Restitution compensation claim rejected; appeal dismissed as unfounded for failure to prove refugee status under restitution law.

Şedinţa publică din data de 16 februarie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 25 martie 2021, sub nr. x/2021, pe rolul Tribunalului Argeş, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, anularea Deciziei nr. 6235 din data de 26 februarie 2021 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor precum şi a Hotărârii nr. 2449 din data de 19 martie 2019 adoptată de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, obligarea pârâtelor să emită o decizie de validare, sens în care să fie acordate despăgubiri pentru toate bunurile deţinute de autorii D. şi E. în oraşul Bolgrad, judeţul Bolgrad şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, în termen procedural, prin care a invocat inadmisibilitatea capetelor de cerere ce vizează anularea Hotărârii nr. 2449 din data de 19 mai 2019 adoptată de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 şi obligarea pârâtelor să emită o decizie de validare, prin care să se acorde despăgubiri pentru toate bunurile deţinute de autorii D. şi E. în oraşul Bolgrad, judeţul Bolgrad iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca fiind nefondată.

Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii contestării/anulării Hotărârii nr. 2449/19.03.2019 adoptată de Comisie iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată.

2. Hotărârea Tribunalului Argeş

Prin sentinţa civilă nr. 474 din 06 octombrie 2021, Tribunalul Argeş a respins excepţia inadmisibilităţii petitului doi din cererea de chemare în judecată, a respins ca inadmisibilă cererea având ca obiect anularea Hotărârii 2449/2018 şi a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată raportat la celelalte petite.

3. Hotărârea Curţii de Apel Piteşti – secţia I Civilă

Prin decizia civilă nr. 3145 din data de 15 iunie 2022, Curtea de Apel Piteşti – secţia I Civilă, în complet de divergenţă, cu majoritate, a respins apelul formulat de reclamanţii A., B. şi C. cu domiciliul procesual ales la Cabinete grupate de avocaţi F., G. şi H., în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, împotriva sentinţei civile nr. 474 din 06 octombrie 2021 pronunţate de Tribunalul Argeş, ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, reclamanţii A., B. şi C. au declarat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate.

Prin cererea de recurs, recurenţii - reclamanţi solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.

În argumentare, recurenţii arată că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile Legii nr. 290/2003 şi ale Legii nr. 164/2014, interpretând restrictiv noţiunea de deportat sau refugiat. În realitate, actele normative vorbesc de cetăţenii români deposedaţi de bunurile lor ca urmare a părăsirii forţate a teritoriilor ocupate de URSS. Mai mult, nu este real că dispoziţiile legii de reparaţie se referă strict la persoanele care au fost deposedate de bunurile lor ca urmare a părăsirii domiciliului în mod voluntar. Cetăţenii din Basarabia nu şi-au manifestat niciodată voinţa să îşi abandoneze bunurile ci au fost forţaţi să şi le abandoneze în diversele forme de abandon, refugiu, deportare sau prizonierat. Înscrisurile aflate la dosar, coroborate cu prezumţiile legale şi cele judiciare conduc la o astfel de concluzie.

Aceştia arată că au dovedit pasivitatea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, care nu a efectuat niciun demers propriu ci a solicitat o probatio diabolica pentru ca, în final, să le respingă cererea pentru lipsa dovezii de moştenitor, respectiv lipsa calităţii de persoane îndreptăţite. Recurenţii apreciază că obligaţia autorităţilor pârâte de a solicita înscrisurile necesare soluţionării cererilor de despăgubire, nu este facultativă, astfel că, în caz de dubiu, acestea erau obligate să facă toate demersurile pentru obţinerea de documente suplimentare. De altfel, împrejurarea că sunt moştenitori ai defuncţilor D. şi E. rezultă din sentinţa civilă nr. 69/2019, pronunţată într-un litigiu anterior, dar şi din celelalte înscrisuri aflate la dosar.

