Municipality's damages action against bank attachment held inadmissible; enforcement challenge deemed exclusive remedy, premature claim rejected.

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş – secţia civilă, în data de 25 martie 2020, reclamantul Municipiul Târgu Mureş a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A. S.A., B. S.A. şi C. S.A., admiterea cererii de chemare în judecată, obligarea societăţii A. S.A. la restituirea sumei insesizabile în cuantum de 6.042.567,8 RON, valoare încasată în cadrul executării silite ce face obiectul dosarului nr. x/2018, ca urmare a popririi conturilor bancare ale municipiului, sumă distribuită acesteia prin încheierile nr. 2-81/527/E2018, emise de BEJ D.; obligarea societăţii C. S.A. la plata sumei de 4.857.133,79 RON, cu titlu de daune-interese compensatorii; obligarea societăţii B. S.A. la plata sumei de 1.185.434,01 RON, cu titlu de daune interese compensatorii; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, cheltuieli constând în onorariu avocaţial şi alte speze de judecată.

În drept, reclamantul a arătat că îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357, art. 1358, art. 1381 şi urm. C. civ.

Primul ciclu procesual:

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1001/2020 din 25 noiembrie 2020, Tribunalul Mureş – secţia civilă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtele C. S.A. şi A. S.A., precum şi excepţia prematurităţii acţiunii, invocată de pârâta B.. S.A. şi, în consecinţă, a respins, ca inadmisibilă, respectiv ca prematură, acţiunea formulată de reclamantul Municipiul Târgu Mureş.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 194/A din 08 aprilie 2021, Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul Municipiul Târgu Mureş, împotriva sentinţei civile nr. 1001 din 25 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. x/2020. A anulat, în tot, hotărârea atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, primei instanţe. A obligat intimaţii, în solidar, la plata în favoarea apelantului a sumei de 6000 RON cheltuieli de judecată.

4. Hotărârea pronunţată în recurs.

Prin decizia nr. 275 din 08 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă a admis recursurile declarate de recurentele-pârâte C. S.A. şi B.. S.A. împotriva decizieinr. 194 din 08 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia I civilă. A casat hotărârea atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleieşi curţi de apel.

Al doilea ciclu procesual:

5. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 504/A din 02 iunie 2022, Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamantul Municipiul Târgu Mureş, împotriva sentinţei civile nr. 1001 din 25 noiembrie. 2020 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. x/2020.

4. Recursul declarat în cauză.

Împotriva deciziei nr. 504/A din 02 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia I civilă a declarat recurs reclamantul Municipiul Târgu-Mureş.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, în data de 08 august 2022 şi a fost repartizat, aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea apelului, casarea sentinţei civile nr. 1001 din 25 noiembrie 2020 a Tribunalui Mureş şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe în vederea judecării fondului litigiului.

În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea contextului promovării acţiunii civile, a istoricului litigiului şi a soluţiei pronunţate de instanţa de apel, recurentul, în dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că motivarea deciziei recurate este una succintă, în esenţă redusă la unicul argument reprezentat de obligativitatea promovării contestaţiei la executare.

A arătat că, prin cererea de apel, a formulat o serie de critici menite să înlăture argumentarea folosită în susţinerea celor două excepţii, atât de prima instanţă, cât şi de părţile adverse, respectiv: că sumele executate silit au un caracter insesizabil, invocând dispoziţiile art. 224 Codul de procedură fiscală cu privire la executarea silită împotriva veniturilor bugetului general consolidat; că nu era necesară promovarea unei contestaţii la executare pe considerentul că, fiind vorba de bunuri mobile insesizabile, nulitatea oricăror acte de executare se produce de drept, în virtutea legii, invocând dispoziţiile art. 629, art. 727 lit. f) şi art. 730 C. proc. civ. că fiind în prezenţa unei nulităţi exprese ale cărei efecte s-au produs de drept, în virtutea legii, nu mai era necesară constatarea acesteia pe calea contestaţiei la executare, fapt pentru care introducerea directă a acţiunii de faţă era admisibilă, iar desfiinţarea pe calea executării silite a actelor de executare nu era necesară având deschisă calea întoarcerii în patrimoniu a sumelor insesizabile.

