Applicability of expropriation-based tax exemptions to construction permit fees where no expropriation occurred and prior cassation rulings bind the retrial instance.

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea formulată la data de 11 iunie 2018, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii – I.S.C. a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului Municipiul Oradea, prin primar, la plata sumei de 243.415,11 RON, reprezentând cota de 0,1% şi cota de 0,7%, precum şi penalităţi de întârziere aferente x.

Prin încheierea finală de dezînvestire pronunţată la 19 septembrie 2018 în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bihor – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a declinat spre competentă soluţionare secţiei I civilă a Tribunalului Bihor, cererea formulată de Inspectoratul de Stat în Construcţii.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bihor – secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 31C din 20 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bihor – secţia I civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii şi l-a obligat pe pârât la plata către acesta a sumei de 158.042,83 RON, reprezentând cotă şi penalităţi de întârziere aferente autorizaţiilor de construire.

A respins ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 85.372,28 RON, reprezentând cotă şi penalităţi de întârziere aferente autorizaţiilor de construire nr. x/2012 şi y/2012.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea

Prin decizia nr. 661/2019-A din 9 octombrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelul declarat de către apelantul municipiul Oradea, prin primar, împotriva sentinţei civile nr. 31C/20.02.2019, pronunţate de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii.

Prin decizia civilă nr. 2128/20.10.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii – ISC împotriva deciziei nr. 661/A/09.10.2019 date de Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă, ce a fost casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut că în mod eronat instanţa de apel şi-a fondat soluţia pe dispoziţiile Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, care se aplică numai în circumstanţele stabilite de actul normativ respectiv.

Or, în speţă, nu există niciun element din care să rezulte că se punea problema exproprierii vreunui imobil pentru care s-a emis autorizaţia de construcţie, ceea ce înseamnă că nu poate opera scutirea invocată de pârâtul Municipiul Oradea în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 255/2010 şi ale Legii nr. 194/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 184/2008, acte normative abrogate la data efectuării recepţiei lucrărilor pentru care au fost emise autorizaţiile de construcţie.

5. În rejudecare, prin decizia nr. 1407 din 21 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă, s-a respins ca nefondat, apelul declarat de apelantul Municipiul Oradea prin Primar împotriva sentintei civile nr. 31/C din 20.02.2019 pronuntate de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2018.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronuntate de Curtea de Apel Oradea, în rejudecare, au declarat recurs reclamantul Inspectoratul de Stat în Constructii şi pârâtul Municipiul Oradea, prin primar, criticând solutia pentru nelegalitate.

Recursurile au fost comunicate între părţile litigante, iar reclamantul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat, a recursului declarat de către pârât şi admiterea recursului declarat de către reclamant, astfel cum a fost formulat.

7. Motivele de recurs

În cuprinsul cererii de recurs declarat de reclamant, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., s-au formulat în esenţă, următoarele critici:

- instanţa de apel la rejudecare nu a respectat îndrumările deciziei de casare privitor la aplicabilitatea prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010. Câtă vreme soluţia de casare cu trimitere nu face distincţie între autorizaţiile de construire pentru care sunt datorate cotele legale de 0,1% şi 0,7%, consideră că instanţa de apel a restrâns nepermis şi fără a avea temei legal, analiza cauzei doar la o parte dintre aceste autorizaţii;

- instanţa de apel a nesocotit sub aspect procesual civil prevederile deciziei de casare sub aspectul rejudecării cauzei în apel cu încălcarea dispoziţiilor art. 476-477 C. proc. civ.

