Defamation appeal by public figure against press rejected; pre-tort requirements unmet under ECHR art. 10.

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 8 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. şi C., obligarea acestora, în solidar, la plata daunelor morale reprezentând echivalentul în RON al sumei de 50.000 euro; obligarea pârâtelor, pe cheltuiala proprie, să publice scuze împreună cu necesara corectare a informaţiilor eronate, precum şi hotărârea ce se va pronunţa în prezenta cauză, în ziarul "România Liberă", precum şi pe propriul post de televiziune, în cadrul jurnalelor de ştiri; obligarea pârâtelor la ştergerea articolelor defăimătoare afişate de publicaţiile on-line deţinute (D.) sau afiliate, precum şi de a se abţine de la publicarea altor ştiri sau articole similare.

La termenul de judecată din data de 16 iunie 2020, tribunalul a dispus suspendarea soluţionării cauzei în contradictoriu cu B. cu privire la primul capăt de cerere, dată fiind starea de insolvenţă a acesteia, şi disjungerea capetelor de cerere având un obiect nepatrimonial în contradictoriu cu B. şi a cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu C. în integralitate, formându-se dosarul nr. x/2020.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1673 din 3 noiembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A..

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1616A din data de 15 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1673 din data de 3 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. S.A., prin administrator judiciar Centru S.P.R.L. şi C., în cauza având ca obiect "acţiune în răspundere delictuală".

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1616A din data de 15 noiembrie 2021, pronunţate în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în esenţă, a susţinut că instanţa de apel a analizat într-o manieră lapidară şi contradictorie criticile deduse judecăţii întrucât, deşi, pe de o parte, a stabilit corect coordonatele în care trebuie realizată verificarea jurisdicţională, arătând importanţa necesar a fi acordată dreptului la liberă exprimare, ca principiu de bază al unei societăţi democratice, dar şi exigenţele care însoţesc exerciţiul acestui drept, astfel încât să nu se ajungă la încălcarea drepturilor altor persoane, pe de altă parte, atunci când trece la verificarea punctuală a îndeplinirii acestor condiţii, raportat la datele concrete ale speţei, în vederea stabilirii existenţei sau nu a faptelor ilicite reclamate, fie le nesocoteşte, fie le ignoră din analiză, pentru a trage, în principal, concluzii generale, care nu pot constitui fundament al dezlegării criticilor cu care a fost învestită.

Astfel, instanţa de apel, afirmând importanţa furnizării către publicul larg, prin mass-media a unor informaţii de impact şi de interes general (cum sunt cele referitoare la disputele generate în societatea românească de scrisoarea în discuţie), subliniază, în acelaşi timp, faptul că un asemenea interes nu poate justifica pătrunderea în spaţiul mass-media a unor informaţii neadevărate, care să contureze o imagine falsă cu privire la persoana sa şi, astfel, neconformă realităţii. În acest context, făcând distincţia necesară între fapte şi judecăţi de valoare, instanţa de apel a subliniat în mod corect că materialitatea primelor poate fi dovedită, în timp ce necesitatea de a dovedi elementele de fapt ce au stat la baza unei judecăţi de valoare "este mai puţin stringentă" (cu referire la sintagma folosită în acest sens în jurisprudenţa instanţei europene). Însă, instanţa de apel reţine că "în cazul jurnaliştilor, garanţia oferită de art. 10 este subordonată condiţiei ca respectivul jurnalist să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să furnizeze informaţii exacte şi demne de încredere, cu respectarea deontologiei jurnalistice", câtă vreme adevărurile parţiale nu permit publicului să-şi formeze o părere corectă asupra situaţiilor aduse în atenţie de presă şi conduc, în final, la o percepţie deformată asupra realităţii. Pornind de la aceste repere, corect determinate sub aspect teoretic, instanţa de apel a concluzionat că ar exista, totuşi, o bază factuală pentru informaţiile aduse la cunoştinţa publicului în cadrul emisiunilor, aceasta realizându-se de o manieră "corectă şi completă.

În legătură cu modalitatea în care au fost consemnate afirmaţiile contestate şi evenimentele/faptele menţionate în emisiunile de ştiri incriminate, recurentul a arătat că, deşi a susţinut în apel că aceasta a fost incompletă, denaturată, bazată pe informaţii neadevărate, aptă să deformeze realitatea şi, ca atare, să aibă consecinţe defăimătoare la adresa onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale, aceste aspecte nu şi-au găsit o analiză punctuală în conţinutul considerentelor deciziei din apel, instanţa răspunzând fie prin considerente de ordin general referitoare la stilul jurnalistic şi limbajul folosit în limitele rezonabile ale dozei de exagerare permise, fie identificând o bază factuală în cadrul articolelor, aşa cum a fost ea relevată de jurnalist, fără, însă, a verifica susţinerile părţii care afirmase că informaţia dată publicităţii era falsă şi defăimătoare, ca atare, insuficientă pentru o corectă informare a publicului.

