Loan repayment upheld; appeal dismissed as unfounded in disputed balance case.

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2017, la data de 27.02.2017, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat că prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâtului la restituirea sumei de 440.565,6 RON, cu titlu de diferenţă împrumut datorat conform contractului de împrumut din 22.09.2014; obligarea pârâtului la achitarea în favoarea reclamantului a sumei de 2.406.020,4 RON cu titlu de daune-interese stabilite prin Convenţia din 22.09.2014, pentru revocarea procurilor emise pe numele reclamantului pentru recuperarea împrumutului în suma de 1.028.000 RON în baza titlului despăgubire nr. 8919/07.10.2010, emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în dosarul x; obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată.

La data de 25.04.2017, pârâtul-reclamant B. a depus cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantului-pârât A. la restituirea către pârâtul-reclamant, a sumei de 146.868,88 RON - reprezentând diferenţă împrumut (conform Convenţiei din 22.09.2014) încasată în plus, de către pârâtul-reclamant A..

Prin sentinţa civilă nr. 1854/11.12.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte, cererea principală formulată de reclamantul-pârât A., în contradictoriu cu pârâtul-reclamant B., a obligat pârâtul la restituirea sumei de 440.565,60 RON cu titlu de diferenţă împrumut datorat conform contractului de împrumut din 22.09.2014, a respins ca nefondat capătul doi al cererii principale, a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în suma de 8.010,656 RON reprezentând taxa de timbru, conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ. şi a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant B., în contradictoriu cu reclamantul-pârât A., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă 179/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca nefondat, apelul formulat de apelantul - reclamant—pârât şi conform art. 480 alin. (3) C. proc. civ. rap. la art. 466 alin. (4) C. proc. civ., a admis apelul formulat de apelantul - pârât - reclamant, a anulat în parte sentinţa apelată cu trimiterea capătului 1 al cererii de chemare în judecată principale şi cererii reconvenţionale spre rejudecare la aceeaşi instanţă, ce privesc pretenţiile băneşti de 440.565,6 RON, solicitate de reclamantul - pârât cu titlu de diferenţă împrumut de restituit de pârâtul - reclamant B. (capătul 1 al cererii de chemare în judecată principale) şi respectiv de 146.868,88 RON solicitate de pârâtul - reclamant ca încasate în plus de către reclamantul - pârât A. (cererea reconvenţională).

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în rejudecare

Prin sentinţa civilă nr. 1508/08.10.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în rejudecare, a admis primul capăt de cerere din cererea principală formulată de reclamantul-pârât A., în contradictoriu cu pârâtul-reclamant B., a obligat pârâtul la restituirea sumei de 440.565,60 RON cu titlu de diferenţă împrumut datorat conform contractului de împrumut din 22.09.2014, a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant B., ca neîntemeiată, a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în suma de 8.010,656 RON reprezentând taxa de timbru, conform art. 453 alin. (2) C. proc. civ. şi a luat act că reclamantul îşi rezervă dreptul la cheltuieli de judecată - onorariu de avocat pe cale separată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1461 A din 29 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017, s-a respins apelul formulat de apelantul-pârât-reclamant B. împotriva sentinţei civile nr. 1508/08.10.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâtul-reclamant B., criticând soluţia pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs pârâtul-reclamant a formulat în esenţă, următoarele critici:

Instanţa de control a aplicat în mod greşit legea reţinând în esenţă, faptul că între părţi a intervenit, pe lângă contractat de împrumut, şi un contract de mandat cu reprezentare.

Dispoziţiile art. 2009 şi 2012 C. civ. au fost reţinute de instanţa de apel nelegal. Prin Convenţie, intimatul A. nu s-a obligat să încheie pe seama recurentului nici un fel de act juridic. Eronat a reţinut instanţa ca existent un contract de mandat care nu este materializat, ci doar prezumat a fi existat în înţelegerea părţilor, fiind doar o presupunere străină de definiţia contractului de mandat.