Instanţa de apel nu a analizat aceste apărări, ci s-a mărginit doar să valideze susţinerile celorlate părţi, fără a cerceta apărările reclamantului care erau de natură a schimba soluţia primei instanţe.

Astfel, nu au fost respectate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi, implicit, nici cele care reglementează dreptul la un proces echitabil. În cuprinsul deciziei nr. 75/08.02.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut în mod expres obligaţia instanţei a analizare a susţinerilor reclamantului din cuprinsul cererii de apel, arătând că "în soluţionarea căii de atac cu care a fost învestită, curtea de apel trebuie să procedeze la examinarea admisibilităţii (şi respectiv prematurităţii) acţiunii formulate prin prisma motivelor de apel dezvoltate de reclamantă, dar şi a apărărilor pârâtelor cuprinse în întâmpinare (şi care au fost apoi reluate în cadrul motivelor de recurs întemeiate pe art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.), cu respectarea exigenţelor art. 477 C. proc. civ. şi cu observarea corectă a temeiurilor invocate de reclamantă în cererea sa corespunzător pretenţiei îndreptată împotriva fiecăruia dintre pârâţi."

Conchizând cu privire la acest motiv de casare, recurentul a învederat că decizia atacată nu cuprinde motivele necesare şi suficiente în fundamentarea soluţiei, nu analizează susţinerile sale şi nici nu prezintă motivele de drept pentru care ar fi fost înlăturate criticile pe care le-a formulat în apel.

În dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 555 C. civ., art. 730 C. proc. civ. raportat la art. 224 Codul de procedură fiscală, art. 727 lit. f) şi art. 629 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că sancţiunea nulităţii în cazul urmăririi silite a unor bunuri neurmăribile, insesizabile, operează de drept, în virtutea prevederilor legale, nefiind obligatorie constatarea nulităţii de către un organ judiciar.

Prevederile art. 730 C. proc. civ. reglementează faptul că urmărirea silită asupra unor bunuri neurmăribile este nulă de drept. În cazul acestei nulităţi, legiuitorul a folosit sintagma "de drept", situaţiile reglementate de acest articol fiind singurele în care s-a folosit o astfel de sintagmă, iar în nicio altă situaţie de reglementare a sancţiunii nulităţii nu este folosită sintagma "de drept".

Această deosebire a fost realizată de legiuitor cu scopul producerii efectelor juridice ale nulităţii ope legis, în virtutea dispoziţiilor legale exprese.

În vederea protejării debitorului de executarea silită a bunurilor sale insesizabile, legiuitorul a stabilit faptul că, în acest caz, sancţiunea va opera direct în virtutea dispoziţiilor legale, scopul urmărit de legiuitor fiind acela de a conferi o protecţie absolută bunurilor insesizabile, astfel încât să nu poate fi create condiţiile pierderii dreptului de proprietate asupra acestora. Astfel, scopul normei în discuţie este acela de a apăra în modul cel mai energic insesizabilitatea, prin efectul direct al legii, fără concursul instanţei de judecată.

A mai arătat că sancţiunea nulităţii urmăririi silite a unor bunuri insesizabile există în puterea legii, nulitatea operând independent, prin efectul legii, fără intervenţia organelor judiciare, aceasta cu atât mai mult cu cât prezumţia de vătămare este una absolută.

În speţă, nulitatea este una absolută şi continuă, operând independent de învestirea organelor judiciare cu o cerere în constatarea ei.

Pentru a reliefa intenţia legiuitorului, recurentul a arătat că în cazul prevăzut de art. 643 C. proc. civ. (unde legiuitorul prevede o desfiinţare "de drept" a unor acte de executare silită), cât şi în cazul art. 730 combinat cu art. 727 lit f) C. proc. civ. şi art. 224 Codul de procedură fiscală (unde legiuitorul reglementează o nulitate de drept a urmăririi silite şi implict a actelor de executare nelegale), sancţiunea intervine în mod direct, în virtutea legii (ope legis), fără a mai fi necesar concursul organelor judiciare.