Ca urmare, stabilirea existenţei sau nu a unei fapte ilicite din partea intimaţilor-pârâţi şi, în continuare, a elementelor răspunderii civile delictuale, prin raportare la textele de lege afirmat a fi încălcate, au rămas neelucidate şi, deci, de natură să pună instanţa de recurs în imposibilitatea verificării aplicării corecte a normelor de drept material incidente, în condiţiile în care decizia recurată nu realizează niciun fel de analiză în legătură cu aceste critici pe care le-a relevat.

Deşi, prin cererea de apel a susţinut că intimaţii-pârâţi au dezinformat în mod deliberat opinia publică, făcând trimitere, pentru a da credibilitate afirmaţiilor, la aspecte neadevărate, nesusţinute de nicio bază factuală, intimaţi-pârâţi neindicând în cadrul emisiunilor sursa ştirilor transmise, instanţa de apel nu a analizat aceste susţineri, limitându-se la a face trimitere exclusiv la faptul că judecăţile de valoare nu se probează, fără să verifice afirmaţiile părţii în legătură cu inexistenţa juridică a vreunei condamnări a recurentului-reclamant sau să verifice existenţa bazei factuale în raport de care a fost prezentat ca fiind autorul moral al scrisorii transmise de E., prin intermediul avocatului F..

Pe aceste aspecte punctuale, pe care le-a indicat, instanţa de apel nu a realizat o analiză în concret, limitându-se să constate, în absenţa verificării lor, că informaţiile difuzate au avut la bază constatări ale unor situaţii de fapt preluate de alte surse (fără ca intimaţii-pârâţi să indice aceste alte surse), jurnalele de ştiri incriminate făcând doar o sinteză a unor informaţii apărute în spaţiul public de mai mult timp.

Recurentul a mai susţinut că, deşi a învestit instanţa cu aspecte ce vizează lipsa bunei-credinţe a jurnalistului în relatarea faptelor şi în contextul afirmat de acesta, instanţa de apel nu realizează niciun fel de analiză din această perspectivă. Instanţa de apel nu a analizat nici susţinerile referitoare la faptul că, în mod nereal, s-a susţinut în conţinutul emisiunilor încriminate, calitatea sa de condamnat şi implicarea în transmiterea scrisorii de către E., fără să fie vorba despre o simplă eroare de exprimare, ci despre o dezinformare şi manipulare intenţionate a opiniei publice.

În opinia recurentului, considerentele deciziei recurate au caracter contradictoriu şi nu sprijină soluţia, câtă vreme, mai întâi, afirmă necesitatea ca în exerciţiul dreptului la libera exprimare să se pornească de la existenţa substratului factologic, fără o prezentare trunchiată şi denaturată, tocmai pentru a nu se aduce atingere altor drepturi fundamentale (cum sunt şi cele referitoare la onoare, demnitate şi reputaţie), pentru ca, ulterior, instanţa să nu fie preocupată de analiza punctuală a aspectelor ce îi erau deduse judecăţii şi care tindeau să demonstreze, dimpotrivă, un fundament contrafactual al afirmaţiilor redate în emisiunile de ştiri, ce nu mai corespundeau funcţiei de informare pe care o are şi pe care trebuie să şi-o asume presa.

Această modalitate de abordare a criticilor din apel este cu atât mai defectuoasă cu cât, răspunzând, în cadrul controlului de legalitate pe care îl realiza asupra hotărârii de primă instanţă (şi care viza, de asemenea, motivarea necorespunzătoare), instanţa de apel a constatat, cu referire la dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., că o motivare corespunzătoare presupune pentru instanţele de control judiciar "răspunsul în fapt şi în drept pentru toate motivele de critică formulate de părţi".

Or, aceasta este o exigenţă procedurală căreia instanţa de apel nu i s-a supus, în contextul în care, prin critici punctuale, se arată de ce, în opinia recurentului, nu a existat o bază factuală autentică, ci una întemeiată pe informaţii false, denaturate şi, ca atare, inapte să susţină un demers jurnalistic efectuat cu bună-credinţă, iar aceste critici rămân fără verificarea jurisdicţională a instanţei.

Deşi instanţa de apel constată că, potrivit art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, garanţia oferită de acest text libertăţii de exprimare este una subordonată condiţiei bunei-credinţe, aşa încât trebuie să fie furnizate informaţii exacte, demne de încredere şi cu respectarea deontologiei jurnalistice, în acelaşi timp, nu determină dacă este vorba despre astfel de informaţii, în absenţa analizei susţinerilor pe care le-a formulat, prevalându-se de o altă realitate factuală, indicând elemente concrete care îi susţineau poziţia.

Reţinând de o manieră generică şi nediferenţiată pe aspectele punctuale care i-au fost deduse dezbaterii faptul că intimaţii-pârâţi au preluat şi reprodus informaţii obţinute "din spaţiul public de mai mult timp", ceea ce înseamnă că au avut o bază factuală, instanţa a nesocotit cerinţele unei analize specifice judecăţii în apel, în limitele devoluţiunii fixate prin criticile expres formulate, conform dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate în susţinerea incidenţei motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în mod nelegal instanţa de apel reţinând temeinicia sentinţei din perspectiva dispoziţiilor art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 70 C. civ., privind libertatea de exprimare.

