Nullity exception rejected; sale to good-faith buyer upheld under common error, rest of partition deed annulled

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.01.2019, orele 08:22, iniţial sub dosar nr. unic x/2019 al Judecătoriei Satu Mare, iar ulterior (în urma declinărilor reciproce de competenţă dispuse prin sentinţa civilă nr. 3259/25.09.2019 a Judecătoriei Satu Mare şi respectiv prin sentinţa civilă nr. 140/D/09.07.2020 a Tribunalului Satu Mare, precum şi a regulatorului de competenţă pronunţat prin sentinţa civilă nr. 57/P/09.09.2020 a Curţii de Apel Oradea) sub dosar nr. unic x/2019 al Tribunalului Satu Mare, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au chemat în judecată pârâţii G., H., I. şi J., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună constatarea nulităţii absolute a "Actului de dezmembrare, Convenţie de partaj şi Contract de vânzare-cumpărare" autentificat sub nr. x/19.10.2018 al Biroului Notarului Public K., cu repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului autentic în cauză şi rectificarea în mod corespunzător a înscrierilor de carte funciară efectuate în temeiul acestuia, motivând în fapt că, în esenţă, în virtutea a două antecontracte de vânzare-cumpărare distincte încheiate între reclamanţi şi antecesori ai pârâţilor, reclamanţii din prezentul dosar au obţinut obligarea pe cale judecătorească la perfectarea în formă autentică a respectivelor antecontracte, însă în urma survenirii decesului promitenţilor vânzători moştenitorii acestora, în speţă pârâţii din litigiul de faţă, au procedat la partajul convenţional al imobilelor astfel supuse devoluţiunii succesorale, reclamanţii învederând instanţei că partajul astfel realizat a fost însă astfel convenit între pârâţi încât, prin prisma documentaţiei topografice şi a celei parcelare întocmite în vederea întocmirii actului autentic atacat, să lipsească de efecte juridice hotărârile judecătoreşti pronunţate în materia prestaţiei tabulare, amintite în cele ce preced, invocându-se astfel în cauză cauza ilicită şi imorală, iar în subsidiar inexistenţa cauzei juridice, în privinţa actului autentic în litigiu.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Satu Mare – secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 124/D din data de 02 iunie 2021 pronunţată de Tribunalul Satu Mare – secţia I civilă s-a respins acţiunea civilă înaintată de către reclamanţii A., prin mandatar (conform procurii speciale autentificate sub nr. x/12.06.2020 al Societăţii Profesionale Notariale L. şi M.) A., B., prin mandatar (conform procurii speciale autentificate sub nr. x/11.06.2020 al Societăţii Profesionale Notariale "N.") O., C., D. şi E., şi F., împotriva pârâţilor G., H., I. şi J., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a "Actului de dezmembrare, convenţie de partaj şi contract de vânzare-cumpărare" autentificat sub nr. x/19.10.2018 al Biroului Notarului Public K. şi capetele de cerere subsecvente.

S-a luat act de precizarea că în ce priveşte cheltuielile de judecată ocazionate în prezentul litigiu pârâţilor G., H., I. şi J., acestea vor fi solicitate pe cale separată.

Împotriva sentinţei civile nr. 124/D din data de 02 iunie 2021 pronunţate de Tribunalul Satu Mare – secţia I civilă au formulat apel reclamanţii A., P. şi Q. solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii formulate, cu cheltuieli de judecată în fond şi apel.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 485A din 30 martie 2022, Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă a admis apelul formulat de apelanţii A., B., C., E., D. şi F., în contradictoriu cu intimaţii G., H., I., J. şi intervenientul R., împotriva sentinţei civile nr. 124/D din data de 02 iunie 2021 pronunţate de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte, astfel:

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., E., D., F., în contradictoriu cu intimaţii G., H., I., J.;

- a constatat nulitatea absolută parţială a actului de dezmembrare şi a convenţiei de partaj încheiate între pârâţii G., H., I., respectiv pct. A şi B din înscrisul intitulat "Act de dezmembrare, convenţie de partaj şi contract de vânzare-cumpărare" autentificat sub nr. x/19.10.2018 de notarul public K., pentru suprafaţa totală de 4650 mp, dobândită de reclamanţi prin decizia civilă nr. 511/Ap din 12.10.2017, pronunţată de Tribunalul Satu Mare în dosar nr. x/2016;

- a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A obligat intimaţii G., H., I. la plata către apelanţi a sumei de 6377,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond şi apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei Curţii de Apel Oradea – secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D., E. şi F..

Prin cererea de recurs, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu referire la soluţia adoptată asupra solicitării constatării nulităţii actului subsecvent reprezentat de contractul autentificat sub nr. x/19.10.2018; cu cheltuieli de judecată.

Decizia recurată este criticată de către recurenţii-reclamanţi doar în parte, respectiv cu referire la soluţia adoptată asupra solicitării constatării nulităţii absolute a actului subsecvent unui act nul, constând în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.10.2018, încheiat între intimatul-pârât I., în calitate de vânzător, şi intimatul-pârât J., în calitate de cumpărător.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că soluţia instanţei de apel este nelegală, întrucât hotărârea cuprinde o motivare străină de natura pricinii, pe de o parte, iar pe de altă parte, este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1254 C. civ. şi art. 1683 C. civ., împrejurări ce determină incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, s-a susţinut că deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect împrejurarea că recurenţii-reclamanţi au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului din litigiu anterior încheierii contractului a cărui nulitate se solicită, respectiv la data de 10.10.2018, prin decizia nr. 190/2018-R/10.10.2018 a Curţii de Apel Oradea, prin care a fost respins recursul intimaţilor împotriva deciziei nr. 511/Ap/12.10.2017 (pag. 12, alin. penultim, pag. 14, alin. ultim din considerente), totuşi a pronunţat nulitatea doar a primelor două acte juridice încheiate între intimaţi cu aceeaşi ocazie, şi anume actul de dezmembrare şi convenţia de partaj, reţinând cauza ilicită, comună tuturor părţilor contractante din actele juridice antemenţionate (pag. 13, alin. ultim din considerente).

