Failure to identify changed land status after cadastral unification and partition; statute of limitations for construction claims begins at land acquisition, not accession

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 11 februarie 2021 pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub dosar nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. (în faliment, prin lichidator judiciar B.), a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., să se constate că reclamanta a dobândit dreptul de superficie asupra imobilelor situate în Satu Nou de Jos, str. x, fn, compus din dreptul de proprietatea asupra a două construcţii în natură casă de locuit şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent acestora, câte 250 mp fiecare, necesar şi util folosinţei lor, identificat în CF x Groşi; să se dispună întabularea în CF x Groşi a dreptului de proprietate dobândit de reclamantă, iar în subsidiar, să se constate că reclamanta are un drept de creanţă constând în contravaloarea materialelor şi manoperei aferente edificării celor două construcţii, pe terenul înscris în CF x Groşi, în valoare de 64.300 de euro; să se dispună obligarea pârâţilor la plata, către reclamantă, a sumei de 64.300 de euro sau echivalentul în RON a acestei sume şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată în situaţia în care se vor opune admiterii acţiunii.

În drept, au fost invocate art. 693 şi urm., art. 1345 şi urm. C. civ.

Prin întâmpinare, pârâţii au invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Maramureş, secţia a II a civilă, de contencios administrativ si fiscal, respectiv a Completului Specializat Falimente, prin judecător sindic, în soluţionarea acţiunii introductive; excepţia lipsei litisconsorţiului procesual pasiv obligatoriu, cu consecinţa respingerea cererii ca inadmisibilă; excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului; excepţia inadmisibilităţii cererii de constatare a unui drept de superficie în favoarea reclamantei şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind cererea de constatare a unui drept de creanţă în contra pârâţilor, cu consecinţa obligării acestora la plata sumei de 64.300 euro sau echivalentul în RON iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acţiunii ca fiind nefondată.

Prin încheierea din 27.05.2021, Tribunalul Maramureş, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş, secţia I civilă, dosarul fiind înregistrat sub nr. x/2018/a2*.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Maramureş

Prin sentinţa nr. 1066/28.10.2021, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată prin întâmpinare; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa petitului având ca obiect existenţa unui drept de creanţă şi a respins această solicitare, ca fiind prescrisă; a respins cererea având ca obiect constatarea dobândirii unui drept de superficie; a obligat reclamanta să achite pârâţilor suma de 7.326,89 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia nr. 221/A/19.05.2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca inadmisibil, apelul reclamantei împotriva încheierii din 27.05.2021; a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei nr. 1066/28.10.2021; a obligat apelanta să plătească intimaţilor C. şi D. suma de 7.140 RON cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 6, pct. 8 C. proc. civ. reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B..

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea normelor de competenţă de ordine publică şi susţine că prin motivele de apel s-a invocat excepţia necompetenţei secţiei I civile, astfel că, independent de admisibilitatea/inadmisibilitatea apelului împotriva încheierii de declinare a competenţei, prin petitul principal din apel a fost atacată hotărârea sub aspectul pronunţării sale de către un judecător din cadrul unei secţii necompetente şi nu de către judecătorul sindic, competent exclusiv potrivit prevederilor art. 122 C. proc. civ. coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 85/2014.

Sub acest aspect, recurenta învederează că prin acţiunea ce face obiectul prezentului dosar se urmăreşte întregirea patrimoniului societăţii falite, iar competenţa aparţine judecătorului sindic, sens în care invocă prevederile art. 45 alin. (2), art. 64 lit. g) şi k) din Legea nr. 85/2014.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (în realitate, pct. 5), recurenta a arătat că hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Astfel, judecătorul fondului a respins acţiunea, reţinând o coparticipare procesuală obligatorie şi subsecvent insuficienţa cadrului procesual pasiv, fără a pune în discuţia părţilor necesitatea chemării în judecată a altor persoane. Asa cum s-a arătat prin motivele de apel, nechemarea în judecată a tuturor coproprietarilor putea fi soluţionată din punct de vedere procedural în două maniere: fie se reţinea coparticiparea procesuală facultativă, situaţie în care acţiunea nu putea fi respinsă pe excepţie, sancţiunea nechemării în judecată a tuturor proprietarilor constituind-o inopozabilitatea hotărârii faţă de coproprietarii neîmprocesuati, sens în care apelul se impunea a fi admis şi cauza trimisă spre rejudecare în fond; fie se aprecia că este incidentă situaţia unei coparticipări procesuale obligatorii, caz în care deveneau incidente prevederile art. 78 C. proc. civ., iar apelul trebuia admis şi cauza trimisă spre rejudecare primei instanţe.