Recurentul a susţinut că, în speţă, sunt incidente prevederile art. 1357 şi 1373 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, şi reglementările audiovizualului cuprinse în art. 30, 32 şi 40 din Decizia nr. 220 din data de 24 februarie 2011 a C.N.A., publicată în Monitorul Oficial nr. 174 din data de 11 martie 2011, pe care le-a invocat prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea de apel, acestea determinând excluderea de la aplicare a libertăţii de exprimare. Chiar dacă instanţa de apel ar fi realizat o analiză a faptelor ilicite prin prisma celor două valori consacrate constituţional şi aflate într-un aparent conflict, respectiv demnitatea persoanei, garantată prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, şi libertatea de exprimare, consacrată prin art. 30 din Constituţie, în mod nelegal a fost reţinută inexistenţa unei atingeri aduse demnităţii, onoarei şi reputaţiei, fiind, astfel, nesocotită îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În opinia recurentului, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ cele patru condiţii ale răspunderii civile delictuale.

Astfel, cu referire la fapta ilicită a intimaţilor-pârâţi, recurentul a susţinut că aceasta constă în prezentarea în cadrul emisiunilor de ştiri din data de 30 august 2018 şi 8 octombrie 2018 a informaţiilor eronate, calomniatoare şi insultătoare la adresa sa, prin raportare la dovezile depuse la dosarul cauzei, complet ignorate de către instanţele de fond. Contrar instanţei de apel, afirmaţiile vătămătoare furnizate publicului în cadrul emisiunilor de ştiri nu au nicio baza factuală, între postura de cercetat penal şi cea de condamnat fiind o distincţie clară, lesne de deosebit de orice ziarist. În aceste condiţii, în mod netemeinic instanţa de apel a reţinut că baza factuală suficientă ar fi fost reprezentată de "constatări ale unor situaţii de fapt preluate din alte surse, care nici măcar nu au fost indicate, şi existenţa lor la data de referinţă a emisiunilor contestate.

Împrejurarea că ar fi persoană publică nu este suficientă pentru a permite intimaţilor-pârâţi diseminarea unor afirmaţii totalmente neadevărate despre persoana sa, aspect, de asemenea, netemeinic reţinut de către instanţa de apel.

Recurentul a mai susţinut că, în mod netemeinic instanţa de apel a reţinut că afirmaţiile făcute în cadrul emisiunilor s-ar încadra în categoria judecăţilor de valoare.

Cu referire la prejudiciu, a arătat că acesta constă în atingerea adusă onoarei, demnităţii şi imaginii sale prin prezentarea sa ca fiind "condamnat", "fugar" şi "interlop" (în cadrul emisiunii din 9 octombrie 2018), pe de-o parte, iar, pe de altă parte, prin prezentarea în emisiunea din 30 august 2018 a faptului că scrisoarea transmisă de E. ar fi rezultatul demersurilor efectuate de numitul F. - în calitate de avocat al său, ceea ce este complet neadevărat.

Prin faptele ilicite ale intimaţilor-pârâţi, constând în prezentarea unor informaţii false privind situaţia sa legală, asocierea numelui său cu aspecte controversate, aflate în dezbatere publică şi considerate ca reprobabile de o anumită parte a populaţiei şi încălcarea dreptului la demnitate, onoare, reputaţie, imagine şi viaţă privată şi de familie, ca urmare a publicării repetate a informaţiilor menţionate mai sus într-o emisiune cu audienţă şi deschisă publicului larg, în mod gratuit şi nelimitat, având o durată de afişare nedeterminată, recurentului i s-a creat un prejudiciu moral care nu poate fi nici contestat şi nici minimalizat. I-au fost afectate grav acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale (onoarea, reputaţia, demnitatea, dreptul la propria imagine, dreptul la viaţă de familie), cauzându-i-se un prejudiciu important.

Efectul periculos şi indirect, în afară de atingerea directă adusă demnităţii, onoarei şi reputaţiei, este reprezentat de influenţarea justiţiei în defavoarea sa.

Legătura de cauzalitate rezultă ex re, din materialitatea faptei ilicite. În acest sens a arătat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce priveşte proba prejudiciului moral şi a legăturii de cauzalitate, considerând că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate.

Sub aspectul vinovăţiei intimaţilor-pârâţi, a arătat că acesta rezultă cel puţin din: lipsa de veridicitate a informaţiilor prezentate; prezentarea unor informaţii false, nedocumentate, cu implicaţii deosebit de grave; împrejurările în care au fost săvârşite faptele ilicite, acestea fiind oferite publicului în contextul cunoaşterii de către intimaţii-pârâţi a faptului că se afla într-o procedură de extrădare, că nu există nicio hotărâre de condamnare; lipsa totală de obiectivitate şi de demers jurnalistic activ în prezentarea pretinselor informaţii; săvârşirea faptelor ilicite de profesionişti, ceea ce este de natură a atrage o gravitate sporită a acestora, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1358 C. civ. urmărirea de către intimaţii-pârâţi a creşterii profitului, a ratingului şi a numărului de vizualizări ale emisiunilor contestate, prin prezentarea către public a unor astfel de ştiri importante, de tip breaking news, modul în care a fost realizată aceasta intenţie fiind însă imoral şi ilegal, prin atingerea adusă drepturilor sale nepatrimoniale.

