State liability for moral damages arising from criminal detention: sufficiency of final acquittal without separate proof of detention illegality

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 10 august 2021, înregistrată sub nr. x/2021, la Tribunalul Mureş, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând reparaţia morală ca urmare a reţinerii sale nelegale, pe o perioadă de 24 de ore, în perioada 11 aprilie 2016, ora 22:15 — 12 aprilie 2016, ora 22:15, de către Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial — Târgu Mureş, prin Ordonanţa din data de 11 aprilie 2016 şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea Tribunalului Mureş

Prin sentinţa civilă nr. 1519 din data de 17 noiembrie 2021, Tribunalul Mureş a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.000 de RON cu titlu de daune morale.

3. Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia I Civilă

Prin decizia nr. 550/A din data de 16 iunie 2022, Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia I Civilă a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş şi pârâtul Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 1519 din 17 noiembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Mureş, a schimbat hotărârea atacată, în sensul că a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 2.000 de RON cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale suferite, respingând restul pretenţiilor. De asemenea, a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi hotărâri judecătoreşti.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 550/A din data de 16 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, atât reclamantul A. cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, au declarat recurs criticând hotărârea pentru nelegalitate.

Reclamantul A., în memoriul de recurs, solicită ca, după readministrarea probelor, să fie obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 5.000.000 RON cu titlu de daune morale, reprezentând reparaţia morală ca urmare a reţinerii sale nelegale, pe o perioadă de 24 ore, în perioada 11 aprilie 2016, ora 22:15 – 12 aprilie 2016, ora 22:15 de către Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Târgu Mureş şi a cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În argumentarea căii de atac, susţine că a fost reţinut nelegal, pe o perioadă de 24 de ore, în dosarul penal nr. x/2016, în care a avut calitatea de inculpat. Dosarul penal a fost finalizat prin sentinţa penală nr. 1 din data de 10 ianuarie 2019, a Tribunalului Mureş, prin achitarea sa, în baza dispoziţiilor art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 din acelaşi act normativ întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 37 din data de 11 februarie 2021 a Curţii de Apel Târgu Mureş.

Recurentul arată că, fiind reţinut nelegal, are dreptul la despăgubiri morale care trebuie stabilite de către instanţa de judecată. La aprecierea cuantumului, instanţa trebuie să aibă în vedere situaţia sa particulară. Astfel, ancheta penală a durat din 2016 până în 2021 şi l-a afectat fizic, psihic, profesional, familial şi social. Stresul la care a fost supus i-a cauzat o serie de probleme de sănătate mai ales că este de profesie jurnalist, reţinerea sa fiind amplu mediatizată, ceea ce l-a afectat profund. De asemenea, a fost afectat profesional, fiind evitat de anumite persoane, fiind privit cu reticenţă de societate.

De aceea, în aprecierea sa, sumele la care s-au oprit instanţele de judecată nu reprezintă contravaloarea prejudiciului moral suferit, împrejurare care justifică admiterea acţiunii şi obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000.000 RON.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în memoriul de recurs, solicită casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, căreia îi solicită admiterea apelului şi respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

Acesta invocă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că soluţia pronunţată de instanţa de apel este rezultatul încălcării normelor legale incidente în cauză.

Astfel, apreciază că au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 5 paragraful 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 9 şi art. 539 din C. proc. pen., pe care le citează în integralitate, dispoziţii care condiţionează dreptul la indemnizaţie de stabilirea caracterului nelegal, ilicit al detenţiei. În argumentarea acestei opinii, prezintă sumar şi jurisprudenţa CEDO, în care au fost analizate cerinţele acordării de despăgubiri pentru măsuri privative de libertate.

Recurentul – pârât arată că dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., pe care instanţa de apel îşi argumentează soluţia, şi-au încetat efectele juridice, fiind declarate neconstituţionale prin decizia nr. 146/2021 a Curţii Constituţionale. Referitor la condiţiile acordării de despăgubiri, produc efecte doar dispoziţiile art. 9 alin. (5) din acelaşi act normativ, care, însă, au caracter general, norma specială fiind abrogată ca efect a declarării neconstituţionalităţii sale.

Caracterul nelegal al măsurilor preventive poate fi stabilit fie de către instanţa penală, prin chiar hotărârea de achitare, sau prin alte hotărâri din care rezultă clar caracterul nelegal al privării de liberate sau vinovăţia penală a magistraţilor implicaţi în luarea măsurii privative de libertate, fie de către instanţa civilă, însă numai în măsura în care în cursul procesului se invocă alte motive decât cele care au făcut obiectul controlului judiciar în faţa instanţei penale chemate să statueze asupra legalităţii măsurilor preventive privative de liberate luate în cursul procesului penal.