- cererea de chemare în judecată, chiar dacă se referă la un număr de 16 autorizaţii, are ca obiect o sumă indivizibilă sub aspect material, astfel că orice analiză a modului de stabilire a bazei de calcul pentru debitul cotelor şi pentru penalităţile justificate trebuie să se raporteze la toate autorizaţiile menţionate prin acţiunea introductivă şi vizează integral suma solicitată;

- motivarea soluţiei pronunţate în rejudecare cuprinde motive contradictorii, prin lipsa unei analize temeinice a cauzei referitor la toate autorizaţiile menţionate prin acţiune, dar şi prin analizarea disproporţionată, unilaterală, a aspectelor care vizau AC nr. 699/12.06.2012 în defavoarea celorlalte autorizaţii şi fără a avea o situaţie similară aplicabilă celorlalte autorizaţii la care se referă cererea de chemare în judecată;

- soluţia pronunţată în rejudecare se vădeşte a fi nelegală şi dată cu încălcarea evidentă a normelor de drept aplicabile, atât material cât şi procesual, iar lipsa aplicării corecte a reglementărilor care guvernează materia căreia se subsumează prezenta cauză menţine confuzia clară, evidentă asupra caracterului creanţei fiscale care face obiectul material al acţiunii - acela de creanţă certă, lichidă şi exigibilă - dar şi asupra caracterului indivizibil al cauzei deduse judecăţii. Apelul formulat de pârâtul Municipiul Oradea vizează soluţia pronunţată pe fond în integralitatea sa şi tinde la desfiinţarea acesteia din perspectiva aceleiaşi critici privind scutirea de la plata cotelor către reclamant în temeiul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, pentru toate autorizaţiile care fac obiectul acţiunii şi pentru întreaga sumă solicitată iniţial, astfel că instanţa de apel nu poate şi nu are îndreptăţirea să reconfigureze cadrul procesual ales de părţi;

- analiza justă şi corectă a modului de stabilire şi calculare a sumei solicitate prin cererea de chemare introductivă cu respectarea îndrumărilor deciziei de casare a instanţei supreme nu poate avea loc decât cu respectarea principiilor generale de contradictoralitate şi legalitate, bună-credinţă, în condiţiile respectării dreptului de dispoziţie al părţilor.

Recursul declarat de către pârât a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi s-au formulat în esenţă, următoarele critici:

- în mod nelegal Curtea de Apel Oradea a apreciat că dispoziţiile Legii nr. 184/2008 vizând modificările aduse Legii nr. 198/2004 (art. 3 alin. (10) au fost abrogate, motivat de faptul că prin art. 35 al Legii nr. 255/2010 a fost abrogată Legea nr. 198/2004;

- a invocat prevederile Legii nr. 198/2004 ca urmare a punerii în discuţie a Deciziei nr. 44/2019 a Înaltei Curti de Casaţie si Justiţie, arătând că în cadrul acesteia au fost analizate exclusiv dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, decizia necuprinzând o dezlegare asupra dispoziţiilor Legii nr. 184/2008;

- deşi dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 255/2010 prevăd în mod expres abrogarea Legii nr. 198/2004, ele nu fac această menţiune şi cu privire la Legea nr. 184/2008, motiv pentru care a apreciat că Legea nr. 184/2008 se află încă în vigoare, fiind aplicabilă în cauză în ceea ce priveşte scutirea de taxele aferente lucrărilor executate în baza autorizaţiilor de construire. Acesta este şi punctul de vedere al Curţii de Apel Oradea expus în decizia civilă nr. 694/A/2021 în dosarul nr. x/2017, unde se indică faptul că acest raţionament nu contravine celor dispuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 44/2019, în condiţiile în care în cadrul acesteia au fost analizate exclusiv dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, această hotărâre necuprinzând o dezlegare asupra dispoziţiilor Legii nr. 184/2008;

- susţine că instanţa de apel trebuia să facă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor Legii nr. 24/2000, Legii nr. 255/2010, Legii nr. 184/2008 şi să constate că autorizaţiilor emise pentru lucrări care au necesitat exproprieri le sunt aplicabile scutirile prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, iar pentru celelalte autorizaţii care fac obiectul cauzei sunt aplicabile scutirile prevăzute de Legea nr. 184/2008;

- art. 40 din Legea nr. 10/1995 şi art. 30 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 stabileau achitarea unei sume către reclamant fără a lua în considerare obiectul autorizaţiei, însă atât prevederile art. 269 din vechiul Codul fiscal, cât şi cele cuprinse în art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004 aşa cum a fost modificat de Legea nr. 184/2008 duc la concluzia că legiuitorul a stabilit o scutire în ceea ce priveşte lucrările de interes public judeţean sau local.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Reclamantul a învestit prima instanţă cu o cerere prin care solicită obligarea pârâtului Municipiul Oradea prin Primar, la plata sumei totale de 243.415,11 RON, reprezentând cota de 0,1% şi cota de 0,7%, aferente unui număr de 16 de autorizaţii de construire, cu penalităţi de întârziere.