În privinţa bunei credinţe, a solicitat să se aibă în vedere că, în repetate rânduri, Curtea a considerat că garanţiile oferite jurnalistului de prevederile art. 10 din Convenţie, în privinţa posibilităţii acestuia de a relata probleme de interes general, sunt subsumate obligaţiei de a acţiona cu bună credinţă, bazându-se pe o bază factuală exactă şi furnizând informaţii de încredere şi precise în conformitate cu etica jurnalistică.

În speţă, este o diferenţă fundamentală între a relata că se sustrage de la executarea unei pedepse privative de libertate şi a relata că pe numele său este emis un mandat internaţional în faza de urmărire penală.

Prin urmare, în mod netemeinic instanţa de apel a reţinut că intimaţii-pârâţi ar fi fost de bună-credinţă, contrariul rezultând cu evidenţă din simpla prezentare a unor informaţii factuale neadevărate, fără o minimă verificare a realităţii acestora.

În raport de caracterul specific al faptelor ilicite deduse judecăţii, deşi instanţa de apel stabileşte corect coordonatele în care trebuie să facă verificarea jurisdicţională, în mod netemeinic califică afirmaţiile susţinute de intimaţii-pârâţi în cadrul emisiunilor incriminate ca fiind judecăţi de valoare şi, mai departe, reţine exerciţiul libertăţii de exprimare cu privire la acestea, în condiţiile în care acestea reprezintă simple fapte, faţă de care, lipsa ancorării lor în baze factuale suficiente şi solide atrage răspunderea civilă delictuală a intimaţilor-pârâţi pentru prezentarea cu bună-ştiinţă de afirmaţii neadevărate.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu a fost formulată întâmpinare.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 18 octombrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1616A din data de 15 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 7 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Curtea reţine că, din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Invocând acest caz de casare, în speţă, recurentul susţine că instanţa de apel a analizat într-o manieră lapidară şi contradictorie criticile deduse judecăţii întrucât, deşi a stabilit corect coordonatele în care trebuie realizată verificarea jurisdicţională, arătând importanţa necesar a fi acordată dreptului la liberă exprimare, dar şi exigenţele care însoţesc exerciţiul acestui drept, atunci când trece la verificarea punctuală a îndeplinirii acestor condiţii, raportat la datele concrete ale speţei, în vederea stabilirii existenţei sau nu a faptelor ilicite reclamate, fie le nesocoteşte, fie le ignoră din analiză, trăgând concluzii generale, care nu pot constitui fundament al dezlegării criticilor cu care a fost învestită.

În concret, recurentul consideră că nu au fost analizate criticile punctuale în cadrul cărora a susţinut că intimaţii-pârâţi au dezinformat în mod deliberat opinia publică, prezentând într-o manieră incompletă, denaturată şi aptă să deformeze realitatea evenimentele/faptele menţionate în emisiunile de ştiri incriminate, neindicând sursa ştirilor transmise, instanţa de apel limitându-se la a le răspunde prin considerente de ordin general, referitoare la stilul jurnalistic, şi la a face trimitere, exclusiv, la faptul că judecăţile de valoare nu se probează, fără să verifice afirmaţiile părţii în legătură cu inexistenţa juridică a vreunei condamnări a recurentului-reclamant sau să verifice existenţa bazei factuale în raport de care a fost prezentat ca fiind autorul moral al scrisorii transmise de E., prin intermediul avocatului F..

De asemenea, nu au fost analizate susţinerile ce au vizat lipsa bunei-credinţe a jurnalistului în relatarea faptelor şi în contextul afirmat de acesta, astfel că, stabilirea existenţei sau nu a unei fapte ilicite din partea intimaţilor-pârâţi şi, în continuare, a elementelor răspunderii civile delictuale, au rămas neelucidate, instanţa de recurs fiind pusă în imposibilitatea de a verifica aplicarea corectă a normelor de drept material incidente.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel – determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă – a răspuns criticilor susţinute de reclamant prin motivele de apel, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Instanţa de apel a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe prin prisma condiţiilor specifice acţiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1357 şi urm. din C. civ., menţinând soluţia de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii, după ce a verificat ea însăşi, raportat la criticile formulate de reclamant, întrunirea în cauză a condiţiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, prin raportare la criticile formulate prin motivele de apel.

Pe de altă parte, se constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată. Instanţa de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

Astfel, speţa dedusă judecăţii presupunea soluţionarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului – dreptul reclamantului la viaţă privată în componenta referitoare la demnitate (art. 71 şi alin. (1) şi art. 72 alin. (1) din C. civ., şi art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului) şi, respectiv, dreptul pârâtelor la liberă exprimare (recunoscut şi garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. şi de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerinţe din partea statului, în condiţiile art. 75 din C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Considerând că pârâtele şi-au exercitat dreptul cu rea-credinţă (art. 75 alin. (2) din C. civ.), prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenţie, dispunerea unei măsuri (ingerinţe din partea statului) în dreptul pârâţilor la libertatea de exprimare, anume prin admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituţia răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 1357 şi următoarele din C. civ., situaţie în care era necesară verificarea întrunirii în cauză a condiţiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Reţinând că este învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului la viaţă privată al cărui titular este reclamantul, opus libertăţii de exprimare de care se prevalează pârâtele, instanţa de apel a procedat la analizarea justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, la probele administrate dar şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ.