Recurenţii - reclamanţi critică decizia şi sub aspectul probatoriilor care puteau fi administrate în cauză întrucât, în considerarea dispoziţiilor art. 2 din H.G. nr. 1120 din 30 august 2006, pentru a se face dovada bunurilor pe care autorii lor le aveau în proprietate la momentul refugiului, dacă nu există înscrisuri, este suficientă declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile autentificate a cel puţin 2 martori. Or, au făcut dovada că demersurile necesare obţinerii documentelor nu au avut nicio finalitate. De aceea, instanţa trebuia să recunoască valenţa probatorie a declaraţiilor martorilor şi a declaraţiei pe proprie răspundere referitoare la averea deţinută anterior refugiului.

Mai mult, în opinia recurenţilor - reclamanţi, instanţa de apel nu a analizat sau a analizat trunchiat dovezile parţiale emise de autorităţi cu privire la existenţa dreptului de proprietate, dovezi care, de asemenea, se completau cu declaraţiile martorilor.

Un alt argument invocat în memoriul de recurs, se referă la împrejurarea că, dacă instanţa, în litigiul anterior, aprecia că reclamanţii nu sunt beneficiari ai legii reparatorii, soluţia era de respingere a demersului ca lipsit de interes sau inadmisibil. Or, nereţinându-se o astfel de împrejurare, s-a recunoscut calitatea de moştenitori şi de persoane îndreptăţite la despăgubiri.

Dovada drepturilor pretinse trebuie făcută în raport de cerinţele legii în vigoare la data depunerii dosarului, condiţie îndeplinită de recurenţi. Faptul că, ulterior, nu s-au solicitat completări, le-a creat convingerea că au depus toate dovezile necesare soluţionării favorabile a cererii lor.

O altă critică a recurenţilor se referă la încălcarea, de către instanţa de apel, a autorităţii de lucru judecat de care se bucură sentinţa civilă nr. 69/2019 a Tribunalului Argeş, în care s-a constatat calitatea lor de moştenitori ai defuncţilor D. şi E..

De asemenea, se critică concluzia instanţei de apel referitoare la lipsa dovedirii dreptului de proprietate, precum şi soluţia de admitere a excepţiei de inadmisibilitate faţă de capătul de cerere ce vizează nulitatea Hotărârii nr. 2449/2019, apreciind că legea nu interzice atacarea acestui act odată cu decizia emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Imobilelor. Recurenţii - reclamanţi arată că, dacă aprecierea instanţei ar fi corectă, actul administrativ primar ar fi menţinut deşi conţine consideraţii nelegale, care au dus la emiterea unei decizii nelegale.

În finalul memoriului de recurs, recurenţii - reclamanţi susţin că instanţa de apel s-a oprit la o apreciere trunchiată a calităţii lor de persoane îndreptăţite, deşi au dovedit că îndeplinesc condiţiile pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003 şi Legea nr. 164/2014 atât din perspectiva calităţii de moştenitor, cât şi a refugiului autorilor lor. Reţinerile instanţei de apel sunt contradictorii şi contrare probatoriului administrat, întrucât calitatea de beneficiar a legii implică şi calitatea de persoană îndreptăţită.

Faţă de motivele de recurs invocate, recurenţii - reclamanţi solicită casarea deciziei recurate cu consecinţa trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

5. Apărările formulate

Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin întâmpinarea formulată, a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., solicitând, în principal, anularea recursului şi, în subsidiar, respingerea ca nefondat.

Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, prin întâmpinarea formulată, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, arătând că hotărârile judecătoreşti pronunţate în astfel de litigii sunt supuse doar apelului nu şi recursului iar motivele de recurs nu se încadrează în motivele de casare. De asemenea, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat nu este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Pe calea acestui demers judiciar, recurenţii – reclamanţi au solicitat verificarea legalităţii Deciziei nr. 6235 din data de 26 februarie 2021 emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi a Hotărârii nr. 2449 din data de 19 martie 2019 adoptate de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, acte emise în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 290/2003. Acţiunea lor cuprinde şi un petit accesoriu, care vizează obligarea intimatelor să emită o nouă decizie de acordare de despăgubiri.

Atât instanţa de fond cât şi cea de apel au apreciat că reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite la despăgubiri, aşa cum impune legea reparatorie, care a stat la baza demersului lor. Faţă de această împrejurare, aceştia au declarat recurs, apreciind că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, 7 şi 6 din C. proc. civ.

