Tort liability for contractual claim assignment and the "admissibility" requirement for interrupting the statute of limitations

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la data de 01.10.2021 sub nr. x/2021, reclamanta S.C. A., prin lichidator judiciar B., a solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 502.698,74 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a pârâtei în temeiul dispoziţiilor relative la răspunderea civilă delictuală.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1300 pronunţată în data de 22.12.2021, Tribunalul Covasna a respins excepţia inadmisibilităţii formulării cererii, invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

A admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

A respins cererea formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., ca prescrisă.

A respins solicitarea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 757Ap din 4 mai 2021, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1300/22.12.2021 a Tribunalului Braşov.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 757Ap din 4 mai 2021 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., indicând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi arătând în esenţă, următoarele:

Instanţa de apel nu a aplicat şi nu a dat o interpretare adecvată dispoziţiilor prevăzute de art. 2539 alin. (2) din C. civ.

Consideră că nu prezintă relevanţă momentul de început al termenului de prescripţie - data formulării acţiunii - 03.05.2018, ci data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă.

Deşi instanţa de fond admite incidenţa dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) din C. civ. privind întreruperea curgerii termenului de prescripţie extinctivă, reţine: "(..) cea de a doua cerinţă prevăzută pentru a opera efectul întreruptiv al prescripţiei extinctive nu este îndeplinită în cauză, nefiind în prezenţa unei a doua cereri de chemare în judecată care să poate fi admisă".

Arată că în mod nefondat instanţa de judecată apreciază faptul că acţiunea reclamantei ar fi neîntemeiată, fără a administra probe cu privire la fondul cauzei.

Învederează că acţiunea ce formează obiectul prezentei cauze a fost formulată la data de 28.09.2021, în interiorul termenului de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii anterioare (decizia civilă nr. 282/15.03.2021 pronunţată în litigiul anterior).

Întrucât în mod nefondat instanţele de fond au apreciat în sensul că acţiunea ar fi inadmisibilă - fără a proceda la analizarea temeinică a fondului cauzei şi fără a administra probe cu privire la fondul cauzei, arată că în prezenta cauză sunt îndeplinite toate condiţiile pentru a opera întreruperea termenului de prescripţie extinctivă.

Prin cererea formulată a solicitat şi administrarea probei cu expertiza contabilă, pe care a apreciat-o ca fiind utilă cauzei, cu atât mai mult cu cât a învederat faptul ca în cadrul unui litigiu anterior purtat între părţi, având alt obiect, a fost administrată proba cu expertiza contabilă, raport de expertiză depus la dosarul cauzei, însă instanţa de apel a reţinut că este inutilă administrarea acestei probe, în condiţiile în care partea s-a prevalat în susţinerea pretenţiilor de expertiza contabilă ce a fost efectuatuă în dosarul nr. x/2019.

Fără a analiza îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâtei, instanţa de judecată în mod nefondat apreciază că întrucât "transmiterea drepturilor de creanţă în beneficiul societăţii cesionare s-a efectuat în temeiul acordului de voinţă exprimat de părţi, nu se poate reţine o faptă ilicită de natură a antrena răspunderea civilă delictuală în sensul art. 1357 C. civ..".

Consideră că sumele de bani solicitate în plus nu au fost încasate în "temeiul acordului de voinţă exprimat de părţi", motiv pentru care sunt incidente dispoziţiile privind răspunderea civilă delictuală, ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu au fost depuse apărări.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că excepţia nulităţii recursului invocată şi recursul declarat sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, reclamanta a învestit instanţa cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri pentru conduita omisivă a pârâtei de a vira sumele încasate în plus de aceasta din partea Consiliului Judeţean Braşov, reprezentând o invocată marjă de profit cuvenită reclamantei, aferentă perioadei 01.09.2015 – 07.01.2017.

Prin sentinţa tribunalului, acţiunea reclamantei a fost respinsă ca prescrisă, reţinându-se în motivare că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă cel mai târziu la data formulării primei cereri de chemare în judecată care a constituit obiectul dosarului nr. x/2019, respectiv la data de 03.05.2018, iar acţiunea pendinte a fost depusă la 30.09.2021, peste termenul legal de 3 ani. A mai constatat că nu este îndeplinită nici condiţia ca noua cerere să fie admisă, pentru a fi incident cazul de întrerupere al prescripţiei prevăzut de art. 2539 alin. (2) C. proc. civ.

Tribunalul a reţinut că în urma raporturilor contractuale existente, pe de o parte, între reclamantă şi Consiliul Judeţean Braşov în temeiul acordului cadru de furnizare nr. 1/16.09.2013 şi al contractelor de furnizare nr. x/09.09.2015 şi nr. y/09.09.2016, iar pe de altă parte, între reclamantă şi pârâtă în temeiul contractului de vânzare – cumpărare nr. x/24.09.2015, reclamanta urma să beneficieze de o creanţă reprezentând în esenţă, diferenţa de valoare dintre produsele cumpărate de la S.C. C. S.R.L. şi revândute către Consiliul Judeţean Braşov.

