Invalidity of prior transfer deeds and public domain status precluding vindication via res judicata effect

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea înregistrată la data de 16 februarie 2021 pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă, sub dosar nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Comuna Sânmartin şi Consiliul Local Sânmartin, să se dispună obligarea Comunei Sânmartin şi a Consiliului Local Sânmartin să îi lase în deplină proprietate şi posesie şi să îi predea imobilul înregistrat în CF x Sânmartin în suprafaţă de 16.312 mp cu o valoare de 1.954.440 RON, conform evaluării din 02/30.04.2009 capital social al reclamantei, radierea dreptului înscris în favoarea Comunei Sânmartin asupra imobilului înscris în CF x Sânmartin şi reînscrierea dreptului A. S.R.L. asupra imobilului înscris în CF x Sânmartin.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 555 C. civ. şi art. 44 din Constituţia României.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalului Bihor, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 148/C din 25 iunie 2021, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâţii Comuna Sânmartin şi Consiliul Local Sânmartin.

I.3. Deciziapronunţată de Curtea de ApelOradea, înapel:

Prin decizia civilă nr. 636 A din 13 aprilie 2022, Curtea de Apel Oradea, secţiaI civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. împotriva sentinţei civile nr. 148/C din 25 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Bihor; a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţiiCretaş Ioan şi C. în favoarea apelantei-reclamantă S.C. A. S.R.L.; a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 636A din 13 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de CasaţieşiJustiţie, secţia I civilă, la data de 27 iunie 2022, sub nr. x/2021, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care prin rezoluţia din 30 iunie 2022, a dispus efectuarea procedurilor de comunicare menţionate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului,casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, în referire la istoricul litigiului şi la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că hotărârea atacată încalcă art. 44 din Constituţie, art. 555 şi art. 563 C. civ. privind dreptul de proprietate şi acţiunea în revendicare, precum şi prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În condiţiile în care actul translativ de proprietate - Actul adiţional la Actul constitutiv al S.C. A. S.R.L. autentificat sub nr. x/12.05.2009 de B.N.P. D. - prin care imobilul a intrat în patrimoniul recurentei încă din anul 2009 nu a fost anulat şi nici nu a fost atacat vreodată, nu se poate susţine că nu mai are calitatea de proprietar.

A menţionat că, prin sentinţa nr. 334/2016, Tribunalul Bihor nu a dispus restabilirea unui drept de proprietate în favoarea Comunei Sânmartin, ci doar rectificarea înscrierilor din CFNDF 50701 Sînmartin în sensul radierii dreptului de proprietate al recurentei şi restabilirii situaţiei anterioare, când proprietar al imobilului era S.C. A. S.R.L. pe care l-a adus ca aport în natură în patrimoniul recurentei.

A precizat că S.C. A. S.R.L. a dobândit proprietatea de la Statul Român, în temeiul H.G. nr. 389/1996 privind vânzarea către actualii deţinători a unor spaţii comerciale construite din fondurile statului şi aflate în administrarea consiliilor locale şi a regiilor autonome de interes local, modificată prin H.G. nr. 505/1998.

Prin hotărârea recurată s-a menţionat că efectul pozitiv al sentinţei nr. 334/2016 a Tribunalului Bihor, prin s-a stabilit proprietatea asupra imobilului în favoarea intimatelor Comuna Sânmartin şi Consiliul Local Sânmartin, împiedică punerea în discuţie în noul proces a aspectelor cu privire la care s-a pronunţat deja o instanţă, însă prin respectiva hotărâre nu s-a dispus în sensul stabilirii sau restabilirii unui drept de proprietate în favoarea acestor intimate şi nu s-a anulat actul adiţional la actul constitutiv prin care imobilul a intrat în patrimoniul societăţii recurente.

În acest context, nu prezintă relevanţă buna sau reaua-credinţă la dobândirea proprietăţii faţă de argumentul instanţei de apel, potrivit căruia prin sentinţa menţionată s-a arătat că asociaţii persoane fizice ai recurentei sunt aceiaşi cu cei ai S.C. A. S.R.L., astfel încât aceştia ar fi fost de rea-credinţăşi ar fi urmărit constituirea unui drept de proprietate în frauda intimaţilor.

Instanţa de apel era obligată să verifice dacă este legală intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea Comunei Sânmartin, iar soluţia care se impunea în cauză era aceea a radierii din CF x Sânmartin a dreptului de proprietate al intimatei, cu reînscrierea dreptului recurentei şi obligarea intimatelor săîi lase în deplină proprietate şi posesie şi să îi predea imobilul reprezentând teren în suprafaţă de 16.312 mp, având nr. cad x.

