Hotel operator's cassation appeal admitted; penalties ruling omission remanded, triple damages upheld.

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a III-a Civilă sub nr. x/2021 din data de 02.03.2021, reclamantul Centrul Român pentru Asigurarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – CREDIDAM a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 14143,50 RON (4714,50 RON X 3), la care se adaugă TVA, ca urmare a încălcării dispoziţiilor pct. 3.12 Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual pentru perioada: 01.03.2018-31.03.2020 şi respectiv 01.06.2020—31.12.2020, în temeiul art. 1.349 C. civ., pentru unităţile nedeclarate la CREDIDAM, respectiv B. clasificat 3, Barul, Restaurantul şi Bistroul situat în cadrul Hotelului, unităţi situate în Str. x, Harghita Băi, Judeţ Harghita; obligarea pârâtei la plata sumei de 3134,43 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente sumelor solicitate pe capătul 1, calculate la remuneraţia fără TVA până la data de 25.02.2021, conform dispoziţiilor Deciziei ORDA nr. 120/2016 şi în continuare până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate, pentru sumele de la punctul 1 al acţiunii; obligarea pârâtei să încheie autorizaţii/licenţe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spaţiile administrate, şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1034 din 26.10.2021, Tribunalul Harghita a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta Centrul Român pentru Asigurarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – CREDIDAM Bucureşti în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. şi a obligat pârâta la plata sumei de 14.143,50 RON plus TVA reprezentând despăgubiri cu titlu de remuneraţie datorată artiştilor aferentă perioadei 01.03.2018-31.03.2020, respectiv pentru perioada 01.06.2020-31.12.2021, precum şi la suma de 3134,43 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente obligaţiei de plată, calculate până la data de 25.02.2021, penalităţi de 0,1% pe zi de întârziere ce vor fi percepute până la data plăţii.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 300A din 23 martie 2022, Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâta A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 1034/26.10.2021 pronunţată de Tribunalul Harghita în dosar nr. x/2021, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 11.875,50 RON reprezentând despăgubiri cu titlu de remuneraţie acordată artiştilor interpreţi sau executaţii pentru comunicarea publică a fonogramelor sau reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice, din domeniul audiovizual, aferentă perioadei 01.03.2018 - 31.03.2020 precum şi suma 2979,56 RON reprezentând penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere, calculate până la data de 25.02.2021 şi în continuare, până la data plăţii efective a debitului, respingând celelalte pretenţii ale reclamantei. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1000 RON reprezentând cheltuieli parţiale de judecată în fond şi apel.

I.4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 300A din 23 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia I civilă a declarat recurs pârâta A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel nu a analizat criticile de netemeinicie aduse sentinţei apelate, înfăţişate cu ocazia concluziilor orale pe fondul cauzei şi reiterate pe larg şi explicitate prin concluziile scrise înaintate la dosar la 21.02.2022. Cu ocazia dezbaterilor din data de 17.03.2022, pe fondul cauzei, a relevat netemeinicia sentinţei apelate printr-o analiză a (ne)îndeplinirii condiţiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale, precum şi justeţea cuantumului despăgubirilor acordate.

Aceste considerente au fost reluate pe larg şi explicitate în cadrul concluziilor scrise înaintate instanţei de apel la data de 21.03.2022.

Cu toate acestea, instanţa de apel nu le-a analizat deloc, examenul său privind strict aspectele cuprinse în cererea de apel, astfel că devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cuprinsul altui motiv de recurs, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a normelor de drept material edictate în materia răspunderii civile delictuale (art. 1349, art. 1357 şi următoarele C. civ.).

Astfel, susţine că nu există sau cel puţin nu s-a făcut dovada existenţei unui prejudiciu, care, potrivit reclamantei, este format din remuneraţiile datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual pentru perioada 01.03.2018 - 31.03.2020 şi 01.06.2020 - 31.12.2020.

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 20 alin. (1), art. 38 alin. (2), art. 112 alin. (1), art. 162 lit. b), art. 1311 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, rezultă că pentru a fi în prezenţa unui prejudiciu cert, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii cumulative: să existe o utilizare (difuzare) publică a fonogramelor şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual; conţinutul difuzat să fie protejat; opera difuzată să se afle în repertoriul celui care revendică remuneraţia; difuzarea să se realizeze fără drept, deci fără a exista o autorizare prin licenţă neexclusivă eliberată de organismul de gestiune în repertoriul căruia se află opera difuzată.

