Statute of limitations for civil damages in criminal proceedings: starting date of prescription term upon final resolution of criminal case

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă la data de 28.12.2018 sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, obligarea pârâtei la plata contravalorii a 23.031 unităţi fond (evaluate estimativ la 103.720 RON vechi/unitate de fond) deţinute la Fondul National de Investiţii, evaluate estimativ la o valoare de 238.877,532 RON (reprezentând 10,372 RON noi/unitate de fond), suma urmând a fi actualizată în raport cu indicele inflaţiei, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu data de 24.05.2000 şi până la data plăţii efective, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1000 din vechiul C. civ., art. 20, art. 22 din vechiul C. proc. pen. (art. 25, art. 28 Noul C. proc. pen.), art. 346 alin. (1) vechiul C. proc. pen., (art. 397 Noul C. proc. pen.), precum şi orice alte dispoziţii legale menţionate în acţiune.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia netimbrării acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 906/07.06.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a respins acţiunea, ca prescrisă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 790A/19.05.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei nr. 906/07.06.2021.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 790A/19.05.2022 a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A..

În motivare, recurentul arată că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit normele de drept material privitoare la prescripţie, precum şi art. 20 alin. (1) C. proc. pen. 1968.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul face referire la hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2004, dosarul nr. x, dosarul nr. x/3006, dosarul nr. x/2001 şi dosarul nr. x/2018 şi concluzionează în sensul că, în opinia sa, termenul de prescripţie nu se împlinise la data introducerii acţiunii pendinte, având în vedere că dosarul penal nr. x/2004 a fost soluţionat definitiv, din perspectiva recurentului, prin decizia penala nr. 627A/25.04.2018.

Deşi recurentul s-a constituit parte civilă în cadrul urmăririi penale şi a figurat ca parte în primul ciclu procesual, în Dosarul nr. x/2004, nu a mai fost citat şi cooptat ca parte de Tribunalul Bucureşti începând cu Dosarul nr. x/3006, din eroarea instanţei, astfel că acesta nu a avut cunoştinţa despre termenele şi soluţiile pronunţate în acest dosar nou constituit, cu atât mai mult cu cât litigiul penal s-a desfăşurat în Bucureşti, iar recurentul are domiciliul în Arad.

Recurentul a formulat cerere de intervenţie în dosarul nr. x/3006, respinsă ca inadmisibilă, a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale strecurată în sentinţa penala nr. 423/20.03.2007, considerând ca instanţa va putea să remedieze eroarea iniţială, însă cererea a fost respinsa. Beneficiul acestui demers a fost, însă, faptul ca a putut lua cunoştinţa de hotărâre.

Pe cale de consecinţă, având în vedere că nu a fost niciodată citat în Dosarul penal nr. x/3006, iar hotărârea nu i-a fost niciodată comunicată, recurentul a formulat apel în anul 2018, după respingerea cererii de îndreptare eroare. Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul prin decizia penala nr. 627/A/5.04.2018, considerând în mod total eronat că ar fi atacat aceeaşi hotărâre de două ori. În realitate, instanţa a confundat sentinţa penală nr. 38/20.02.2011 pronunţată în Dosarul penal nr. x/3006 cu sentinţa penală nr. 423/20.03.2007 pronunţată în Dosarul penal nr. x/3006, demonstrând o nouă analiză superficială din partea instanţelor penale.

Având în vedere epuizarea tuturor cailor de atac, recurentul a considerat că hotărârea penală a rămas definitivă ca urmare a respingerii apelului, la data de 25.04.2018, fiind incidente dispoziţiile art. 20 alin. (1) C. proc. pen. de la 1968, astfel că a introdus acţiune pentru repararea daunelor la instanţa civilă în termenul legal de 3 ani, instanţa penală lăsând nesoluţionata acţiunea civila.

Faţă de aceste considerente, a solicitat admiterea recursulu şi casarea deciziei nr. 790A/19.05.2022 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, având drept consecinţă trimiterea cauzei spre rejudecare.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat instanţei să dispună, în principal, anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. De asemenea, a solicitat verificarea îndeplinirii obligaţiei achitării taxei de timbru de către recurentă, iar în ipoteza neachitării sau insuficientei timbrări, a solicitat anularea recursului ca netimbrat.

În motivarea excepţiei nulitării recursului, intimata arată că recurentul nu indică nicio normă de drept material care să fi fost încălcată sau greşit aplicată de către instanţa de apel, fiind invocate aspecte de fapt, iar prin cererea de recurs nu sunt aduse critici de nelegalitate considerentelor hotărârii recurate ci exprimă nemulţumirea recurentului cu privire la decizia instanţei de apel.

Referitor la fondul cauzei, intimatul invocă art. 129 alin. (1) şi art. 10 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 şi arată că recurentul cunoştea existenţa litigiului şi avea îndatorirea să urmărească desfăşurarea şi finalizarea acestuia în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege.

Cum recurentul nu arată momentul începerii cursului prescripţiei, ci se limitează la a afirma generic şi contrar legii civile aplicabile recursului, cum că, instanţa de apel ar fi dat o interpretare greşită cererii sale, intimatul arată că, în opinia sa, s-a împlinit cursul prescripţiei extinctive faţă de oricare dintre cele două momente, anul 2009 sau anul 2014.

Instanţa penală nu a lăsat nesoluţionată latura civilă din procesul penal spre a deveni incidente prevederile art. 20 C. proc. pen., ci a soluţionat latura civilă în procesul penal cu toate părţile civile, individual sau constituite în variate asociaţii, inclusiv în raporturile cu recurentul din cauza pendinte, prin decizia nr. 495/2014.