Totodată, tribunalul a reţinut că însă, în urma încheierii contractelor de cesiune nr. x/24.09.2015 şi nr. y/15.12.2015 modificate prin actele adiţionale ulterioare, părţile şi-au exprimat expres acordul cu privire la transmiterea de către reclamantă în beneficiul pârâtei a dreptului de creanţă ce va rezulta din facturile emise lunar de către cedenta S.C. A. S.R.L. către debitorul cedat Consiliul Judeţean Braşov în baza contractului de furnizare nr. x/09.09.2015 şi nr. y/09.09.2016.

S-a mai reţinut de asemenea, că prin contractul de cesiune de creanţă nr. x s-a prevăzut transmiterea de către aceeaşi creditoare cedentă către aceeaşi cesionară a dreptului de creanţă până la concurenţa sumei de 448.380 RON, drept de creanţă deţinut faţă de debitorul Consiliul Judeţean Braşov. În acest din urmă caz, cesiunea a fost condiţionată, părţile inserând clauza conform căreia cesiunea va fi notificată debitorului cedat în situaţia în care până la data de 30.06.2016 cedentul nu restituie către cesionar împrumuturile acordate de pârâtă către reclamantă în baza contractelor de împrumut nr. x/20.082015, nr. x/31.08.2015, nr. x/04.09.2015 şi nr. x/09.09.2015.

S-a concluzionat de către prima instanţă de judecată că transmiterea drepturilor de creanţă în beneficiul societăţii cesionare s-a efectuat în temeiul acordului de voinţă exprimat de părţi, reclamanta însuşind şi semnând în mod voluntar contractele de cesiune de creanţă, asumându-şi explicit transmiterea către pârâtă a creanţelor de care urma să beneficieze din partea debitorului cedat, inclusiv a sumelor reprezentând diferenţa dintre valoarea de achiziţionare a produselor de lactate şi preţul de revânzare al acestora.

Prin decizia recurată, curtea de apel a confirmat reţinerile instanţei de fond, inclusiv cele cu privire la momentul de la care curge prescripţia dreptului material la acţiune.

În ceea ce priveşte întreruperea termenului de prescripţie - art. 2539 alin. (2) C. civ., curtea de apel a reţinut că, dacă în privinţa condiţiei de introducere a noii acţiuni, reclamanta a respectat termenul de 6 luni, în cazul celei de-a doua condiţii legal prevăzute, nu se poate reţine temeinicia pretenţiilor formulate, întrucât transmiterea drepturilor de creanţă în beneficiul societăţii cesionare s-a efectuat în temeiul acordului de voinţă exprimat de părţi, astfel că nu se poate reţine o faptă ilicită de natură a antrena răspunderea civilă delictuală în sensul art. 1357 C. civ.

Prin motivele de recurs, reclamanta a criticat această soluţie, susţinând greşita aplicare a art. 2539 alin. (2) C. civ., în sensul că prezenta cerere de chemare în judecată ce formează obiectul prezentei cauze a fost introdusă în interiorul termenului de 6 luni calculat de la data rămânerii definitive a deciziei civile nr. 282/2021 a Curţii de Apel Braşov, iar acţiunea de faţă a fost întemeiată, astfel cum a fost detaliată în faţa instanţei de fond, astfel că aceasta este admisibilă, fapt ce conduce şi la îndeplinirea celei de-a doua condiţii pentru întreruperea termenului de prescripţie. Consideră că instanţele de fond au apreciat acţiunea inadmisibilă şi neîntemeiată, fără a proceda la analiza fondului cauzei şi fără a administra probe.

Înalta Curte constată că susţinerile referitoare la greşita aplicare a art. 2539 alin. (2) C. civ. se pot circumscrie motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care urmează a respinge excepţia nulităţii recursului, constatând însă, în continuare, că aceste critici sunt nefondate.

Astfel, în raport de obiectul cauzei, respectiv acordarea despăgubirilor solicitate de reclamantă pentru prejudiciul invocat a fi fost suferit de aceasta în perioada 01.09.2015 – 07.01.2017 şi de cauza cererii de chemare în judecată, respectiv răspunderea civilă delictuală, instanţa de recurs reţine că sunt incidente prevederile art. 2528 C. civ.: "(1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

În primul rând, trebuie menţionat că dispoziţiile art. 2523 C. civ. conţin regula generală privind începutul prescripţiei extinctive, având ca obiect dreptul la acţiune, în timp ce art. 2528 alin. (1) din acelaşi cod vizează regula specială, edictată pentru situaţia reparării pagubelor cauzate printr-o faptă ilicită, fiind aplicabilă cu prioritate speţei de faţă, în raport de temeiul juridic al acţiunii.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ. sunt clare în privinţa elementelor care trebuie cunoscute de titularul dreptului la acţiune, şi anume "paguba" şi "pe cel care răspunde de ea".