Faţă de aceste aspecte, se impune a se observa că reclamanta, în contra prevederilor art. 249 C. proc. civ., care stabilesc sarcina probei, nu indică nici măcar pasager, şi cu atât mai puţin să dovedească: existenţa unui repertoriu muzical în portofoliul său de organism de gestiune colectivă; utilizarea de către pârâtă a operelor muzicale din repertoriul său.

Susţine că pârâta nu ar putea suplini carenţele în probatoriul propus de către partea adversă, pentru bunul motiv că nu poate fi probat un fapt negativ nedeterminat, anume nedifuzarea unei opere care face parte din repertoriul necunoscut al reclamantei.

Un aspect foarte important de reţinut este acela că legea nu prezumă utilizarea fonogramelor din simplul fapt al deţinerii unei unităţi de cazare ori de alimentaţie publică pentru care legea prevede obligaţia dotării cu receptoare TV. Dimpotrivă, legea conferă organismelor de gestiune colectivă instrumente de verificare a utilizării operelor din repertoriu, de prelevare şi asigurare a probelor, în acest sens fiind relevante dispoziţiile art. 38 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Aşadar, organismul de gestiune are la îndemână suficiente pârghii legale spre a-şi asigura şi crea un probatoriu atunci când suspectează utilizarea fără drept a unor opere din repertoriul propriu.

A mai susţinut recurenta că nu s-a săvârşit sau cel puţin nu s-a probat existenţa unei fapte ilicite. Reclamanta prezumă existenţa faptei ilicite din faptul nedeţinerii unei autorizări-licenţă neexclusivă eliberată de aceasta, prin raportare la elementul deţinerii de către pârâtă a unei unităţi hoteliere pentru care legea prevede obligaţia deţinerii de receptoare TV, dar această prezumţie este însă nu doar nelegală, dar şi cu totul nejustificată deoarece o condiţie esenţială pentru a se naşte dreptul la remuneraţie pentru drepturi de autor este aceea ca opera din repertoriu să fie difuzată.

De asemenea, se arată că nu există vinovăţie, deoarece, chiar dacă pârâta ar fi difuzat opere din repertoriul reclamantei, nu putea avea cunoştinţă de existenţa obligaţiei de plată în favoarea reclamantei CREDIDAM.

Art. 152 din Legea nr. 8/1996 prevede o obligaţie legală imperativă care este impusă organismelor de gestiune tocmai în scopul de a aduce la cunoştinţa entităţilor vizate de incidenţa Legii nr. 8/1996 împrejurarea desemnării în scopul gestionării şi colectării remuneraţiilor care se cuvin titularilor drepturilor de autor şi de drepturi conexe, de natura drepturilor gestionate şi colectate, precum şi în legătură cu categoriile de persoane care au obligaţia de a intra în raporturi contractuale cu organismul de gestiune care realizează informarea.

Comunicarea trebuie realizată prin mijloace de informare "în masă", tocmai pentru se asigura recepţionarea informaţiei de către toţi destinatarii vizaţi. Prin nerespectarea acestei obligaţii legale, reclamanta nu doar că a contribuit la crearea eventualului prejudiciu reclamat, ci l-a generat prin propria neconformare, fiind astfel incidente cauzele exoneratoare de răspundere prevăzute de art. 1352 şi art. 1371 C. civ.

Cu privire la raportul de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită şi prejudiciul reclamat, s-a arătat că, şi dacă în speţă s-ar reţine îndeplinite cele două condiţii, în speţă nu poate fi stabilită vreo legătură de cauzalitate, deoarece prezenţa receptoarelor TV nu este de esenţa activităţii hoteliere desfăşurate.

Recurenta mai susţine că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a normelor de drept material conţinute de prevederile art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, întrucât modalitatea de determinare şi acordare a despăgubirilor conform literei b) este subsidiară celei de stabilire conform criteriilor de la lit. a). Cu toate acestea, reclamanta inversează această ordine, solicitând în principal obligarea pârâtei la plata triplului sumelor care ar fi fost legal datorate, fără a arăta raţiunea pentru a făcut această alegere.

Criteriile trasate la lit. a) pot fi uşor aplicate în situaţia dată, astfel că nu există niciun motiv pentru a se recurge la modalitatea subsidiară de stabilire a despăgubirilor de la lit. b).

Setul de criterii cuprins la lit. a) conţine elementele exemplificative în raport de care se poate stabili prejudiciul, cu excepţia celui vizând câştigul nerealizat, căruia legea îi conferă prevalentă.