Astfel, după ce a sintetizat motivele de apel formulate de reclamant, instanţa le-a analizat, pe fiecare în parte, prezentând argumentele de fapt şi de drept pentru care a înlăturat criticile aduse sentinţei primei instanţe.

Cu referire la fapta ilicită imputată pârâtelor, constând în difuzarea repetată, în emisiunile postului de televiziune, a unei informaţii în sensul că finanţatorul scrisorii publicate de E. prin care acesta critica sistemul judiciar din România ar fi reclamantul, precum şi a unei ştiri în sensul că reclamantul a fost condamnat pentru corupţie, instanţa de apel a reţinut, sub un prim aspect că, în cauză, exista un subiect de interes general, însuşi reclamantul recunoscând că scrisoarea în discuţie a creat dispute extinse în societatea românească, cât şi în cea internaţională, având o intensă mediatizare atât în presa naţională, cât şi în cea internaţională, după care, a procedat la calificarea discursului ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă şi la analiza atitudinii subiective a autorului afirmaţiilor denunţate ca fiind denigratoare.

Instanţa de apel a considerat, în acord cu opinia judecătorului fondului, că afirmaţiile făcută la adresa reclamantului au avut o bază factuală suficientă, informaţiile difuzate în cadrul emisiunilor fiind fundamentate pe constatări ale unor situaţii de fapt preluate din alte surse, instanţa apreciind că neindicarea, în cadrul emisiunilor, a sursei informaţiilor nu poate determina angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, fiind doar o chestiune ce ţine de modul în care acestea au înţeles să respecte reglementările şi principiile deontologiei profesionale.

Cu privire la întinderea obligaţiei de probă care îi incumbă autorului declaraţiilor, Curtea a reţinut că, din înregistrările depuse la dosarul cauzei, rezultă că jurnalele de ştiri incriminate fac o sinteză a unor informaţii apărute în spaţiul public de mai mult timp, fiind simple deducţii şi încercându-se elucidarea unui context în care a acţionat o persoană necunoscută până la acel moment pentru preocupările faţă de situaţia din România, rezultând justificarea presei de a elucida modalitatea contractării serviciilor sale, împrejurare faţă de care s-a constatat că discursul jurnalistic nu depăşeşte marja permisă de Convenţie.

Instanţa de apel a considerat că afirmaţiile pârâtelor privind existenţa unei legături între persoanele aflate în raporturi contractuale cu societatea de consultanţă şi care, în acelaşi timp, au afaceri judiciare în ţară, în speţă, cu referire la persoana reclamantului, reprezintă o concluzie a jurnalistului în raport de informaţiile deţinute de acesta, o concluzie la care jurnalistul a ajuns prin efectuarea unui raţionament propriu, care intră în sfera de protecţie a art. 10 din Convenţie.

În ceea ce priveşte difuzarea ştirii în sensul că reclamantul ar fi fost condamnat pentru corupţie, Curtea a constatat, de asemenea, existenţa unei baze factuale suficiente, reprezentată de constatarea unei instanţe britanice, făcută în cursul procedurii de extrădare, că reclamantul a prezentat înscrisuri false cu scopul de a obţine respingerea cererii. S-a apreciat că maniera în care s-a procedat la comunicarea informaţiei nu poate atrage concluzia relei credinţe a jurnalistului căruia nu i se poate cere rigoarea juridică a unui specialist în domeniu.

Rezultă cu evidenţă din cele mai sus reţinute că instanţa de apel a făcut o amplă analiză cu privire la faptele imputate pârâtelor ca fiind de natură a aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului, luând în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei şi răspunzând criticilor formulate de către reclamant, susţinerile în sens contrar formulate de recurent fiind nefondate.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel nu i-a analizat punctual criticile în cadrul cărora a susţinut că informaţiile prezentate în emisiunile de ştiri incriminate au fost incomplete, denaturate, neadevărate, etc., şi nici cele prin care a arătat că intimatele-pârâte au dezinformat în mod deliberat opinia publică, fără a indica sursa ştirilor transmise, recurentul îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de calificarea dată de instanţă discursului, respectiv, ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă, şi faţă de concluzia la care a ajuns instanţa cu privire la existenţa unei baze factuale a afirmaţiilor făcute.

Or, împrejurarea că reclamantul este nemulţumit de concluziile la care a ajuns instanţa de apel, de modul în care aceasta a analizat şi a interpretat situaţia de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte constată că, în continuare, instanţa de apel a analizat şi atitudinea subiectivă a autorului afirmaţiilor denunţate ca denigratoare, în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului său.

