Cassation nullity for omisso medio: failure to raise evidentiary constraints on notarized instruments and error in evidence appraisal outside extraordinary review scope

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 18 octombrie 2019 sub numărul x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare- cumpărare nr. x/20.01.2003 autentificat de BNP D. pentru lipsa unor elemente esenţiale cerute de art. 948 C. civ., respectiv lipsa preţului si lipsa cauzei, ceea ce duce la aplicarea art. 966 C. civ., cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară; în subsidiar, a solicitat rezoluţiunea contractului menţionat, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară.

La data de 06.11.2020 reclamanta a completat acţiunea cu un al doilea capăt subsidiar de cerere, solicitând obligarea pârâţilor la plata preţului.

Pârâţii au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea primului capăt de cerere, ca neîntemeiat, iar cu privire la capătul subsidiar de cerere au solicitat admiterea exceptiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune al reclamantei, intervenită la data de 20.01.2006. Au solicitat sancţionarea reclamantei cu amendă judiciară în cuantum maxim, de 1.000 RON, pentru introducerea cu rea-credinţă a cererii principale şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 19.04.2021, pârâţii au depus întâmpinare la cererea completatoare prin care au invocat aceeaşi excepţie a prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa nr. 9819 din 06.11.2020, Judecătoria Constanţa a declinat cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa

Prin sentinţa nr. 3618/12.10.2021, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis acţiunea; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/20.01.2003 la BNP D.; a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare cumpărare prin revenirea în patrimoniul comun al vânzătorilor A. şi B. a imobilului apartament situat în Constanţa, bdul x, jud. Constanţa; a obligat pârâţii la plata, către reclamantă, a sumei de 9.502 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa

Prin decizia nr. 95/C/06.04.2022, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei nr. 3618/12.10.2021; a obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată către intimată în cuantum de 4.500 de RON.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pârâtul B..

Recurentul a arătat că hotărârea instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 1191 C. civ. vechi. Astfel, în contractul a cărui nulitate absolută se solicită, se menţionează în mod expres faptul că transferul dreptului de proprietate se realizează în schimbul unui preţ şi faptul că întregul preţ fusese plătit înainte de încheierea contractului.

Invocând prevederile art. 967 alin. (1) şi alin. (2) C. civ., recurentul arată că, în speţă, menţiunile din cuprinsul contractului sunt menite să dovedească existenţa şi caracterul licit al cauzei, în sensul că transferul dreptului de proprietate s-a realizat în schimbul unui preţ, iar preţul a fost plătit. Pe tot parcursul dosarului reclamanta a încercat, pe de o parte, să dovedească că vânzarea s-a realizat în lipsa unui preţ, iar pe de altă parte, să dovedească că preţul nu a fost niciodată plătit. Cu alte cuvinte, reclamanta a încercat să administreze diverse probe contra menţiunilor explicite dintr-un înscris, mai precis contra menţiunilor dintr-un act juridic care stabileau că există un preţ şi preţul fusese plătit, iar instanţele anterioare au reţinut că preţul vânzării nu a existat în realitate şi preţul nu a fost plătit, pe baza unor depoziţii de martori.

În ceea ce priveşte menţiunile din cadrul contractului de vânzare (privind existenta preţului şi achitarea acestuia) instanţele au reţinut că acestea nu au nicio valenţă probatorie, nefiind constatate în mod personal de notarul instrumentator, caz în care acestea puteau fi combătute prin martori, raţionament profund nelegal prin raportare la dispoziţiile art. 1191 alin. (1) şi (2) din vechiul C. civ.. Astfel, recurentul arată că prin martori nu se poate face dovada în contra unui înscris din care reiese că plata s-a efectuat.

A mai arătat recurentul că în cauză au fost încălcate principiile dreptului la apărare (art. 13 C. proc. civ.) şi rolului activ al instanţei (art. 22 C. proc. civ.), principii din a căror coroborare rezultă că părţile au dreptul să-şi argumenteze toate cererile şi pretenţiile în faţa unei instanţe judecătoreşti şi să administreze probele pe care le consideră oportune în dovedirea propriilor afirmaţii, iar instanţa este obligată să motiveze soluţia prin raportare la toate afirmaţiile părtilor.