Or, din chiar calculul detaliat înaintat la dosar de către reclamanta intimată, rezultă că acest criteriu al câştigului nerealizat este aplicabil, nejustificându-se recursul la maniera subsidiară de reparaţie prevăzută la lit. b).

Cât priveşte câştigul nerealizat de reclamantă, este evident că acesta se rezumă la remuneraţia pe care aceasta ar fi încasat-o în situaţia în care pârâta ar fi solicitat emiterea autorizaţiei neexclusive pentru perioada indicată, neputându-se susţine că acest câştig putea fi mai mare.

Consideră că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a normelor de drept material conţinute de prevederile art. 1385 C. civ.

Arată că Decizia ORDA nr. 120/2016 care instituie penalităţi de întârziere extracontractuale este profund nelegală, deoarece adaugă la lege şi înfrânge principul reparării integrale a prejudiciului fără ca aceasta să se constituie într-o îmbogăţire fără justă cauză,

În materia de faţă, ceea ce este susceptibil de reparaţie este exclusiv prejudiciul efectiv, legea neprevăzând acordarea de penalităţi de întârziere la plata remuneraţiilor, întrucât decizia ORDA care ar fundamenta această pretenţie este un act normativ de rang inferior, subordonat legii care îi limitează aria de reglementare, acest organism nu putea interveni pentru instituirea unor obligaţii în sarcina utilizatorilor, superioare celor prevăzute de lege, deoarece prin aceasta se adaugă la lege. ORDA putea interveni în acest sens doar în situaţia în ar fi avut abilitare expres menţionată în corpul legii, ceea ce nu există.

Aceste penalităţi sunt nelegale şi privite din perspectiva cauzei cererii, a raportului obligaţional, născut din afirmativa săvârşire a unei fapte extracontractuale, materie în care prevalează principiul reparării integrale a prejudiciului, orice întrecere a reparaţiei necesare constituindu-se într-o îmbogăţire fără justă cauză.

Mai mult, stipularea unei penalităţi de 0,1% pe zi de întârziere echivalează cu o penalitate de 36,5% pe an, fiind în disproporţie vădită cu orice prejudiciu rezonabil presupus.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a formulat întâmpinare faţă de recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 300A/23.03.2022, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, prin care a solicitat anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia, cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală a deciziei civile nr. 300A/23.03.2022, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş şi obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Astfel, susţinând omisiunea instanţei de apel de a examina criticile aduse de apelanta-pârâtă sentinţei primei instanţe prin concluziile orale şi scrise formulate, recurenta aduce în discuţie absenţa unui răspuns al Curţii de apel la toate motivele apelului său, ceea ce, distinct de o posibilă absenţă a motivării sancţionată de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., poate constitui încălcarea art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (1) C. proc. civ., cu trimitere la art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Prin urmare, această critică poate fi subsumată şi prevederilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., în sensul nesocotirii unor norme de procedură ce atrag nulitatea.

Pentru dezlegarea criticilor este relevant a consemna că apelul declarat de pârâtă în termenul legal (şi înregistrat la prima instanţă la data de 22.12.2021) cuprinde critici referitoare, în esenţă, la:

- încălcarea prin hotărârea atacată a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin ignorarea probelor propuse de pârâtă la prima instanţă şi a susţinerilor sale referitoare la funcţionarea ocazională a unităţii şi chiar la oprirea activităţii;

- necesitatea respingerii cererii reclamantei pentru că se bazează pe prevederi legale, pe supoziţii şi speculaţii, fără a fi însoţite de probe concludente;

- absenţa unei convenţii anterioare între părţi care să justifice pretenţiile acesteia, despre care a aflat la data primirii notificării CREDIDAM, 12.10.2020;

- nefuncţionarea societăţii în perioada 01.03.2018 – 31.03.2020, precum şi închiderea unităţilor sale după starea de urgenţă şi până la sfârşitul anului 2020;

- pretinsa încălcare a art. 139 alin. (1) din Constituţia României prin aceea că i se cere pârâtei să achite remuneraţiile ce fac obiectul cauzei, sume stabilite prin decizia unui organism de gestiune colectivă şi care nu au făcut obiectul unu contract;

- încălcarea (prin admiterea acţiunii) a drepturilor sale fundamentale, protejate de art. 1 alin. (3), art. 18, art. 21 din Constituţie şi de art. 26 C. civ., precum şi de Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului;

- cuantificarea eronată a prejudiciului şi a penalităţilor, în sensul că suma datorată era de fapt de 4714,50 RON, iar diferenţa de 9429 RON nu este justificată; în plus, s-a arătat că aceste sume nu pot fi purtătoare de penalităţi, apelanta fiind obligată la plata lor de către prima instanţă fără argumente şi fără a se arăta care sunt sumele purtătoare de penalităţi.