În opinia recurenţilor, instanţa de apel a apreciat însă, în mod injust, că trebuie totuşi avut în vedere că în această situaţie nulitatea actului iniţial nu atrage şi nulitatea actului subsecvent (...) (pag. 14, alin. (1) din considerente).

În fundamentarea acestei motivări, instanţa de apel a adus argumente străine de natura pricinii, şi anume că adevăraţii proprietari, apelanţii, nu pot cere anularea contractului, întrucât sunt terţi faţă de raportul juridic dintre cumpărător şi vânzător (pag. 14, alin. (4) din considerente).

Or, această motivare este străină de natura pricinii şi determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ., întrucât reclamanţii nu au solicitat anularea acestui contract de vânzare-cumpărare, ci constatarea nulităţii absolute.

În sprijinul soluţiei de menţinere a valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.10.2018, instanţa de apel a făcut trimitere la buna-credinţă a terţului cumpărător, intimatul J., reţinând în esenţă, că, deşi nu poate fi omis faptul că prin decizia civilă nr. 511/Ap/2017, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, instanţa a constatat că apelanţii-reclamanţi (A., B. şi C.) au dobândit prin cumpărare dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţa totală de 4650 mp înscris în CF nr. x N Satu Mare nr. top. x, reprezentând cota de 1/4 din imobil, totuşi este esenţială buna-credinţă a terţului cumpărător J., care a existat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (pag. 14, alin. ultim din considerente).

Apoi, instanţa de apel a arătat că principiul bunei-credinţe se află în strânsă legătură cu principiul reglementat de art. 17 C. civ., redând conţinutul alin. (2) al acestui text de lege (cu ignorarea primului alineat "Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi"), text de lege care vizează "credinţa comună şi invincibilă că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică".

Or, nu poate fi vorba de o credinţă comună şi invincibilă, câtă vreme vânzătorul I. cunoştea că nu deţine calitatea de proprietar al parcelei în suprafaţă de 4650 mp înstrăinată cumpărătorului J..

Prin urmare, s-a făcut o greşită aplicare a art. 17 C. civ., ce determină incidenta motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte solicitarea recurenţilor-reclamanţi de a se constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, motivat de caracterul subsecvent al acestui act juridic în raport de nulitatea actelor juridice primare, respectiv actul de dezmembrare şi convenţia de partaj, instanţa de apel nu a analizat deloc incidenţa dispoziţiilor art. 1254 C. civ., ci s-a rezumat la a arăta că nulitatea actului iniţial nu atrage şi nulitatea actului subsecvent (pag. 14, alin. (1) din considerente), iar în ce priveşte incidenţa art. 1683 C. civ., instanţa de apel s-a rezumat la analizarea primului alineat al acestui text de lege.

Or, prin raportare la probaţiunea administrată, recurenţii-reclamanţi au apreciat că la momentul aplicării acestor dispoziţii legale situaţiei juridice concrete din cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a acestora, în contextul în care, la momentul încheierii actului juridic contestat, în mod evident vânzătorilor le lipsea calitatea de proprietari.

Prin urmare, soluţia pronunţată de instanţa de apel cu referite la menţinerea, ca legal, a contractului de vânzare-cumpărare, subsecvent actelor juridice primare nule, prin reţinerea principiului bunei-credinţă, este de natură a determina, practic, crearea pe cale jurisprudenţială, a unui alt mod de dobândire a proprietăţii, cu ignorarea dreptului de proprietate legal dobândit de către recurenţii-reclamanţi. Mai mult, o astfel de soluţie determină lipsirea de efecte şi caracterul derizoriu al dispoziţiilor de drept substanţial care reglementează efectele nulităţii - art. 1254 C. civ. - fără nici o deosebire, după cum dobânditorul din actul subsecvent este de bună sau de rea-credinţă. Această distincţie este reglementată doar cu privire la obligaţia de restituire (art. 1683 alin. (6) teza finală C. civ.).

O astfel de lărgire a excepţiei de la principiul anulării actului subsecvent este fără fundament, cu atât mai mult cu cât, atunci când legiuitorul a dorit să deroge de la principiul în discuţie (al nulităţii actului subsecvent unui act nul), oferind protecţie terţului subdobânditor de bună-credinţă, a făcut-o în mod expres, iar exceptio est strictissimae interpretationis – excepţia este de strictă interpretare.

Ca şi apărare suplimentară, s-a învederat că recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. sunt proprietari asupra terenului în suprafaţă totală de 4650 mp, înscris în CF nr. xN Satu Mare, nr. top. x, drept dobândit prin hotărâre judecătorească, la data rămânerii definitive a acesteia, respectiv 10.10.2018. Ca atare, dreptul de proprietate s-a dobândit anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu intimatul J..

Înscrierea în cartea funciară nu are efect constitutiv de drepturi, date fiind dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii 287/2009.

Astfel fiind, în mod evident vânzătorul I. nu este în măsură a-şi îndeplini nici obligaţia de a transmite proprietatea şi nici cea de-a doua obligaţie principală a oricărui vânzător, respectiv de predare a bunului, în sensul dispoziţiilor art. 1672 pct. l şi pct. 2 C. civ. corob. cu art. 1685 şi urm. C. civ.