Înalta Curte va grupa argumentele din cuprinsul cererii de recurs, pentru a putea să răspundă tuturor aspectelor esenţiale ce ţin de legalitatea hotărârii recurate, respectând, astfel, cerinţele impuse de legislaţia naţională şi europeană.

În primul rând, recurenţii – reclamanţi susţin că instanţa de apel a realizat o interpretare eronată a dispoziţiilor Legii nr. 290/2003, completată prin Legea nr. 164/2014, sub aspectul domeniului de aplicare şi a cerinţelor impuse pentru a beneficia de măsurile reparatorii pe care le reglementează.

Înalta Curte reţine, însă, că legiuitorul a stabilit, expres, situaţiile pe care le are în vedere actul normativ menţionat, ele rezultând din cuprinsul art. 1 din Legea nr. 290/2003, potrivit cu care "Cetăţenii români, deposedaţi ca urmare a părăsirii forţate a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, precum şi ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensaţii pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor, în aceste teritorii, precum şi pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forţate a bunurilor, în condiţiile prezentei legi." Textul de lege trebuie interpretat teleologic, prin raportare la contextul istoric al situaţiilor pe care le are în vedere, astfel că vizează cetăţenii români care s-au refugiat pe teritoriul României în anul 1940, ca urmare a Ultimatumului din 26 iunie, prin care U.R.S.S. a solicitat cedarea de către România a Basarabiei şi părţii de Nord a Bucovinei, cât şi în anul 1944, ca urmare a ordinelor de evacuare generale.

Contrar susţinerilor recurenţilor, actul normativ nu se aplică cetăţenilor români, de pe teritoriul Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, care nu au făcut demersuri pentru evacuarea forţată şi dobândirea calităţii de refugiat, fiind, ulterior, deportaţi sau luaţi prizonieri de război. Prin urmare, legea specială nu poate fi aplicată, prin analogie, şi altor categorii de persoane care au avut de suferit ca urmare a represiunii URSS, intenţia legiuitorului nefiind în acest sens. Aceasta cu atât mai mult cu cât, aceste categorii de persoane, sau moştenitorii lor, beneficiază de reparaţii în considerarea altor acte normative, de exemplu, Decretul nr. 118/1990 cu modificările şi completările reprezentate de O.G. nr. 105/1999 sau Legea nr. 130/2020.

Recurenţii – reclamanţi au susţinut, pe tot parcursul procesului, în actele procedurale întocmite, că doresc despăgubiri pentru bunurile ce au aparţinut autorilor comuni D. şi E., care au fost capturaţi de către armata rusă, transformaţi în prizonieri de război şi trimişi în lagăre de concentare, decedând, la vârsta de 64 de ani, ca urmare a condiţiilor inumane ale lagărelor sovietice. În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că situaţia dedusă judecăţii excedează domeniului de aplicare al legii reparatorii, care constituie temei al demersului recurenţilor reclamanţi, instanţa de apel interpretând corect dispoziţiile legale, sub acest aspect.

Se susţine, în cererea de recurs, că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de Legea nr. 230/2003 şi Legea nr. 164/2014 referitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească recurenţii – reclamanţi pentru a beneficia de măsurile reparatorii stabilite de legiuitor şi că instanţa de apel era obligată să folosească prezumţiile legale şi judiciare, pe care să le coroboreze cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Înalta Curte reţine că aspectele ce ţin de aprecierea probatoriului reprezintă chestiuni de netemeinicie şi nu de nelegalitate, astfel că aprecierea instanţei de apel asupra probelor nu poate fi supusă cenzurii instanţei de control judiciar, raportat la art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit căruia recursul urmăreşte să supună instanţei de control judiciar examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În acest sens, va analiza doar modalitatea de interpretare şi aplicare, de către Curtea de Apel Piteşti, a dispoziţiilor legale care stabilesc cerinţele cumulative pe care trebuie să le îndeplinească recurenţii – reclamanţi pentru a beneficia de măsurile reparatorii pe care le pretind.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1120 din 30 august 2006 privind aprobarea normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 290/2003 " Beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările şi completările ulterioare, cetăţenii români deposedaţi ca urmare a părăsirii forţate a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, precum şi ca urmare a celui de-al II-lea Război Mondial şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum şi moştenitorii legali, până la gradul al IV-lea inclusiv, şi moştenitorii testamentari ai persoanelor îndreptăţite." Din interpretarea acestei dispoziţii legale, coroborate cu cele ale art. 1 din Legea nr. 290/2003 şi art. 1 din Legea nr. 164/2014, rezultă condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească, cumulativ, recurenţii – reclamanţi pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de aceste acte normative, respectiv: să facă dovada că sunt moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor care au părăsit Basarabia, în contextul istoric impus de represiunea sovietică, să facă dovada că autorii lor au avut calitatea de refugiaţi în România şi că autorii lor, care au părăsit forţat Basarabia pentru a se stabili în România, au fost proprietari asupra bunurilor părăsite, cu privire la care solicită despăgubiri.

Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii legale au fost interpretate şi aplicate în mod corect de către instanţa de apel.

Astfel, aceasta a apreciat, prin raportare la considerentele sentinţei civile nr. 69/2019 a Tribunalului Argeş, că reclamanţii au calitatea de moştenitori ai autorilor D. şi E., pe care au dovedit-o cu actele de stare civilă depuse în dosarul anterior dar şi în prezenta cauză. Deşi, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, dovada calităţii de moştenitor se face prin certificatul de moştenitor, prin certificatul de calitate de moştenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin care se atestă această calitate, faţă de considerentele sentinţei sus menţionate, în acord cu Curtea de Apel Piteşti, Înalta Curte constată că problema calităţii de moştenitor a fost tranşată, bucurându-se de efectul pozitiv al lucrului judecat. Această prezumţie nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii sub aspectul calităţii de moştenitor, aducând în faţa instanţei constatări făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

Prezumţia nu se aplică, însă, în cazul celorlalte două condiţii impuse de legiuitor pentru a beneficia de măsuri reparatorii. În litigiul anterior, reclamanţii din prezenta cauză au solicitat obligarea Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 să soluţioneze cererea de acordare a despăgubirilor. Demersul judiciar a fost admis, fără ca instanţa să analizeze cerinţele de admisibilitate şi temeinicie ale cererii de acordare a despăgubirilor. Astfel, instanţa, în litigiul anterior, nu a analizat dacă recurenţii – reclamanţi erau sau nu persoane îndreptăţite la aplicarea legii speciale, nefiind investită în acest sens. De aceea, dacă în ceea ce priveşte calitatea de moştenitori, se poate reţine autoritatea de lucru judecat, nu există argumente pentru ca acest efect pozitiv al lucrului judecat să se reţină şi cu privire la calitatea de persoane îndreptăţite.

Prin urmare, în mod corect, instanţa de apel a procedat la verificarea îndeplinirii calităţii de persoane îndreptăţite, prin raportare la dispoziţiile legale incidente în cauză, cuprinse în cele două acte normative ce constituie temeiul juridic al acţiunii recurenţilor – reclamanţi. Analizând situaţiile avute în vedere de legiuitor, Curtea de Apel Piteşti a reţinut că, în ceea ce-i priveşte pe autorii D. şi E., cerinţele legale nu sunt îndeplinite. Nu există dovezi din care să reiasă că aceştia au avut calitatea de refugiaţi în România ci, din contra, chiar recurenţii susţin că cei doi autori comuni au fost luaţi prizonieri şi au murit într-un lagăr de concentrare, din cauza condiţiilor inumane în care erau ţinuţi de către sovietici. Aceasta presupune că respectivele persoane nu au urmat ordinele de evacuare generală a populaţiei emise de autorităţile române începând cu luna februarie 1944, ci au rămas în teritoriile ieşite de sub administrarea Statului Român pe propriul risc, astfel că nu au dobândit statutul de refugiaţi şi nu le sunt aplicabile legile speciale de reparaţie ce fac obiectul cauzei pendinte.

