Admissibility of unconstitutionality exception to bar on cassation for land registry rectification actions under Art. 483(2) and Art. 94(1)(h) CPC.

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei:

Prin încheierea de şedinţă din 11 ianuarie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, în temeiul art. 29 alin. (5) raportat la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. cu referire la art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ., în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 din Constituţia României, formulată de petentul A..

2. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs petentul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 20 ianuarie 2023, sub nr. x/2019/a1, fiind repartizată computerizat în mod aleatoriu, spre competentă soluţionare, completului nr. 2, care, prin rezoluţia din 25 ianuarie 2023, a stabilit termen de judecată la data de 07 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

3. Motivele de recurs:

Recurentul-petent a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii, cu consecinţa admiterii cererii şi sesizarea Curţii Constituţionale.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că, în mod greşit, cu încălcarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, instanţa a considerat ca fiind inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

În această privinţă, a apreciat că, în speţă, sunt întrunite condiţiile cumulative pentru sesizarea Curţii Constituţionale, respectiv: excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de către una dintre părţi, conform art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată; dispoziţia legală criticată este în vigoare, menţionând că prevederile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. înlătură calea de atac a recursului în cauzele prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ. dispoziţia legală criticată are legătură cu soluţionarea pricinii, dat fiind faptul că pârâţii-intimaţi au invocat excepţia de inadmisibilitate a căii de atac.

Cu toate acestea, în mod greşit, curtea de apel a apreciat inutilă sesizarea Curţii Constituţionale invocând dispoziţiile art. 33 alin. (2) coroborat cu cele ale art. 31 alin. (5) din Legea nr. 7/1996 ce se referă la calea de atac a plângerii formulate împotriva încheierii de carte funciară, însă trimiterea din art. 33 alin. (2) este făcută în sensul că încheierea registratorului de carte funciară, prin care se aduce la îndeplinire o dispoziţie de rectificare (conţinută de o hotărâre judecătorească ori de un act autentic), este supusă căi de atac a plângerii, iar hotărârea judecătoriei asupra plângerii de carte funciară este supusă numai apelului. Or, hotărârea pronunţată într-o acţiune în rectificare nu este supusă nici dispoziţiilor art. 33 alin. (2) şi nici a celor ale art. 31 alin. (5) din Legea nr. 7/1996, republicată.

O altă condiţie prevăzută pentru sesizarea Curţii Constituţionale este aceea ca dispoziţia legală criticată să nu fi fost declarată neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, context în care a reliefat că decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a avut efect asupra dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. exclusiv în ceea ce priveşte "alte cereri evaluabile în bani" (pct. 32-34 din motivarea deciziei).

A susţinut că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. a fost invocată şi motivată în sensul în care se interpretează că acţiunea în rectificare a înscrierilor de carte funciară s-ar încadra în categoria acţiunilor prevăzute de dispoziţiile art. 94 pct. 1. lit. h) C. proc. civ., lipsind astfel părţile de accesul la o instanţă de recurs care să verifice corecta aplicare a legii de către instanţele de fond.

A apreciat că dispoziţiile criticate sunt contrare art. 16 alin. (1) şi art. 21 din Constituţie, iar prin raportare la soluţia conţinută de Decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, este vădit discriminatoriu ca într-o cauză cu obiect evaluabil în bani, de competenţa judecătoriei, decizia tribunalului să fie supusă căii de atac a recursului, iar în cazul unei acţiuni în rectificare a înscrierilor în cartea funciară să nu fie deschisă această cale de atac.

4. Apărările formulate în cauză:

Intimaţii nu au depus întâmpinare.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, referitor la calea de atac reglementată de art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în considerentele de la paragrafele 21 şi 22 din Decizia nr. 321 din 9 mai 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 20 iulie 2017), Curtea Constituţională a reţinut următoarele:

"21. [...] este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privinţa hotărârilor judecătoreşti prin care se respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Prin urmare, acest recurs este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală. [...] dat fiind faptul că textul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este aplicabil atât în materie procesual civilă, cât şi penală, acesta îşi menţine natura juridică de cale de atac specială ce nu poate fi calificată în funcţie de reglementările proprii procedurii penale sau civile. De aceea, această cale de atac cu o fizionomie juridică proprie nu poate fi considerată nici recurs în sensul propriu al termenului prevăzut de C. proc. civ. sau penală şi nici apel, contestaţie sau plângere în sensul C. proc. pen... Mai mult, Curtea reţine că aceeaşi cale de atac nu poate purta denumiri diferite în funcţie procedura civilă sau penală în care intervine.