Recurenta arată că în cauză este vorba de o coparticipare procesuală facultativă şi nu obligatorie. În acest sens, art. 643 alin. (1) C. civ. prevede că fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare. Aşa fiind, în procesele cu terţe persoane, având ca obiect bunul aflat în coproprietate, calitatea procesuală activă, sau după caz, pasivă, poate să revină oricăruia dintre coproprietari, nefiind obligatoriu ca în proces să figureze toţi coproprietarii. Deci, singurul efect al neindicării tuturor coproprietarilor este faptul că hotărârea instanţei nu le va fi opozabilă şi coproprietarilor care n-au fost părţi în proces, în măsura în care hotărârea este defavorabilă pentru aceştia din urmă.

În cauză au fost încălcate dispoziţiile art. 78 alin. (2) C. proc. civ., text legal ce impune ca, prealabil respingerii acţiunii, judecătorul să pună în discuţia părţilor necesitatea lărgirii cadrului procesual. Astfel, această obligaţie nu poate fi suplinită de menţiunea din cuprinsul întâmpinării depusă de către pârâţi privind existenţa şi a altor coproprietari.

Hotărârea instanţei de fond este dată cu greşita aplicare a normelor de drept procedural şi în ceea ce priveşte reţinerea, referitor la petitul principal, a inadmisibilităţii acţiunii raportat la neindicarea datelor de carte funciară actuale, respectiv la nereliefarea în petitele acţiunii a sistării unei cărţi funciare, respectiv a operaţiunilor de alipire şi partajare.

Petitul de constatare a dreptului de superficie, cerere în constatare interogatorie prin care se urmăreşte constrângerea unei persoane care este îndreptăţită la o anumită opţiune (de care depinde însă dreptul reclamantei) în cadrul căreia pârâţii sunt chemaţi în judecată pentru a fi întrebaţi, a răspunde şi a se consemna dacă înţeleg sau nu să-şi valorifice dreptul, prin exprimarea opţiunii, în sensul că înţeleg sau nu să invoce accesiunea (neinvocată, potrivit înscrisurilor depuse), nu putea viza decât suprafaţa de teren aferentă celor două imobile construcţii. Ca atare, obiectul acţiunii este identificat sub acest aspect, dreptul de folosinţă, componentă a dreptului de superficie neputând viza decât terenul necesar bunei utilizări a construcţiilor, teren faptic identificabil în baza cărţilor funciare sistate, acestea permiţând identificarea terenului ce a fost înscris în ele independent de faptul că la acest moment înscrierile sunt făcute în alte cărţi funciare. Ca atare, nu se poate reţine o inadmisibilitate a acţiunii raportat la neformularea petitului în raport de datele actuale de carte funciară, identificarea terenului aferent construcţiei şi afectat de dreptul de folosinţă, componentă a dreptului de superficie, urmând a se face în cadrul expertizei topografice, expertiză solicitată în cauză de către recurentă. Inexistenţa unui petit de dezmembrare nu este esenţială pentru admisibilitatea acţiunii, în contextul în care instanţa constată existenţa dreptului de folosinţă, componentă a dreptului de superficie, asupra suprafeţei de teren aferente construcţiilor aşa cum ea este identificată prin expertiză.

Aşadar şi raportat la aceste reţineri hotărârea instanţei de apel este dată cu greşita aplicare a normelor de drept material vizând obiectul acţiunii civile care este licit, posibil şi determinat.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, admiterea acestei excepţii în privinţa petitului subsidiar al acţiunii s-a făcut cu greşita aplicare a normelor de drept material.

Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei raportându-se în mod eronat la momentul de început al termenului de prescripţie ca fiind momentul la care intimaţii au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului pe care sunt edificate construcţiile. Acest petit este subsecvent petitului de constatare a dreptului de superficie, obligaţia de achitare a contravalorii materialelor şi manoperei subzistând ca efect al invocării accesiunii, astfel că petitul nu poate fi respins ca prescris fără a se avea în vedere modalitatea de soluţionare a petitului principal, de constatare a dreptului de superficie. În contextul în care recursul va fi apreciat ca fondat, pe petitul de constatare a superficiei, petit soluţionat pe excepţie, soarta petitului de obligare la plata contravalorii materialelor şi manoperei, inclusiv sub aspectul prescripţiei, rămâne legată de modul în care acesta se soluţionează, rămas fără obiect în caz de constatare a dreptului de superficie, respectiv prescris sau nu raportat la data la care accesiunea operează.