Cu ocazia dezbaterilor orale asupra apelului şi prin concluziile scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor apelanta pârâtă a mai susţinut şi alte critici referitoare la sentinţa atacată, care dezvoltă argumente în sensul neîndeplinirii cerinţelor pentru angajarea răspunderii civile delictuale ale pârâtei (cu susţineri distincte referitoare la fiecare dintre condiţiile cumulative ale răspunderii), respectiv la încălcarea art. 188 din Legea nr. 8/1996 referitor la acordarea triplului remuneraţiilor.

Cu privire la incidenţa cazului de casare indicat de recurentă, se poate observa din conţinutul deciziei recurate că aceasta cuprinde argumentele pentru care cererea de apel a fost considerată ca fondată numai în privinţa susţinerilor referitoare la absenţa activităţii unităţilor un anumit interval din cel dedus judecăţii de reclamantă (limitând astfel admiterea pretenţiilor la intervalul pentru care s-a dovedit funcţionarea), inclusiv un răspuns la o bună parte dintre motivele de apel formulate cu respectarea termenului legal, anterior expuse (cu excepţia ce va fi analizată mai jos).

Totodată, în ceea ce priveşte incidenţa art. 488 pct. 5 C. proc. civ., cu privire la motivele de apel susţinute oral de apelanta pârâtă (prin reprezentantul său convenţional) şi apoi în scris prin concluziile depuse la dosar după închiderea dezbaterilor, instanţa de recurs reţine că instanţa de apel nu era legal învestită cu aceste critici, ce fuseseră formulate cu depăşirea termenului legal de motivare a căii de atac.

Astfel, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 468 alin. (1) şi art. 470 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. rezultă că motivele apelului trebuie să fie cuprinse în cererea de apel (formulată în termenul de 30 de zile de la comunicarea hotărârii atacate) sub sancţiunea decăderii.

De asemenea, concluzia este susţinută de prevederile art. 478 alin. (2) teza I C. proc. civ., potrivit cu care "Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare".

Prin urmare, motivele invocate după împlinirea acestui termen procedural imperativ de decădere nu pot fi avute în vedere de instanţa de apel; scopul legiuitorului este de a asigura astfel o dezbatere echitabilă pentru toate părţile, nepermiţând examinarea unor motive de apel ce nu au fost cunoscute de partea adversă şi cu privire la care aceasta nu a fost în măsură a-şi formula apărările ori a propune probe.

În legătură cu această analiză se impune a observa că este permisă, desigur, dezvoltarea pe calea concluziilor orale şi scrise cu argumente noi a criticilor deja formulate în termenul de apel; nu acesta este însă cazul în speţă, după cum rezultă cu claritate din expunerea ce precedă, ce cuprinde motivele apelului declarat de partea pârâtă şi care relevă cu claritate că argumentele aduse de apărătorul apelantei în faţa instanţei de apel nu pot fi circumscrise criticilor iniţiale, ci constituie motive noi de critică.

De aceea, se constată că decizia atacată cu recurs nu este afectată de viciul de nelegalitate al omisiunii de a analiza toate motivele apelului părţii, pentru că acele motive la care se referă cererea de recurs fuseseră invocate în afara termenului de decădere edictat pentru motivarea căii de atac.

De asemenea, cu excepţia chestiunii penalităţilor, care constituia un motiv de apel invocat în termen – şi neanalizat, cum se va arăta în cele ce succed – nu se poate reproşa instanţei de apel nici absenţa motivării ori o motivare contradictorie, decizia recurată cuprinzând un răspuns argumentat şi adecvat criticilor formulate prin memoriul de apel.

Faţă de aceste dezlegări, nu pot fi examinate sub aspectul temeiniciei lor criticile întemeiate pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ. cuprinse în cererea de recurs, deoarece ele valorifică aceleaşi motive, formulate cu depăşirea termenului legal în faţa instanţei de apel.

Nefăcând obiectul învestirii în apel, sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele respective fiind invocate în recurs omisso medio –este vorba despre chestiunile ce privesc condiţiile răspunderii, dovada repertoriului protejat, inexistenţa prejudiciului şi a vinovăţiei, greşita aplicare a prevederilor art. 188 din Legea nr. 8/1996.