22. În sensul celor de mai sus, Curtea constată că obiectul recursului este acela al verificării aprecierii instanţei ierarhic inferioare cu privire la soluţia pe care aceasta a adoptat-o de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992. Cu alte cuvinte, se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma acestor condiţii."

Valorificând argumentele instanţei de contencios constituţional, Înalta Curte reţine că recursul reglementat de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este o cale de atac cu fizionomie proprie în cadrul căreia nu este impusă respectarea cerinţei specifice recursului în materie civilă de a conţine şi de a dezvolta motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În cadrul căii de atac prevăzute de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, instanţa verifică, sub toate aspectele, legalitatea soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate reglementate de alin. (1) - (3) ale aceluiaşi articol, calea de atac nefiind limitată la motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia".

Analiza de conţinut a dispoziţiilor înscrise în art. 29 din Legea nr. 47/1992 relevă împrejurarea că soluţionarea unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cade în sarcina instanţei de judecată în faţa căreia a fost invocată, aceasta fiind competentă să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute expres şi limitativ în art. 29 alin. (1) - (3) din lege şi anume: dacă excepţia priveşte o lege sau o ordonanţă ori dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei, dacă este ridicată de persoanele în drept şi dacă prevederile legale care formează obiectul excepţiei nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

În acest context, Înalta Curte constată că, în mod eronat, Curtea de apel, prin încheierea recurată, a apreciat că nu sunt întrunite toate condiţiile cumulative prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv cea care vizează legătura dintre excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. şi excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimaţi şi reţinută spre soluţionare, pentru considerentele ce vor fi expuse.

Instanţa de judecată a fost învestită în prezenta cauză cu soluţionarea unei cereri având ca obiect rectificare de carte funciară, formulată pe cale principală, pe temeiul art. 908 C. civ., iar împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs reclamantul.

Potrivit art. 24 şi art. 27 din C. proc. civ., dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, hotărârile fiind supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

Reţinând că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 15 iulie 2019, dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma prevăzută de art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, intrată în vigoare în data de 21 decembrie 2018, prevăd că: "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -j3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Astfel, din punctul de vedere al obiectului cererii deduse judecăţii şi raportat la împrejurarea că norma legală contestată – art. 483 alin. (2) C. proc. civ. - vizează calea de atac exercitată, Înalta Curte constată că, în mod eronat, instanţa de recurs a apreciat în sensul neîntrunirii cerinţei înscrise în art. 29 din Legea nr. 47/1992 care vizează legătura dintre excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. şi inadmisibilitatea recursului, invocată pe calea excepţiei.

Pe de altă parte, se reţine că, pentru a se constata neîndeplinirea acestei condiţii, prin încheierea recurată s-a arătat că, în soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii, se vor avea în vedere nu doar dispoziţiile generale, reglementate de art. 483 alin. (2) coroborat cu art. 94 lit. h) C. proc. civ., ci norma specială în materie, prevăzută de art. 33 alin. (2) coroborat cu art. 31 alin. (5) din Legea nr. 7/1996, cu privire la care recurentul nu a formulat critici de neconstituţionalitate. Aşadar, chiar dacă excepţia ar fi admisă cu referire la prevederile legale invocate de recurent, atare soluţie nu ar avea înrâurire asupra soluţiei ce urma a se pronunţa asupra excepţiei inadmisibilităţii, a apreciat instanţa de recurs în cauză.

Faţă de aceste considerente ale încheierii recurate, trebuie observat, în primul rând, că excepţia inadmisibilităţii recursului a fost invocată de către intimaţi prin raportare la dispoziţiile art. 483 alin. (2) coroborate cu art. 94 lit. h) C. proc. civ., iar instanţa de recurs nu a pus în discuţia părţilor un alt temei juridic de inadmisibilitate a recursului.