În concret, pornind de la statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului în sensul că adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o faptă pretins ilicită săvârşită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, nu a fost răsturnată prezumţia de bună credinţă a jurnalistului în raport de adevărul afirmaţiilor sale, iar, în ceea ce priveşte scopul demersului jurnalistic, a apreciat că acesta a constatat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, pârâtele îndeplinindu-şi îndatorirea de a răspândi informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general.

Chiar dacă, în ceea ce priveşte afirmaţia referitoare la condamnarea reclamantului pentru corupţie, informaţia furnizată a reprezentat o inexactitate juridică, s-a apreciat că ea are la bază faptul incontestabil al constatării de către un magistrat britanic a comiterii unui fals în vederea evitării aducerii la îndeplinire a unei măsuri preventive dispuse în România.

În raport de aceste aspecte, explicit reţinute de instanţa de apel în considerentele deciziei atacate, apar ca fiind nefondate şi susţinerile din cuprinsul motivelor de recurs referitoare la faptul că nu au fost analizate criticile ce vizau lipsa bunei-credinţe a jurnalistului în relatarea faptelor.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a prezentat argumentele care i-au format convingerea şi a indicat cu claritate considerentele pentru care au fost respinse susţinerile apelantului reclamant, analizând în concret fiecare dintre criticile formulate prin motivele de apel.

Deşi recurentul apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipseşte, pentru a justifica, astfel, invocarea cazului de casare reglementa de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., Înalta Curte reaminteşte că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile.

În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că nu există o faptă ilicită, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată. Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, condiţii care, în cauza de faţă, sunt îndeplinite.

În jurisprudenţa CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) şi că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006).

Aşadar, chiar dacă motivarea hotărârii recurate în cauza de faţă nu este deosebit de laborioasă, Înalta Curte constată că aceasta întruneşte exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, deşi susţine existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul acesteia, recurentul nu relevă, în concret, acele considerente care se contrazic sau se exclud reciproc, ci opune, doar, aprecierile instanţei de apel propriilor susţineri formulate în cursul procesului, susţineri care, însă, au fost redate în cuprinsul deciziei de apel şi au fost analizate ca atare. Or, o asemenea comparaţie exclude incidenţa cazului de recurs expres invocat, susţinerea referitoare la existenţa considerentelor contradictorii fiind pur formală.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susţinerile subsumate de reclamant motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză şi nejustificând solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Nici criticile subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

În esenţă, reclamantul a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în mod nelegal instanţa de apel reţinând inexistenţa unei atingeri aduse demnităţii, onoarei şi reputaţiei, respectiv, neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Pretinzând că instanţa de apel a apreciat greşit asupra inexistenţei faptei ilicite, recurentul-reclamant a reiterat situaţia factuală a pricinii, arătând că elementele de fapt şi probele administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanţa de apel la o altă concluzie, respectiv aceea că, în cadrul emisiunilor de ştiri din data de 30 august 2018 şi 8 octombrie 2018, pârâtele au diseminat informaţii eronate, calomniatoare şi insultătoare la adresa sa, informaţii care nu au nicio baza factuală şi care au fost în mod netemeinic încadrate în categoria judecăţilor de valoare, împrejurarea că el, reclamantul, ar fi persoană publică nefiind suficientă pentru a permite intimaţilor-pârâţi un astfel de comportament.

Recurentul consideră că faptele imputate au caracter ilicit, că vinovăţia pârâţilor rezultă din lipsa de veridicitate a informaţiilor prezentate şi lipsa totală de obiectivitate a demersului jurnalistic, că pârâţii au dat dovadă de rea credinţă, fiind întrunite, în acelaşi timp, şi condiţiile referitoare la prejudiciu şi la legătura de cauzalitate existentă între acesta şi fapta ilicită reclamată.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează acţiunea în răspundere civilă delictuală, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a acesteia şi a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care exced cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanţa de apel a identificat şi aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene, pe baza cărora se impunea soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii, şi a ajuns la concluzia corectă că intimatele-pârâte nu au depăşit limitele libertăţii de exprimare, existând o bază factuală rezonabilă care a stat la baza afirmaţiilor şi informaţiilor transmise în spaţiul public de acestea, iar prezumţia de bună credinţă nu a fost răsturnată.

Astfel, sesizând în mod corect particularitatea faptei ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanţa de apel a făcut trimitere şi la dispoziţiile din legea fundamentală (art. 30 Constituţie) şi, de asemenea, la art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, arătând că, deşi este vorba despre o libertate fundamentală, garantată ca atare, în acelaşi timp, ea nu are caracter absolut, ci cunoaşte limitări (respectiv, îndatoriri şi responsabilităţi), în aşa fel încât, prin exerciţiul acestui drept, să nu fie adusă atingere drepturilor şi libertăţilor altor persoane.

Tocmai pentru a stabili dacă şi în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare şi necesitatea respectării, protejării dreptului la viaţa privată (în speţă, la onoare, demnitate şi reputaţie), instanţa de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, pe care le-a aplicat situaţiei de fapt din speţa dedusă judecăţii.

Evaluând probele administrate în cauză, făcând distincţia necesară între imputaţia factuală şi judecăţile de valoare, instanţa de apel a constatat în mod legal că a existat o bază factuală suficientă, ceea ce a impus şi consecinţa atitudinii subiective cu care au acţionat pârâtele, aceea a bunei-credinţe.