Este fondat însă motivul de recurs care valorifică greşita aplicare a art. 1385 C. civ., cu argumentarea esenţială că decizia instituie penalităţi extracontractuale nelegale, pentru că legea nu le prevede.

Înalta Curte observă însă că, aşa cum s-a arătat deja, prin apelul declarat de pârâtă s-a criticat obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere, solicitându-se clarificarea întemeierii în drept a acestei obligări, dar şi lămurirea sumelor purtătoare de astfel de accesorii.

Această chestiune nu a fost abordată în analiza instanţei de apel cuprinsă în decizia recurată, ce nu cuprinde nicio menţiune legată de obligarea la plata penalităţilor, iar critica este reiterată în etapa recursului.

Din această perspectivă, se observă incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel era ţinută a examina pricina în limitele învestirii, trasate de apelul declarat, conform art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (1) şi art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

În absenţa acestor dezlegări, nu pot fi examinate criticile recurentei (subsumate de aceasta cazului de casare de la art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) referitoare la nelegalitatea acordării penalităţilor prin prisma greşitei interpretări a art. 1385 C. civ.

De aceea, în temeiul art. 497 C. proc. civ., se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată în apel.

Rejudecarea va privi însă exclusiv chestiunea penalităţilor, cu următoarele observaţii, care vor fi avute în vedere de instanţa de apel:

- criticile privind absenţa cerinţelor de angajare a răspunderii delictuale, dar şi cele privitoare la greşita aplicare a prevederilor art. 188 din Legea nr. 8/1996 au fost formulate în recurs cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., fiind astfel înlăturate; de aceea, a intrat în puterea lucrului judecat menţinerea obligării pârâtei la plata triplului remuneraţiilor datorate;

- reclamanta intimată s-a folosit în argumentarea sa din acţiunea introductivă pentru justificarea solicitării de obligare a pârâtei atât la plata triplului remuneraţiei, cât şi a penalităţilor, de dispoziţiile art. 3.4 şi respectiv 3.12 din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 10/2016 privind publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii arbitrale nr. 1 din 15 februarie 2016 privind stabilirea formei finale a Metodologiei privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental şi lucrativ, şi tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiştilor interpreţi sau executanţi pentru fonograme şi pentru audiovizual şi ale producătorilor de fonograme, prin gestiune colectivă obligatorie, respectiv de normele corespunzătoare din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 120/2016;

- în acest sens, reclamanta a susţinut că obligarea la plata triplului remuneraţiei (prevăzută de art. 3.12 din metodologie pentru ipoteza omisiunii utilizatorului de a obţine autorizaţia licenţă neexclusivă prevăzută de lege) nu exclude aplicarea prevederilor art. 3.4 din aceeaşi metodologie, care se referă la aplicarea penalităţilor pentru întârzierea de către utilizator a plăţii remuneraţiilor.

De aceea, aceştia sunt parametrii în care se impune examinarea criticilor din apel care se referă la nelegala obligare la plata penalităţilor (alături de triplul remuneraţiilor, cum s-a arătat), fiind necesar a determina cu întâietate care este domeniul de aplicare al fiecăreia dintre cele două norme invocate (care sunt obligatorii şi pentru utilizatorii din domeniul vizat ce nu au participat la negociere, conform art. 165 alin. (7) din Legea nr. 8/1996, corespunzător art. 1312 alin. (8) din legea în vigoare la data adoptării metodologiilor aplicabile cauzei), respectiv dacă art. 3.4. se aplică numai cazurilor de întârziere a utilizatorului de plată a remuneraţiilor prevăzute de autorizaţia licenţă neexclusivă sau şi situaţiei în care utilizatorul omite a încheia autorizaţia şi este obligat a plăti de trei ori cuantumul remuneraţiilor.

Secundar, se impune analizarea criticilor recurentei legate de raportul dintre posibila aplicare a art. 3.4 alături de art. 3.12 din Metodologie şi principiul general al reparării integrale a prejudiciului, principiu cu sediul materiei în art. 1385 C. civ., dar a cărui aplicare a primit şi dezvoltări doctrinare şi jurisprudenţiale consistente, inclusiv în privinţa absenţei în dreptul român a instituţiei daunelor punitive.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 300A din 23 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – CREDIDAM.

Casează decizia şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 februarie 2023.