Astfel, nelegalitatea trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte, în mod clar, din încălcări determinate ale legii întrucât nu orice reţinere este nelegală. În acest sens, recurentul - pârât citează jurisprudenţa CEDO în care sunt interpretate dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţie. Dreptul la libertate şi la siguranţă prevăzut de Convenţie, deşi este un drept fundamental şi inalienabil, nu are caracter absolut, fiind reglementate situaţiile de excepţie, legitime, legale şi obiectiv determinate, în care acest drept poate cunoaşte anumite limitări.

Recurentul concluzionează că legalitatea reţinerii şi arestării preventive este o condiţie esenţială pentru a se constata incidenţa cazului de excepţie prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Conventie. Aceasta este determinată de respectarea garanţiilor procesuale reglementate în paragrafele 2, 3 şi 4 ale aceluiaşi art. 5, garanţii care, în speţă, au fost respectate, acestea fiind reglementate şi de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen.. În opinia sa, măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare şi, cu toate acestea, ea să fie legală iar această opinie concordă cu jurisprudenţa CEDO. În cauză, nu a fost constatată nelegalitatea măsurii reţinerii pentru 24 de ore, motiv pentru care se impunea respingerea cererii ca neîntemeiată.

5. Apărările formulate

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a formulat întâmpinare la recursul declarat de către reclamantul A., prin care a invocat excepţia nulităţii acestuia cu motivarea că argumentele invocate nu se pot încadra în motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de lege, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie a formulat întâmpinare prin care a arătat că susţine excepţia nulităţii recursului declarat de A., excepţie invocată de pârât, întrucât calea de atac vizează aspecte de netemeinicie iar nu de nelegalitate. În ceea ce priveşte recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor, apreciază că acesta este fondat.

Reclamantul A. a formulat întâmpinare la recursul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor şi la întâmpinarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, în care arată că toate susţinerile acestora sunt nefondate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul declarat de recurentul – reclamant A., sub aspect formal, din perspectiva excepţiei de nulitate invocate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Conform acestor prevederi legale, coroborate cu cele ale dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., care reglementează limitativ cazurile de casare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, respectiv argumentele de natură juridică, pe baza cărora recurentul înţelege să critice hotărârea atacată.

Art. 487 din acelaşi act normativ stipulează că recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, iar art. 486 alin. (3) sancţionează cu nulitatea lipsa, din cererea de recurs, a motivelor de nelegalitate.

Motivarea recursului presupune arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., precum şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Prin cererea de recurs formulată, recurentul - reclamant A. solicită readministrarea probatoriului şi obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000.000 RON, cu titlu de daune morale, susţinând, în esenţă, că a fost reţinut nelegal şi a fost supus unei anchete penale care a durat mai mulţi ani şi care l-a afectat fizic, moral, social, profesional şi familial.

Astfel, recurentul - reclamant este nemulţumit întrucât, în opinia sa, în fazele procesuale anterioare, nu a fost avută în vedere împrejurarea că procesul penal, care s-a desfăşurat pe o perioadă lungă de timp, l-a afectat considerabil. Acesta reia considerentele factuale care l-au determinat să învestească instanţa de judecată, insistând pe împrejurări de fapt care, de altfel, excedează cadrului procesual, întrucât obiectul pretenţiilor sale este circumscris daunelor morale care ar acoperi prejudiciul suferit ca urmare a unei reţineri nelegale pentru o perioadă de 24 de ore, de către Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Târgu – Mureş, însă motivarea vizează perioada în care s-a desfăşurat procesul penal şi problemele medicale, sociale, familiale generate de stresul acelui proces.

Acesta nu invocă niciun motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., astfel cum impun dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ şi nici nu formulează vreo critică susceptibilă de încadrare, din oficiu, în motivele de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de lege. Aşa cum se susţine şi în motivarea excepţiei invocate de către pârât, recurentul nu procedează la o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în drept şi aptă de cenzură de legalitate, ci reproşează instanţelor modalitatea în care acestea au administrat şi interpretat probele, reiterează foarte sumar contextul factual al cauzei, asupra căruia solicită o altă dezlegare.

Or, stabilirea situaţiei de fapt, ca efect al evaluării dovezilor administrate, este atributul exclusiv al instanţelor de fond şi nu poate fi supusă reexaminării pe calea recursului, unde controlul se limitează strict la legalitatea soluţiei. Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate sub aspectul legalităţii acesteia.

Astfel, simpla nemulţumire a recurentului cu privire la hotărârea pronunţată de către instanţa de apel nu este suficientă pentru casarea acesteia, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de lege şi aceasta să fie argumentat.