Instanţa de apel a mai făcut referire la faptul că prin sentinţa nr. 334/2016, s-a făcut trimitere la alte hotărâri judecătoreşti prin care s-a stabilit că imobilul face parte din domeniul public, ceea ce ar atrage caracterul inalienabil al imobilului. Or, trebuie ţinut seama de hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care s-a stabilit că imobilul face parte din domeniul privat, fiind anulatăhotărârea de consiliu local prin care s-a dispus trecerea din domeniul privat în domeniul public al Comunei Sînmartin.

Astfel, prin decizia nr. 717/29.05.2002 a Curţii de Apel Oradea, irevocabilă, completată prin încheierea din 23.04.2003 a aceleiaşi instanţe, s-a dispus intabularea dreptului de proprietate privată al Comunei Sânmartin asupra mai multor parcele de teren, inclusiv asupra celei cu nr. top. x.

Apoi, prin decizia nr. 318/2007-R a Curţii de Apel Oradea, s-a dispus schimbarea în totalitate a încheierii nr. 24308 din 18.12.2002 a Judecătoriei Oradea - Biroul de Carte Funciară, respingându-se cererea de intabulare formulată de Consiliul Local al Comunei Sânmartin, prin care se urmărea intabularea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică.

De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 47/CA/99/14.12.1999, rămasă irevocabilă, Tribunalul Bihor a dispus anularea Hotărârii nr. 24/12.03.1999 a Consiliului Local Sînmartin, prin care s-a declarat ca aparţinând domeniului public al comunei imobilul care face obiectul prezentului litigiu.

Or, curtea de apel au încălcat puterea de lucru judecat şi autoritatea de lucru judecat a hotărârilor menţionate, fiind incident cazul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Recurenţii-intervenienţi C. şi E. au arătat că, în mod nelegal, s-a respins cererea de intervenţie accesorie, prin care au susţinut poziţia procesuală a reclamantei S.C. A. S.R.L.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 25 iulie 2022, prin poştă electronică, în termen legal, intimaţii-pârâţi Comuna Sânmartin şi Consiliul Local Sânmartin au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia netimbrării recursului cu privire la intervenienţi, iar pe fondul căii de atac, au solicitat respingerea acesteia, ca nefondată.

În susţinerea excepţiei netimbrării recursului, au arătat că societatea A. S.R.L. este în insolvenţă şi scutită de plata taxei de timbru, însă recurenţii-intervenienţi nu beneficiază de această facilitate.

Pe fondul recursului, au susţinut că în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Bihor a fost admisă acţiunea în revendicare formulată şi precizată de Comuna Sânmartin, au fost declarate nule actele adiţionale la actul constitutiv la S.C. A. S.R.L. şi încheierile nr. 8175/2006, 27875/2009 si 69942/2009 ale O.C.P.I. Bihor, s-a dispus rectificarea înscrierilor din CF NDF 50701, 52655, 52669, 52671, 51183 şi restabilirea situaţiei anterioare, în sensul înscrierii dreptului de proprietate al Comunei Sânmartin şi evacuarea pârâţilor, printre care şi reclamanta, soluţie rămasă definitivă, prin respingerea apelului de către Curtea de Apel Alba Iulia şi a recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 4160/2005, pronunţată în dosarul nr. x/2004, prin care s-a stabilit că imobilul nu poate fi vândut reclamantei S.C. A. S.R.L., deoarece bunul face parte din domeniul public al comunei, aşadar aceasta nu are nici un drept actual asupra acestei "parcări".

Prin decizia Curţii de Apel Oradea nr. 1339/2016 pronunţată în dosar x/2013, s-a statuat definitiv că acest imobil face parte din domeniul public al Comunei Sânmartin.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 din C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 16 februarie 2021, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din data de 04 octombrie 2022, completul de filtru a stabilit termen de judecată la data de 07 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. şi de intervenienţii C. şi E. împotriva deciziei civile nr. 636/2022 A din 13 aprilie 2022 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