Faţă de cele arătate, recurenţii-reclamanţi au apreciat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor de drept material anterior evocate, în sensul dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., iar pe de altă parte, în lipsa oricărei motivări, a ales să dea prioritate principiului ocrotirii bunei-credinţe, în detrimentul protejării dreptului de proprietate privată necontestat al recurenţilor-reclamanţi, împrejurări care determină nelegalitatea hotărârii atacate, cu consecinţa casării parţiale şi a trimiterii cauzei spre o nouă judecată a apelului, în limitele învestirii cu această cale de atac.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile de drept material menţionate anterior şi art. 453 C. proc. civ.

În probaţiune s-a solicitat proba cu înscrisuri.

5. Apărările formulate în cauză

5.1 Prin întâmpinarea formulată, intimatul-intervenient R. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică; cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs invocat, respectiv cel prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin care recurenţii-reclamanţi au susţinut că în motivarea instanţei de apel există motive străine de natura pricinii, intimatul-pârât a susţinut că acest motiv nu este incident în speţă.

A susţinut totodată că recurenţii-reclamanţi au făcut o confuzie cu privire la cauza de nulitate tratată de instanţă şi a apreciat că instanţa de apel a utilizat cu acurateţe şi în mod judicios terminologia "anulării" contractului de vânzare-cumpărare.

Argumentele pentru care instanţa analizează instituţia erorii, cu toate că aceasta nu fusese invocată de apelanţi, nu se datorează unei greşeli în depăşirea limitelor investirii. Instanţa, tratând tocmai cauza ilicită şi imorală, a constatat că aceasta a fost comună părţilor participante la încheierea actului de partaj şi a celui de dezmembrare, toate fiind în cunoştinţă de cauză cu privire la decizia nr. 190/2018-R a Curţii de Apel Oradea, însă caracterul comun al acesteia nu se păstrează şi cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat la aceeaşi dată, respectiv 19.10.2018.

Aceasta deoarece actul translativ a fost încheiat cu un terţ faţă de care nu fusese pronunţată hotărârea antemenţionată şi care, necunoscând dreptul de proprietate al apelanţilor, care nu se regăsea înscris în cartea funciară, este dobânditor de bună-credinţă.

Tocmai această necunoaştere, de către intimatul J., a existenţei dreptului de proprietate al apelanţilor, reprezintă considerentul pentru care singura cauză de ineficacitate de care putea suferi contractul de vânzare-cumpărare este eroarea.

Instanţa a concluzionat astfel tocmai pentru că a analizat motivul de nulitate invocat de către apelanţi, respectiv cauza ilicită şi imorală, însă a constatat că acestei cauze ilicite îi lipseşte caracterul comun în ceea ce priveşte cea de a treia operaţiune juridică, aceea a transferului dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în CF x N Satu Mare, nr. top. x în favoarea unui terţ.

Pin urmare, considerentele de la pag. 14 din hotărârea atacată nu cuprind motive străine de natura cauzei, dacă acestea sunt analizate în integralitate, ci reprezintă o parte esenţială din raţionamentul juridic prin care instanţa tratează exhaustiv aplicabilitatea cauzei ilicite şi imorale prin raportare la datele speţei.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel, intimatul-pârât a susţinut că prima normă de drept substanţial este art. 17 C. civ., privitor la credinţa comună şi invincibilă.

Or, instanţa a aplicat în mod corect şi dispoziţiile art. 1254 C. civ., întrucât, deşi cu titlu de regulă, desfiinţarea acului principal atrage desfiinţarea actelor subsecvente, cu consecinţa restituirii prestaţiilor, în cauză este aplicabilă excepţia prevăzută de art. 1648 C. civ.

Dat fiind faptul că parcela de 4650 mp a fost înstrăinată, obligaţia restituirii acesteia, ca efect al desfiinţării actului de partaj şi dezmembrare din contractul nr. x/19.10.2018 nu îi poate fi opusă terţului dobânditor decât sub rezerva regulilor de carte funciară.

Acţiunea având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract nu a fost notată în cartea funciară, în acest mod luând naştere convingerea cumpărătorului J. că la încheierea contractului participă proprietarul de drept al imobilului. Altfel spus, buna-credinţă a acestuia paralizează demersul recurenţilor de obţinere a restituirii bunului.

Aşadar, instanţa a procedat la aplicarea corectă a legii, neputându-se da curs nici solicitării de constatare a nulităţii pe cale principală a contractului de vânzare-cumpărare, însă nici în considerarea reţinerii caracterului subsecvent al contractului de transmitere a proprietăţii faţă de cel prin care se partajează şi se dezmembrează imobilul.

Chiar şi în situaţia în care, urmare desfiinţării actului de partajare, intimaţii vânzători ar fi obligaţi la restituirea bunului în favoarea recurenţilor, ar deveni incidente dispoziţiile art. 1641 C. civ., întrucât este vorba de ipoteza înstrăinării bunului, debitorii obligaţiei de restituire fiind ţinuţi doar la plata valorii bunului, nu la restituirea efectivă a acestuia.

În consecinţă, intimatul-intervenient a apreciat că efectul desfiinţării actului de partaj nu constă în restituirea bunului partajat în favoarea recurenţilor, ci în lipsirea de efecte a actului de împărţire, procedându-se la o nouă partajare a bunului, ca efect al revenirii acestuia la starea de indiviziune în care se afla anterior împărţelii benevole.

5.2 Prin întâmpinarea formulată, intimaţii-pârâţi G., H., I. au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Intimaţii-pârâţi au susţinut în esennţă, că, deşi recurenţii-reclamanţi au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., aceştia au încercat să inducă existenţa unei alte stări de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, ei fiind nemulţumiţi faţă de soluţia privind menţinerea contractului de vânzare-cumpărare atacat, subliniind încă o dată, că motivul de nulitate absolută invocat de aceştia este acela de cauză ilicită.