Pentru ipoteza evocată de recurent potrivit căreia ar fi fost lăsată nesoluţionată latura civilă în procesul penal, intimatul susţine că a intervenit perimarea.

Totodată, intimatul susţine că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, motiv pentru care solicită respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu titlu prealabil, Înalta Curte are în vedere că recurentul a făcut dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 50 RON, astfel cum i s-a solicitat de către instanţa de recurs.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută excepţia nulităţii căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., argumentele din memoriul de recurs nefiind unele susţinute formal, aşa cum a pretins prin întâmpinare intimata. În cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. referitoare la sancţiunea nulităţii, având în vedere că argumentele din cererea de recurs sunt susceptibile de analiză pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Motivele de recurs vizează modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, sub aspectul momentului de la care curge termenul general de prescripţie de 3 ani. Astfel, recurentul susţine o greşită aplicare şi interpretare a normelor de drept material privitoare la prescripţie şi a prevederilor art. 20 alin. (1) C. proc. pen., arătând că data soluţionării definitive a dosarului penal înregistrat iniţial sub nr. x/2004 nu este data pronunţării deciziei nr. 495/10.04.2014, astfel cum a reţinut instanţa de apel, ci data pronunţării deciziei nr. 627A/25.04.2018. Înalta Curte constată că redarea situaţiei de fapt în cuprinsul memoriului de recurs conţine reperele temporale necesare pentru verificarea aplicării legii şi, ca atare, pentru dezlegarea în drept a unor chestiuni referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune.

Luând spre examinare recursul formulat, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Înalta Curte are în vedere că prin memoriul de recurs nu au fost contestate considerentele hotărârii privind încadrarea situaţiei recurentului în ipotezele reglementate de dispoziţiile art. 20 C. proc. pen.. Criticile vizează momentul la care încetează efectul întreruptiv al prescripţiei, recurentul susţinând, în opoziţie cu teza instanţei de apel, că determinarea acestui moment trebuia în mod necesar raportat la data pronunţarea deciziei nr. 627A/25.04.2018.

Înalta Curte apreciază drept nefondată această critică a recurentului ce a pretins o greşită interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a normelor de drept material privind prescripţia dreptului material la acţiune şi art. 20 C. proc. pen.

Art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 prevede că "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".

Potrivit situaţiei de fapt descrisă de recurent, reţinută de prima instanţă şi confirmată de instanţa de apel, la data de 06.05.2004, în cursul urmăririi penale, reclamantul s-a constituit parte civilă cu suma de 1.300.000.000 RON.

Prin urmare, data de 06.05.2004 reprezintă momentul debutului cursului prescripţiei, întrucât reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, în sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Prescripţia este o sancţiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive a celui care îşi lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, atitudine căreia nu-i poate fi asimilată poziţia reclamantului care, în procesul penal, s-a constituit parte civilă, cu respectarea normelor de drept procesual penal.

Faţă de dispoziţiile art. 20 C. proc. pen., efectul întreruptiv al constituirii de parte civilă în procesul penal de către reclamant a dăinuit până la momentul soluţionării definitive a dosarului penal înregistrat iniţial sub nr. x/2004, prin pronunţarea deciziei nr. 495/10.04.2014 în dosarul nr. x/2011. Astfel, la data de 10.04.2014 a început să curgă un nou termen de prescripţie, faţă de prevederile art. 17 din Decretul nr. 167/1958, iar termenul de prescripţie de 3 ani s-a împlinit la data de 10.04.2017, cu mult înainte de înregistrarea acţiunii pendinte, la data de 28.12.2018.

Este nefondată critica privind interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 20 C. proc. pen. de către instanţa de apel, având în vedere că, în baza acestui temei, instanţa civilă are a verifica două aspecte, primul vizând constituirea de parte civilă de către reclamant, iar cel de-al doilea referitor la nesoluţionarea laturii civile în procesul penal, or ambele condiţii au fost examinate prin hotărârea recurată, iar îndeplinirea acestora nu a fost contestată de către recurent.

În raport de lucrările dosarului, sunt lipsite de temei motivele recurentului privind pretinsa soluţionare definitivă a dosarului înregistrat iniţial sub nr. x/2004 prin pronunţarea deciziei nr. 627A/25.04.2018. Raţionamentul recurentului este nefondat având în vedere că eludează atât etapele procesuale anterioare pronunţării deciziei nr. 627A/25.04.2018, cât şi principiul legalităţii căii de atac prevăzut de art. 457 C. proc. civ., dar şi principiul unicităţii căii de atac prevăzut de art. 460 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că sunt nefondate şi apărările recurentului privind imposibilitatea cunoaşterii stadiului dosarului penal (inclusiv prin prisma soluţionării acestuia de către instanţe din alt oraş faţă de domiciliul părţii) având în vedere durata soluţionării dosarului penal (10 ani) şi obligaţia părţii de a urmări finalizarea demersului judiciar pe care l-a iniţiat.

Art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevede în mod expres şi limitativ cazurile în care prescripţia se întrerupe, iar situaţiile învederate de către recurent (formularea cererii de intervenţie în dosarul nr. x/3006, înregistrarea cererii de îndreptare eroare materială a sentinţei penale nr. 423/20.03.2007) nu sunt reglementate de aceste dispoziţii legale.

Niciun element din cuprinsul art. 8 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu îndreptăţeşte teza recurentului-reclamant, iar argumentele invocate de acesta nu răstoarnă sau nuanţează regulile şi condiţiile instituite prin normele legale citate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 790A din 19 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 790A din 19 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 ianuarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.