Învederează recurentul că, încălcând aceste principii, instanţa de apel nu i-a încuviinţat nicio probă suplimentară, reţinând că este decăzut din dreptul de a propune probe suplimentare prin raportare la dispoziţiile art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.. Recurentul arată că a respectat această normă şi a arătat în cuprinsul cererii de apel care sunt probele prin care înţelege să-şi dovedească susţinerile. Dispoziţiile art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. nu impun însă şi ataşarea probelor cererii de apel. Pe de altă parte, încuviintarea şi administrarea probelor ar fi putut fi, oricum, realizate direct, în baza art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., acestea nefiind în măsură să conducă la amânarea cauzei, deoarece intimatele au precizat în mod expres în faţa instanţei de apel că înscrisurile depuse de recurent erau deja cunoscute acestora din alte dosare.

De asemenea, instanţa de apel a înlăturat toate motivele de apel ale recurentului prin raportare la o serie de aspecte considerate de acesta nelegale. Astfel, instanţa de apel a reţinut că recurentului i-ar fi revenit sarcina probării plăţii preţului, teorie ce nu are la bază nicio normă juridică. Sarcina probării plăţii preţului nu avea cum să revină recurentului, acesta având calitatea de vânzător în cadrul actului în discuţie, calitate în care nu are nicio obligaţie să dovedească plata preţului, aceasta fiind o obligaţie în sarcina cumpărătorilor. Mai mult, recurentul arată că a făcut dovada plăţii preţului prin intermediul înscrisului atacat, în care se menţionează în mod expres că preţul a fost achitat, iar această menţiune a fost acceptată în faţa notarului public de toate părţile din contract.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că menţiunile din contract privind plata preţului instituie numai o prezumţie, care poate fi combătută prin orice probă contrară, dar nici această susţinere nu are fundament legal, din contră, este contrazisă de art. 1191 alin. (1) şi (2) din vechiul C. civ., în sensul că menţiunile din cadrul unui act juridic cu o valoare de peste 0,025 RON nu pot fi combătute cu martori, ci numai cu înscrisuri. În speţă, reclamanta nu a administrat nicio probă cu vreun înscris din care să rezulte că preţul nu ar fi fost achitat.

Instanţa de apel a mai reţinut că menţiunile din contract privind plata preţului valorează numai un început de dovadă scrisă, dar nici această constatare nu are la bază vreo normă juridică. Menţiunile din înscrisul discutat nu au valenţa unui început de dovadă scrisă, ci valenţa unui înscris însuşit şi acceptat de toate părţile, atât la data întocmirii acestuia, cât şi la 16 ani după acest moment.

Instanţa de apel a reţinut că neplata preţului rezultă din chiar interogatoriul administrat reclamantei, însă o situaţie de fapt pretinsă de o parte litigantă nu are cum să fie dovedită tot prin manifestarea de voinţă a părţii în cauză.

Instanţa de apel a reţinut că declaraţia martorei E., care reprezintă început de dovadă scrisă, nu a fost completată cu nicio altă probă, concluzie contrară realităţii întrucât acea declaraţie a fost completată cu o serie de probe, respectiv contractul de vânzare atacat în speţă, răspunsul la interogatoriu al recurentului, poziţia reclamantei care prin capetele subsidiare ale cererii introductive solicită, fie rezolutiunea (deci acceptă că există un preţ), fie plata preţului. Declaraţia martorului ar fi putut fi competată cu înscrisurile depuse în faţa instanţei de apel, dacă ar fi fost încuviinţate.

Instanţa de apel a reţinut ca părinţii recurentului nu ar fi exercitat niciun atribut al dreptului de proprietate, concluzie, de asemenea, contrară realităţii, întrucât aceştia s-au comporta ca adevăraţi proprietari, sens în care au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară, au obţinut radierea dreptului de ipotecă ce greva imobilul, au deschis rol fiscal, au plătit taxe şi impozite în calitate de proprietari.

În concluzie, recurentul solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata a expus etapele procesuale anterioare ale litigiului şi arată că motivul de recurs privind încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 1191 C. civ. din 1864, este formulat omisso medio, critica este dedusă judecăţii pentru prima dată în recurs, ceea ce este inadmisibil faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. Mai arată intimata că art. 1191 nu este o normă de drept material care să poată fi încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimata arată că prin intermediul acestui motiv recurentul critică, în realitate, modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probele administrate în cauză şi situaţia de fapt.