Prin hotărârea primei instanţe s-a admis în parte acţiunea cu privire la 14 autorizaţii de construire, reţinându-se că, raportat la disp. art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, pârâtul nu datorează taxele către Inspectoratul de Stat în Construcţii prevăzute de Legea nr. 10/1995 şi de Legea nr. 50/1991 pentru lucrările ce fac obiectul celorlalte două autorizaţii de construire, respingând ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 85.372,28 RON, reprezentând cote şi penalităţi de întârziere aferente autorizaţiilor de construire nr. x/2012 şi nr. y/2012.

După un prim ciclu procesual, în rejudecare prin decizia nr. 1407 din 21 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă s-a respins apelul formulat de pârât împotriva sentinţei de fond, ca nefondat, iar această decizie a fost recurată atât de către reclamant, cât şi de pârât.

Potrivit art. 488 alin. (2) coroborat cu art. 483 alin. (1) C. proc. civ., pot forma obiect al recursului numai acele probleme care au fost invocate ca şi critici în apel şi au fost astfel supuse unei judecăţi în etapa apelului. Chestiunile care nu au făcut obiectul apelului, nu pot fi invocate direct în recurs, adică omisso medio, impunându-se astfel un fine de neprimire în privinţa lor în judecata prezentei căi de atac extraordinare.

Analizând recursul declarat de reclamant împotriva deciziei anterior menţionate, se constată că acesta nu a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 31C/20.02.2019, pronunţate de Tribunalul Bihor prin care în parte (respectiv în privinţa celor două autorizaţii de construire obiect al criticilor din recursul prezent al reclamantului) cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată, motiv pentru care Înalta Curte va constata că parte majoritară a criticilor din acest recurs a fost formulată "omisso medio", respectiv fără exercitarea căii de atac a apelului de către acest recurent.

Or, recursul este o cale extraordinară de atac, ce nu are caracter devolutiv şi prin urmare, nu presupune o nouă judecată a fondului, ci numai un control de legalitate al hotărârii atacate, în limita motivelor expres prevăzute de lege.

Având în vedere că reclamantul nu a exercitat calea de atac a apelului împotriva hotărârii primei instanţe, marea parte a criticilor formulate în recurs, ce vizează soluţia pronunţată de instanţa de fond, neatacată cu apel şi intrată astfel în autoritatea de lucru judecat, potrivit art. 430 C. proc. civ., nu poate fi analizată omisso medio, în lipsa exercitării căii de atac intermediare, aceste critici nefiind supuse, spre dezbatere, instanţei de apel.

Astfel, în raport de prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc ce hotărâri pot fi atacate pe calea recursului, se constată că reclamantul nu poate formula pentru prima dată în recurs, trecând peste calea apelului, critici pe care nu le-a supus cenzurii instanţei de apel şi asupra cărora aceasta nu s-a pronunţat.

În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului în sensul că instanţa de apel nu a respectat îndrumările deciziei de casare (singurele care împreună cu criticile legate de nemotivarea corespunzătoare a deciziei de apel pronunţate în rejudecare, nu pot fi apreciate ca fiind formulate omisso medio), care ar fi trimis cauza instanţei de apel în vederea rejudecării sub aspectul sumei datorate pentru toate cele 16 autorizaţii, dar şi afirmaţia că apelul pârâtului ar fi vizat soluţia pronunţată pe fond în integritatea sa, Înalta Curte constată că ele sunt nefondate.

Astfel, prin admiterea pretenţiilor reclamantului numai cu privire la 14 autorizaţii şi prin respingerea cererii de obligare a pârâtului la plata sumei de 85.372,28 RON, reprezentând cotă şi penalităţi de întârziere aferente celorlalte două autorizaţii de construire, nr. x/2012 şi nr. y/2012, această din urmă dispoziţie, neatacată cu apel, a intrat în puterea lucrului judecat şi nu a constituit obiect de analiză al deciziei date în primul apel şi subsecvent, al deciziei de casare pronunţate în recurs în primul ciclu procesual.