După cum rezultă din practicaua încheierii recurate, dezbaterile asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale s-au purtat din perspectiva încadrării ori a neîncadrării unei acţiuni având ca obiect rectificare carte funciară în categoria litigiilor prevăzute de art. 94 lit. h) C. proc. civ., caz în care nu ar fi deschisă calea de atac a recursului, potrivit art. 483 alin. (2) din cod, inclusiv a admisibilităţii schimbării în recurs a unei asemenea calificări juridice.

Astfel, intimaţii au susţinut că prin regulatorul de competenţă pronunţat în cauză, reprezentat de sentinţa civilă nr. 20 din 04 iunie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, s-a tranşat cu autoritate de lucru judecat, conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ., asupra competenţei materiale a judecătoriei de soluţionare a acţiunii în rectificarea cărţii funciare, formulate pe cale principală, care sancţionează neexecutarea unei obligaţii de a face, potrivit art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ.

Recurentul a susţinut, dimpotrivă, că instanţa de recurs ar trebui să stabilească încadrarea corectă a litigiului în categoriile prevăzute de art. 94 pct. 1 C. proc. civ., acţiunea de faţă nefiind o simplă acţiune în prestaţii de a face, iar în măsura în care se va reţine incidenţa art. 94 pct. 1 lit. h), să) se admită cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Prin urmare, cerinţa legăturii cu cauza trebuia evaluată în contextul în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, respectiv în raport de prevederile legale pe temeiul cărora a fost invocată excepţia inadmisibilităţii recursului şi asupra cărora instanţa de recurs urma a se pronunţa în soluţionarea excepţiei, în absenţa invocării şi a punerii în discuţia părţilor a unui alt temei al inadmisibilităţii recursului în acţiunile de rectificare a cărţii funciare.

Mai mult decât atât, cerinţa de admisibilitate a sesizării Curţii Constituţionale nu putea fi analizată din perspectiva a înseşi soluţionării excepţiei inadmisibilităţii recursului, în condiţiile în care instanţa nu s-a pronunţat prin aceeaşi încheiere prin care a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, amânând pronunţarea asupra excepţiei inadmisibilităţii căii de atac. Referirea la prevederile Legii nr. 7/1996 a fost făcută doar în motivarea soluţiei de respingere a sesizării Curţii Constituţionale.

Or, prin raportare la împrejurarea că excepţia inadmisibilităţii recursului a fost invocată de către intimaţi pe temeiul art. 483 alin. (2) coroborate cu art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ. şi în condiţiile în care, prin regulatorul de competenţă pronunţat în cauză, competenţa ratione materiae a judecătoriei a fost stabilită pe temeiul art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, şi din această perspectivă, este întrunită cerinţa de admisibilitate a sesizării Curţii Constituţionale privind legătura cu cauza a excepţiei de neconstituţionalitate invocate de către recurentul A..

În al treilea rând, se impune a se sublinia că legătura cu cauza a excepţiei de neconstituţionalitate este asigurată în principal de invocarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., pe temeiul cărora nu este deschis recursul în cauze având ca obiect rectificare carte funciară, independent de eventuala alăturare şi a unei excepţii de neconstituţionalitate a normei ce reglementează competenţa de primă instanţă a judecătoriei în astfel de acţiuni, astfel cum aceasta a fost stabilită de către instanţa de judecată.

În acest sens, se are în vedere, pe de o parte, că tot art. 483 alin. (2) din cod dispune, în teza finală, că "De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Pe de altă parte, reiese din jurisprudenţa Curţii Constituţionale că, atunci când excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată atât pe temeiul normei de drept comun referitoare la hotărârile care nu sunt supuse recursului, cât şi pe temeiul legii speciale care prevede că anumite hotărâri sunt supuse numai apelului (situaţie regăsită în prezenta cauză), excepţia nu a fost socotită ca fiind inadmisibilă în ceea ce priveşte norma de drept comun, ci a fost analizată cu privire la ambele norme, cât timp norma din C. proc. civ. este cea care prevede că nu este deschisă calea de atac a recursului.

