Prescription of civil delictual damages for alleged genocide: imprescriptibility of criminal liability does not extend to patrimonial claims.

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 11 februarie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Afacerilor Interne şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat să se dispună tragerea la răspundere a Statului Român, reprezentat de cele două ministere, pentru săvârşirea infracţiunilor de genocid şi contra umanităţii prevăzute şi pedepsite de art. 438 alin. (1) lit. c) şi de) art. 439 alin. (1) lit. d), j) şi k) din C. pen. şi, pe cale de consecinţă, obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 Euro, în RON, la cursul de referinţă al B.N.R. din ziua plăţii, sumă cu care reclamantul se va constitui parte civilă şi care reprezintă daunele morale suferite de acesta, şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 545 din data de 07 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII – a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială şi, în considerarea dispoziţiilor art. 95 alin. (1) din C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1003 din 21 iulie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de Ministerul Afacerilor Interne şi a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Afacerilor Interne şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel cum a fost precizată în privinţa temeiului juridic, ca fiind prescrisă.

3. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 38A din data de 17 ianuarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelantul - reclamant A. împotriva sentinţei nr. 1003 din 21.07.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimaţii – pârâţi Statul Român prin Ministerul Afacerilor Interne şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 38A din data de 17 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, în dosarul nr. x/2021, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea celor două hotărâri şi trimiterea cauzei, spre judecare, secţiei penale a Tribunalului Bucureşti şi, în subsidiar, admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, şi a acţiunii introductive de instanţă. Acesta invocă motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul - reclamant arată, în motivarea cererii de recurs, că acţiunea sa de obligare a pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin faptele de genocid şi actele împotriva umanităţii constând în deportarea şi persecutarea familie sale, nu este o acţiune civilă, aşa cum a fost calificată de către instanţe, ci o plângere penală, o atragere a răspunderii Statului Român pentru infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 483 alin. (1) lit. c), art. 439 alin. (1) lit. d), art. 439 alin. (1) lit. j) şi art. 439 alin. (1) lit. k) din C. pen.

Solicitarea de plată a sumei de 100.000 euro reprezintă o constituire de parte civilă, suma urmând a fi achitată de instituţiile pârâte, ca părţi responsabile civilmente.

Recurentul detaliază situaţia familiei sale, insistând asupra împrejurării că Statul Român este vinovat, în mod direct, de faptele cu caracter penal, iar nu organele de represiune care au acţionat în numele statului. În opinia sa, infracţiunile de care Statul Român se face vinovat sunt imprescriptibile.

Acesta arată că plângerea sa are caracter penal, nefiind o cerere în răspundere civilă delictuală. Nu are cunoştinţe juridice, astfel încât a făcut o confuzie între tragerea la răspundere civilă şi tragerea la răspundere în calitate de persoană responsabilă civilmente.

Însă, scopul urmărit este acela de a atrage răspunderea penală a Statului Român, pentru infracţiuni de genocid şi împotriva umanităţii şi obligarea Ministerului Afacerilor Interne şi Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de persoane responsabile civilmente, la plata daunelor morale.

Menţiunea orală, sin faţa instanţei, că nu se află în domeniul penalului, a avut în vedere împrejurarea că persoana direct vinovată de faptele penale nu mai este în viaţă şi chiar dacă ar fi, ea a acţionat la ordinul superiorilor, care, la rândul lor, au pus în aplicare o serie de ordine ale autorităţilor de stat.

De altfel, Ministerul Afacerilor Interne răspunde în calitate de continuator legal în drepturi şi obligaţii al ministerului din acea vreme, pentru faptele subordonaţilor săi dar şi pentru fapte proprii, pentru emiterea actelor normative represive.

De aceea, instituţiile chemate în judecată răspund penal. Însă, nefiind susceptibile de executarea unor pedepse, ele răspund pecuniar, în calitate de persoane responsabile civilmente.