De asemenea, s-a apreciat de către intimaţii-pârâţi că recurenţii-reclamanţi au invocat critici ce privesc aspecte ce ţin de starea de fapt, şi anume buna-credinţă sau reaua-credinţă a subdobânditorului cu titlu oneros, J., însă acestea exced cadrului recursului, instanţa de recurs neputând proceda la reinterpretarea probelor administrate în fond şi apel, aceste chestiuni fiind tranşate definitiv de instanţa de apel.

Prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a analizat pe larg atât aspectele care ţin de starea de fapt, cât şi cele care vizează prevederile legale aplicabile, analizându-se şi pronunţându-se asupra problemei cauzei ilicite, invocate ca motiv de nulitate absolută de către recurenţii-reclamanţi.

În ceea ce priveşte prevederile legale aplicabile, instanţa a reţinut incidenţa prevederilor art. 14 C. civ., care reglementează noţiunea de bună-credinţă, respectiv prezumţia de bună-credinţă şi prevederile art. 1236 alin. (2) şi (3) C. civ. şi art. 1238 alin. (2) C. civ.

Faţă de aceste prevederi legale, instanţa a reţinut, în privinţa actului de dezmembrare şi convenţiei de partaj, că subzistă un motiv de nulitate absolută pentru cauză ilicită, însă nulitatea acestui act nu atrage nulitatea actului subsecvent, întrucât devin incidente prevederile art. 1683 C. civ., care reglementează instituţia vânzării bunului altuia.

În acest context, instanţa de apel a amintit de sancţiunea aplicabilă în cazul vânzării bunului altuia, care diferă în funcţie de faptul dacă părţile au fost în eroare sau necunoştinţă de cauză, cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, context în care s-a analizat problema bunei-credinţe a terţului cumpărător J..

Cu toate că instanţa a amintit de problema anulării contractului, în contextul analizării vânzării bunului altuia, acest fapt nu echivalează cu analizarea şi soluţionarea unor chestiuni străine de natura pricinii, întrucât instanţa de apel, în realitate, a analizat şi problema dedusă judecăţii, adică cea a nulităţii absolute a contractului de vânzare atacat din perspectiva cauzei ilicite şi, în acelaşi timp, a reţinut aplicabilitatea unei alte instituţii juridice, decât cea invocată de apelanţii-reclamanţi.

Cu toate acestea, cauza a fost soluţionată din punct de vedere al normelor legale invocate de recurenţii-reclamanţi, în limita sesizării instanţei, fără a deveni incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, intimaţii-pârâţi au susţinut că într-adevăr, instanţa de apel a reţinut incidenţa art. 17 alin. (2) C. civ., însă nici recurenţii şi nici instanţa de apel nu au observat că aceste dispoziţii nu se aplică în materie de carte funciară sau în alte materii reglementate de un sistem de publicitate.

În litigiul de faţă, se discută despre existenţa unor drepturi reale supuse regulilor de publicitate imobiliară, fiind incidente principiile care reglementează această materie, precum cel al forţei probante a înscrierilor de carte funciară şi principiul publicităţii materiale, principii care sunt reglementate atât de Legea 7/1996, cât şi de prevederile Noului C. civ.

În lumina tuturor probelor administrate în cauză şi analizate de instanţa de apel, instanţa de apel a apreciat că nu s-a dovedit nicio cauză de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între intimatul I. şi J., împrejurare faţă de care a menţinut soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la acest capăt de cerere.

Prin urmare, intimaţii-pârâţi au apreciat că nu sunt aplicabile prevederile art. 17 alin. (1) C. civ., iar pe de altă parte, în contextul în care instanţa nu a fost sesizată cu o acţiune care să aibă ca obiect vreo cerere care derivă din vânzarea bunului altuia, problema analizării erorii are doar o relevanţă tangenţială, raportat la raţionamentul juridic reţinut de instanţa de apel, toate acestea, în condiţiile în care obiectul litigiului vizează o acţiune pentru nulitate absolută pentru cauză ilicită.

În ceea ce priveşte apărările recurenţilor-reclamanţi expuse în partea finală a recursului declarat, intimaţii-pârâţi au considerat că acestea sunt apărări noi faţă de cele deduse judecăţii în primă instanţă, fiind astfel incidente prevederile art. 478 C. proc. civ., care se aplică şi fazei de judecată a recursului, raportat la prevederile art. 494 C. proc. civ., motiv pentru care s-a solicitat respingerea acestora ca excedând obiectului litigiului.

Faţă de cele arătate, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea recursului declarat ca fiind nefondat, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.

5.3 Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât J. a invocat în principal excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică; cu cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, intimatul-pârât a învederat că simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Or, motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. sunt invocate formal, recurenţii fiind nemulţumiţi, practic, de hotărârea pronunţată de instanţa de apel şi de aspectele de fapt reţinute de aceasta.

De asemenea, a mai susţinut că prin recursul formulat, se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond şi de apel, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Prin urmare, intimatul-pârât a apreciat că recursul este nul, criticile invocate neputând fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea excepţiei nulităţii şi anularea recursului.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, intimatul-pârât a susţinut că nici unul dintre motivele de casare invocate nu sunt incidente în cauză, hotărârea pronunţată fiind legală, instanţa de apel făcând o corectă apreciere a probelor administrate şi aplicând corect dispoziţiile legale incidente în cauză.

Instanţa de apel s-a limitat a se pronunţa doar cu privire la capetele de cerere cu care a fost sesizată, analizându-le din punct de vedere al reglementărilor legale aplicabile.