Sumele de natura taxelor şi impozitelor formează bugetul unităţilor administrativ-teritoriale, astfel că acestea nu ar putea face obiectul executării silite şi nici nu ar putea să intre în patrimoniul unor persoane private pentru motivul că sumele respective nu pot fi deţinute de persoanele private.

În acest context, recurentul a opinat că nu mai era obligat să urmeze calea contestaţiei la executare pentru desfiinţarea parţială a urmăririi sumelor insesizabile întrucât nulitatea unor astfel de acte de executare intervine în mod automat, în temeiul legii.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisbilităţii, recurentul a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a admis-o, considerând neîntemeiat că lipsa unei dispoziţii de anulare a actelor de executare constituie un impediment în pronunţarea unei hotărâri de restituire a bunurilor insesizabile.

Aşadar, faptul că în cadrul contestaţiei la executare nu s-a dispus anularea actelor de executare nu determină inadmisibilitatea cererii principale de restabilire a situaţiei anterioare.

Astfel, pârâta A. S.A. a invocat inadmisibilitatea primului petit, în timp ce pârâta C. a invocat aceeaşi excepţie prin raportare la întreaga acţiune.

Însă, cererea principală a avut ca temei dispoziţiile speciale în materia insesizabilităţii sumelor reprezentând creanţe fiscale alături de prevederile generale ale art. 1386 alin. (1) C. civ., astfel că prin cererile subsidiare a solicitat exclusiv atragerea răspunderii juridice delictuale prin raportare la prejudiciul cauzat de cele două instituţii de credit ca urmare a încălcării obligaţiilor legale ce le reveneau în calitate de terţ poprit.

Astfel, terţii popriţi aveau obligaţia de a face distincţie între cele două categorii de sume băneşti, respectiv sume care formează venituri/disponibilităţi ce pot fi supuse popririi şi cele care sunt excluse de la poprire.

În cauză, prin raportare la natura juridică, sumele solicitate prin acţiune fac parte din categoria bunurilor/veniturilor/disponibilităţilor insesizabile, deci din cea de-a doua categorie, iar instituţiile de credit nu au respectat natura juridică a acestora, consemnându-le la dispoziţia executorului şi, ulterior, fiind eliberate către creditoare, creând reclamantului un prejudiciu ce nu poate fi reparat decât prin obligarea acestora la plata sumelor solicitate.

Prin urmare, având în vedere că petitele subsidiare sunt întemeiate pe răspunderea juridică delictuală, care constituie regula, dreptul comun în materia răspunderii juridice civile, nu se poate reţine că promovarea unei acţiuni, pe acest temei, este inadmisibilă.

Instanţa de fond în mod greşit a admis excepţia inadmisibilităţii, întrucât independent de anularea/neanularea actelor de executare trebuia analizat dacă terţul poprit a încălcat sau nu obligaţiile legale ce-i revin şi dacă a cauzat sau nu o pagubă reclamantului.

În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii acţiunii civile, recurentul a susţinut că instanţa în mod greşit a mai analizat această excepţie câtă vreme a admis excepţia inadmisibilităţii.

Concluzionând, recurentul a învederat că, prin admiterea celor două excepţii, instanţa a încălcat dreptul său de acces la instanţă şi, implicit, prevederile art. 555 C. civ., reclamantul fiind privat de bunurile reprezentând veniturile încasate sub titlurile prevăzute de art. 224 Codul de procedură fiscală şi care reprezintă bunuri neurmăribile.

5. Apărările formulate în cauză

5.1 Întâmpinare.

În data de 22 septembrie 2022, intimata-pârâtă A. S.A. - Târgu Mureş a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În cuprinsul întâmpinării, intimata a susţinut că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar în ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, a arătat că invocă nulitatea motivului subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât acest caz de casare este aplicabil doar atunci când se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, or, în speţă, recurentul invocă încălcarea unor norme de drept procesual, sens în care intervine sancţiunea nulităţii recursului prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., trimiterea recurentului la dispoziţiile art. 555 C. civ. fiind una formală, fără o motivare în acest sens.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, decizia fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.