Dovada refugiului se face cu actul luării în evidenţa populaţiei de către organele de specialitate ale localităţii unde s-au stabilit refugiaţii (adeverinţe de arhivă sau certificate eliberate de primăriile localităţilor unde s-au stabilit iniţial refugiaţii), carnet de refugiat sau buletin nominal de evacuare emis de Comisariatul Naţional pentru Evidenţa Populaţiei venite din Basarabia şi Bucovina de Nord, foi de călătorie eliberate de Statul Român pentru persoanele respective sau carnet de muncă, în situaţia în care refugiaţii erau funcţionari de stat. În ceea ce-i priveşte pe autorii D. şi E., nu s-au depus astfel de înscrisuri.

Împrejurarea că fiica acestora, I., a fost înregistrată la biroul refugiaţilor sub nr. x din 2 iulie 1940, împreună cu cei doi copii ai săi, nu prezintă nicio relevanţă în cauză. De asemenea, nici faptul că fiul lor, J. şi soţia sa s-au refugiat la Lugoj, nu prezintă importanţă întrucât se solicită despăgubiri nu pentru bunurile părăsite de aceştia ci pentru cele care au figurat în patrimoniul familiei D. şi E..

Nu există identitate între persoanele pentru ale căror bunuri se solicită despăgubiri şi persoanele pentru care s-a făcut dovada refugiului, astfel că, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte reţine că nu sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 1 din Legea nr. 290/2003 şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, sub acest aspect.

Neîndeplinirea cerinţei legale de a fi persoane îndreptăţite face inutilă analizarea condiţiei privind dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri. Aşa cum a reţinut instanţa de apel, chiar dacă s-ar reţine că s-a făcut dovada proprietăţii bunurilor deţinute de autorii recurenţilor - reclamanţi, prin depunerea de înscrisuri, care pot fi completate cu declaraţii de martori, conform dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, această împrejurare este lipsită de efecte juridice din moment ce nu s-a făcut dovada că proprietarii şi-au pierdut dreptul patrimonial ca urmare a părăsirii forţate a domiciliului.

Recurenţii – reclamanţi susţin că intimata - pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a stat în pasivitate, conduita sa fiind contradictorie dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 164/2014. Potrivit acestui text de lege, "în situaţia în care se constată lipsa sau neconcordanţa unor înscrisuri doveditoare, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor poate solicita înscrisurile necesare atât instituţiilor publice, cât şi persoanelor care solicită acordarea de despăgubiri." Însă, nici acest argument nu poate fi primit. În procedura administrativă, intimata – pârâtă a solicitat completarea dosarului, prin adresa emisă la data de 14 septembrie 2020, însă recurenţii – reclamanţi nu s-au conformat. Prin urmare, nu se poate reţine o conduită contrară dispoziţiilor legale, care să fi fost confirmată de către instanţa de apel.

Recurenţii – reclamanţi critică soluţia de admitere a excepţiei de inadmisibilitate, faţă de capătul de cerere ce vizează nulitatea Hotărârii nr. 2449/2019, apreciind că Legea nr. 164/2014 nu interzice atacarea acestui act odată cu decizia emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Imobilelor. Recurenţii - reclamanţi arată că, dacă aprecierea instanţei ar fi corectă, actul administrativ primar ar fi menţinut deşi conţine consideraţii nelegale, care au dus la emiterea unei decizii nelegale.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 164/2014 "Actul administrativ prin care se stabileşte dreptul la despăgubiri şi cuantumul acestora este, după caz: d) decizia de validare, emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cu privire la hotărârile emise în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Legii nr. 290/2003 cu modificările şi completările ulterioare, de comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, după intrarea în vigoare a prezentei legi" iar potrivit art. 8 din acelaşi act normativ "Deciziile de validare/invalidare ale Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare. Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii."

În considerarea acestor dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că legiuitorul a prevăzut o cale de atac doar pentru deciziile de validare nu şi pentru actele anterioare, premergătoare acestora. Hotărârea comisiei conţine doar o propunere de soluţionare a cererii, fiind premergătoare actului administrativ final, care este decizia de validare. Prin stabilirea acestei proceduri, legiuitorul a urmărit să asigure finalizarea, cât mai rapidă, a dosarelor. Însă, contrar susţinerilor recurenţilor - reclamanţi, nu se oferă posibilitatea menţinerii unor consideraţii nelegale, întrucât, atunci când instanţa verifică legalitatea deciziei de validare, analizează implicit şi hotărârea care a stat la baza acesteia.