Astfel, prin decizia nr. 292 din 4 mai 2017, instanţa de contencios constituţional a arătat următoarele:

"19. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (5) din Legea nr. 7/1996, Curtea constată că acestea reglementează o normă de procedură, legiuitorul consacrând, în materia cererilor de carte funciară, în mod expres, dublul grad de jurisdicţie. Practic, întrucât apelul este o cale devolutivă de atac, persoana în cauză beneficiază de o examinare în fond a cauzei sale atât în faţa judecătoriei, cât şi a tribunalului. Ceea ce, de fapt, îl nemulţumeşte pe autorul excepţiei de neconstituţionalitate este că reglementarea criticată prevede că hotărârea pronunţată de judecătorie poate fi atacată numai cu apel, aspect care are incidenţă în ceea ce priveşte admisibilitatea recursului în această procedură, întrucât art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013 prevede că nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului. Prin urmare, prin efectul art. 31 alin. (5) din Legea nr. 7/1996 şi al art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013, hotărârile judecătoreşti date în apel în materia încheierilor de carte funciară nu sunt supuse recursului, cale extraordinară de atac."

Prin urmare, nu se poate considera, astfel cum s-a apreciat prin încheierea recurată în cauză, că nu este întrunită cerinţa de admisibilitate a legăturii cu cauza doar pentru motivul că partea nu a invocat concomitent neconstituţionalitatea şi a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) coroborat cu art. 31 alin. (5) din Legea nr. 7/1996.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că sunt întrunite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate.

Prin urmare, reţinându-se caracterul fondat al criticilor formulate de către recurentul-petent, sub acest aspect, Înalta Curte constată că încheierea de şedinţă din 11 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, este nelegală, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor înscrise în art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Drept urmare, Înalta Curte va admite recursul declarat, iar în temeiul art. 497 raportat la art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va dispune casarea încheierii atacate şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. cu referire la art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ., în raport de art. 16 alin. (1) şi art. 21 din Constituţia României.

Opinia Înaltei Curţi, exprimată conform cerinţei prevăzute de art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, este în sensul că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. cu referire la art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ. este neîntemeiată, dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate s-a invocat nefiind contrare niciunei prevederi constituţionale invocate de către recurentul-petent.

Acţiunea în rectificare de carte funciară poate fi promovată în cazurile reglementate expres de art. 908 alin. (1) pct. 1-4 C. civ. şi reprezintă instrumentul judiciar prin intermediul căruia se remediază înscrierile greşite privitoare la situaţia juridică a imobilelor înscrise în cartea funciară.

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 908 alin. (3) C. proc. civ., prin acţiunea în rectificare se urmăreşte suplinirea consimţământului titularului dreptului tabular ce urmează să fie rectificat. În mod indirect, pe calea acţiunii în rectificare se asigură protecţia judiciară a drepturilor tabulare.

În mod direct, însă, acţiunea în rectificare sancţionează refuzul titularului dreptului înscris de a-şi da consimţământul la rectificare, adică neexecutarea unei obligaţii de a face, competentă în soluţionarea ei fiind judecătoria, în temeiul art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ.

Încadrarea cererilor având ca obiect rectificarea cărţii funciare în categoria cererilor prevăzute de art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ. produce consecinţe nu numai cu privire la stabilirea competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă în favoarea judecătoriei, ci şi asupra admisibilităţii căii de atac a recursului.

Este de menţionat că textul de lege criticat a mai format obiect al controlului de constituţionalitate, instanţa de contencios constituţional reţinând că în sistemul actualului C. proc. civ., recursul este o cale de atac extraordinară, exercitându-se doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege. De asemenea, recursul este o cale de atac nedevolutivă, nefiind permisă rejudecarea fondului, pe calea recursului realizându-se exclusiv o analiză a legalităţii hotărârii atacate, iar nu şi a temeiniciei acesteia. În acest context, legiuitorul a prevăzut că anumite hotărâri, pronunţate în anumite materii, cum sunt cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, aflate în competenţa de primă instanţă a judecătoriilor, să fie atacate numai cu apel, singura cale de atac devolutivă, potrivit art. 476 C. proc. civ. (decizia nr. 152 din 04 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 10 mai 2021).

Curtea Constituţională a statuat că accesul liber la justiţie, garantat de prevederile art. 21 din legea fundamentală, nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justitiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a leguitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură (decizia nr. 771 din 29 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 19 iunie 2019).