Intimata-pârâtă C. a depus întâmpinare, în data de 23 septembrie 2022, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, în data de 26 septembrie 2022, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

5.2 Răspuns la întâmpinare

Intimata-pârâtă C. S.A. - Cluj Napoca a depus răspuns la întâmpinare prin care a arătat că susţine cele invocate de E.ON şi B. şi solicită respingerea recursului.

Recurentul-reclamant Municipiul Târgu Mureş a formulat răspuns la întâmpinările formulate în cauză.

II. Judecata în recurs. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:

Cu caracter preliminar, este necesar a preciza că, într-adevăr, una dintre regulile fundamentale în materia executării silite este aceea că, astfel cum imperativ afirmă art. 629 alin. (1) C. proc. civ., veniturile şi bunurile debitorului pot fi supuse executării silite numai dacă, potrivit legii, sunt urmăribile.

În acelaşi spirit sunt şi prevederile art. 727 C. proc. civ., care, cu referire limitată la urmărirea mobiliară, stabilesc la lit. f). că nu sunt supuse urmăririi silite "bunurile declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege". Tot astfel, în ceea ce priveşte urmărirea silită prin poprire, art. 781 alin. (1) C. proc. civ. dispune că "sunt supuse urmăririi silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile încorporale urmăribile..."

Rezultă din cele de mai sus că, astfel cum însuşi recurentul a arătat, legalitatea unei executări silite este, între altele, condiţionată de caracterul urmăribil al bunurilor care fac obiectul ei, adică de însuşirea acestor bunuri de a putea fi supuse executării în vederea îndestulării creditorului; în caz contrar, dacă bunurile supuse executării fac parte din categoria acelora declarate de lege neurmăribile, executarea silită ajunge să fie fundamental viciată, putându-se dispune desfiinţarea actelor de executare făcute cu privire la asemenea bunuri.

Astfel fiind, rezultă, totodată, că în mod întemeiat a făcut referire recurentul şi la regula conţinută în dispoziţiile art. 730 C. proc. civ., potrivit cărora "Renunţarea la beneficiul dispoziţiilor prevăzute în articolele din prezenta secţiune, precum şi urmărirea ori cesiunea făcută cu încălcarea acestor dispoziţii sunt nule de drept", adică, altfel spus nulitatea de drept este atrasă inclusiv de nerspectarea prevederilor art. 727 C. proc. civ. privitoare la bunurile urmăribile.

Deşi dispoziţiile art. 730 C. proc. civ. privesc în mod expres urmărirea mobiliară, ele pot fi extinse, pentru identitate de raţiune, şi la celelalte forme de excecutare silită indirectă, deci inclusiv la executarea silită prin poprire.

În ceea ce priveşte particularităţile juridice ale nulităţii de drept afirmate de art. 730 C. proc. civ., este însă de avut în vedere că deşi această exprimare legală pare să evidenţieze un plus de forţă şi eficacitate juridică a sancţiunii, aceasta nu înseamnă că acţiunea şi efectele unei asemenea nulităţi ar putea fi sustrase verificării, constatării şi pronunţării ei de către instanţa judecătorească. Are în vedere Înalta Curte că şi în cazul unei asemenea nulităţi, componenta judiciară este necesară şi decisivă, sancţiunea neproducându-şi efectele ope legis, deci prin simplul efect al legii, ci numai ca urmare a constatării ei în cadrul unui demers judiciar recunoscut de lege.

O asemenea concluzie se sprijină, cu îndestulătoare forţă, pe împrejurarea că nicio dispoziţie legală privitoare la executarea silită sau aflată într-o suficient de pertinentă legătură cu aceasta nu dispune, expres sau cel puţin implicit, că nulităţile de drept sunt sustrase procedurii comune de verificare şi constatare a lor, precum şi că identificarea lor s-ar putea face într-un alt cadru procesual decât acela care, în mod obişnuit, este pus de lege la dispoziţia părţilor sau, în genere, a persoanelor interesate în a invoca nelegalitatea unei executări silite ori a unor acte de executare.