Intimatul-pârât a invocat, faţă de solicitarea reclamanţilor, buna sa credinţă la data încheierii contractului, întrucât în cartea funciară nu a fost notat nici un proces, aşa cum au recunoscut reclamanţii la interogatoriu, iar în actuala reglementare, în art. 885 alin. (1) şi (2) C. civ., s-a consacrat în mod explicit efectul constitutiv al cărţilor funciare în ceea ce priveşte dobândirea şi stingerea drepturilor reale imobiliare.

Vânzătorii, fiind înscrişi în cartea funciară, erau, în accepţiunea legii, proprietari din momentul înscrierii, iar o dată cu înscrierea dreptului lor, titlul produce efecte erga omnes, fiind opozabil atât faţă de terţi, cât şi între părţile contractante din acest moment. Astfel, prin acest efect asociat cărţilor funciare, drepturile reale imobiliare se nasc, sunt modificate, se transmit, sau se sting doar din momentul înregistrării cererii de înscriere (art. 890 C. civ.), iar nu la momentul încheierii actului autentic notarial, a comunicării hotărârii judecătoreşti definitive sau de la data încheierii oricărui alt act ce poate sta la baza înscrierii drepturilor reale, conform dispoziţiilor legale.

De asemenea, conform art. 565 C. civ., în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară, iar intimatul-pârât a verificat cartea funciară, atât la momentul întocmirii promisiunii de vânzare-cumpărare în anul 2015, cât şi la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în extras nefigurând vreo menţiune despre existenţa vreunui litigiu referitor la teren. Prin urmare, intimatul-pârât nu a avut cunoştinţă de existenţa vreunui litigiu.

Prin urmare, acesta se consideră un cumpărător de bună-credinţă, care a dobândit un teren la un preţ real, fără să cunoască împrejurările despre care reclamanţii fac vorbire în acţiune.

S-a mai susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod corect, că vânzarea lucrului altuia nu este lovită de nulitate absolută, faţă de noile reglementări legale care permit expres vânzarea lucrului altuia (art. 1683 C. civ.), dat fiind că o astfel de vânzare poate atrage obligarea vânzătorului la plata daunelor-interese către cumpărător în cazul netransmiterii dreptului de proprietate către acesta. Aşadar, indiferent de buna sau reaua-credinţă a părţilor, legea prevede o sancţiune expresă, şi anume rezolutiunea contractului urmată de restituirea preţului şi plata daunelor-interese. Deci, în Noul C. civ., vânzarea bunului altuia nu mai poate atrage, în prezent, de plano, nulitatea absolută a actului juridic pentru cauză ilicită.

Totodată, a susţinut că în conformitate cu art. 14 alin. (2) C. civ., buna-credinţă se prezumă până la proba contrară. Prezumţia nu a fost răsturnată prin nici o dovadă de recurenţi, iar vânzarea lucrului altuia nu este sancţionată cu nulitatea absolută.

Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au constatat că reaua-credinţă nu a fost dovedită şi au reţinut aplicabilitatea în acest litigiu a prevederilor art. 12 alin. (1) C. civ. şi ale art. 14 alin. (1) şi (2) C. civ. coroborate cu cele ale art. 1239 C. civ. şi ale art. 1683 alin. (1) C. civ.. Astfel, devin incidente prevederile art. 1683 C. civ., care reglementează instituţia vânzării bunului altuia.

Recurenţii-reclamanţi nu au arătat care ar fi dispoziţiile legale imperative care au fost eludate prin încheierea contractului şi care ar fi normele de conduită morală care ar fi fost încălcate raportat la prevederile Noului C. civ., cum nu au adus argumente şi nici dovezi cu privire la lipsa cauzei sau la valabilitatea cauzei, mai ales că lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului (nulitate relativă care poate fi invocată numai de partea interesată şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă), cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice, ceea ce nu este situaţia din prezenta cauză.

Având în vedere considerentele expuse, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Soluţionând cu prioritate, potrivit art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, instanţa de recurs constată faptul că aceasta este nefondată, deoarece cel puţin criticile arondate folosirii unor motive străine naturii pricinii în cadrul deciziei recurate, sunt subsumabile motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. De asemenea, în cererea de recurs se invocă folosind argumente şi o greşită aplicare a unor dispoziţii de drept substanţial, astfel încât criticile arondate acestui aspect pot fi încadrate în motivul distinct de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Sub un prim aspect, instanţa de recurs observă că în cadrul deciziei recurate, curtea de apel nu a folosit în argumentaţia sa motive străine de natura pricinii, nefiind aşadar incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, se observă că în cadrul raţionamentului său juridic expus, instanţa de apel a plecat de la dispoziţiile art. 1683 C. civ. privind vânzarea bunului altuia, arătând în acest context, că eroarea cumpărătorului asupra calităţii de proprietar asupra bunului a vânzătorului, constituie o cauză de nulitate relativă, invocabilă doar de cumpărător şi nu şi de proprietarul real ce este un terţ faţă de actul juridic de vânzare.

În continuare însă, instanţa de apel s-a focalizat pe cauza de nulitate absolută invocată de recurenţi, cauza ilicită şi imorală, configurându-şi raţionamentul juridic pe baza bunei – credinţe a cumpărătorului intimat J., pe baza erorii comune şi invincibile şi drept urmare, pe baza incidenţei astfel în cauză, a art. 17 alin. (2) C. civ. care salvează actul juridic încheiat în aceste condiţii şi îi conferă valabilitate.