În concluzie, toate aceste argumente, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate.

În al doilea rând, recurenţii – reclamanţi susţin, în temeiul art. 488 pct. 7 C. proc. civ. că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 69/2019 a Tribunalului Argeş, care le-a constatat calitatea de moştenitori şi pe cea de persoane îndreptăţite la despăgubirile prevăzute de Legea nr. 290/2003. Acest motiv de casare vizează respectarea principalului efect al hotărârilor judecătoreşti, şi anume autoritatea de lucru judecat.

Şi aceste critici sunt nefondate. În litigiul anterior, care s-a finalizat prin sentinţa menţionată, recurenţii - reclamanţi din prezenta cauză au reclamat doar întârzierea instituţiilor abilitate de a răspunde cererii de acordare de despăgubiri. Prin urmare, Tribunalul Argeş a analizat doar acest aspect şi a obligat Comisia Municipiului Bucureşti de aplicare a Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 să soluţioneze cererea.

În considerente, s-a reţinut că reclamanţii au formulat cererea, în calitate de moştenitori a lui D. şi E.. Doar acest aspect a fost tranşat şi se bucură de efectul pozitiv al lucrului judecat, apreciat, ca atare, de către Curtea de Apel Piteşti, în decizia recurată.

Prin autoritate de lucru judecat, judecătorului nu i se mai permite să reia dezbaterile asupra unei chestiuni litigioase deja tranşate de către o jurisdicţie anterioară şi asupra căreia s-a statuat. În litigiul anterior, instanţa nu a fost investită să analizeze condiţiile de admisibilitate şi temeinicie ale cererii de despăgubiri, astfel încât nu s-a pronunţat asupra lor. Or, autoritatea de lucru judecat nu poate fi opusă unei cereri dacă situaţiile pe care se fondează şi cele pe baza căreia a fost pronunţată hotărârea precedentă sunt diferite.

Recurenţii – reclamanţi aduc ca argument împrejurarea că, dacă instanţa nu le-ar fi constatat calitatea de persoane îndreptăţite, ar fi respins acţiunea ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă sau ca inadmisibilă. Nici acest aspect nu conduce la o soluţie contrară celei la care s-a oprit instanţa de apel. Procedura de stabilire şi acordare a despăgubirilor este reglementată de o legislaţie specială care conferă competenţă de soluţionare a cererilor de despăgubire unei instituţii abilitate, ale cărei acte sunt supuse controlului judiciar. În considerarea dispoziţiilor legii speciale, recurenţii – reclamanţi au investit instanţa, în litigiul anterior, exclusiv cu o acţiune ce avea ca obiect o obligaţie de a face, respectiv de a obliga intimata să soluţioneze cererea de despăgubiri. Nu au solicitat instanţei să analizeze dacă cererea lor de despăgubiri este întemeiată.

În concluzie, problema calităţii de persoană îndreptăţită nu se bucură de autoritate de lucru judecat, motivul de casare fiind nefondat.

În al treilea rând, recurenţii – reclamanţi susţin, în temeiul cazului prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, ca urmare a greşitei interpretări a probatoriului administrat în cauză.

Însă, prin acest motiv de casare, se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de apel a mijloacelor de probă şi la o reanalizare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Mai mult, se susţine o motivare contradictorie a deciziei recurate, fără o argumentare corespunzătoare. Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei. Or, recurenţii – reclamanţi nu arată, în concret, viciile de motivare a hotărârii recurate, apte să atragă casarea acesteia.

În concluzie, nici acest motiv nu este fondat.

Dat fiind că dispoziţiile legale indicate de recurenţii – reclamanţi au fost aplicate, în mod corect, de către instanţa de apel, că nu se încalcă autoritatea de lucru judecat faţă de litigiul anterior, finalizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 69/2019 de către Tribunalul Argeş şi că nu există niciun viciu de motivare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, 7 şi 6 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de către reclamanţii A., B. şi C., împotriva deciziei civile nr. 3145 pronunţată la data de 15 iunie 2022 de Curtea de Apel Piteşti – secţia Civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 3145 din 15 iunie 2022 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 C. proc. civ.