Acest fapt rezultă clar din lecturarea considerentelor celor două hotărâri judecătoreşti menţionate, ca de altfel şi din lecturarea motivelor de apel, respectiv recurs din primul ciclu procesual. De altfel, apelantul pârât Municipiul Oradea nici nu avea vreun interes să atace partea din hotărârea primei instanţe de judecată care îi era favorabilă (adică soluţia de respingere în parte a cererii de chemare în judecată formulate împotriva sa). Din toate acestea, reiese cu evidenţă faptul că criticile pârâtului, singurul care a declarat apel, s-au axat pe scutirea sa de la plata sumelor datorate reclamantului strict pentru cele 14 autorizaţii de construire, pentru celelalte două fiind deja exonerat de prima instanţă. Aşadar, acestea au fost limitele judecăţii în căile de atac în primul ciclu procesual.

Susţinerea că recurentul reclamant ar fi solicitat prin cererea de chemare în judecată "o sumă indivizibilă sub aspect material" nu poate fi primită ca fondată, în contextul în care recurentul-reclamant nu a contestat, prin critici care să fi fost deduse judecăţii în calea de atac a apelului, modul de calcul al sumei acordate de prima instanţă, sumă defalcată, de altfel, chiar de reclamant prin cererea introductivă de instanţă.

Totodată, instanţa de recurs observă că obiectul cererii de chemare în judecată prezente este perfect susceptibil de divizare prin natura sa, dat fiind caracterul clar distinct al lucrărilor autorizate prin autorizaţiile de construire diferite indicate în cerere.

Considerentele deciziei de casare pronunţate în cauză, referitoare la inaplicabilitatea art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 privită inclusiv din perspectiva învederată de recurent referitoare la art. 41 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, nu pot fi extrapolate la toate cele 16 autorizaţii de construire, astfel cum eronat invocă recurentul reclamant, aceasta deoarece cele două autorizaţii în privinţa cărora cererea de chemare în judecată a fost respinsă la fond, nu au făcut obiect al controlului jurisdicţional al respectivei instanţe de recurs, astfel cum s-a ilustrat anterior.

Aşadar, în rejudecare, curtea de apel nu a procedat la o încălcare a prevederilor art. 476 – art. 477 C. proc. civ. sau ale art. 501 C. proc. civ., neprocedând la reconfigurarea cadrului procesual ales de părţi, astfel cum i se impută.

Faţă de aceleaşi considerente enunţate, nu se poate invoca în mod fondat nici încălcarea principiilor generale de contradictorialitate şi legalitate, bună – credinţă şi a principiului dreptului de dispoziţie al părţilor, principii procesuale invocate în final de către recurentul reclamant, în parte neargumentate critic de către acesta.

În ceea ce priveşte invocarea de către reclamant a dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., acesta a susţinut că decizia recurată conţine motive contradictorii, prin lipsa unei analize temeinice a cauzei referitor la toate autorizaţiile menţionate, dar şi prin analiza unilaterală a aspectelor care vizau o autorizaţie de construire în defavoarea celorlalte care nu aveau o situaţie similară cu cea evaluată.

Înalta Curte nu poate primi aceste aserţiuni ale recurentului, întrucât decizia recurată respectă exigenţele procesuale sub acest aspect, în condiţiile în care curtea de apel a prezentat argumentele sale de fapt şi de drept care justificau hotărârea pronunţată.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia. Se apreciază totodată, sub aspectul condiţiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice. Este important aşadar, de reţinut, faptul că judecătorul are obligaţia de a motiva soluţia dată cererii, iar nu pe aceea de a răspunde separat, diferitelor argumente ale părţilor care sprijină această cerere.