Astfel, s-a reţinut că informaţiile difuzate în cadrul emisiunilor au avut la bază constatări ale unor situaţii de fapt preluate din alte surse, împrejurarea că pârâtele nu au indicat, în cadrul emisiunilor, sursa informaţiilor, nefiind de natură a determina angajarea răspunderii civile delictuale a acestora pentru faptele imputate de reclamant, aceasta fiind doar o chestiune ce ţine de modul în care pârâtele au înţeles să respecte reglementările şi principiile deontologiei profesionale.

Şi în ceea ce priveşte difuzarea ştirii în sensul că reclamantul ar fi fost condamnat pentru corupţie Curtea de Apel a reţinut existenţa unei baze factuale suficiente, reprezentată de constatarea unei instanţe britanice, în cursul procedurii de extrădare, că reclamantul a prezentat înscrisuri false cu scopul de a obţine respingerea cererii. Instanţa de apel a apreciat că maniera în care s-a procedat la comunicarea informaţiei nu poate conduce la concluzia relei credinţe a jurnalistului întrucât acestuia nu i se poate cere rigoarea juridică a unui specialist în domeniu.

Or, raportat la elementele de fapt ale pricinii, existenţa unei baze factuale pe care s-au grefat atât judecăţile de valoare (care, prin esenţa lor, nu se pretează la demonstrarea exactităţii conţinutului), cât şi imputarea unor fapte materiale (probate, chiar dacă au în conţinut şi elemente parţiale de inexactitate) este evidentă, concluzia care s-a impus fiind aceea că limitele libertăţii de exprimare nu au fost depăşite, astfel că nu se justifică reţinerea în sarcina pârâtelor a săvârşirii unei fapte ilicite care să impună o ingerinţă în exercitarea dreptului la liberă exprimare.

Din perspectiva criteriului notorietăţii persoanei vizate, cu privire la care recurentul consideră că în mod neîntemeiat a fost reţinut de instanţa de apel, Înalta Curte constată că instanţa de apel a stabilit în mod judicios calitatea de persoană publică a reclamantului, dată fiind expunerea mediatică pe termen lung de care acesta s-a bucurat.

În evaluarea acestui criteriu, curtea de apel a reţinut în hotărârea atacată că reclamantul nu este o persoană particulară necunoscută publicului, ci, dimpotrivă, s-a aflat în atenţia publicului larg, informaţiile despre situaţia sa juridică fiind dezbătute în presă. Interesul presei a fost determinat şi de raporturile de filiaţie şi de afaceri ale reclamantului faţă de defunctul om de afaceri român a cărui situaţie a fost intens mediatizată datorită condamnării sale la o pedeapsă privativă de libertate pentru fapte de corupţie şi declinului afacerilor sale în domeniul asigurărilor, care au avut impact asupra unui număr mare de persoane.

Dată fiind constatarea acestei premise, respectiv calitatea de persoană publică a reclamantului, rezultată din împrejurările obiective mai sus expuse, în mod legal instanţa de apel a reţinut că dreptul de a comunica idei şi informaţii privind probleme de interes public ce vizau persoana recurentului-reclamant trebuie să primească o interpretare mai puţin strictă decât în cazul în care ar privi o persoană de drept privat, necunoscută, care poate pretinde o protecţie mai strictă a dreptului la viaţă privată.

Cum reclamantul este o persoană publică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ţine de activitatea sa este justificat, fiind, aşadar, judicioasă reţinerea din hotărârea recurată a necesităţii unei toleranţe mai mari faţă de mijloacele utilizate de pârâte, sfera restricţiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curţii europene, mai restrânsă, într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerinţă în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situaţii excepţionale.

Cu privire la întinderea obligaţiei de probă care îi incumbă autorului declaraţiilor, Înalta Curte reţine că, prin jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat o importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, iar, potrivit Curţii, existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

Or, tocmai făcând această distincţie între categoria judecăţilor de valoare în care se încadrează exprimarea opiniei unei persoane asupra calităţilor profesionale, morale şi personale ale altuia, şi cea a afirmaţiilor factuale ce exprimă acuzaţii de a fi comis fapte determinate, instanţa europeană a arătat în mod explicit că, în măsura în care o persoană exprimă judecăţi de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verităţii celor afirmate, o astfel de obligaţie fiind imposibilă şi împiedicând persoanele să îşi afirme opinia despre alţii (Cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei).

Cu alte cuvinte, distincţia anterioară este importantă sub aspect probatoriu întrucât, persoanelor care impută altora fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească o minimă bază factuală, pe când dovedirea adevărului unei judecăţi de valoare nu poate fi solicitată, pentru că, în caz contrar, în cea din urmă situaţie, s-ar aduce atingere chiar dreptului la libertatea de opinie – însă, cerinţa ce trebuie verificată în această ipoteză este aceea ca persoana care a făcut afirmaţia să fi acţionat cu bună-credinţă, altfel spus, să existe o minimă bază factuală a afirmaţiilor sale.