La data de 10 februarie 2023, prin poştă electronică, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., şi recurenţii-intervenienţi C. şi E. au depus concluzii scrise, prin care au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Au arătat că motivele invocate de instanţele de fond pentru respingerea acţiunii şi respectiv a apelului, sunt neîntemeiate, sentinţa nr. 334/2016 a Tribunalului Bihor neputând constitui temei al respingerii acţiunii promovate de reclamantă cât timp nu a anulat titlul de proprietate al acesteia şi nu a stabilit sau restabilit un drept de proprietate al intimatei Comuna Sânmartin, sens în care hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material - art. 44 din Constituţie, art. 555 şi art. 563 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Intervenienţii C. şi E. au invocat buna-credinţă, susţinând că în anul 1994, prin intermediul societăţii comerciale A. S.R.L., au preluat în chirie o parcare în comuna Sânmartin, amplasată pe terenul din litigiu, pe care au amenajat-o pentru a fi adusă în stadiu de utilizare, iar după apariţia H.G. nr. 389/1996 privind vânzarea către actualii deţinători a unor spaţii comerciale construite din fondurile statului şi aflate în administrarea consiliilor locale şi a regiilor autonome de interes local, modificată prin H.G. nr. 505/1998, au dobândit-o în proprietate prin cumpărare.

Au arătat că terenul a fost intabulat pe societatea A. S.R.L., fiind adus ca aport în natură în patrimoniul societăţii A. S.R.L. şi că aceasta are în continuare calitatea de proprietară, întrucât actul translativ de proprietate în baza căruia a fost intabulat în cartea funciară nu a fost anulat.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor susceptibile de încadrare în cazurile de nelegalitate şi în raport de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele care urmează să fie expuse:

Prin critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu nesocotirea art. 44 din Constituţie, art. 555 şi art. 563 din C. civ., precum şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul în care, dând prevalenţă efectului pozitiv ataşat sentinţei nr. 334/2016 a Tribunalului Bihor, a apreciat că proprietatea asupra imobilului a fost stabilit în favoarea intimatelor Comuna Sânmartin şi Consiliul Local Sânmartin, deşi nu a fost anulat şi nici atacat în instanţă Actul adiţional la Actul constitutiv al S.C. A. S.R.L., autentificat sub nr. x/12.05.2009 de B.N.P. D., prin care imobilul a fost adus ca aport în natură în patrimoniul recurentei de către S.C. A. S.R.L., aceasta din urmă dobândind proprietatea de la Statul Român, în temeiul H.G. nr. 389/1996 privind vânzarea de către actualii deţinători a unor spaţii comerciale construite din fondurile statului şi aflate în administrarea consiliilor locale şi a regiilor autonome de interes local, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 505/1998.

Critica astfel formulată este nefondată.

Fără a proceda la o evaluare a situaţiei de fapt, aspect inadmisibil în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte constată că, prin acţiunea în revendicare, reclamanta S.C A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtelor Comuna Sânmartin şi Consiliul Local Sânmartin să îi lăse în deplină proprietate şi posesie imobilul înscris în Cartea Funciară x Sânmartin, în suprafaţă de 16.312 mp, radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea Comunei Sânmartin asupra imobilului şi reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei în cartea funciară, arătând că dreptul de proprietate asupra imobilului a intrat în patrimoniul său în cursul anului 2009, potrivit actului adiţional la Actul constitutiv al S.C. A. S.R.L., ca aport în natură la capitalul social.

Astfel, titlul său de proprietate îl reprezintă Actul adiţional la Actul constitutiv al S.C. A. S.R.L., autentificat sub numărul x din 12 mai 2009 la BNP D., confirmat de Tribunalul Bihor prin încheierea numărul 7629 din 10 iunie 2009, înscris în CF x Sânmartin, şi publicat pentru opozabilitate în Monitorul Oficial al României.

Prin Actul Adiţional la Actul Constitutiv al S.C A. S.R.L, autentificat prin încheierea de autentificare nr. x din 12 mai 2009 de B.N.P. D., s-a mărit capitalul social al A. S.R.L cu imobilul adus ca aport în natură, situat în Sânmartin, înscris în CF x Sânmartin, cu număr cadastral x, compus din teren extravilan-parcare auto în suprafaţă de 16.312 mp.