Chiar dacă s-ar respinge petitul principal pe aspecte procedurale, termenul de început al prescripţiei se analizează raportat la data naşterii acestui drept de creanţă. Aşa cum s-a învederat la fond, dreptul de proprietate al recurentei asupra imobilelor construcţii a fost recunoscut de către intimaţi prin încheierea unui antecontract de vânzare cumpărare cu privire la case şi terenul aferent. Ulterior, terenul a fost cumpărat de către intimaţi la licitaţie, dar faptul acestei cumpărări nu echivalează cu o negare a dreptului de proprietate al recurentei asupra imobilelor construcţii. Prezumţia de proprietate asupra construcţiei edificate pe un teren ce operează în favoarea proprietarului terenului este răsturnată în speţă de existenţa antecontractului de vânzare cumpărare încheiat între părţi prin care se recunoaşte calitatea recurentei de proprietară a construcţiilor.

Aşadar abia la momentul la care intimaţii se manifestă ca proprietari ai imobilelor construcţii, mai exact de la momentul la care se invocă accesiunea - singurul mod în care puteau deveni proprietari asupra construcţiei proprietatea unui terţ, eventual de la momentul la care se contesta calitatea de proprietar a recurentei asupra construcţiilor, numai de atunci începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului recurentei de a solicita contravaloarea materialelor şi manoperei înglobate în construcţie.

Invocând incidenţa prevederilor art. 5 pct. 5, art. 79, art. 75 din Legea nr. 85/2014, recurenta arată că instanţa a soluţionat în mod greşit cauza apreciind prescris dreptul invocat. Creanţa dedusă judecăţii se circumscrie averii debitorului, astfel că prescripţia îşi întrerupe cursul la data deschiderii procedurii, iar la data deschiderii procedurii, creanţa nu era prescrisă.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Referitor la argumentele recurentei în sensul că se impunea a se pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a celorlalţi coproprietari, prin raportare la art. 78 alin. (2) C. proc. civ., intimaţii arată că recurenta-reclamantă şi-a exprimat poziţia procesuală prin concluziile scrise din data de 18.05.2021, fiind, respectat principiul contradictorialităţii. Susţinerile recurentei-reclamantă privind incidenţa art. 78 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ. sunt nefondate şi prin prisma faptului că a fost schimbată situaţia juridică a terenului, care se impunea reflectată în petitele acţiunii şi nu sub aspectul introducerii sau nu în cauză a unor persoane.

Recurenta a ignorat sistarea cărţii funciare, operaţiunile de alipire şi partaj a unor parcele şi nu a precizat acţiunea, în ce priveşte obiectul acesteia, prin raportare la însăşi substanţa dreptului de proprietate cu privire la care se solicită operarea unor sarcini.

Contradictorialitatea, care implică şi ca fiecare parte să ia la cunoştinţă despre poziţia celeilalte părţi şi să pună concluzii cu privire la toate aspectele, a fost respectată şi nu este necesar un formalism excesiv spre a se consemna în mod formal că se pun în discuţie aspectele invocate prin întâmpinare şi răspunsul cu privire la acestea, aspecte care, oricum, sunt consemnate în încheierea de şedinţă din data de 06.05.2021.

Invocând prevederile art. 130 alin. (2), art. 132 alin. (3), art. 457 alin. (1) C. proc. civ., intimaţii arată că hotărârea prin care instanţa se declară necompetentă, astfel cum este încheierea din 27 mai 2021, nu este supusă nici unei căi de atac, astfel că, sub acest aspect, este fondată soluţia instanţei de apel privind respingerea cererii de apel ca inadmisibilă.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, intimaţii-pârâţi susţin că prin încheierea din 27.05.2021, definitivă (deci, statuat cu putere de lucru judecat) s-a stabilit că acţiunea nu este una dintre cele reglementate de Legea nr. 85/2014. Astfel, intimaţii-pârâţi arată că nu a intervenit suspendarea cursului prescripţiei prevăzută de art. 75 din Legea nr. 85/2014. De asemenea, învederează că prezenta acţiune nu este asupra averii debitorului, ci reprezintă o acţiune a debitorului asupra averii unor persoane, situaţie în care nu sunt aplicabile în prezenta cauză dispoziţiile privind suspendarea.