În ce priveşte încălcarea dreptului la apărare şi a principiului rolului activ al instanţei, intimata arată că în cauză au fost interpretate şi aplicate corect dispoziţiile art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., iar din dezbateri nu a rezultat necesitatea suplimentării probatoriului, pentru a fi incident art. 478 alin. (2) teza finală C. proc. civ.

Prin notele de şedinţă depuse la dosarul cauzei, recurentul solicită respingerea apărărilor intimatei-reclamantă A. privind invocarea art. 1191 C. civ. omisso medio, întrucât argumentele reţinute în hotărârea recurată au fost invocate direct în apel, de catre instanţa de control judiciar, cu ocazia soluţionării cererii de apel. Pe de altă parte, se poate sustine că acestea au fost deja invocate, astfel cum ar reieşi din paragrafele 21,22 şi 33 din cererea de apel.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca argumentele formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.

În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Cererea de recurs formulată de pârâtul B. nu conţine motive care să reprezinte o minimă argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate.

Înalta Curte constată că recursul, deşi formal încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., nu conţine critici care să poată fi subsumate textelor legale menţionate şi nu se raportează la considerentele hotărârii atacate.

Sub un prim aspect, prin memoriul de recurs, recurentul a invocat încălcarea prevederilor art. 1191 C. civ., respectiv imposibilitatea dovedirii cu martori în contra menţiunilor din cuprinsul contractului de vânzare- cumpărare autentificat sub nr. x/20.01.2003, privind existenţa şi plata preţului. Acest argument a fost invocat atât prin prisma motivului de casare prevăzut de pct. 5, cât şi prin raportare la motivul de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, se constată că intimata-reclamantă A. a susţinut în apărare faptul că recurenul a invocat, omisso medio, încălcarea dispoziţiilor art. 1191 C. civ.

Analizând actele dosarului se reţine că art. 1191 C. civ. nu a fost invocat nici la judecata în primă instanţă şi nici în apel, fiind dedus judecăţii pentru prima dată prin cererea de recurs.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 3618/12.10.2021, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis acţiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/20.01.2003 la BNP D. şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului atacat.

Împotriva acestei hotărâri a exercitat calea de atac a apelului pârâtul B., iar din analiza cererii de apel se constată că pârâtul a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul intervenirii prescripţiei dreptului material la acţiune pentru plata preţului, arătând, de asemenea, că hotărârea ar fi insuficient argumentată, iar probele administrate în cauză au fost interpretate eronat şi, totodată, a solicitat reducerea onorariului de avocat.

Apărările recurentului în sensul că aplicabilitatea şi modul de interpretare al dispoziţiilor art. 1191 C. civ. nu ar fi putut fi invocate în faţa instanţei de apel, nu pot fi primite având în vedere că proba testimonială a fost încuviinţată şi administrată în faţa instanţei de fond, iar teza probatorie a fost detaliată în încheierea de şedinţă de la termenul din 17 februarie 2021 .

De asemenea, este lipsită de temei apărarea subsidiară a recurentului potrivit căreia ar fi invocat art. 1191 C. civ. în cuprinsul cererii de apel (paragrafele 21, 22 şi 33) întrucât conţinutul cererii nu dovedeşte cele afirmate de către recurent privind invocarea respectivelor prevederi legale.

O cale de atac nu poate fi exercitată omisso medio, respectiv, nu pot fi criticate direct în recurs aspecte care nu au fost supuse dezbaterii la instanţele de fond, pentru că, într-o atare situaţie, instanţa de recurs, nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunţate, iar analizarea, direct în faza recursului, a motivelor privind incidenţa art. 1191 C. civ. ar duce la privarea părţii de un grad de jurisdicţie şi, implicit, la încălcarea principiului "non omisso medio".

Astfel, art. 457 alin. (1) C. proc. civ. prevede că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, iar dispoziţiile art. 483 C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului, statuând expres că "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Există, aşadar, o ierarhie a căilor de atac menită să asigure respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie.

Or, câtă vreme recurentul-pârât nu a dedus judecăţii incidenţa art. 1191 C. civ. în faţa instanţelor de fond, se constată că aceste critici sunt invocate omisso medio, ceea ce determină imposibilitatea analizării de către instanţa de recurs, potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 483 din acelaşi cod, judecarea recursului vizând exclusiv aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, iar nu chestiuni litigioase ce nu au fost supuse dezbaterii şi analizei instanţei de apel.