Totodată, s-a apreciat că art. 21 din Constituţie nu precizează in terminis că accesul liber la justiţie implică întotdeauna dreptul de a exercita calea de atac atât a apelului, cât şi a recursului, situaţie în care exercitarea cumulativă a ambelor căi de atac împotriva unei hotărâri nu constituie un criteriu de constituţionalitate (decizia nr. 1122 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 4 noiembrie 2010).

Curtea Constituţională a mai reţinut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabile. Lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în instanţă echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind astfel un drept iluzoriu şi teoretic (decizia nr. 192 din 03 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014).

De asemenea, în mod distinct, Curtea Constituţională a reţinut că legiuitorul, în materia căilor extraordinare de atac, are posibilitatea de a reglementa condiţii de admisibilitate a acestora, care sunt circumscrise materiei în care a fost pronunţată hotărârea (decizia nr. 292 din 04 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 03 august 2017).

În ceea ce priveşte critica referitoare la discriminarea creată prin interzicerea exercitării căii extraordinare a recursului împotriva hotărârii date de instanţa de apel, în cazul în care legea instituie doar calea de atac a apelului împotriva hotărârii de primă instanţă, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea a reţinut că, în vederea asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, la instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut să respecte principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. De aceea, nu este contrară acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (cu titlu exemplificativ, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994).

Respectarea egalităţii în drepturi presupune luarea în considerare a tratamentului pe care legea îl prevede faţă de cei cărora li se aplică în decursul perioadei în care reglementările sale sunt în vigoare, iar nu în raport cu efectele produse prin reglementările legale anterioare. În consecinţă, reglementările juridice succesive pot prezenta în mod firesc diferenţe determinate de condiţiile obiective în care ele au fost adoptate, fără ca aceste diferenţe să aibă semnificaţia unei discriminări (decizia nr. 362 din 2 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 30 august 2016).

Plecând de la aceste considerente, Înalta Curte constată că recurentul-petent a avut acces la judecarea cauzei în primă instanţă, precum şi în apel, beneficiind, aşadar, de o cale de atac, care, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept.

Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României. Aceste dispoziţii duc la concluzia că instanţa nu are posibilitatea de a considera ca admisibilă orice cale de atac promovată, chiar dacă hotărârea atacată ar fi considerată de părţi netemeinică sau nelegală, ci are obligaţia de a analiza căile de atac în limitele şi cu respectarea condiţiilor impuse de lege.

În motivarea criticilor formulate, petentul a făcut trimitere la decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, este neconstituţională.

Sintagma menţionată viza imposibilitatea introducerii căii de atac a recursului în procesele al căror obiect îl constituiau astfel de cereri, iar instanţa de contencios constituţional a constatat că se nesocotesc prevederile art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, întrucât legiuitorul a stabilit un prag valoric prin care nu a asigurat o protecţie egală a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor, generând discriminări între cetăţeni sub aspectul posibilităţii de exercitare a dreptului de a formula o cale de atac în funcţie de valoarea cererii adresate instanţeijudecătoreşti.

Aşadar, s-a constatat existenţa unei discriminări pe criteriul valorii cererii în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, mai exact a acelora care au formulat cereri evaluabile în bani.

Or, în cauza de faţă, excluderea căii de atac a recursului în reglementarea criticată nu operează în considerarea caracterului evaluabil în bani al acţiunii, ci în valorizarea unui criteriu ce ţine de materia în care se instituie regula potrivit căreia hotărârea pronunţată nu este supusă recursului (carte funciară), legiuitorul având o marjă de apreciere în ceea ce priveşte alegerea materiilor exceptate de la această cale de atac, fiind impropriu să se pună problema instituirii unui tratament juridic discriminatoriu prin prisma unor comparaţii între regulile aplicabile unor domenii distincte, cu individualitate proprie, reguli adapte specificului materiei în care sunt edictate.

În concluzie, reţinând că argumentele expuse nu relevă nicio contradicţie între textul de lege criticat şi dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, Înalta Curte apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a art. 483 alin. (2) C. proc. civ. cu referire la art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ. este neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de petentul A. împotriva încheierii din data de 11 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, în dosarul nr. x/2019.

Casează încheierea recurată şi, în consecinţă:

Admite cererea petentului A..

Dispune sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ. cu referire la art. 94 pct. 1 lit. h) C. proc. civ., în raport de art. 16 alin. (1) şi art. 21 din Constituţia României.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2023.