Prin procesul-verbal nr. x din 24 septembrie 2002, întocmit de executorul judecătoresc F. în baza sentinţei nr. 811/LC/05.11.2000 a Tribunalului Bihor, rămasă definitivă prin decizia 258/AC/2001 a Curţii de Apel Oradea, s-a constatat că pârâta A. S.R.L. a achitat preţul aferent imobilului reprezentând în natură parcare auto în localitatea Băile Felix şi construcţii aflate pe aceasta, act în baza căruia şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, ulterior procedând la parcelarea imobilului şi transmiterea dreptului de proprietate în favoarea unor terţi, iar imobilele cu număr cadastral x au fost aduse aport social la S.C A. S.R.L. prin actele adiţionale la actul constitutiv autentificate la B.N.P D., prin încheierile nr. 1456/13.03.2006 şi 2338/18.05.2009.

Prin sentinţa nr. 334/LP/2016 a Tribunalului Bihor, menţinută prin decizia civilă nr. 85/2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, au fost declarate nule actele adiţionale la actul constitutiv al S.C A. S.R.L, acte autentificate prin încheierile numărul 1456/13.03.2006 şi 2338/18.05.2009 la B.N.P. D. prin majorarea capitalului acesteia prin aportarea în natură a imobilelor cu nr. cad. x, înscrise în C.F NDF 50701, 52655,52669 şi 52671 Sânmartin, reţinându-se, printre altele, faptul că asociaţi ai S.C A. S.R.L sunt aceleaşi persoane fizice care sunt asociate ale A. S.R.L, alături de respectiva persoană juridică, iar calitatea deţinută de aceştia determină cunoaşterea situaţiei juridice a imobilului, prin încheierea actelor adiţionale urmărindu-se contituirea unui drept de proprietate în frauda reclamanţilor.

Totodată, instanţa a făcut trimitere la decizia civilă nr. 4160/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a reţinut că bunul face parte din domeniul public şi este caracterizat prin inalienabilitate, astfel că nu poate fi înstrăinat, ci doar dat în administrare, concesiune, închiriere, în condiţiile legii, iar H.G. nr. 505/1998, invocată de reclamantă, nu are aplicabilitate în cauză şi Consiliul Local al Comunei Sânmartin nu avea obligaţia de a vinde spaţiul comercial - parcare auto.

De asemenea, a avut în vedere şi decizia civilă nr. 1339/CA/2016-R a Curţii de Apel Oradea, pronunţată în dosarul nr. x/2013, prin care s-a reţinut că imobilul face parte din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, fiind înscris la poziţia 98 din anexa 77 la H.G. nr. 970/2002, astfel că Comuna Sânmartin şi Consiliul Local Sânmartin, reclamante în acel dosar, justifică calitatea de proprietar, respectiv administrator, cu privire la un bun al cărui regim juridic se supune prevederilor Legii nr. 213/1998, fiind inalienabil.

Înalta Curte reţine că acţiunea în revendicare, fundamentată pe prevederile art. 563 C. civ., este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, acţiune reală, prin care reclamantul cere instanţei de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat şi, pe cale de consecinţă, să îl oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului.

Altfel spus, admiterea acţiunii în revendicare presupune, între altele, că dreptul de proprietate asupra bunului revendicat nu a ieşit din patrimoniul reclamantului, prin niciunul dintre modurile de transmitere (dobândire a proprietăţii), deci că reclamantul a pierdut numai stăpânirea materială a bunului respective.

Dispoziţiile de drept comun, conţinute de C. civ., dau vocaţia titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obţine recunoaşterea acestui drept, într-o manieră pe care o consideră adecvată finalităţii urmărite.

Potrivit art. 430 din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată", iar conform alin. (2) "autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Prin norma evocată, legiuitorul a consacrat în mod explicit, în plan normativ, efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental, dezlegată în cadrul unui proces şi a cărei rezolvare se regăseşte în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat.

Aceasta presupune că dezlegarea dată nu va putea fi nesocotită sau contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus că exprimă adevărul în ceea ce priveşte raporturile juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

În prezenţa efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat, instanţa nou învestită nu procedează la o altă reevaluare jurisdicţională, ci doar valorifică ceea ce a statuat instanţa anterioară. Sub acest aspect, funcţia lucrului judecat este şi aceea de a uşura sarcina probaţiunii (dezlegările anterioare ale instanţei având, în relaţia dintre părţi, o valoare normativă, în înţeles de normă particulară, aplicabilă cauzei concrete deduse judecăţii) şi respectiv, de a se impune noii judecăţi, care, în justificarea soluţiei trebuie doar să facă referire la ceea ce s-a statuat anterior.