În ansamblul motivării instanţei de apel, paragraful criticat de către recurenţi se constituie ca şi parte componentă uniform şi armonios integrată, cu valoare juridică de punct de debut al raţionamentului expus de curtea de apel.

Se constată că în cadrul deciziei recurate, analiza instanţei nu este efectuată prin prisma vreunei cauze de nulitate relativă, ci prin prisma a înseşi cauzei ilicite şi imorale indicate de către recurenţii reclamanţi, astfel încât pentru ansamblul acestor argumente nu se poate invoca în mod fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este de asemenea, nefondat, instanţa de apel realizând în cauză o corectă aplicare a prevederilor legale incidente invocate de recurenţii A., B., C., E., D. şi F..

O primă critică a recurenţilor sub acest aspect, vizează invocata ignorare de către instanţa de apel art. 17 alin. (1) C. civ. potrivit căruia: "Eroarea comună şi invincibilă - (1) Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi".

Instanţa de recurs constată faptul că nu este vorba despre nici o omisiune a curţii de apel, atât timp cât aceasta a apreciat că în cauză este incidentă excepţia de la principiul nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet (nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi) consacrat de acest alineat prim, excepţie prevăzută în cadrul alineatului secund al art. 17, excepţie care se configurează astfel şi în raport cu regula quod nullum est, nullum producit effectum (actul nul nu poate produce efecte juridice).

Contrar criticii separate formulate în continuare în cadrul cererii de recurs de către recurenţi, aprecierea erorii comune şi invincibile se analizează potrivit art. 17 alin. (2) din cod, nu în raport de persoana care creează aparenţa dreptului sau este subiect al aparenţei de drept, ci în raport de persoana care încheie actul juridic într-o astfel de stare inocentă, de eroare: "Cu toate acestea, când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică (...)".

Convergent, instanţa de recurs constată că inclusiv metoda de interpretare gramaticală a normei juridice determină acelaşi rezultat al interpretării. Astfel, din punct de vedere semantic, "comun" înseamnă care aparţine mai multora sau tuturor. Aşadar, "comun" nu înseamnă obligatoriu "total", astfel cum practic recurenţii invocă prin trimiterea la reaua – credinţă a vânzătorului I. de la momentul vânzării imobilului către intimatul cumpărător, ca şi element care înlătură caracterul comun al erorii.

În privinţa criticii complexe referitoare la ignorarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1254 alin. (2) şi (3) C. civ. (conform cărora "(2) Desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui. (3) În cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639-1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu") pe care recurenţii le apreciază a fi similare celor expuse în cadrul art. 1683 alin. (4) C. civ. din materia vânzării bunului altuia ("În cazul în care vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune-interese"), atât timp cât la momentul vânzării - cumpărării, vânzătorii nu aveau calitatea de proprietari ai bunului vândut, neputând astfel dispune asupra dreptului de proprietate asupra bunului, potrivit art. 12 alin. (1) C. civ., instanţa de recurs o apreciază a fi nefondată.

Astfel, principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis care reglementează efectele în general ale nulităţii faţă de terţi, consacrat în prezent de art. 1254 alin. (2) C. civ. invocat de recurenţi, nu reprezintă însă, aşa cum rezultă din însuşi textul legal, un principiu cu valoare absolută, ci relativă, acţionând "în condiţiile legii", adică în limitele admise de aceasta, ceea ce înseamnă că şi acest principiu comportă anumite excepţii, cazuri în care nulitatea este suprimată sau după caz, anihilată prin acţiunea anumitor principii de drept care "corijează" efectele distructive ale încheierii unui act juridic cu nerespectarea condiţiilor de valabilitate, deoarece raţiuni mai importante, mai puternice decât încălcarea principiului legalităţii justifică validarea actului juridic nul sau, după caz, anulabil.

Or, o astfel de excepţie este reprezentată de principiul ocrotirii credinţei legitime sau principiul validităţii aparenţei în drept conform căruia este înlăturată nulitatea unui act juridic civil încheiat într-o situaţie de eroare comună, obştească şi invincibilă (de neînlăturat). În cazul incidenţei acestui principiu, nulitatea actului juridic nu poate fi opusă terţului care a dobândit un drept sau o situaţie juridică, întemeindu-se cu bună – credinţă pe aparenţa juridică creată de autorul său ori chiar de persoana vătămată.

Dispoziţiile art. 17 alin. (2) din cod reglementează principiul error communis facit ius, o aplicaţie particulară a principiului ocrotirii credinţei legitime, ceea ce înseamnă că reţinerea incidenţei sale în cauză de către curtea de apel nu echivalează cu o ignorare a prevederilor art. 1254 alin. (2) sau ale art. 12 alin. (1) C. civ. invocate de recurenţi sau cu o încălcare a regulii juridice exceptio est strictissimae interpretationis (excepţia este de strictă interpretare) cu referire la alte excepţii de la acelaşi principiu invocate de recurenţi, reglementate de-a lungul timpului de către legiuitorul naţional (art. 1909 alin. (1) C. civ. 1864, art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954).

Atât timp cât excepţia menţionată, reţinută de către instanţa de apel a fi incidentă în cauză, este reglementată legal, nu se poate afirma în mod fondat că aplicarea sa ar echivala cu crearea pe cale pretoriană a unui nou (alt) mod de dobândire a proprietăţii, astfel cum eronat invocă recurenţii.

Continuând, instanţa de recurs observă că această critică a recurenţilor este arondată problemei de drept în discuţie, a valabilităţii contractului juridic analizat, astfel încât nu poate fi considerată ca fiind o critică nouă sau care excedează obiectului litigiului, potrivnic art. 478 C. proc. civ. cu referire la art. 494 C. proc. civ., aşa cum în mod eronat au invocat intimaţii G., H. şi I. în finalul întâmpinării depuse în recurs.