Curtea reţine generic şi fără a analiza faptul că totul este corect atât timp cât acest act a fost semnat de parte, iar validitatea acestei semnături nu a fost înlăturată. Referitor la semnătură, arată că este a sa, dar nu îşi aminteşte să fi dat acea Declaraţie şi în niciun caz, nu reprezenta o descărcare de gestiune a sumelor invocate de reclamant.

Curtea de Apel consideră că recurentul nu a reuşit să facă dovada unei situaţii de fapt contrare celei reţinute de instanţa de fond. In optica curţii, dovedirea pretenţiilor reclamantului nu mai cade în sarcina acestuia, ci pârâtul trebuie să probeze acţiunea. Însă chiar şi atunci când se face dovada (cu documente, eliberate de o instituţie de credit şi pe care reclamantul nu le contestă) că s-a restituit suma de bani datorată, dacă dovada respectivă nu exclude întru totul pretenţiile reclamantului, instanţa de apel obligă încă o dată la restituirea sumei respective. Nici un element probator nu indică nici data, nici suma şi nici măcar despre ce gestiune este vorba într-un document, intitulat Declaraţie, dar care este semnat de două persoane.

În măsura în care pârâtul a formulat o cerere reconvenţională, acestuia îi revenea obligaţia de a-şi demonstra pretenţiile, conform art. 1169 C. civ., însă instanţa de apel a pronunţat decizia pe baza unor presupuneri şi pe mărturia inconsistentă a unei martore.

În decizia recurată instanţa nu a reţinut, prin prisma raţionamentului juridic considerat ca fiind cel aplicabil în cauză, nici prematuritatea cererii de chemare în judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 483 şi urm. din C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. a depus întâmpinare, invocând excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate şi inadmisibilitatea motivului 3 de recurs prin raportare la neinvocarea excepţiei prematurităţii în faţa instanţelor de fond.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 11 octombrie 2022, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1461A din 29 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fixat termen de judecată la data de 14 februarie 2023, ora 9:30, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Circumstanţele cauzei relevante pentru soluţionarea recursului, reţinute de instanţa de apel în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, configurate definitiv de instanţele devolutive ale fondului, în lipsa administrării de probe noi în recurs, arată că prin Convenţia din 22.09.2014 pârâtul a primit de la reclamant cu titlu de împrumut suma de 1.028.000 RON, iar prin demersul juridic de faţă reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumei de 440.565,6 RON, cu titlu de diferenţă împrumut datorat.

Restituirea împrumutului a fost garantată cu toate drepturile ce s-ar fi cuvenit pârâtului în baza Titlului de despăgubire nr. 8919/07.10.2010 emis de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în dosarul nr. x C. civ., sens în care pârâtul s-a angajat să acorde două procuri speciale reclamantului în vederea încasării despăgubirilor.

În sensul celor convenite, pârâtul a acordat reclamantului două procuri speciale - autentificate sub numărul x şi y/22.09.2014 - prin care l-a mandatat să ridice de la A.N.R.P. titlurile emise în baza Legii nr. 163/2013, ulterior revocate, precum şi procurile speciale autentificate sub numărul x/22.06.2015 şi y/23.08.2016, faţă de solicitările unităţii bancare şi legislaţia în vigoare.

Reclamantul a încasat la data de 30.06.2015 un titlu de plată (II) în valoare de 587.434,44 RON, iar la data de 29.08.2016 un titlu de plată (III) în valoare de 587.434,44 RON.

În susţinerea pretenţiilor sale, reclamantul a arătat între altele, faptul că nu a încasat şi reţinut decât suma aferentă titlului III de plată, adică tranşa din 2016, întrucât tranşa încasată în anul 2015, aferentă titlului II de plată, a fost restituită pârâtului, astfel cum rezultă din Declaraţia descărcătoare de gestiune.

Instanţele de fond au avut de tranşat dacă s-a restituit împrumutul acordat în sumă de 1.028.000 RON, reclamantul invocând că diferenţa în suma de 440.565,60 RON nu a fost restituită, iar pârâtul arătând faptul că suma de 146.868,88 RON a fost încasată în plus de reclamant (astfel a formulat cerere reconvenţională având acest obiect).