Intimaţii-pârâţi arată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., iar motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, fără a se preciza în mod expres care anume motive ar fi contradictorii ori străine de natura cauzei, ori de ce anume s-ar putea aprecia că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi admiterea căii de atac.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută excepţia nulităţii căii de atac pentru neîncadrare, criticile formulate prin memoriul de recurs nefiind unele susţinute formal, aşa cum au pretins prin întâmpinare intimaţii. Chiar dacă încadrarea acestora nu corespunde întocmai în conţinut cu motivele legale indicate de parte, necesitând din partea instanţei o recalificare, se reţine că nu există temeiuri pentru aplicarea dispoziţiilor art. 489 alin. (1) sau 2 din C. proc. civ. referitoare la sancţiunea nulităţii. Luând spre examinare recursul formulat, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat, potrivit celor ce urmează:

- În mod nefondat invocă recurenta nelegalitatea deciziei atacate, ca fiind dată cu încălcarea normelor de competenţă de ordine publică, de natură să atragă incidenţa motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. potrivit cu care, casarea unei hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţei, invocată în condiţiile legii.

Deşi din modul de fundamentare a acestei critici s-ar deduce că este vizată necompetenţa (funcţională) a instanţei de apel, totuşi, din argumentarea motivului de recurs se înţelege că reclamanta supune atenţiei nesocotirea competenţei funcţionale cu prilejul soluţionării cauzei în primă instanţă, când potrivit acesteia, judecata litigiului a fost realizată de un judecător din cadrul unei secţii necompetente şi nu de către judecătorul sindic care ar fi fost competent exclusiv potrivit prevederilor art. 122 C. proc. civ. coroborat cu dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

Aceasta precizează că a invocat prin motivele de apel necompetenţa secţiei I civile (se înţelege, a tribunalului) în soluţionarea cauzei, contestând pe acest aspect atât hotărârea primei instanţe (pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia I civilă), cât şi încheierea de declinare a competenţei (care este încheierea din 27.05.2021 a Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal), astfel că independent de inadmisibilitatea apelului împotriva acestei din urmă încheieri, a supus dezbaterii aspectul pronunţării hotărârii de un judecător necompetent (altul decât judecătorul sindic).

Înalta Curte reţine că atunci când a răspuns acestor critici de apel, curtea de apel s-a referit la ambele aspecte, pe de o parte reţinând că, în conformitate cu norma art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa de ordine publică (materială şi teritorială exclusivă) trebuie invocată de părţi ori de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, termen ce se epuizează la acel moment fără ca ulterior părţile ori instanţa să mai poată pune în discuţie aspectul competenţei, iar, pe de altă parte, că apelul declarat împotriva încheierii judecătorului sindic de declinare a competenţei material procesuale este inadmisibil în raport cu prevederile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

Faţă de actualele critici de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte reţine, ca şi instanţa de apel, incidenţa dispoziţiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ. care se opun reclamantei şi o împiedică pe aceasta de a mai aduce în discuţie, în mod legal şi valabil, chestiunea necompetenţei material procesuale a primei instanţe în soluţionarea cauzei, dincolo de momentul procesual permis de lege, respectiv "primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii".

În alte cuvinte, se reţine că necompetenţa material procesuală a secţiei I a Tribunalului Maramureş în soluţionarea cauzei putea fi invocată cel mai târziu de reclamantă la primul termen cu părţile legal citate, care să poată pune concluzii, în faţa acestei instanţe, respectiv până la termenul din 16.09.2021 şi, cum acest lucru nu s-a întâmplat, aspectul competenţei primei instanţe în soluţionarea cauzei nu mai putea fi pus în discuţie de această parte direct în apelul exercitat împotriva hotărârii de soluţionare a cauzei – aşa cum, de altfel, reţine şi curtea de apel şi, prin urmare, nici contestat pe calea recursului.

Spre a fi incident (în sensul de întemeiat) motivul legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., este necesar, aşa cum rezultă din chiar conţinutul său, ca hotărârea să fi fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a alei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Or, subsecvent declinării competenţei de soluţionare a cauzei ce a fost dispusă de judecătorul sindic prin încheierea din 27.05.2021, în favoarea Tribunalului Maramureş, secţia I civilă, în faţa acestei din urmă instanţe chestiunea pretinsei sale necompetenţe material procesuale nu a fost invocată de reclamantă în limitele şi condiţiile legale prescrise de norma art. 130 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care ea nu putea face obiect de critică nici prin apelul la sentinţa civilă nr. 1066/14.10.2021 şi nici prin actualul recurs.

