Tort claim against state for communist-era persecution dismissed as time-barred under three-year limitation.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the claimant's appeal as unfounded, affirming the lower courts' rulings that his tort claim against the Romanian State for alleged communist-era persecution and moral damages was time-barred; it also dismissed the appeal of a third party for lack of standing. The claimant had sued in 2016 for patrimonial and moral prejudice from political persecution, salary cuts, and loss of parental affection due to his father's political detention, but the court held that, under Articles 998-999 of the Civil Code and Article 8(1) of Decree No. 167/1958, the three-year limitation period began running in December 1989 when the claimant could have known of the prejudice and its author, making the action filed in 2016 untimely. The court rejected arguments that the appeal court violated the principle of party disposition or ignored prior rulings, finding the claim's scope was properly confined to the claimant's own injury and that no suspension or interruption of the limitation period was proven.
Legislator headnote
AI generatedart. 998 din C. civ, art. 490 alin. (3) din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ, art. 9 din C. proc. civ, art. 478 alin. (1) din C. proc. civ, art. 417 din C. proc. civ; Tort claim against state for communist-era persecution dismissed as time-barred under three-year limitation: De asemenea, învederează că instanţa de apel a reţinut greşit incidenţa dispoziţiilor Decretului - Lege nr. 118/1990, întrucât temeiul de drept al cererii lor este reprezentat de dispoziţiile art. 998 din C. civ. dar şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Acţiunea a vizat pretenţiile morale care li se cuvin pentru urmărirea lui D. de către fosta Securitate, pe o perioadă de 22 ani, de la arestarea sa, din data de 2 septembrie 1947, până la decesul acestuia, din data de 16 mai 1969, cerere ce nu a fost judecată de către instanţă. Prin decizia recurată nu au fost avute în vedere temeiul de drept al cererii, respectiv dispoziţiile art. 998 din C. civ. şi hotărârile depuse ca jurisprudenţă.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 16 februarie 2023
După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data 12 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la repararea prejudiciului patrimonial ce i-a fost cauzat ca urmare a persecutării politice la care a fost supus de către regimul comunist, a arestărilor frecvente din motive exclusiv politice, a diminuărilor salariale permanente, neconforme cu pregătirea sa, a prejudiciului cauzat prin neplata salariului de inginer grad I, prin pensionarea abuzivă şi degradarea civică în perioada 1969-1989, pe care l-a apreciat la valoarea de 97.800 euro, echivalent în RON la cursul de schimb BNR; obligarea pârâtului la plata de daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a faptului că a fost privat, pe perioada copilăriei, de îngrijirea, prezenţa, afecţiunea şi sprijinul material al părinţilor, care au suferit condamnări şi detenţii pe motive politice în perioada 1947-1961, când a absolvit facultatea, cuantumul acestora fiind evaluat la 5.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb BNR. Totodată reclamantul a solicitat cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces.
2. Sentinta Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă
Prin sentinţa civilă nr. 1142 din data de 11 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de instanţă, din oficiu, şi, în consecinţă, a fost respinsă acţiunea în răspundere civilă delictuală formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prescrisă.
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 216 din data de 12 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă cererea de completare şi îndreptare a sentinţei civile nr. 1142 din 11 septembrie 2017, pronunţată de aceeaşi instanţă, formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori si de familie, în primul ciclu procesual
Prin decizia civilă nr. 544A din 25 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a constatat perimat apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1142 din 11 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
4. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Prin decizia civilă nr. 445 din 10 martie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu majoritate, a fost admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 544A din 25 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost casată decizia recurată şi trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
5. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori si de familie, în al doilea ciclu procesual
Prin decizia civilă nr. 1096A din 9 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1142 din 11 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
6. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul A. şi fiul acestuia, C., au declarat recurs, neîncadrat în drept, prin care au invocat o serie de nereguli procedurale.
Astfel, recurenţii au arătat că instanţa de apel a soluţionat cauza fără a intra în judecata fondului şi că a încălcat principiul disponibilităţii, reluând judecata acţiunii ce a făcut obiect al dosarului nr. x/2014
În opinia recurenţilor, s-a creat o gravă confuzie între D., tatăl recurentului A. şi E., fratele aceluiaşi recurent, care era în viaţă la intrarea în vigoare a Decretului Lege nr. 118/1990. Această confuzie a condus la concluzia eronată cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune.