Aceste împrejurări dovedesc că acţiunea pe care a promovat-o este penală, iar nu în răspundere civilă delictuală, fiind imprescriptibilă, întrucât crimele contra umanităţii sunt imprescriptibile. Iar prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea dreptului la acţiune pentru daunele morale se calculează de la momentul la care se stabileşte care sunt persoanele vinovate de săvârşirea infracţiunilor respective.

Întrucât faptele penale din cauză sunt imprescriptibile şi cererile pentru repararea prejudiciilor morale sunt imprescriptibile, nefiind ţinute de termenul de 3 ani prevăzut de Decretul Lege nr. 167/1958.

Recurentul - reclamant arată că, prin demersul său, urmăreşte tragerea la răspunderea penală a pârâtului, cererea de reparare a prejudiciului moral fiind accesorie.

Faţă de considerentele expuse, solicită admiterea recursului şi casarea celor două hotărâri pe care le apreciază ca fiind nelegale.

5. Apărările formulate

Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului, cu motivarea că decizia recurată a fost comunicată la data de 8 august 2022 iar recursul a fost înregistrat la data de 9 septembrie 2022, adică după expirarea termenului legal de 30 de zile. De asemenea, a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs, apreciind că argumentele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.

Ambele excepţii au fost soluţionate, prin respingerea lor, ca nefondate, la termenul din data de 16 februarie 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul declarat de recurentul – reclamant A., Înalta Curte constată următoarele.

Cererea de recurs cuprinde critici din perspectiva calificării date de către instanţele care s-au pronunţat în cauză, cererii sale de chemare în judecată, dar şi a soluţiei de respingere a acţiunii ca fiind prescrisă.

Astfel, recurentul invocă împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost calificată greşit, întrucât se circumscrie celor care se soluţionează de către instanţa penală, daunele materiale şi morale pretinse fiind consecinţa unor fapt penale. În acest sens, învederează că, prin demersul juridic iniţiat, a formulat o plângere penală şi a solicitat daune morale de la Statul Român pentru infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 483 alin. (1) lit. c), art. 439 alin. (1) lit. d), art. 439 alin. (1) lit. j) şi art. 439 alin. (1) lit. k) din C. pen., competentă fiind instanţa penală.

Înalta Curte constată că neregularitatea de competenţă alegată de titularul căii de atac se subsumează altui motiv de casare, respectiv cel reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., însă nu poate fi primit, nefiind întrunite cerinţele legale în acest sens.

Recurentul – reclamant nu a invocat, în fazele procesuale anterioare, nicio excepţie de necompetenţă de ordine publică, cu respectarea dispoziţiilor art. 130 alin. (2) din C. proc. civ.. Mai mult, acesta a investit instanţa civilă iar nu penală şi a susţinut, pe tot parcursul procesului, că urmăreşte atragerea răspunderii civile a statului pentru fapte pe care le apreciază a fi infracţiuni. Or, cadrul procesual trasat de reclamant în perimetrul drepturilor procesuale legale, a atras competenţa materială şi teritorială a instanţelor care s-au pronunţat în cauză, susţinerea contrară în calea de atac nefiind aptă să atragă incidenţa acestui motiv de casare.

Înalta Curte reţine că neregularitatea procedurală, susţinută de recurent, care vizează natura juridică a demersului său, calificarea cererii sale de chemare în judecată se subsumează motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Însă, nici acesta nu este fondat.

Prin cererea de chemare în judecată, ce fixează limitele subiective şi obiective ale judecării cauzei, reclamantul a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a statului, pentru prejudiciul moral suferit de familia sa ca urmare a deportării pe criterii etnice în U.R.S.S.

Acesta a insistat în calificarea juridică dată cererii sale, atunci când instanţa de fond i-a pus în vedere, în virtutea rolului său activ, să-şi precizeze temeiul de drept şi să timbreze corespunzător pretenţiilor solicitate. În acest sens, reclamantul a depus o precizare în care a menţionat expres că temeiul juridic al demersului său este reprezentat de prevederile art. 998 - 999 din C. civ. din 1865. De asemenea, a achitat taxa judiciară de timbru, prin raportare la aceste pretenţii.

