventive, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile de solicitare de despăgubiri, pentru prejudiciul astfel suferit, ca urmare a arestării injuste, fără a mai prezenta relevanţă aspectul că, faţă de intimatul-reclamant, ar mai fi existat alte probe, care, însă, nu au fost în măsură să determine o eventuală trimitere în judecată a acestuia.

1.3. Privitor la critica recurentului-pârât în sensul că intimatul-reclamant nu ar fi suferit, în realitate, un prejudiciu prin arestarea sa preventivă:

În esenţă, recurentul-pârât invocă faptul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că intimatul-reclamant ar fi suferit un prejudiciu, din moment ce consecinţele negative invocate de către acesta nu au fost aduse în discuţie timp de 10 ani, precum şi faptul că intimatul-reclamant nu a făcut dovada prejudiciului suferit pe baza unor examene de specialitate medico-legală, care să demonstreze legătura de cauzalitate dintre măsura arestării preventive şi deteriorarea ulterioară a stării sale psihice ori emoţionale.

Înalta Curte reţine că cerinţa prejudiciului moral produs intimatului-reclamant a fost corect evaluată de instanţa de apel, pornind de la accepţiunea legală a acestei noţiuni şi ţinând cont de specificul probator al daunelor morale.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, daunele morale trebuie temeinic justificate, iar nu dovedite, în sensul cerut pentru ipoteza daunelor materiale, având în vedere că ele presupun lezarea unor valori fără conţinut economic, astfel încât existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare şi cu respectarea principiului proporţionalităţii, a daunelor reale şi efective produse reclamantului.

Referitor la neaducerea în discuţie, de către intimatul-reclamant, a consecinţelor negative ale arestării injuste, timp de 10 ani, se constată că acest aspect nu este de natură să înlăture dreptul la despăgubiri faţă de cadrul normativ menţionat anterior, consecinţele fiind doar pe planul cuantificării acestora, constituindu-se într-un element de evaluare care a contribuit ca atare la determinarea întinderii prejudiciului moral.

2. În ceea ce priveşte criticile din memoriul de recurs vizând greşita obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1000 RON, prin prisma dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind caracterul disproporţionat al acestora:

Prin critica formulată, recurentul-pârât susţine că, în mod greşit, a respins instanţa de apel criticile acestuia referitoare la greşita obligare de către prima instanţă a acestuia la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în condiţiile în care, deşi intimatul-reclamant a depus la dosar dovada existenţei şi a cuantumului cheltuielilor de judecată pretinse, în cauză nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., fără să aibă în vedere faptul ca această sumă nu se justifică în raport cu numărul redus de termene de judecată şi cu complexitatea cauzei.

Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor de judecată, în contextul expus de recurentul-pârât, presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii care a câştigat procesul, o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, chestiuni ce vizează temeinicia deciziei atacate, a cărei examinare, însă, nu poate forma obiectul controlului de legalitate în recurs.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent sa judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 181 din 05 martie 2020, în conformitate cu care: "proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.."

Faţă de cele anterior redate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 148 din 30 martie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 1 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.