Dimpotrivă, în materia executării silite dispoziţiile art. 712 alin. (1) teza I C. proc. civ. stabilesc, cu valoare generală şi de regulă fundamentală în materia executării silite, că "Împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare." Prin urmare, legea consacră, ca regulă, caracterul exclusiv al contestaţiei la executare, necontrapunându-i alte căi legale de valorificare a unor cazuri de nelegalitate a executării silite şi neînţelegând să le deschidă părţilor un drept discreţionar de opţiune între contestaţia la executare şi alte căi juridice.

Aceasta fiind regula, rezultă, totodată, şi că atunci când îşi doreşte să deroge de la ea, legiuitorul trebuie să prevadă aceasta în mod expres, indicând tipul particular de situaţie în care abaterea de la regulă este îngăduită ori chiar impusă.

În ce priveşte situaţia în care sunt supuse executării silite indirecte, inclusiv prin poprire, bunuri care, potrivit legii, sunt neurmăribile, lipseşte orice prevedere legală prin care să se stabilească faptul că eventuala nulitate de drept atrasă de urmărirea lor silită ar putea fi invocată şi valorificată juridic într-un alt cadru şi pe o altă cale judiciară decât aceea a contestaţiei la executare la care se referă art. 712 şi următoarele C. proc. civ.

Astfel fiind, devine limpede că recurentul greşeşte atunci când afirmă că eventualul caracter neurmăribil al veniturilor cu privire la care pârâta-intimată A. S.A. a cerut executarea silită prin poprire i-ar îngădui să obţină pe calea unei acţiuni civile de drept comun repararea prejudiciului care i-ar fi fost cauzat prin poprirea respectivelor bunuri (venituri), singura cale procedurală ce-i era deschisă pentru a obţine constatarea caracterului nelegal al executării silite şi desfiinţarea actelor de executare nelegale fiind exclusiv aceea a contestaţiei la executare.

În măsura în care contestaţia la executare i-ar fi fost admisă, repararea prejudiciului s-ar fi putut realiza urmându-se calea prevăzută de legea procesual-civilă, respectiv procedura întoarcerii executării reglementată prin dispoziţiile art. 723 şi următoarele C. proc. civ. Prin urmare, nu orice acţiune în pretenţii i-ar fi fost deschisă recurentului, ci doar aceea sau acelea la care, în mod specific şi cu respectarea unor elemente de particularitate procedurală, se referă art. 723-726 C. proc. civ., consecutiv formulări şi admiterii unei contestaţii la executare.

Institurea unei asemenea proceduri speciale de contestare a unor acte de executare sau a însăşi executării silite, precum şi de întoarcere a executării ca modalitate de reparare a prejudiciului cauzat în mod injust printr-o executare silită nelegală, îşi are justificare în intenţia legiuitorului de a ţine seama de particularităţile executării silite şi, în legătură cu acestea, de necesitatea de a asigura prin intermediul instanţei de judecată (în principal al instanţei de executare) atât un control mai riguros şi mai focalizat asupra executării, cât şi o mai bună protecţie a intereselor părţilor atrase într-o executare silită.

Toate cele de mai sus trimit, aşadar, la concluzia că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii atunci când în prezentul proces a apreciat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului este întemeiată, fiind în totul justă concluzia că atâta vreme cât reclamantul a avut la dispoziţie calea contestaţiei la executare pentru a susţine caracterul neurmăribil al veniturilor poprite la cererea intimatei A. S.A. (cale pe care a şi exercitat-o, fără însă a avea succes), devenea inadmisibilă promovarea unei acţiuni civile de drept comun (adică a acţiunii din prezentul proces) pentru recuperarea afirmatului prejudiciu ce i-ar fi fost cauzat prin poprirea unor venituri pe care, potrivit reclamantului-recurent, legea le declară neurmăribile, în condiţiile în care fundamentul acţiunii era reprezentat tocmai de caracterul neurmăribil al acestor venituri.