Prin urmare, în cauza pendinte, obiectul şi temeiul juridic al acţiunii au fost clar stabilite prin cererea de chemare în judecată, precizată, iar argumentele de fapt şi de drept pe care recurentul - reclamant, care a beneficiat de asistenţă juridică calificată, le-a adus în susţinerea cererii sale, nu impuneau o altă calificare a cererii de chemare în judecată sau alte clarificări ale cadrului procesual. De altfel, instanţa de fond a dat dovadă de rol activ, a solicitat lămuriri, precizări, aşa cum impun prevederile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

Însă, obligaţia ce rezidă din cuprinsul articolului 22 alin. (4) din C. proc. civ. trebuie înţeleasă în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, neputând constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia. Limitele judecăţii trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii, iar în prezenta speţă, instanţa a fost investită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală a statului pentru o serie de fapte ilicite pe care recurentul -reclamant le apreciază ca fiind de natură penală.

Înalta Curte reţine că, prin cererea de apel, recurentul – reclamant a urmărit să schimbe cadrul procesual, cu consecinţe inclusiv sub aspectul competenţei instanţei, susţinând că litigiul este de natură penală iar instituţiile pârâte au calitatea de părţi responsabile civilmente.

Însă, o astfel de modificare a pretenţiilor încălcă limitele efectului devolutiv al apelului, exprimat prin principiul tantum devolutum quantum iudicatum, care exprimă interdicţia pentru părţi de a schimba cadrul procesual (art. 478 alin. (1) din C. proc. civ.), de a se folosi de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în primă instanţă, în motivarea apelului ori prin întâmpinare (art. 478 alin. (2) şi, de asemenea, interdicţia schimbării calităţii părţilor, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată, precum şi a formulării de pretenţii noi (art. 478 alin. (3).

Prin urmare, susţinerile sale au fost cenzurate, în mod corect, de către instanţa de apel care a reţinut că, în raport de obiectul şi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost precizat în faţa primei instanţe, în raport de conduita procesuală a reclamantului care a investit o instanţă civilă, fără a invoca necompetenţa acesteia şi a depus acte întocmite şi semnate de avocat, beneficiind de asistenţă juridică, litigiul dedus judecăţii este unul civil, finalitatea urmărită constând în repararea pagubei produse prin faptele ilicite pretins a fi fost săvârşite de către stat, în baza dispoziţiilor art. 998 – 999 din C. civ. din 1865.

Înalta Curte reţine că, în cadrul motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se aduc critici cu privire la soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă, recurentul – reclamant susţinând că despăgubirile solicitate sunt consecinţa săvârşirii de către stat a unor infracţiuni imprescriptibile, ceea atrage imprescriptibilitatea acţiunii civile.

Recurentul invocă imprescriptibilitatea dreptului la acţiunea dedusă judecaţii, pe motiv că fapta ilicită, imputată organelor statului, reprezintă genocid sau o crimă împotriva umanităţii, iar pentru crimele împotriva umanităţii răspunderea este imprescriptibilă, raportat la dispoziţiile art. 439 din C. pen. al României.

Însă, premisa de la care porneşte recurentul - reclamant în susţinerea caracterului imprescriptibil al dreptului la acţiunea formulată, este greşită. Astfel, ceea ce are relevanţă în dezlegarea problemei prescripţiei, în materie civilă, este natura dreptului valorificat prin acţiune, iar nu izvorul acestuia, recurentul – reclamant făcând confuzie între dreptul valorificat prin acţiune şi ceea ce, în opinia sa, a generat naşterea acestui drept.

Contrar celor susţinute în cererea de recurs, demersul juridic dedus controlului judiciar este prescriptibil. Imprescriptibilitatea genocidului şi a crimelor contra umanităţii vizează răspunderea penală a celor vinovaţi de săvârşirea unor asemenea fapte. Prin urmare, împrejurarea dacă pretinsa faptă ilicită constituie o crimă împotriva umanităţii în sensul Convenţiei ratificate de România prin Decretul nr. 547/1969 poate avea consecinţe numai sub aspectul prescripţiei răspunderii penale, nu şi a celei civile, fiind irelevantă în stabilirea caracterului prescriptibil al dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală.