Pornind de la premisa factuală descrisă, în valorificarea considerentelor de ordin teoretic, Înalta Curte observă că instanţa de apel, validând raţionamentul primei instanţe, a reţinut că titlu de proprietate exibat de recurenta-reclamantă nu este apt să legitimeze admiterea acţiunii în revendicare în condiţiile în care s-a statuat în mod definitiv asupra problemei de drept deduse judecăţii, prin sentinţa civilă nr. 334/LP/2016 a Tribunalului Bihor, cu trimitere la alte hotărâri judecătoreşti prin care s-a clarificat regimul juridic al bunului revendicat din perspectiva determinării şi delimitării concrete a apartenenţei acestuia la domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale.

Astfel, dând eficienţă puterii de lucru judecat a acestei hotărâri, care se opune recurentei-reclamante şi îi înterzice acesteia de a readuce în atenţia instanţei de judecată chestiuni litigioase tranşate definitiv de către o altă instanţă, în mod corect, instanţa de apel a valorificat efectul pozitiv al lucrului judecat al acestei hotărâri. Curtea de apel, având în vedere că hotărârile judecătoreşti sunt obligatorii şi produc efecte inter partes, a constatat că nu prezintă relevanţă faptul că actul adiţional invocat drept fundament al dreptului de proprietate nu a fost declarat nul în cadrul litigiului anterior câtă vreme aspectele litigioase care au făcut obiect al analizei instanţei anterioare au privit inclusiv imobilul în discuţie şi îşi găsesc, în concret, dezlegarea în cuprinsul silogismului judiciar care sprijină soluţia din dispozitiv, împiedicând astfel recurenta-reclamantă să mai conteste cele statuate sau să prezinte dovada contrară, astfel cum este îngăduit terţilor faţă de care o hotărâre judecătorească are semnificaţia unui fapt juridic, cu valoarea unui simplu mijloc de probă, motiv pentru care susţinerile ce ţin de substanţa dreptului pretins şi care ar infirma conţinutul acelei hotărâri nu mai pot fi deduse unei alte judecăţi distincte.

În alţi termeni, instanţa de apel a apreciat că puterea de lucru judecat priveşte manifestarea autorităţii de lucru judecat ca prezumţie legală absolută de a exprima adevărul judiciar şi are în vedere valoarea probatorie a unei hotărâri judecătoreşti anterioare în litigiul anterior, aducându-se în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia unei judecăţi anterioare, raporturi juridice care nu pot fi nici ignorate şi nici contrazise.

A admite soluţia contrară ar însemna că prezumţia legală şi irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul cu privire la drepturile pe care o instanţă judecătorească le constată ar putea fi combătută, deschizându-se părţii posibilitatea de a repune în discuţie situaţia constatată în cuprinsul acesteia prin administrarea unor probe noi, iar finalitatea urmărită de legiuitor, de a preîntâmpina o a doua judecată, care răspunde necesităţii stabilităţii raporturilor juridice, ar fi pusă în pericol.

Or, principiul respectării autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Similar, în această privinţă, în cauza Amurăriţei c. României, nr. 4351/02, Hotărârea din 23 septembrie 2008, instanţa de contencios european a arătat sub aspectul dreptului fundamental reglementat de art. 6 din Convenţie, că "dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat conform părţii introductive a Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care doreşte, între altele, ca soluţia definitivă pronunţată de instanţe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Brumărescu împotriva României [GC], nr. 28342/95, par. 61, CEDH 1999-VII).

În plus, statele au obligaţia de a se înzestra cu un sistem juridic capabil să identifice procedurile conexe şi să interzică deschiderea de noi proceduri asupra aceluiaşi subiect (a se vedea, mutatis mutandis, Gjonbocari şi alţii împotriva Albaniei, nr. 10508/02, par. 66, 23 octombrie 2007).

Din această perspectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în cadrul paragrafului 31 din hotărârea evocată, că "instanţele ar fi trebuit să ţină cont de constatările făcute anterior de instanţe, asupra situaţiei" imobilului, iar în cadrul paragrafului 32, că "instanţele sesizate cu acţiunea în revendicare, nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanţelor precedente", concluzionând în sensul că "permiţând admiterea acţiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părţi, sistemul pus la dispoziţia părţilor nu a îndeplinit cerinţele prevăzute la art. 6 alin. (1) din Convenţie interpretat în lumina principiului securităţii raporturilor juridice, instanţele încălcând astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie" (par. 37).