Cum cererea de recurs depusă de recurentul - reclamant nu conţine critici propriu-zise ale hotărârii recurate ci o prezentare a situaţiei de fapt care l-a determinat să investească instanţa de judecată, inclusiv o solicitare de analizare a probatoriilor, sancţiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de ordine publică, care să poată fi examinate, din oficiu, de către instanţa de recurs.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că cererea de recurs dedusă judecăţii nu îndeplineşte cerinţele prevăzute, sub sancţiunea nulităţii, de dispoziţiile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., va admite excepţia nulităţii recursului, invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi va anula recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 550A din 16 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia I Civilă.

Analizând recursul declarat de recurentul – pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte constată următoarele:

Prin demersul său juridic, A. a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a reţinerii sale, pentru 24 de ore, în dosarul penal nr. x/2016, în care a avut calitatea de inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, dosar care s-a finalizat prin achitarea reclamantului.

Ambele instanţe de fond au reţinut că statul răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţii specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, şi că cele 24 de ore, cât a fost reţinut, au avut un impact emoţional asupra reclamantului dar că suma pretinsă nu reprezintă o satisfacţie echitabilă, fiind exagerată, nejustificată faţă de circumstanţele speţei. Ca urmare a reanalizării situaţiei de fapt şi de drept, suma a fost stabilită la 2.000 RON de către instanţa de apel.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul – pârât susţine că nu sunt îndeplinite cerinţele legale, interne şi comunitare, care să atragă răspunderea Statului Român, nefiind constatată, printr-o hotărâre judecătorească, nelegalitatea măsurii reţinerii pentru 24 de ore a reclamantului.

În acest sens, invocă încălcarea dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care reglementează dreptul la compensaţii în favoarea victimei unei arestări sau deţineri contrare paragrafelor 1- 4 ale aceluiaşi articol.

Înalta Curte reţine că fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată este reprezentat de dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., care instituie dreptul la despăgubiri, în cazul privării nedrepte de libertate, iar un astfel de demers judiciar nu este o consecinţă a dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie, ci a dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţia României.

Această împrejurare este confirmată de Curtea Constituţională care, prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, a statuat că dispoziţiile art. 23 şi 52 din Constituţie oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare. Odată oferit acest standard, şi în privinţa acestuia devin aplicabile garanţiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 par. 5 din Convenţie.

Prin urmare, recunoaşterea acestui drept la despăgubiri generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă, nu reprezintă o exigenţă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prin art. 5 paragraful 5 impune un standard minim de protecţie, ci intră în marja de apreciere a statului care este îndreptăţit să ofere, prin legislaţia internă, o protecţie juridică sporită libertăţii individuale.

De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, a atras atenţia asupra particularităţii sistemului juridic intern al fiecărui stat, care stabileşte nivelul de protecţie al libertăţii individuale afectate prin derularea unui proces încheiat cu o soluţie de respingere a acuzaţiei în materie penală. În acest sens, în Hotărârea din 22 octombrie 2020, pronunţată în cauza Norik Poghosyan împotriva Armeniei a reţinut că, deşi nu se poate afirma că art. 5 paragraful 5 din Convenţie impune un astfel de drept "automat" la despăgubire numai pe motiv că procedura penală a fost încheiată cu achitarea persoanei, alegerea unor soluţii legale care să respecte cerinţele acestei norme rămâne o alegere de politică ce urmează să fie stabilită de legislaţia internă.

Prin urmare, demersul reclamantului trebuie analizat prin prisma legii speciale interne şi a legii fundamentale care stabilesc criteriile care atrag răspunderea statului, al cărui obligaţie este aceea de a valoriza dreptatea.

Recurentul – pârât susţine că dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen. şi-au încetat efectele juridice întrucât, de la data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, legiuitorul nu a pus în acord prevederile neconstituţionale cu Constituţia şi că sunt incidente doar dispoziţiile art. 9 din C. proc. pen., care au un caracter general.

Prin decizia invocată de recurentul – pârât, Curtea Constituţională a sancţionat absenţa unei reglementări legale în sensul recunoaşterii dreptului la reparaţie şi în ipoteza privării injuste. În considerarea prevederilor art. 147 alin. (4) teza a II-a din Constituţie, faţă de caracterul obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale, instanţele judecătoreşti învestite cu soluţionarea unor astfel de cereri vor fi ţinute să facă aplicarea sensului constituţional, dat prin această decizie, prevederilor art. 539 din C. proc. pen.

Înalta Curte reţine că nu poate fi cenzurat demersul juridic al reclamantului pe considerentul că textul de lege, fundament al cererii sale, a fost declarat neconstituţional. Urmează ca textul de lege să fie interpretat şi aplicat în limitele stabilite de instanţa de control constituţional, aşa cum corect a procedat şi instanţa de apel.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 9 alin. (5) din C. proc. civ., aceasta nu a fost negată de către instanţa de apel, însă este o normă cu un caracter general care doar completează norma specială reprezentată de art. 539 din acelaşi act normativ.