- Criticile de recurs subsumate de reclamantă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dar care, în realitate, pretind o nelegalitate a deciziei atacate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (deoarece se critică reţinerea unei coparticipări procesuale obligatorii în raport cu situaţia imobilului teren, nesocotirea dispoziţiilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ. ori respingerea greşită a acţiunii pentru neindicarea datelor de carte funciară) sunt, de asemenea, nefondate.

În esenţă, toate aceste critici prin care se afirmă o soluţionare a cauzei cu nesocotirea mai multor reguli de procedură, atacă soluţia adoptată în cauză în privinţa celui dintâi petit al acţiunii deduse judecăţii, privitor la constatarea unui drept de superficie al reclamantei asupra imobilului din Satu Nou de Jos, str. x, f.n., compus din două construcţii – casă de locuit şi folosinţa asupra terenului aferent acestora, câte 250 mp pentru fiecare, identificat în CF x Groşi.

Acest prin capăt de cerere al acţiunii a fost respins ca neîntemeiat - iar nu ca inadmisibil, după cum îşi susţine recurenta critica - prin sentinţa tribunalului care şi-a justificat soluţia reţinând, deopotrivă, neregularităţi decurgând din modul de susţinere a pretenţiei, dată fiind lipsa identificării obiectului cauzei prin raportare la înscrisurile ce atestă schimbarea datelor de identificare a terenului, a titularilor acestuia (insuficienţa cadrului procesual pasiv), neformularea unui petit de dezmembrare a terenului vizat prin cerere, dar şi argumente de fond constând în aceea că adjudecarea de către pârâţi la licitaţie publică a terenului în suprafaţă de 2 534 mp, pe care se găseau edificate o fundaţie şi o casă la roşu cu planşeu (ce au făcut obiect al antecontractului încheiat de părţi în anul 2014), nu se circumscrie modurilor menţionate în cuprinsul art. 693 C. civ. de naştere a dreptului de superficie (act juridic, uzucapiune sau alt mod prevăzut de lege ori cele descrise la alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi articol de lege).

Prin apelul declarat împotriva sentinţei, reclamanta a contestat, din totalitatea argumentelor ce au fundamentat soluţia de respingere ca neîntemeiată a pretenţiei principale deduse judecăţii, doar pe acelea care evidenţiau neregularităţile decurgând din formularea cererii prin neidentificarea reală, actuală şi corespunzătoare noii situaţii juridice a bunului imobil vizat de parte, în mod specific cu referire la soluţionarea unei excepţii a lipsei coparticipării procesuale pasive şi la încălcarea de către prima instanţă a obligaţiilor care îi reveneau din conţinutul art. 78 alin. (2) C. proc. civ., de a pune în discuţie necesitatea introducerii în cauză a altor persoane.

În răspunsul său asupra acestor critici, instanţa de apel a arătat în mod pertinent, validând soluţia din primă instanţă dată pretenţiei principale, că nu se poate dispune cu privire la drepturile dintr-o carte funciară sistată, că – date fiind transformările şi modificările intervenite în privinţa dreptului de proprietate asupra terenului vizat de reclamantă – obiectul acţiunii nu mai poate fi identificat pe baza operaţiunilor de carte funciară indicate prin cerere. De asemenea, s-a arătat că, deşi reclamanta a fost informată prin întâmpinarea pârâţilor şi, deci, în cunoştinţă asupra modificărilor suferite de dreptul în sine, de suprafaţa acestuia după operaţiunile de sistare a cărţii funciare, alipire şi partaj, ea nu a ţinut seama de toate aceste modificări care au privit însăşi substanţa dreptului de proprietate asupra căruia a solicitat stabilirea unor sarcini, menţinându-şi pretenţia iniţială care priveşte un drept ce a fost în mod substanţial modificat. Ca răspuns la criticile vizând o calificare a coparticipării procesuale pasive ca fiind obligatorie (dedusă doar de reclamantă, dar neregăsită în soluţia primei instanţe), instanţa de apel a arătat că "Nu poate fi vorba de aplicarea art. 643 C. civ., deoarece acel text legal face vorbire despre situaţia coproprietarilor, or în speţă este vorba despre mai multe chestiuni (...) nu doar despre faptul real că terenul în cauză este în coproprietate".