Arată că a renunţat la orice altă cerere, în afară de cea care îl priveşte pe D., încă de la judecarea dosarului nr. x/2012, soluţionat prin decizia civilă nr. 1039 R din 23 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. În acest sens, este nereală aserţiunea instanţei vizând poziţia oscilantă a recurentului A.. Acţiunea sa îl vizează exclusiv pe tatăl său, D., fără a exista vreo cerere pentru altă cauză sau altă persoană.
De asemenea, învederează că instanţa de apel a reţinut greşit incidenţa dispoziţiilor Decretului - Lege nr. 118/1990, întrucât temeiul de drept al cererii lor este reprezentat de dispoziţiile art. 998 din C. civ. dar şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Acţiunea a vizat pretenţiile morale care li se cuvin pentru urmărirea lui D. de către fosta Securitate, pe o perioadă de 22 ani, de la arestarea sa, din data de 2 septembrie 1947, până la decesul acestuia, din data de 16 mai 1969, cerere ce nu a fost judecată de către instanţă. Prin decizia recurată nu au fost avute în vedere temeiul de drept al cererii, respectiv dispoziţiile art. 998 din C. civ. şi hotărârile depuse ca jurisprudenţă.
În opinia recurenţilor, sunt incidente trei motive de casare, care justifică admiterea recursului pe care l-au promovat.
În primul rând, arată că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil, iar această încălcare a produs o vătămare a drepturilor părţilor şi se sancţionează cu nulitatea procedurilor îndeplinite.
În al doilea rând, solicită instanţei de recurs să invoce din oficiu motivele de casare de ordine publică, potrivit art. 490 alin. (3) din C. proc. civ.
În al treilea rând, arată că instanţa de apel nu a respectat decizia de casare întrucât instanţa supremă, prin această decizie, nu a sesizat că acţiunea este prescrisă şi că acţiunea este nefondată în totalitate.
În concluzie, solicită admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.
Recurenţii au depus, ulterior, o serie de precizări în care reiterează situaţiile învederate în cererea de recurs dar şi împrejurări factuale noi care, în opinia lor, ar atrage admiterea recursului pe care l-au formulat.
7. Apărările formulate
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu a formulat întâmpinare.
8. Procedura de filtru
Raportul, întocmit în condiţiile dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost comunicat părţilor iar prin încheierea din camera de consiliu din 26 ianuarie 2023, Înalta Curte a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a numitului F. şi a admis în principiu recursul formulat de A., stabilind termen pentru soluţionarea acestuia la data 16 februarie 2023, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.
La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Obiectul recursului este reprezentat de decizia civilă nr. 1096A din 9 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1142 din 11 septembrie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.
Cererea de recurs cuprinde critici care vizează conduita procesuală a instanţei de apel care, cu încălcarea principiului disponibilităţii, nu ar fi analizat acţiunea dedusă judecăţii de către reclamant ci un raport juridic străin cauzei, raportat la care ar fi admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune susţinerile recurentului putând fi încadrate în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
În acest sens, recurentul – reclamant consideră că instanţa de apel a schimbat obiectul şi fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată, încălcând, astfel, principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil.
Cu privire la această critică, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 9 din C. proc. civ. sunt imperative şi impun judecătorului obligaţia de a se pronunţa asupra a ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele cadrului procesual, aşa cum au fost stabilite de către reclamant, prin cererea de chemare în judecată.
În cauza pendinte, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la repararea prejudiciului patrimonial ce i-a fost cauzat prin faptele presupus ilicite ale autorităţilor statului îndreptate împotriva sa, care au vizat persecuţii politice şi diminuări salariale, au dus la pensionare abuzivă şi degradare civică, dar şi a prejudiciului moral suferit ca urmare a lipsirii lui de afecţiunea părintească în condiţiile absenţei părinţilor lui care au suferit condamnări şi detenţii pe motive politice. Întreaga argumentare în fapt se referă la persoana reclamantului şi la prejudiciul material şi moral suferit de acesta, situaţia tatălui fiind prezentată doar adiacent, pentru a justifica consecinţele privării de familie.
Nu a fost formulată, în termen procedural, nicio cerere de completare sau modificare a obiectului cererii introductive de instanţă, astfel încât instanţele au analizat raportul juridic dedus judecăţii, respectiv cel dintre reclamant şi autorităţile statului.