Sub un alt aspect, evocând motivul de recurs întemeiat formal pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut nelegalitatea deciziei recurate, întrucât instanţa de apel ar fi încălcat principiul legalităţii, principiul dreptului la apărare (art. 13 C. proc. civ.) şi principiul rolului activ al instanţei (art. 22 C. proc. civ.). În acest sens, recurentul a criticat soluţia instanţei de apel referitoare la sancţiunea decăderii pârâtului din dreptul de a propune probe suplimentare prin raportare la dispoziţiile art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., precum şi la interpretarea probelor administrate în cauză privind existenţa şi plata preţului.

Din perspectiva dispoziţiilor procesuale privind încuviinţarea probelor, dreptul la apărare presupune dreptul la propunerea probelor, în termenul şi condiţiile legale, nu şi garanţia încuviinţării oricărei probe solicitate în mod generic în cuprinsul cererii de apel, întrucât instanţa de apel, în exercitarea atributului de apreciere asupra cererii de probatorii solicitate de părţi, are la îndemână inclusiv soluţia privind constatarea decăderii părţii din dreptul de a administra probe, astfel cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 470 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), coroborate cu dispoziţiile art. 150 şi art. 194 lit. e), art. 341 C. proc. civ., aplicabile şi în apel, potrivit art. 482 din acelaşi cod.

Or, niciunul din aspectele indicate în memoriul de recurs nu se grefează pe statuările instanţei de apel care arată că sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a administra proba cu înscrisurile depuse la termenul din 6 aprilie 2022 a intervenit prin prisma lipsei detalierii tezei probatorii a înscrisurilor, precum şi în raport de faptul că documentaţia prezentată este anterioară formulării căii de atac, putând fi ataşată cererii de apel.

Rolul activ al judecătorului presupune obligaţia instanţei de judecată de a stabili starea de fapt şi de drept, în scopul aflării adevărului, atunci când părţile nu au propus probe ori probele administrate, la propunerea părţilor, sunt insuficiente. Intervenţia instanţei în alte împrejurări ar echivala cu substituirea părţii în efectuarea unui act procedural, cu încurajarea atitudinii culpabile a părţii căreia îi revenea sarcina probării aspectelor invocate în cauză, ceea ce ar avea drept consecinţă ruperea echilibrului procesual. Din economia prevederilor art. 22 C. proc. civ. reiese că judecătorul are obligaţia de a asigura tuturor părţilor dreptul la un proces echitabil, inclusiv în plan probator, precum şi de a veghea la respectarea dispoziţiilor legale cu ocazia soluţionării pricinii deduse judecăţii. Apărarea recurentului potrivit căreia instanţa de apel ar fi reţinut că acestuia i-ar fi revenit sarcina probării preţului, exced dezlegărilor date prin considerentele hotărârii, în contextul în care instanţa de apel a analizat probele administrate de toate părţile.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că argumente recurentului nu combat în vreun fel considerentele hotărârii atacate, aşa încât nu permit, prin modalitatea de redactare, identificarea unor elemente de nelegalitate care să poată fi analizate de către instanţa de control judiciar.

Pe de altă parte, afirmaţiile recurentului referitoare la dovezile administrate cu privire la existenţa şi plata preţului (pag. 7-9 din cererea de recurs) tind la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu se circumscriu ipotezei menţionate, întrucât vizează aspecte de temeinicie ale hotărârii recurate, legate de modalitatea de administrare şi interpretare a probatoriilor (înscrisuri, mijloace materiale de probă, interogatoriul intimatei-reclamante, proba testimonială), astfel că, argumentele învederate în memoriul de recurs, în maniera în care au fost formulate, nu constituie aspecte de natură să încalce principiile legalităţii, dreptului la apărare şi rolului activ al instanţei.

Pentru aceste considerente şi pentru că nu au fost identificate nici motive de ordine publică care să ducă la analizarea din oficiu a hotărârii criticate, se va constata nul recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 95/C din 06 aprilie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Reţinând culpa procesuală a recurentului, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., acesta va fi obligat la 4.500 RON cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă A., ocazionate de judecata în faza procesuală a recursului, constând în onorariu avocat .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 95/C din 06 aprilie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul - pârât la plata sumei de 4.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 ianuarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.