În speţă, Curtea de apel, plecând de la distincţia realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului între fapte şi judecăţi de valoare, a reţinut, aşa cum s-a arătat deja, că jurnalele de ştiri incriminate fac o sinteză a unor informaţii apărute în spaţiul public de mai mult timp, fiind simple deducţii şi încercându-se elucidarea unui context în care a acţionat o persoană necunoscută până la acel moment pentru preocupările faţă de situaţia din România, rezultând justificarea presei de a elucida modalitatea contractării serviciilor sale, constatând că discursul jurnalistic nu depăşeşte marja permisă de Convenţie.

În contextul expus, instanţa de apel a considerat că afirmaţiile pârâtelor privind existenţa unei legături între persoanele aflate în raporturi contractuale cu societatea de consultanţă şi care, în acelaşi timp, au afaceri judiciare în ţară, în speţă, cu referire la persoana reclamantului, reprezintă o concluzie a jurnalistului în raport de informaţiile deţinute de acesta, o concluzie la care jurnalistul a ajuns prin efectuarea unui raţionament propriu, care intră în sfera de protecţie a art. 10 din Convenţie, având, deci, o bază factuală, iar, în ceea ce priveşte difuzarea ştirii referitoare la condamnarea pentru corupţie a reclamantului, instanţa de apel a constatat că şi aceasta are o bază factuală suficientă, reprezentată de constatarea unei instanţe britanice, în cursul procedurii de extrădare, că reclamantul a prezentat înscrisuri false cu scopul de a obţine respingerea cererii.

Or, în raport de aceste constatări, în mod corect a concluzionat instanţa de apel că existenţa bazei factuale este suficientă pentru a demonstra o atitudine subiectivă a pârâtelor caracterizată de bună-credinţă – subordonată scopului principal al informării, iar nu al defăimării sau discreditării – ceea ce le plasează pe acestea în afara sferei ilicitului civil şi, în mod corespunzător, exclude răspunderea civilă delictuală.

Recurentul a susţinut că în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel existenţa bazei factuale în condiţiile în care pârâtele nu au indicat sursa informaţiei publicate şi nu au verificat veridicitatea acesteia.

Critica este nefondată. Instanţa de apel a procedat la analiza cauzei şi prin raportare la criteriul de evaluare referitor la sursa de obţinere a informaţiilor, constatând indicarea în mod expres a acesteia de către pârâte ca fiind reprezentată de informaţiile din presa internaţională, fundamentându-şi, deci, concluzia şi pe acest aspect.

Cât priveşte verificarea sursei, mai precis rigurozitatea verificărilor, Înalta Curte reţine că nu întotdeauna, când se fac afirmaţii referitoare la fapte, este necesar să se dovedească adevărul acestora, fiind suficientă menţionarea unor împrejurări care oferă indicii în acest sens, condiţie care în speţă este îndeplinită.

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri în sensul că adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o faptă pretins ilicită săvârşită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic (cauza Colombani şi alţii contra Franţei, hotărârea din 25 iunie 2002, Cumpănă şi Mazăre contra României, hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004, Thoma contra M., hotărârea din 29 martie 2001).

Or, în cauză, aşa cum în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel, nu a fost răsturnată prezumţia de buna credinţă a jurnalistului în raport de adevărul afirmaţiilor sale, iar, în ceea ce priveşte scopul demersului jurnalistic, acesta a constat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, pârâţii îndeplinindu-şi îndatorirea de a răspândi informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general. Deşi a existat o inexactitate a informaţiei, ea nu a fost total lipsită de bază factuală, ceea ce este relevant în abordarea atitudinii subiective.

În raport de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a realizat o verificare judicioasă a criticilor formulate prin cererea de apel, verificare ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat afirmaţiile incriminate, concluzia sa în privinţa lipsei caracterului ilicit al faptei săvârşite de pârâte fiind una dedusă la finalul analizei ce a respectat criteriile specifice utilizate în jurisprudenţă în verificarea limitelor libertăţii de exprimare.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant privind nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva constatării inexistenţei faptei ilicite, condiţie obligatorie pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, astfel că acestea vor fi înlăturate ca neîntemeiate, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nefiind incident.

Având în vedere că, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale se impune întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la fapta ilicită, existenţa prejudiciului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia, constatarea neîntrunirii oricăreia dintre acestea fiind de natură a determina respingerea acţiunii, Înalta Curte urmează a observa că, în raport de concluzia mai sus reţinută cu privire la inexistenţa faptei ilicite, nu se mai impune examinarea celorlalte condiţii, referitoare la vinovăţie, prejudiciu şi legătura de cauzalitate. În condiţiile în care nici instanţele de fond nu au făcut o astfel de analiză, cu atât mai mult ea este inutilă în recurs, neexistând statuări ale instanţelor anterioare, pe aceste aspecte, care să poată verificate de instanţa de control judiciar.

Aşadar, câtă vreme, în speţă, nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că pârâtele beneficiază de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu pot fi obligate la despăgubiri către reclamant, susţinerile în sens contrar subsumate de recurent motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. urmând a fi înlăturate.

În consecinţă, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1616A din 15 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2023.