Prin urmare, ca şi în etapa apelului, în calea de atac a recursului reclamanta şi-a formulat criticile de nelegalitate - cele privitoare la existenţa unei coparticipări procesuale pasive şi la nesocotirea de către instanţă a prevederilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. – asupra unor chestiuni de o importanţă secundară în economia litigiului, în condiţiile în care a rezultat din considerentele celor două instanţe de fond, că impedimentul major în evaluarea pretenţiei principale a fost dat de modificările în substanţa dreptului suferite în ceea ce priveşte imobilul teren vizat prin acţiune, căruia i s-a schimbat atât întinderea, structura, componenţa, datele de identificare cadastrală, urmare a alipirii sale la mai multe parcele, din care a rezultat o parcelă în suprafaţă de 8078 mp, ce a dobândit un nou număr cadastral x, şi care a făcut ulterior obiectul unui act de partaj şi operaţiunii de dezlipire, fiind deţinut de pârâţi în cotă de 715/1233 mp, în indiviziune cu terţi şi înscris actual în CF x Groşi.

Prin urmare, starea de indiviziune în care se înţelege că se regăseşte în prezent dreptul de proprietate asupra terenului indicat de reclamantă, cu consecinţa inerentă constând într-o coparticipare procesuală determinată de existenţa mai multor titulari ai dreptului, reprezintă doar una din consecinţele modificărilor intervenite asupra dreptului în legătură cu care s-au formulat pretenţiile reclamantei.

Atât argumentele tribunalului, dar şi cele clare şi suficient de lămuritoare ale instanţei de apel au motivat, între altele, respingerea pretenţiei principale, în considerarea modificărilor substanţiale aduse dreptului de proprietate în urma sistării CF nr. x Groşi, a operaţiunilor de alipire şi partaj realizate asupra terenului, care îndreptăţesc concluzia imposibilităţii de a se dispune asupra obiectului iniţial al pretenţiei.

Străin criticilor formulate, instanţa de apel nu a realizat o calificare a coparticipării procesuale în facultativă ori obligatorie care să îndreptăţească susţinerile reclamantei subsumate motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (calificate ca întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), ci a arătat, pe bună dreptate, că neregularităţile de fond ale cererii excedează problematicii generate de aplicarea art. 643 C. civ., fiind vorba despre mai multe chestiuni şi nu doar despre faptul real că terenul în cauză este în coproprietate.

De aceeaşi manieră procedează reclamanta şi în legătură cu critica privitoare la nesocotirea dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. care se referă la obligaţia judecătorului de a pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, când raportul juridic dedus judecăţii o impune.

Chestiunea cadrului procesual incomplet al litigiului a fost doar una antamată de judecătorul fondului prin raportare la situaţia juridică modificată şi actuală a imobilului teren arătată prin întâmpinarea pârâţilor, aceasta neputând fi pusă ca atare în discuţia părţilor în conformitate cu prevederile art. 78 (2) din C. proc. civ., cât timp cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a rămas neschimbată sub aspectul obiectului cererii (care se referea la un teren cu alte trăsături juridice şi date de identificare cadastrale, ce nu mai erau actuale, proprietatea exclusivă a pârâţilor).

Soluţia primei instanţe nu dă expresie soluţiei legislative permise prin teza finală a art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. ("Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond"), pentru a îndreptăţi criticile recurentei (susţinute în acelaşi conţinut şi în calea de atac a apelului) relative la greşita calificare a existenţei unei coparticipări procesuale obligatorii în cauză şi la nerespectarea de către instanţa a obligaţiei de a pune în discuţia contradictorie a părţilor necesitatea lărgirii cadrului procesual.

Modul de susţinere a acţiunii, prin neidentificarea obiectului acesteia în raport de noua configurare a situaţiei dreptului asupra terenului vizat în pretenţiile reclamantei (întindere, configurare fizică, date noi de identificare cadastrală, stare de indiviziune, existenţa mai multor titulari ai dreptului), a constituit cauza respingerii cererii, iar nu refuzul părţilor de a introduce în cauză terţul, atunci când pricina nu poate fi soluţionată fără participarea acestuia.

În alte cuvinte, obligaţia impusă judecătorului prin dispoziţiile art. 78 (2) C. proc. civ. şi a cărei încălcare e criticată – fără legătură cu realitatea cauzei – prin recursul reclamantei, ar fi devenit actuală pentru judecătorul fondului în ipoteza în care avea loc, ceea ce s-a reproşat de către instanţe că nu s-a întâmplat, respectiv o precizare a obiectului cererii în raport de configuraţia juridică actuală a dreptului care, aflat în indiviziune, putea implica recurgerea la dispoziţiile textului de lege invocat (art. 78 C. proc. civ.).