A considera altfel înseamnă a-i îngădui părţii interesate (în cauză, reclamantului-recurent) să substituie contestaţiei la executare o altă cale procedurală (respectiv acţiunea civilă de drept comun) pentru a invalida executarea silită ce s-a realizat, ceea ce, prin raportare la cele arătate în precedent, este, cu evidenţă, nelegal, căci ar înlătura, în contra voinţei legii, caracterul exclusiv al contestaţiei la executare în situaţiile de natura celei din litigiul de faţă, refuzându-i şi subminându-i caracterul de cale procedurală prevalentă.

Înalta Curte conchide, totodată, că sunt neîntemeiate criticile recurentului potrivit cărora decizia instanţei de apel nu ar fi suficient motivată, în sensul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa oferind argumentele juridice care erau cu adevărat esenţiale în susţinerea soluţiei de admitere a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii. Pe cale de consecinţă, soluţia de respingere ca nefondate a celorlalte critici formulate de reclamantă era subînţeleasă, ea decurgând în mod necesar din admiterea excepţiei inadmisibilităţii.

Cele arătate de Înalta Curte prin considerentele de faţă trimit, de asemenea, şi la concluzia că sunt neîntemeiate inclusiv acele critici ale recurentului privitoare la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii, instanţa de apel făcând o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale care guvernează regimul executării silite şi, în relaţie cu acesta, care trimit la concluzia inadmisibilităţii acţiunii de faţă.

În legătură cu criticile subsumate soluţiei de admitere a excepţiei prematurităţii acţiunii, excepţie invocată înaintea primei instanţe de pârâta B.. S.A., Înalta Curte apreciază, faţă de caracterul exclusiv al contestaţiei la executare, în ce priveşte combaterea de către cei interesaţi a unei executări silite nelegale, precum şi, după cum s-a arătat mai sus, faţă de caracterul inadmisibil al unei acţiuni în justiţie care, în scopul reparării unui prejudiciu patrimonial cauzat printr-o executare silită pretins nelegală, se sprijină pe afirmarea caracterului nelegal al executării silite, că excepţia inadmisibilităţii acţiunii era prevalentă şi suficientă, admiterea ei nemaifăcând necesară şi admiterea excepţiei de prematuritate a acţiunii.

Are în vedere Înalta Curte că, prin efectele ei, admiterea excepţiei de inadmisibilitate acţiona, în cauză, mai energic şi mai sever decât excepţia de prematuritate. În legătură cu această din urmă excepţie instanţa de apel a statuat însă că "cererea de restituire a sumelor nu poate fi formulată şi, respectiv, primită câtă vreme instanţa nu a fost sesizată cu o contestaţie la executare în care instanţa să constate nelegalitatea procedurii de executare şi nu a dispus anularea executării silite".

Această statuare a instanţei de apel lasă loc concluziei – iar aceasta este favorabilă recurentului – că dacă recurentului i-ar fi admisă, în viitor, o contestaţie la executare, o acţiune în pretenţii precum cea din prezentul proces ar putea fi primită.

În aceste circumstanţe, infirmarea (casarea) în recurs a soluţiei date excepţiei prematurităţii riscă să fie prejudiciabilă pentru însăşi recurenta, agravându-i situaţia în propria cale de atac, iar aceasta ar contraveni dispoziţiilor art. 481 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 502 din acelaşi cod. În considerarea acestor raţiuni, Înalta Curte va menţine soluţia de admitere a excepţiei prematurităţii, aceasta şi în condiţiile în care pârâţii, ca părţi interesate nu au declarat, nici măcar incidental, recurs împotriva soluţiei şi considerentelor oferite de instanţa de apel excepţiei de prematuritate a acţiunii.

În concluzie, prin raportare inclusiv la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de recurent.

În temeiul prevederilor art. 453 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 249 C. proc. civ., se va respinge cererea intimatei A. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată, cererea nefiind dovedită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Tîrgu-Mureş împotriva deciziei nr. 504/A din 02 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia I civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă A. S.A..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.