Înalta Curte reţine că, în contextul în care obiectul litigiului a fost clar exprimat prin cererea de chemare în judecată, ca fiind răspundere civilă delictuală a Statului pentru prejudiciul suferit de persoana reclamantului, nu poate fi primită susţinerea că cererea vizează reabilitarea morală definitivă şi acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat tatălui său, D..
Aceste noi pretenţii au fost exprimate abia în apel, prin cererea aflată la fila x, care îmbracă forma unei cereri de repunere pe rol şi în care reclamantul susţine că atât apărătorul său ales cât şi instanţa au fost în eroare cu privire la solicitările sale. Ulterior, a înţeles să detalieze noile pretenţii prin notele depuse la dosarul de apel.
Însă aceste acte procedurale, modificatoare, încălcă limitele efectului devolutiv al apelului, exprimat prin principiul tantum devolutum quantum iudicatum, care vizează interdicţia pentru părţi de a schimba cadrul procesual (art. 478 alin. (1) din C. proc. civ.), de a se folosi de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în primă instanţă, în motivarea apelului ori prin întâmpinare (art. 478 alin. (2) şi, de asemenea, interdicţia schimbării calităţii părţilor, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată, precum şi a formulării de pretenţii noi (art. 478 alin. (3).
Prin urmare, susţinerile sale au fost cenzurate, în mod corect, de către instanţa de apel care a reţinut că, în raport de obiectul şi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, reclamantul a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în despăgubiri, punând în discuţie angajarea răspunderii civile delictuale a statului pentru o pretinsă faptă ilicită săvârşită anterior anului 1989 şi invocând prejudicierea sa directă.
Înalta Curte reţine că o astfel de soluţie nu încalcă principiul disponibilităţii, instanţa fiind ţinută de limitele cererii de chemare în judecată aşa cum au fost determinate de reclamant.
De aceea, nu prezintă relevanţă nici actul de dispoziţie din dosarul nr. x/2012 al Curţii de Apel Bucureşti şi nici acţiunea ce a făcut obiect al dosarului nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti, acestea vizând situaţia defunctului D. iar nu a recurentului A..
Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurentul – reclamant susţine că instanţa de apel a reţinut, eronat, incidenţa dispoziţiilor Decretului - Lege nr. 118/1990, temeiul de drept al cererii fiind reprezentat de dispoziţiile art. 998 din C. civ. dar şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analizând conţinutul hotărârii recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat la soluţionarea cauzei pornind de la raportul juridic dedus judecăţii, aşa cum acesta a fost determinat prin raportare la motivele de fapt şi de drept expuse în cererea introductivă de instanţă.
Singura referire la Decretul – Lege nr. 118/1990 vizează doar denumirea unei comisii care a constatat, în anul 1996, caracterul politic al condamnării tatălui reclamantului, iar nu raportul juridic dedus judecăţii.
Astfel, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a modificat fundamentul juridic al cererii introductive de instanţă, statuând în limitele învestirii sale.
Se susţine, prin cererea de recurs, că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile obligatorii din decizia de casare nr. 445 din 10 martie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care nu a reţinut intervenirea prescripţiei.
Însă, în ciclul procesual anterior, instanţa de recurs a fost învestită în limitele motivelor de recurs formulate de reclamantul A. care vizau, în esenţă, calculul eronat al termenului de perimare, precum şi aplicarea greşită a prevederilor art. 417 din C. proc. civ. referitoare la întreruperea cursului perimării, raportat la conduita procesuală a părţii. Înalta Curte a apreciat că instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că a intervenit sancţiunea perimării şi, în consecinţă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Astfel, prin decizia menţionată, instanţa de recurs a dezlegat doar problema de drept a sancţiunii perimării, nefiind învestită să analizeze raportul juridic dedus judecăţii sau cauzele de înlăturare, stingere a răspunderii civile delictuale. Rejudecarea impusă prin decizia de casare presupunea examinarea acestor situaţii.
Recurentul – reclamant susţine că instanţa de apel a fost în eroare atunci când a constatat intervenirea prescripţiei, întrucât termenul de prescripţie curge din anul 2015, când s-a pronunţat decizia nr. 1039/23.10.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a constatat irevocabil caracterul politic al condamnării lui D..