Nefiind aceasta situaţia cauzei şi întrucât învestirea instanţei are loc prin cererea reclamantei, iar nu prin apărarea pârâţilor, în mod corect au fost înlăturate ca nefondate criticile din apel vizând încălcarea dispoziţiilor art. 78 din C. proc. civ., arătându-se pertinent că nu este vorba despre introducerea sau nu în cauză a unor coproprietari, ci de ignorarea sistării unei cărţi funciare, a operaţiunilor de alipire şi partaj a unor parcele, care au schimbat situaţia juridică a dreptului asupra terenului şi care se impunea reflectată în petitele acţiunii.

De aceea, referirea instanţei de apel la asigurarea contradictorialităţii şi dreptului la apărare prin comunicarea întâmpinării pârâţilor (în care erau redate toate informaţiile în legătură cu situaţia juridică actuală a dreptului şi care ar fi permis precizarea acţiunii reclamantei în privinţa obiectului său material) este corectă întrucât, aşa cum s-a reţinut, cauza nu a comportat o aplicare a dispoziţiilor art. 78 (2) din C. proc. civ. dat fiind că învestirea instanţei s-a realizat pentru recunoaşterea în folosul reclamantei a existenţei unui drept de superficie asupra unui teren descris ca fiind proprietatea exclusivă a pârâţilor (ceea ce, la data sesizării instanţei, nu mai corespundea realităţiii).

Pe cale de consecinţă, nu poate fi primită critica de greşită aplicare a normelor de drept procesual şi de încălcare a principiului contradictorialităţii.

Tot o greşită aplicare a nomelor de drept procesual a fost susţinută şi în legătură cu o pretinsă reţinere a "inadmisibilităţii" petitului principal dată de "neindicarea datelor de carte funciară actuale" (potrivit criticii reclamantei).

Nici această critică nu e îndreptăţită întrucât, aşa cum s-a arătat, soluţia primei instanţe a fost de respingere ca neîntemeiată a pretenţiei principale, iar nu ca inadmisibile, prin utilizarea atât a unor argumente de fond, cu trimitere la calificarea raporturilor dintre părţi, funcţie de conţinutul art. 693 C. civ., cât şi a unora ce relevau deficienţe ale pretenţiei deduse judecăţii. Doar aceste din urmă argumente au fost contestat de reclamantă pe calea apelului, iar analiza instanţei de apel a fost una subordonată regulii tantum devolutum, quantum judicatum, consacrată judiciar în conţinutul art. 477 (1) C. proc. civ.

Şi când formulează această critică, reclamanta înţelege să se refere doar la unele din aspectele relevate în motivarea instanţei de apel, insistând că, şi cu datele vechi de carte funciară ale terenului, obiectul acţiunii sale este identificat şi identificabil (chiar pe baza cărţilor funciare sistate, independent de faptul că la acest moment înscrierile sunt făcute în alte cărţi funciare) ori că inexistenţa unui petit de dezmembrare putea, cel mult, conduce la respingerea capătului de cerere privind înscrierea dreptului de superficie în cartea funciară.

În realitate, reclamanta nu face decât să ignore motivul fundamental ce i-a fost opus în respingerea pretenţiei sale principale, care nu se rezumă doar la realitatea că dreptul de proprietate asupra imobilului, în privinţa căruia a cerut instituirea de sarcini, figurează în prezent înscris în altă carte funciară, ci rezidă în aceea că există o altă configurare juridică a dreptului sub toate aspectele (întindere, date de identificare cadastrală, stare de indiviziune, titulari ai dreptului) care califică situaţia sa ca fiind similară aceleia în care se dovedeşte că pretenţia dedusă judecăţii se referă la alt bun, decât cel indicat prin cererea de chemare în judecată.

- În mod nefondat a fost criticată ca fiind dată cu greşita aplicare a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) soluţia de respingere ca prescrisă a cererii subsidiare a reclamantei de plată a creanţei ce reprezintă contravaloarea materialelor şi manoperei pentru edificarea construcţiilor. Invocând nelegalitatea soluţiei, reclamanta a pretins drept eronată raportarea la momentul de început al prescripţiei identificat (prin hotărârea primei instanţe) ca fiind cel al dobândirii de către pârâţi a dreptului de proprietate asupra terenului pe care sunt edificate construcţiile întrucât, potrivit acesteia, abia la momentul când pârâţii se manifestă ca proprietari ai construcţiilor, invocând accesiunea, începe să curgă prescripţia dreptului său la recuperarea acestor sume.