Din probatoriul administrat, instanţele devolutive ale fondului au reţinut că, în executarea mandatului acordat de către pârât prin convenţia de împrumut, reclamantul a încasat în numele mandantului tranşa aferentă anului 2015 (II) cuvenită în baza titlului de despăgubire nr. 8919/7.10.2010 emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în dosarul nr. x C. civ. - pe care a restituit-o pârâtului, primind în acest sens declaraţia descărcătoare de gestiune (declaraţie pe care pârâtul iniţial a negat că ar fi semnat-o, ulterior recunoscând că semnătura îi aparţine; a contestat data semnării acesteia, dar şi scopul descărcării de gestiune), precum şi tranşa aferentă anului 2016 (III), pe care a reţinut-o.

În ceea ce priveşte operaţiunile intervenite între părţile litigante, instanţele de fond au reţinut că înscrisul intitulat "Convenţie" din data de 22.09.2014 reprezintă atât un contract de împrumut, cât şi un contract de mandat în baza acestuia fiind emise de către pârât procuri speciale autentificate în vederea stingerii împrumutului.

Prin motivele de recurs pârâtul contestă calificarea Convenţiei ca fiind şi contract de mandat, arătând că au fost reţinute eronat dispoziţiile art. 2009 şi cele ale art. 2012 din C. civ., precum şi cele ale art. 2010 C. civ. referitoare la prezumţia de titlu gratuit a mandatului.

Instanţa de recurs arată că potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865, "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate: (...) 8. când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".

Noul C. proc. civ. nu mai enunţă în cadrul reglementării art. 488 C. proc. civ., acest motiv de casare, ceea ce determină din punct de vedere al metodelor de interpretare logică, sistematică, gramaticală şi teleologică (în referire la reglementarea anterioară enunţată din vechiul cod de procedură) concluzia că greşita calificare a unui act juridic concret nu mai este reglementată de noul legiuitor ca reprezentând o critică vizând legalitatea hotărârii judecătoreşti recurate, ci o critică vizând temeinicia sa.

Din această perspectivă expusă, se constată de către prezenta instanţă de recurs faptul că criticile în discuţie nu pot fi subsumate nici motivului de recurs prevăzut de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., calificarea juridică a unui act civil nemaireprezentând o problemă de legalitate, ci una de temeinicie, rezolvabilă pe baza analizei probelor administrate cauzei, pentru decelarea voinţei concrete a părţilor contractante de la momentul încheierii contractului, analiză care este un apanaj al instanţelor devolutive ale fondului cauzei.

Aşadar, în cauză instanţa de recurs nu poate proceda – dat fiind impedimentul procedural legal anterior enunţat – la reevaluarea naturii contractului juridic intervenit între părţile contractante.

Dacă ar proceda astfel, este evident că instanţa de recurs şi-ar extinde limitele controlului său jurisdicţional dincolo de graniţele legale impuse de art. 488 C. proc. civ., respectiv ar proceda la reevaluarea temeiniciei cauzei, a situaţiei de fapt, respectiv a înţelegerii concrete a părţilor contractante de la momentul încheierii convenţiei juridice, ceea ce nu este permis în această etapă procesuală.

Din această perspectivă, nu se poate afirma în mod fondat în cauză că instanţa de apel ar fi încălcat prevederile art. 2009, art. 2010, art. 2012 C. civ.. De altfel, instanţa de recurs observă că inclusiv prin decizia definitivă nr. 179/2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III – Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie s-a reţinut existenţa între părţi şi a unor astfel de raporturi juridice de mandat.

În fine, sub acelaşi motiv de recurs invocat, instanţa prezentă de judecată reţine că inclusiv efectuarea a "toate operaţiunile aferente obţinerii şi încasării drepturilor" (astfel cum s-a specificat în convenţia încheiată) poate implica realizarea de acte juridice în direcţia menţionată, cel puţin din perspectiva "obţinerii" drepturilor (diferenţiată în convenţie de părţi de "încasarea" efectivă), astfel încât nu se poate invoca încălcarea regimului juridic legal al contractului de mandat nici prin prisma acestui unghi de vedere. De altfel, dat fiind principiul juridic accesorium sequitur principale – accesoriul urmează calea, soarta principalului, obiectul prestaţiei mandatarului constă nu numai în încheierea de acte juridice, ci şi în operaţiunile prealabile încheierii unui anumit act juridic, presupuse de aceasta.

Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1169 C. civ. referitoare la sarcina probei, reproşând recurentului că nu a reuşit să facă dovada unei situaţii de fapt contrare celei reţinute de prima instanţă, pronunţând decizia atacată pe baza "unor presupuneri şi pe mărturia inconsistentă a unei martore", precum şi pe "simpla afirmaţie făcută de reclamant".

Înalta Curte constată sub un prim aspect în această direcţie, că dispoziţiile vechiul C. civ. 1864, din care face parte art. 1169 invocat, nu sunt aplicabile cauzei, raporturile juridice născându-se ulterior intrării în vigoare în anul 2011 a noului C. civ.. De aceea, trimiterile recurentului la această normă juridică vor fi avute în vedere prin raportare la prevederile similare în vigoare şi incidente ale art. 249 C. proc. civ.: "Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege".

Sub un al doilea aspect, critica este nefondată, deoarece potrivit hotărârii recurate, instanţa de apel, ca de altfel şi instanţa de fond, au creionat situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate cauzei şi în continuare, curtea de apel a reţinut că apelantul recurent nu a reuşit să facă dovada unei alte situaţii de fapt, respectiv nu a reuşit să dovedească cele invocate prin motivele de apel, reluate de altfel şi prin prezentele motive de recurs.

Din această perspectivă, instanţa de recurs nu constată o inversare a sarcinii probei, astfel cum reclamă recurentul, ci dimpotrivă, o aplicare conformă a dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ. (fostul art. 1169 C. civ. 1864). Concluzia se impune atât timp cât, grefat pe constatarea instanţei de apel a dovedirii situaţiei de fapt invocate de reclamantul pârât, pe baza probelor administrate în cauză, revenea în continuare în sarcina pârâtului reclamant obligaţia de dovedire a caracterului nereal al acesteia.

Curtea de apel a ilustrat de ce a apreciat că situaţia de fapt reţinută de tribunal este cea corectă, răspunzând prin argumente diferitelor aspecte punctuale invocate ca erori de către apelantul pârât prin cererea sa de apel, analizându-le prin prisma materialului probator administrat în cauză. Împrejurarea că instanţa de apel a dat prevalenţă în cadrul analizării coroborate a probelor administrate cauzei, unor elemente factuale (precum ar fi semnătura necontestată a pârâtului apelant de pe declaraţia contestată de recurent) în detrimentul altora, reprezintă o operaţiune juridică subordonată procesului evaluării dovezilor administrate cauzei, proces reglementat de art. 264 C. proc. civ. şi apanaj exclusiv al instanţelor de judecată devolutive ale fondului cauzei, date fiind limitele exclusive de legalitate ale controlului jurisdicţional al instanţei de recurs, date fiind prevederile art. 483 alin. (3) şi ale art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, criticile referitoare la calificarea juridică eronată a respectivei declaraţii ca reprezentând un act de descărcare de gestiune nu pot fi primite, dat fiind impedimentul procesual de analiză anterior enunţat, legat de faptul că stabilirea voinţei concrete a unei/unor părţi de la momentul încheierii unui act juridic civil reprezintă o problemă de temeinicie, de determinare a situaţiei de fapt, decelabilă deci pe baza probelor administrate şi nu una de legalitate.

Criticile recurentului relative dezbaterii probelor administrate, relative gradului mai mare sau mai mic de certitudine al unora dintre ele, relative invocatele erori sau omisiuni care ar fi fost cuprinse în declaraţia contestată de recurent, incluzând aici nedeterminarea corectă a datei încheierii declaraţiei, a sumei pentru care s-ar fi dat descărcarea sau a scopului acesteia, vizează exclusiv modul de administrare şi interpretare a probatoriului de către instanţele devolutive ale fondului cauzei, recurentul ignorând limitele exclusiv de legalitate ale prezentului control judiciar.