Instanţa de recurs notează de asemenea, că împrejurarea că dispoziţiile art. 1254 C. civ. nu deosebesc după elementul bunei sau relei – credinţe a dobânditorului din actul juridic subsecvent, nu infirmă cele expuse anterior, atât timp cât excepţia menţionată de la acest principiu reglementat de alineatul secund al textului legal, realizează o astfel de distincţie.

Invocarea prevederilor art. 1683 alin. (4) şi (6) C. civ. de către recurenţi nu este de natură a schimba datele problemei. Concluzia se impune întrucât astfel cum rezultă din cuprinsul acestor alineate ale norme juridice indicate, ele vizează ipoteza rezoluţiunii contractului şi deci, nu a nevalabilităţii sale. Aceasta deoarece rezoluţiunea reprezintă o sancţiune a neexecutării unui contract valabil încheiat, în vreme ce nulitatea reprezintă sancţiunea aplicată actului pentru nerespectarea cerinţelor legale la momentul încheierii sale. Or, prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea de recurs, recurenţii invocă şi cer să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare, analiza cauzei prezente fiind aşadar, arondată nevalabilităţii contractului şi nu executării sale.

Astfel, vânzarea care are ca obiect un bun aparţinând altuia este valabilă în principiu, când părţile încheie contractul ştiind că dreptul care formează obiectul obligaţiei principale a vânzătorului se află la acel moment în patrimoniul unei terţe persoane, vânzătorul asumându-şi ferm, în mod conştient, să îl dobândească ulterior şi să îl transmită cumpărătorului. În asemenea situaţii, vânzarea este una comutativă, determinând un raport obligaţional de drept comun, ea fiind concepută de părţi ca un act creator de obligaţii, iar dacă, din varii motive, dreptul nu este dobândit de vânzător pentru a-l transmite cumpărătorului, în discuţie nu este validitatea contractului, ci neexecutarea sa. Aceasta întrucât în contractele comutative, cel puţin în concepţia părţilor, "existenţa drepturilor şi obligaţiilor este certă, iar întinderea acestora determinată sau determinabilă" (art. 1173 alin. (1) C. civ.). Într-o astfel de ipoteză, neexecutarea, indiferent de motivele acesteia (imputabile sau nu vânzătorului), la cererea cumpărătorului, poate atrage rezoluţiunea vânzării.

Când părţile contractează însă, în credinţa că dreptul în discuţie aparţine vânzătorului şi că se transmite de la acesta la cumpărător în momentul acordului de voinţe (încheind, aşadar, o vânzare comutativă pură şi simplă), dar ulterior se dovedeşte că în realitate, vânzătorul nu deţinea acel drept (sau că l-a pierdut cu efecte retroactive), transferul proiectat neputând avea loc din acest motiv, se pune în discuţie atunci valabilitatea actului juridic.

Aceasta deoarece, atunci când vânzarea este concepută de părţi ca un act translativ de drepturi, dar dreptul formând obiectul contractului nu aparţine în realitate vânzătorului şi din acest motiv nu poate fi transmis cumpărătorului, în discuţie este nevaliditatea contractului, iar nu neexecutarea care presupune cu necesitate încheierea valabilă a contractului şi neexecutarea culpabilă a unei obligaţii decurgând din acesta.

Aşadar, când vânzarea a fost încheiată într-o situaţie în care vânzătorul contractează cu rea-credinţă (precum a fost cazul în speţa dedusă judecăţii), ştiind că bunul care formează obiectul vânzării nu îi aparţine la momentul acordului de voinţe, în vreme ce cumpărătorul contractează cu bună-credinţă, aflându-se în eroare, convins fiind că bunul în discuţie aparţine vânzătorului şi că la momentul încheierii contractului devine proprietarul lucrului vândut, se ridică problema nevalabilităţii vânzării, nevalabilitate care în astfel de situaţii poate fi îndepărtată ca urmare a incidenţei unor excepţii de la principiul quod nullum est, nullum producit effectum (actul nul nu poate produce efecte juridice), precum este cea reglementată de art. 17 alin. (2) analizată în prezent, excepţie care consacră un mod originar de dobândire a proprietăţii, respectiv ex lege - prin lege, în temeiul legii, validând astfel practic, actul juridic încheiat.

Potrivit aceluiaşi raţionament juridic expus, inclusiv criticile recurenţilor referitoare la incapacitatea vânzătorului intimat I. de a îşi îndeplini obligaţia contractuală asumată de a transmite proprietatea, precum şi cea de predare a bunului vândut, în sensul dispoziţiilor art. 1672 pct. 1 şi 2 C. civ. coroborat cu art. 1685 şi urm. C. civ., nu sunt relevante cauzei, deoarece ele vizează modul de executare a contractului, a obligaţiilor juridice derivate din el şi nu valabilitatea contractului, valabilitate care reprezintă problema de drept a litigiului prezent.

În egală măsură, raţionamentul juridic expus infirmă şi dezvoltarea acestor critici analizate, cuprinsă în cadrul concluziilor scrise depuse de recurenţi în faza procesuală a recursului . Întreaga această dezvoltare realizată de recurenţi este apreciată incorectă de către instanţa de recurs prezentă, ca urmare a faptului că ea vizează de fapt, elemente legate de executarea contractului de vânzare a bunului altuia, aşa cum rezultă cel puţin din folosirea metodei de interpretare sistematică şi teleologică a normelor juridice indicate în cadrul acestei dezvoltări de recurenţi. Or, executarea se grefează ab initio (de la bun început), pe existenţa unui contract valabil încheiat, astfel cum s-a expus, în vreme ce în discuţia prezentei speţe, este exclusiv problema de drept a valabilităţii contractului încheiat.