Recurentul – pârât apreciază că, pentru atragerea răspunderii statului, este necesar a se stabili nelegalitatea măsurii de lipsire de libertate fie de către instanţa penală, printr- hotărâre din care să rezulte clar caracterul nelegal al privării de libertate, fie de către instanţa civilă, dacă se invocă alte motive, care nu au fost analizate în cadrul procesului penal.

Cu privire la aceste susţineri, este de reţinut că obligaţia de a se pronunţa cu privire la legalitatea măsurii preventive privative de libertate revine organelor judiciare penale.

În cauza pendinte, se pune problema răspunderii statului pentru prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a reţinerii sale pentru 24 de ore, ca măsură preventivă, într-un proces penal care s-a finalizat printr-o soluţie de achitare, în baza dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 din C. proc. civ., respectiv "fapta nu este prevăzută de legea penală".

Înalta Curte reţine, valorificând considerentele obligatorii din decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 (par. 38 şi urm.), că, dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale, statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzaţiei, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, reclamă un drept la despăgubire.

Prin urmare, în cazul în care se dovedeşte, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, că acuzaţia în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertăţii individuale a acesteia trebuie să fie compensate. Altfel, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autorităţile statale ar dori acest lucru.

Or, în speţă, prin sentinţa penală nr. 1 din 10 ianuarie 2019 a Tribunalului Mureş, rămasă definitivă prin decizia nr. 37 din 11 februarie 2021 a Curţii de Apel Târgu Mureş, reclamantul a fost achitat iar acest deznodământ al procesului penal trebuie considerat ca fiind un criteriu esenţial pentru compensarea nedreptăţii suferite de persoana în cauză.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, o hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de autoritate de lucru judecat şi are drept rezultat menţinerea prezumţiei nevinovăţiei.

Înalta Curte reţine, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale menţionată anterior, că a condiţiona dreptul la despăgubiri strict de caracterul legal al măsurii privative de libertate, aşa cum susţine recurentul – pârât, este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie în condiţiile în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, şi soluţia de achitare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate.

Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat cu achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva hotărâre judecătorească de achitare, nefiind necesară o altă constatare a caracterului nelegal al măsurii preventive, aşa cum susţine recurentul – pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor. Soluţia de achitare dovedeşte caracterul injust al reţinerii.

Această soluţie este în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a aplicat legislaţia comunitară prin raportare la particularităţile legislative ale statelor implicate în raporturile juridice care i-au fost supuse controlului. Astfel, a apreciat că dispozitivul hotărârii de achitare trebuie respectat de orice autoritate care se referă direct sau indirect la responsabilitatea penală a părţii în cauză [Hotărârea din 27 septembrie 2007, pronunţată în cauza Vassilios Stavropoulos împotriva Greciei, paragraful 39]. De asemenea, a reţinut, în jurisprudenţa sa, că prezumţia de nevinovăţie înseamnă că, în cazul în care a existat o acuzaţie penală şi procedurile penale s-au încheiat printr-o achitare, persoana care a fost subiectul procedurilor penale este nevinovată în faţa legii şi trebuie să fie tratată într-o manieră compatibilă cu această stare de nevinovăţie. [Hotărârea din 12 iulie 2013, pronunţată în Cauza Allen împotriva Regatului Unit, paragraful 103]. Iar prin Hotărârea din 25 aprilie 2006, pronunţată în Cauza Puig Panella împotriva Spaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că persoanele achitate nu pot fi exceptate de la dreptul la despăgubire, pe motiv că nu s-a stabilit că au săvârşit sau nu fapta cu vinovăţia cerută de lege, pentru că, în caz contrar, s-ar încălca însăşi prezumţia lor de nevinovăţie.

Este de menţionat faptul că această soluţie este confirmată şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care, fiind investită să dea o rezolvare de principiu problemei dacă soluţia de achitare este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate, prin Decizia nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023 (nepublicată în Monitorul Oficial la data pronunţării prezentei hotărâri), a statuat că "În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen..".

Prin urmare, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, în cauza pendinte, nu este necesar să existe o hotărâre judecătorească sau o ordonanţă prin care să fie constatată nelegalitatea reţinerii reclamantului, hotărârea de achitare fiind suficientă pentru atragerea răspunderii statului pentru prejudicial moral suferit.

Dat fiind că dispoziţiile legale indicate de recurentul – pârât au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 550A pronunţată la data de 16 iunie 2022 de Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia I Civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 550/A din 16 iunie 2022 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.