Critica este nefondată şi nu poate fi primită deoarece ignoră istoricul raporturilor juridice dintre părţi, care au luat naştere prin încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/6.10.2014 în baza căruia reclamanta s-a obligat să construiască şi să vândă pârâţilor un imobil compus din casă P + M şi teren de 250 mp, ce urma a fi dezmembrat din suprafaţa mai mare de 2 534 mp, teren ce îi aparţinea în proprietate exclusivă.

Împrejurarea că ulterior edificării elementelor de construcţie indicate prin acţiune, reclamanta a pierdut la licitaţie publică proprietatea terenului ce a fost adjudecat de pârâţi, nu deschide calea reglării raporturilor dintre părţi pe tărâmul accesiunii imobiliare, după cum pârâţii invocă sau nu acest titlu de dobândire a proprietăţii construcţiilor, după cum susţine reclamanta, cât timp există stabilite între părţi raporturi contractuale în legătură cu edificarea construcţiilor (pârâţii apărându-se prin întâmpinare prin aceea că că au plătit o parte consistentă din preţul convenit, aspect afirmat, de altfel, şi de reclamantă prin contestaţia la executare pe care a formulat-o în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Maramureş).

Astfel fiind, teza reclamantei în sensul că prescripţia dreptului său la acţiune nu poate curge cât timp pârâţii nu i-au contestat calitatea de proprietar al construcţiilor ori nu au invocat accesiunea ca mod de dobândire a proprietăţii acestora, nu ţine seama de raporturile ce au fost stabilite între părţi. Apare, astfel, ca fiind justă dezlegarea primei instanţe, validată şi în instanţa de apel, în sensul că prescripţia dreptului reclamantei la recuperarea creanţei constând în contravaloarea materialelor şi manoperei a început să curgă la data dobândirii de către pârâţi a dreptului de proprietate asupra terenului, respectiv 9.12.2016, şi s-a împlinit la 9.12.2019, fiind împlinit termenul de prescripţie la data sesizării instanţei cu acţiunea de faţă (11.02.2021).

E adevărat că, potrivit art. 577 alin. (1) C. civ., construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil revin proprietarului acelui bun, dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel.

Prin actul juridic semnat de părţi (promisiunea de vânzare-cumpărare) s-a stabilit că lucrările ce aveau a fi construite de proprietarul terenului urmau a deveni proprietatea pârâţilor prin plata preţului şi prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanta, operaţiune juridică ce nu s-a mai realizat. Însă, împrejurarea survenită, a adjudecării de către pârâţi a proprietăţii terenului aparţinând reclamantei, de natură să răstoarne prezumţia legală simplă instituită prin norma art. 577 alin. (1) C. civ., ca şi primirea de către reclamantă a ratelor din preţul convenit prin antecontract, reclama cu atât mai mult lămurirea raporturilor dintre părţi de la data pierderii de către reclamantă a proprietăţii terenului, cea care dădea temei calităţii sale de proprietar al edificatelor.

Corect a reţinut instanţa de apel că nu există niciun argument de a considera că prescripţia dreptului la acţiune cât priveşte creanţa constând în contravaloarea materialelor şi manoperei nu ar fi curs întrucât ar fi fost suspendată în temeiul prevederilor art. 79 coroborat cu cele ale art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

În primul rând, s-a stabilit în mod definitiv în cauză, prin încheierea f.n. din 27.05.2021 a judecătorului sindic că acţiunea de faţă nu este una dintre cele reglementate de Legea nr. 85/2014 (acesta fiind şi temeiul declinării de competenţă dispuse prin menţionata încheiere) iar, în al doilea rând, art. 75 din Legea nr. 85/2014 stabileşte că se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului.

Or, după cum corect a subliniat instanţa de apel, prezenta acţiune nu este una asupra averii debitorului, ci o acţiune asupra averii altor persoane (pârâţii), motive evidente de a conchide asupra neincidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 79 din actul normativ menţionat.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că este nefondat, Înalta Curte va respinge recursul declarat şi va face aplicare dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., prin aceea că va obliga pe recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimaţii-pârâţi, pentru etapa recursului, în cuantum de 7.140 RON, reprezentând onorariu avocat, ce a fost achitat cu chitanţa depusă la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei nr. 221A din 19 mai 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă recurenta - reclamantă la plata sumei de 7.140 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimaţii - pârâţi C. şi D..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 ianuarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.