De asemenea, Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a amintit importanţa pe care o deţine principiul autorităţii de lucru judecat atât în ordinea juridică a Uniunii, cât şi în ordinile juridice naţionale (a se vedea Hotărârea din 29 iunie 2010 pronunţată în cauza C-526/08, par. 26). Acest principiu este expresia principiului securităţii juridice (Hotărârea din 1 iunie 1999, pronunţată în cauza C-126/97, par. 46), el fiind menit a garanta atât stabilitatea dreptului şi a raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei (Hotărârea din 3 septembrie 2009 pronunţată în cauza C-2/08, par. 22).

În concluzie, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente în privinţa acţiunii în revendicare promovate de recurenta-reclamantă, aplicare realizată cu respectarea statuărilor anterior arătate, intrate în puterea lucrului judecat, valorificată din perspectiva efectului pozitiv de care se bucură hotărârea judecătorească şi a modului de punere în valoare a acestuia.

Înalta Curte nu poate primi nici alegaţiile recurentei-reclamante referitoare la legalitatea intabulării în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea Comunei Sânmartin, aspectele invocate, vizând efectele înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară, neavând legătură cu chestiunile de drept tranşate prin decizia recurată, conform celor arătate supra.

O altă critică punctată de aceeaşi parte pune în discuţie încălcarea autorităţii de lucru judecat sub aspectul funcţiei sale pozitive, chestiune ce se regăseşte în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., încadrabilă în motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În această privinţă, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel nu a ţinut seama de hotărârile judecătoreşti, prin care s-a stabilit că imobilul face parte din domeniul privat al Comunei Sânmartin.

Astfel, se menţionează că prin decizia nr. 717/29.05.2002 a Curţii de Apel Oradea, irevocabilă, completată prin încheierea din 23 aprilie 2003 a aceleiaşi instanţe, s-a dispus intabularea dreptului de proprietate privată al Comunei Sânmartin asupra mai multor parcele de teren, inclusiv asupra celei cu nr. top x.

Prin decizia nr. 318/2007-R a Curţii de Apel Oradea, s-a dispus schimbarea în totalitate a încheierii nr. 24308/18.12.2002 a Judecătoriei Oradea - Biroul de Carte Funciară, respingându-se cererea de intabulare formulată de Consiliul Local al Comunei Sânmartin, prin care se urmărea intabularea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică, reţinându-se că anterior instanţa dispusese, prin hotărârea definitivă şi irevocabilă, să se intabuleze dreptul de proprietate privată al Comunei Sânmartin.

Totodată, prin sentinţa civilă nr. 47/CA/99/14.12.1999, rămasă irevocabilă, Tribunalul Bihor a dispus anularea Hotărârii nr. 24/12.03.1999 a Consiliului Local Sânmartin, prin care s-a declarat ca aparţinând domeniului public al comunei imobilul care face obiectul prezentului litigiu.

Această critică este nefondată.

În raport de limitele învestirii în litigiile menţionate, nu se pune problema unei verificări şi a unei tranşări jurisdicţionale, în sensul avut în vedere de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a aspectelor litigioase deduse prezentei judecăţi, ca partea să se poată prevala de efectul pozitiv al lucrului judecat, cu ignorarea considerentelor decizorii ale sentinţei nr. 334/LP/2016 a Tribunalului Bihor ce fac referire la dreptul de proprietate al Comunei Sânmartin şi Consiliul Local Sânmartin asupra imobilelor ce au servit la majorarea capitalului social al societăţii recurente, la care a făcut trimitere în mod judicios instanţa de apel.

Este nefondată şi critica recurenţilor-intervenienţi sub aspectul nelegalităţii soluţiei de respingere a cererii de intervenţie accesorie, fundamentată pe aceleaşi apărări ale recurentei-reclamante, reţinându-se că interesul propriu justificat de intervenienţi este identic celui urmărit prin cererea de recurs şi, implicit, valorificat prin aceasta.

Având în vedere natura cererii deduse judecăţii şi efectele instituţiei de drept - intervenientul doar poate să sprijine poziţia procesuală a părţii în favoarea căreia a intervenit, fără posibilitatea de a invoca un drept propriu, se reţine că prin respingerea apelului declarat de reclamantă, singura soluţie ce se putea dispune de către instanţa de apel referitor la cererea de intervenţie accesorie era cea de respingere.

Faţă de cele ce preced, nefiind incidente, pentru considerentele arătate, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., şide intervenienţii C. şi E. împotriva deciziei civile nr. 636 A din 13 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., şi de intervenienţii C. şi E. împotriva deciziei civile nr. 636 A din 13 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2023.