Este adevărat că - astfel cum au arătat recurenţii în cadrul concluziilor scrise depuse în faza procesuală a recursului - potrivit prevederilor art. 17 alin. (4) C. civ., "Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile în materie de carte funciară şi nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate", însă astfel cum tot corect au sesizat recurenţii inclusiv prin motivele lor de recurs, în cauză nu sunt aplicabile regulile din materie de carte funciară, constatându-se de altfel, că instanţa de apel nici nu a aplicat în cadrul deciziei recurate vreo regulă statornicită de regimul cărţii funciare.

Această concluzie se impune deoarece potrivit art. 56 din Legea nr. 71/2011 pentru punea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., "Dispoziţiile C. civ. privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

Întrucât în cauză nu s-a stabilit în cadrul situaţiei de fapt decelate de instanţa devolutivă de apel pe baza probelor administrate şi expuse în decizia recurată, că la nivelul unităţii administrativ – teritoriale Satu Mare s-ar fi finalizat lucrările de cadastru, rezultă aşadar, că dispoziţiile art. 901 C. civ. din materia cărţii funciare nu sunt aplicabile cauzei.

În egală măsură, instanţa de recurs notează că inclusiv prevederile art. 31 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare erau deja abrogate - încă din anul 2011 prin art. 87 pct. 4 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. - atât la data întabulării dreptului de proprietate de către intimaţii vânzători (2013), la data înscrierii dreptului de proprietate de către intimatul cumpărător J. (2018), cât şi la data de 10.10.2018, data rămânerii definitive a deciziei civile prin care s-a perfectat antecontractul de vânzare – cumpărare încheiat de recurenţii reclamanţi în calitate de promitenţi cumpărători.

Aşadar, nu este incidentă norma prohibitivă reglementată de art. 17 alin. (4) C. civ., ceea ce permite pe cale de consecinţă, activarea pe deplin a posibilităţii legale enunţate de dispoziţiile art. 17 alin. (2) C. civ., concluzia expusă rămânând aşadar, una nefavorabilă recurenţilor reclamanţi.

Aspectele relative neînscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit de recurenţii reclamanţi la data de 10.10.2018, relative lipsei de notare a litigiului nr. 932/296/2016 în cartea funciară a imobilului, au fost valorificate de către instanţa de apel în cadrul operaţiunii de decelare pe baza probelor administrate cauzei, a elementelor necesare incidenţei excepţiei prevăzute de art. 17 alin. (2) C. civ. (articol care era aplicabil speţei, potrivit celor enunţate): buna – credinţă, existenţa unei erori comune şi invincibile, etc.. Aceste elemente sunt însă subsumate situaţiei de fapt a speţei deduse judecăţii, situaţie de fapt a cărei configurare reprezintă un apanaj exclusiv al instanţelor devolutive ale fondului cauzei, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 C. proc. civ., ele neputând fi reevaluate în cadrul controlului exclusiv de legalitate al instanţei de recurs.

Pentru ansamblul acestor considerente, instanţa prezentă apreciază că în cauză instanţa de apel a realizat o corectă aplicare a prevederilor legale invocate de către recurenţi – art. 1254 C. civ., art. 1683 C. civ., art. 17 C. civ., art. 12 C. civ., art. 56 din Legea nr. 71/2011, art. 1672 C. civ. şi art. 1685 şi urm. C. civ. -, nefiind aşadar incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. formulat.

În egală măsură, instanţa de recurs observă că în finalul cererii de recurs, recurenţii au apreciat – din perspectiva evidentă a motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - că instanţa de apel ar fi ales să dea prioritate principiului ocrotirii bunei-credinţe în detrimentul protejării dreptului de proprietate privată al recurenţilor, în lipsa oricărei motivări.

Critica este nefondată, deoarece se observă că instanţa de apel şi-a expus argumentele de fapt şi de drept pe baza cărora a constatat aplicabilitatea în cauză, a principiului ocrotirii credinţei legitime a cumpărătorului, aflat în concurs cu necesitatea protejării dreptului de proprietate privată al reclamanţilor recurenţi, hotărârea pronunţată răspunzând exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel, plecând de la regimul juridic obişnuit al contractului de vânzare a bunului altuia, a expus argumentele pentru care a apreciat că în pofida relei – credinţe a vânzătorului, în cauză nu intervine nulitatea contractului astfel încheiat, ca urmare a incidenţei excepţiei prevăzute de art. 17 alin. (2) C. civ., expunând argumentat în raport cu probele administrate cauzei, întrunirea cerinţelor necesare pentru aplicabilitatea excepţiei menţionate.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nici unul dintre cele două motive de recurs invocate în cauză nu sunt fondate, instanţa de recurs va respinge excepţia nulităţii recursului, ca neîntemeiată, va respinge ca nefondat recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală.

Conform art. 453 C. proc. civ., instanţa de recurs va obliga recurenţii-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 RON către intimatul-intervenient R. şi în sumă de câte 1190 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în faza procesuală a recursului, către fiecare dintre intimaţii-pârâţi G., H. şi I., întrucât culpa procesuală în declanşarea şi desfăşurarea prezentei căi de atac aparţine recurenţilor - reclamanţi.

Va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât J., întrucât intimatul nu a realizat nici o dovadă în acest sens.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, ca neîntemeiată.

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B., C., E., D., F. împotriva deciziei nr. 485A din data de 30 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă.

Obligă recurenţii-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 RON către intimatul-intervenient R. şi în sumă de câte 1190 RON către fiecare dintre intimaţii-pârâţi G., H. şi I..

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât J..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 februarie 2023.