Or, din analiza considerentelor instanţei de apel în rejudecare, rezultă că s-au expus argumentele raţionamentului juridic al său grefat pe situaţia de fapt reţinută, ilustrându-se de către instanţa de apel atât normele juridice pe care le-a apreciat incidente, dar şi elementele cu caracter de judecată de valoare realizate. Astfel, instanţa de apel s-a referit la probele administrate în cauză pe baza cărora a configurat definitiv situaţia de fapt a cauzei, a ilustrat de asemenea faptul că normele juridice invocate de apelant au fost respectate de tribunal, a ilustrat raţionamentul juridic propriu potrivit căruia a apreciat că lucrările realizate în temeiul autorizaţiei de construire nr. x/2012 nu sunt scutite de plata cotelor amintite şi a şi penalităţilor aferente, dezbătând probele administrate sub acest aspect şi a arătat concret şi de ce în privinţa celorlalte 13 autorizaţii se impune prelevarea sumelor ilustrate şi corectitudinea astfel, a soluţiei adoptate de tribunal, răspunzând aşadar, în mod argumentat şi punctual criticilor invocate de pârâtul apelant în susţinerea căii de atac a apelului.

Nu se poate invoca aşadar în mod fondat, o lipsa a motivării sau o motivare contradictorie sau superficială a deciziei de apel pronunţate în rejudecare, astfel cum invocă recurentul reclamant.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nici unul dintre cele două motive de recurs invocate de această parte procesuală nu sunt fondate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

Referitor la recursul pârâtului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, se observă că prin încheierea de admitere în principiu, acest recurs a fost admis în principiu, fiind practic apreciată a fi nefondată excepţia nulităţii sale, invocată de partea adversă, în condiţiile în care în cadrul său se regăsesc într-adevăr critici de nelegalitate, referitoare de exemplu, la eronata îndepărtare a prevederilor Legii nr. 184/2008, aceste critici cel puţin fiind subsumabile motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat anterior, obiect de analiză al apelului prezent formulat de către pârât l-a constituit chestiunea scutirii de la plata cotelor de 0,7% şi 0,1% şi penalităţilor de întârziere prevăzute de Legea nr. 10/1995, respectiv de Legea nr. 50/1991, pentru lucrările ce au făcut obiectul celor 14 autorizaţii de construire, în temeiul dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 sau al Legii nr. 184/2008 (care a modificat Legea nr. 198/2004) şi care nu ar fi fost abrogată prin Legea nr. 255/2010 ori în temeiul prevederilor art. 269 din vechiul Codul fiscal.

Înalta Curte constată că prin decizia nr. 2128/20.10.2020, în urma admiterii recursului în primul ciclu procesual, instanţa supremă a trasat limitele rejudecării cauzei, arătând că pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 era necesar ca proiectele de construcţii să fie cuprinse în programul autorităţii administraţiei publice locale, privind dezvoltarea de obiective de interes local, cu condiţia ca pentru realizarea proiectelor să fie necesară exproprierea.

Instanţa de casare a arătat totodată că întrucât în speţă, nu există niciun element din care să rezulte că se punea problema exproprierii vreunui imobil dintre cele pentru care s-au emis autorizaţiile de construcţie, Înalta Curte a considerat în decizia de casare că nu poate opera scutirea invocată de pârâtul Municipiul Oradea în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 255/2010 şi nici ale Legii nr. 198/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 184/2008, întrucât aceste acte normative erau abrogate la data efectuării recepţiei lucrărilor pentru care au fost emise autorizaţiile de construcţie.

Având în vedere că potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de rejudecare este ţinută de dezlegările de drept statuate de Înalta Curte, se observă că în mod just instanţa de apel nu a putut primi criticile pârâtului în sensul că art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, în forma în vigoare la momentul realizării lucrărilor autorizate, nu impunea ca şi condiţie de scutire de taxe către intimatul reclamant, realizarea de exproprieri şi nici susţinerea acestuia referitoare la faptul că prin Legea nr. 184/2008 s-au menţinut dispoziţiile referitoare la scutire.

Prin motivele de recurs, pârâtul prezintă propriul său raţionament referitor la succesiunea modificărilor legislative operate cu privire la dispoziţiile Legii nr. 198/2004, susţinând în esenţă, că abrogarea realizată prin art. 35 lit. c) din Legea nr. 255/2010 nu a vizat şi Legea nr. 184/2008, care se află în vigoare.