Înalta Curte reţine că, fiind învestită cu o acţiune în pretenţii, care pune în discuţie răspunderea civilă delictuală a statului pentru prejudicierea directă a reclamantului, nu prezintă relevanţă hotărârea de care se prevalează acesta, critica astfel formulată fiind străină de cauză.
Decizia evocată în motivele de recurs, prin care s-a constatat caracterul politic al condamnării suferite de D. nu are efect suspensiv sau întreruptiv al cursului prescripţiei extinctive, întrucât nu-l vizează pe reclamant, ci pe tatăl acestuia.
Înalta Curte reţine că, în cauza pendinte, în mod corect instanţa de apel a constatat că, fiind vorba despre repararea unui prejudiciu pricinuit de o faptă ilicită, în temeiul răspunderii civile delictuale, dreptul la acţiune curge de la momentul când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
A mai apreciat instanţa de apel că reclamantul nu putea să solicite atragerea răspunderii statului pentru faptele pretinse decât după decembrie 1989. Atâta timp cât regimul politic din Romania, anterior anului 1990, a fost unul totalitar, se poate presupune că o persoană ar fi avut şanse minime să îşi valorifice drepturile patrimoniale. Abia după momentul revoluţiei din decembrie 1989, reclamantul putea să se adreseze instanţelor judecătoreşti pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei invocate, cunoscând, după cum rezultă din motivarea cererii de chemare în judecată, atât prejudiciul suferit, cât şi autorul faptei ilicite. Prin urmare, în considerarea dispoziţiilor art. 998 - 999 din C. civ., recurentul - reclamant trebuia să-şi exercite dreptul material la acţiune în termen de trei ani, cu începere din decembrie 1989.
În acord cu soluţia la care s-au oprit instanţele de fond, Înalta Curte reţine că, introducând acţiunea abia în anul 2016, termenul de prescriptie s-a împlinit, fără a fi dovedite situaţii de suspendare sau întrerupere a acestuia, prin raportare la persoana reclamantului.
Recurentul – reclamant reproşează instanţei de apel că a soluţionat cauza fără a intra în fondul problemei pe care a supus-o controlului judiciar.
Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţele nu au analizat dreptul recurentului - reclamant la repararea prejudiciului pretins. Conduita lor procesuală este în acord cu dispoziţiile imperative ale art. 248 din C. proc. civ. potrivit cu care "Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei."
Prin cererea de recurs, recurentul – reclamant solicită, în baza dispoziţiilor C. proc. civ., ca instanţa de recurs să invoce, din oficiu, toate excepţiile de ordine publică.
Procesul civil este guvernat de principiul legalităţii, reglementat de dispoziţiile art. 7 din C. proc. civ., astfel încât instanţa de recurs, chiar şi în lipsa unei astfel de solicitări din partea recurentului, are îndatorirea de a asigura respectarea dispoziţiilor legii privind realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces. Or, în cauză nu au fost identificate excepţii sau motive de ordine publică, Înalta Curte analizând recursul doar în limitele stabilite de recurentul – reclamant A..
În ceea ce priveşte celelalte situaţii factuale, prezentate în cuprinsul cererii de recurs, acestea nu vor fi analizate, întrucât vizează aspecte de temeinicie şi nu de legalitate a hotărârii recurate. De asemenea, nu vor fi analizate nici criticile cuprinse în precizările depuse la dosar cu nerespectarea termenului legal de 30 zile.
Dat fiind că situaţiile învederate de recurentul – reclamant nu sunt apte să atragă casarea deciziei recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de către reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1096A din data de 9 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021, ca nefondat.
În ceea ce priveşte recursul declarat de numitul F., faţă de dispoziţiile din încheierea din camera de consiliu din 26 ianuarie 2023, conform cărora procesul s-a purtat, în ambele cicluri procesuale, doar între reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, constatându-se că hotărârile instanţelor care au soluţionat cauza în toate etapele procesuale parcurse au fost pronunţate numai cu privire la aceste părţi iar F. nu a formulat nicio cerere de intervenţie accesorie, Înalta Curte îl va respinge pentru lipsa calităţii procesuale active.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1096A din 9 septembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Respinge recursul declarat de numitul F., împotriva aceleiaşi decizii, pentru lipsa calităţii procesuale active.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2023.