De altfel, se constată că relativ întreaga motivare a recursului se axează de ansamblu pe aprecierea incorectă a probelor administrate de către instanţa de apel, ceea ce ar fi condus, în opinia recurentului, la o soluţie greşită.

Or, asemenea critici, prin care se pune în discuţie reevaluarea probatoriului administrat în cauză, cu consecinţa reţinerii unei alte situaţii de fapt, nu pot fi cercetate în calea de atac specifică recursului, în cadrul căreia pot fi antamate numai chestiuni privitoare la corecta interpretare şi aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond. Astfel, nu pot fi reconsiderate în recurs probele administrate cauzei, recurentul tinzând practic, prin criticile sale, la o devoluare a fondului şi la o cenzurare a aprecierilor date de instanţa de apel mijloacelor de probă administrate în fazele devolutive ale fondului cauzei.

Aşadar, din perspectiva celor expuse, instanţa de recurs apreciază că, raportat la situaţia de fapt decelată definitiv de către instanţele devolutive ale fondului cauzei, nu poate constata o încălcare de către instanţa de apel, a vreuneia dintre normele juridice invocate, tot astfel cum tot pe cale de consecinţă, se observă că instanţa de apel nu a folosit nici considerente contradictorii sau străine de natura cauzei atunci când a motivat decizia recurată în prezent prin trimitere la normele C. civ. relative contractului de împrumut şi celui de mandat, hotărârea judecătorească respectând sub acest aspect, exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., răspunzând criticilor apelantului inclusiv prin argumente comune.

În ceea ce priveşte motivul de recurs ce vizează prematuritatea introducerii cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că reclamantul nu ar fi aşteptat emiterea Titlului IV de plată, pentru a-l încasa, Înalta Curte constată că aceste susţineri sunt inadmisibile, având în vedere dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 483 din acelaşi cod.

Astfel, art. 457 alin. (1) C. proc. civ. prevede că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, iar dispoziţiile art. 483 C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului, statuând expres că "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Există aşadar, o ierarhie a căilor de atac, respectiv hotărârile pronunţate în primă instanţă de tribunale, susceptibile de apel, pot fi atacate cu apel exclusiv la instanţa imediat superioară, adică la curtea de apel, în timp ce hotărârile prin care curţile de apel soluţionează apelurile, sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs la instanţa supremă.

Această ierarhie a căilor de atac este menită să asigure respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie.

O cale de atac nu poate fi exercitată omisso medio, respectiv, nu poate fi criticată direct în recurs, hotărârea pronunţată în primă instanţă, susceptibilă de apel, pentru că, într-o atare situaţie, instanţa de recurs, nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunţate, iar analizarea direct în faza recursului, a motivelor ce ar duce la privarea părţii de un grad de jurisdicţie şi implicit, la încălcarea principiului "non omisso medio", apare ca fiind inadmisibilă.

Prin urmare, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii date în apel, nemulţumirile părţii faţă de hotărârea primei instanţe putând fi invocate doar prin intermediul căii de atac a apelului şi nu omisso medio, direct în recurs.

Concluzia expusă este statuată în mod direct prin intermediul art. 488 alin. (2) C. proc. civ.: " Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Or, în cadrul cererii de apel nu se regăseşte excepţia prematurităţii invocată pentru prima dată de parte, direct în calea de atac a recursului, astfel încât motivul de recurs aferent nu poate fi primit.

De altfel, chiar dacă am ignora impedimentul procesual enunţat şi am considera că excepţia de prematuritate este o excepţie procesuală cu caracter absolut, care poate fi invocată inclusiv direct în recurs, potrivit prevederilor art. 247 C. proc. civ., cu toate acestea instanţa de recurs constată, şi pentru această ipoteză de lucru, că excepţia nu poate fi considerată ca fiind fondată, deoarece întrucât termenul de restituire a împrumutului acordat expirase la momentul introducerii acţiunii, atunci nu se poate invoca prematuritatea cererii de chemare în judecată, dreptul la restituire fiind născut şi actual la data formulării acţiunii, el nefiind condiţionat de realizarea în prealabil a garanţiei stipulate.

Aşa fiind, pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul dedus judecăţii ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1461A din 29 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 februarie 2023.