Or, prin decizia de casare din primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în mod expres că "nu poate opera scutirea invocată de pârâtul Municipiul Oradea în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 255/2010 şi ale Legii nr. 194/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 184/2008, acte normative abrogate la data efectuării recepţiei lucrărilor pentru care au fost emise autorizaţiile de construcţie".

Aşadar, atât timp cât instanţa de casare a dezlegat expres problema abrogării Legii nr. 184/2008 la momentul de referinţă pentru naşterea obligaţiei pecuniare prezente, reevaluarea acestei probleme de drept a cauzei (inclusiv din perspectiva art. 64 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă sau a statuărilor Deciziei nr. 44/2019 a instanţei supreme – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept sau din perspectiva unor soluţii izolate pronunţate în practica judiciară), astfel cum solicită recurentul pârât prin amplele sale critici sub acest aspect formulate în recurs, este prohibită de art. 501 alin. (1) C. proc. civ. menţionat.

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel nu a primit critica apelantului pârât, reluată prin recursul pendinte, în sensul că, deşi prin Legea nr. 255/2010 s-a abrogat Legea nr. 198/2004, totuşi Legea nr. 184/2008 care a modificat Legea nr. 198/2004 a rămas în vigoare, astfel că în privinţa celor 14 autorizaţii de construire ar fi aplicabile prevederile art. I pct. 4 alin. (10) din Legea nr. 184/2008.

În ceea ce priveşte susţinerea pârâtului în sensul că beneficiază de scutire de la plata taxelor către reclamantul intimat în temeiul prevederilor art. 269 din vechiul Codul fiscal, se observă de plano că recurentul reiterează susţinerile din apel, fără a critica efectiv considerentele deciziei atacate sub acest aspect.

Conform art. 269 din Codul fiscal vechi, "Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor nu se datorează pentru: a) certificat de urbanism sau autorizaţie de construire pentru lăcaş de cult sau construcţie anexă; b) certificat de urbanism sau autorizaţie de construire pentru dezvoltarea, modernizarea sau reabilitarea infrastructurilor din transporturi care aparţin domeniului public al statului; c) certificat de urbanism sau autorizaţie de construire, pentru lucrările de interes public judeţean sau local; d) certificat de urbanism sau autorizaţie de construire, dacă beneficiarul construcţiei este o instituţie publică; e) autorizaţie de construire pentru autostrăzile şi căile ferate atribuite prin concesionare, conform legii".

Însă, relativ la aceste dispoziţii legale, în mod just instanţa de apel a reţinut că acestea prevăd scutiri de la plata taxei pentru eliberarea certificatelor de urbanism şi autorizaţiilor de construire, taxă distinctă (de obligaţia juridică prezentă) care potrivit art. 266 din acelaşi Codul fiscal se plăteşte către autoritatea publică locală ("Orice persoană care trebuie să obţină un certificat, aviz sau altă autorizaţie prevăzută în prezentul capitol trebuie să plătească taxa menţionată în acest capitol la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale înainte de a i se elibera certificatul, avizul sau autorizaţia necesară"), aceste scutiri nefiind aşadar şi scutiri de la plata cotelor datorate către Inspectoratul de Stat în Construcţii, obligaţie pecuniară prevăzută în mod diferit, independent, prin prevederile speciale ale Legii nr. 10/1995, respectiv ale Legii nr. 50/1991.

Atât timp cât dispoziţiile legilor speciale menţionate impun o astfel de obligaţie specială, distinctă, nu se poate aprecia că scutirea operată de Codul fiscal în privinţa unui alt tip de taxe poate fi extrapolată şi la îndatorirea de plată a cotelor şi penalităţilor aferente din prezentul litigiu, argumentul analogiei invocat practic de către acest recurent fiind înlăturat de principiul obligativităţii aplicării legii (speciale) în vigoare.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondate recursurile declarate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii – I.S.C şi de pârâtul Municipiul Oradea prin Primar împotriva deciziei nr. 1407 din 21 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii – I.S.C şi de pârâtul Municipiul Oradea prin Primar împotriva deciziei nr. 1407 din 21 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 februarie 2023.