Din perspectiva legii civile aplicabile în cauză, prescripţia răspunderii penale şi aceea a răspunderii civile delictuale sunt autonome, fiind instituţii juridice cu cerinţe şi efecte proprii. Ca atare, imprescriptibilitatea răspunderii penale nu atrage şi imprescriptibilitatea dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală. Chiar şi atunci când fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este şi infracţiune, prescripţia dreptului la acţiune în răspundere civilă delictuală rămâne supusă tot dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958.

În speţă, acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 – 999 din C. civ., prin care reclamantul a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Finanţelor, la plata de despăgubiri băneşti cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul cauzat familiei sale prin acte de persecuţie din motive etnice constând în deportarea în U.R.S.S. şi consecinţele acesteia asupra membrilor familiei sale.

Prin urmare, dreptul subiectiv civil pe care urmăreşte să-l valorifice în cauză este un drept de creanţă, evaluabil în bani şi, ca atare, are natură patrimonială. Faptul că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu decurgând din săvârşirea unei pretinse fapte ilicite care, în opinia reclamantului, ar constitui o crimă împotriva umanităţii, un genocid, nu schimbă cu nimic natura dreptului ce se cere a fi valorificat prin acţiunea dedusă judecăţii. Dreptul la despăgubiri băneşti este un drept cu conţinut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială este incontestabilă.

Or, drepturile patrimoniale, cum este şi cel de creanţă solicitat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripţiei extinctive, sens în care sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (1) raportat la art. 25 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, potrivit cu care "Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", termenul de prescripţie fiind de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) din acelaşi decret.

Înalta Curte reţine că, în cauza pendinte, fiind vorba despre repararea unui prejudiciu pricinuit de o fapta ilicită, în temeiul răspunderii civile delictuale, dreptul la acţiune curge de la momentul când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În concret, în speţă, în mod corect instanţa de apel a apreciat că reclamantul nu putea să solicite atragerea răspunderii statului pentru faptele pretinse decât după decembrie 1989. Atâta timp cât regimul politic din Romania, anterior anului 1990, a fost unul totalitar, se poate presupune că o persoană ar fi avut şanse minime să îşi valorifice drepturile patrimoniale. Abia după momentul revoluţiei din decembrie 1989, reclamantul putea să se adreseze instanţelor judecătoreşti pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei invocate, cunoscând, după cum rezultă din motivarea cererii de chemare în judecată, atât prejudiciul suferit, cât şi autorul faptei ilicite.

Prin urmare, în considerarea dispoziţiilor art. 998 - 999 din C. civ., recurentul - reclamant trebuia să-şi exercite dreptul material la acţiune în termen de trei ani, cu începere din decembrie 1989.

Or, introducând acţiunea abia în anul 2019, termenul de prescriptie s-a împlinit, fără a fi dovedite situaţii de suspendare sau întrerupere a acestuia. Astfel, în mod corect, acţiunea a fost respinsă ca fiind prescrisă extinctiv, motivul de recurs ce vizează această împrejurare fiind nefondat.

Înalta Curte reţine că nici curtea de apel şi nici prima instanţă nu au analizat pe fond susţinerile recurentului referitoare la temeinicia dreptului pretins, ci au stabilit, în mod corect, că dreptul la acţiune, având ca obiect pretenţiile patrimoniale ale reclamantului decurgând din eventualele prejudicii cauzate de regimul comunist, fundamentate pe dreptul comun, este prescris. Ca atare, situaţiile factuale, prezentate inclusiv în cuprinsul cererii de recurs, nu se impuneau a mai fi analizate în fazele devolutive ale procesului şi nici nu pot face obiect al cercetării în recurs, întrucât vizează aspecte de temeinicie şi nu de legalitate, străine de obiectul hotărârii recurate.

Dat fiind că dispoziţiile legale indicate de recurentul – reclamant au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 38A din data de 17 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2021, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 38 A din 17 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.