Cunoaşterea pagubei presupune cunoaşterea faptului producerii ei, adică a rezultatului dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, consecinţă a încălcării sau vătămării drepturilor şi intereselor legitime ale unui subiect de drept, şi care dă naştere obligaţiei de reparare în sarcina persoanei prejudiciate. Cele două noţiuni, "pagubă" şi "întinderea ei", nu se suprapun, astfel încât cunoaşterea pagubei nu se confundă cu cunoaşterea întinderii sale. Întinderea pagubei ţine de obligaţia de reparare a prejudiciului, astfel încât, în caz de litigiu, aceasta va fi determinată de instanţa de judecată, în urma administrării probatoriului.

Soluţia prevăzută de art. 2528 alin. (1) C. civ. este în acord şi cu dispoziţiile art. 1381 din acelaşi act normativ, potrivit cărora dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Prescripţia va începe să curgă de la momentul la care creditorul poate acţiona, respectiv de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât şi persoana răspunzătoare pentru acesta.

Conform art. 2539 alin. (2) C. civ., "Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă respectiva cerere a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă".

Acest text de lege a fost pus în aplicare la data de 20/04/2012 prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care prevedea la art. 204 "Dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ. se aplică şi în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a C. civ..".

În speţă, potrivit situaţiei de fapt configurate în mod definitiv de către instanţele devolutive ale fondului, în lipsa administrării de probe noi în recurs (cele două hotărâri judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2019, depuse de către intimata pârâtă în dosarul de recurs, neavând caracter nou, deoarece ele se regăsesc şi în dosarul de fond al cauzei), s-a reţinut că reclamanta a cunoscut atât paguba suferită, cât şi pe autoarea acesteia, respectiv societatea pârâtă, cel târziu la data formulării cererii de chemare în judecată introduse de S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu S.C. C. S.R.L., care a format obiectul dosarului nr. x/2019 (dosar iniţial nr. x/2018) al Tribunalului Covasna, respectiv la data de 03.05.2018.

Ca atare, raportat la prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ., acesta este momentul de la care a început să curgă prescripţia dreptului material la acţiunea în despăgubiri, respectiv termenul general de 3 ani care s-a împlinit la 3 mai 2021.

Recurenta invocă aplicarea şi interpretarea incorecte în cauză ale prevederilor art. 2539 alin. (2) C. civ., arătând sub un prim aspect, că relevanţă în calculul termenului de 6 luni pentru introducerea noii acţiuni, o are momentul rămânerii definitive a respingerii primei cereri de chemare în judecată. Or, instanţa de recurs prezentă constată că în decizia recurată, instanţa de apel s-a raportat exact la acest jalon temporal de referinţă, data rămânerii definitive a deciziei civile de apel pronunţate în dosarul civil nr. x/2019, moment pe care în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, pe baza probelor administrate, l-a stabilit a fi fost data de 01.04.2021 şi în raport de care s-a constatat de către instanţa de apel, respectarea termenului de 6 luni de introducere a noii (prezente) cereri de chemare în judecată.

Din această perspectivă, criticile recurentei în sensul că dies a quo – ziua de la care a început a curge aceste termen de 6 luni este o altă dată decât cea de 01.04.2021, nu pot fi primite întrucât ele pun în discuţie reevaluarea probatoriului administrat în faţa instanţelor devolutive sub acest aspect, reevaluare care este prohibită instanţei de recurs, date fiind limitele controlului său exclusiv de legalitate, reglementate de art. 488 şi art. 483 C. proc. civ. şi dată fiind inexistenţa de probe noi care să fi fost administrate în recurs. De altfel, instanţa de recurs prezentă constată că aceste critici punctuale sunt şi lipsite de interes în privinţa recurentei, deoarece instanţa de apel a stabilit că termenul de 6 luni prevăzut de art. 2539 alin. (2) C. civ. a fost respectat, finalitatea concretă a acestor critici ale recurentei fiind aşadar, deja atinsă încă din faza procesuală a apelului.

Potrivit art. 2539 alin. (2) C. civ. deja citat, cerinţa secundă pentru aprecierea întreruperii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune este aceea ca noua cerere să fie admisă. Aşadar, în ecuaţia acestei norme juridice, atributul de admisibilitate al cererii secunde este absorbit de însuşi caracterul fondat al noii cereri. Cu alte cuvinte, este necesar nu numai ca noua cerere să fie admisibilă, ci mai mult, ea trebuie să fie şi fondată.

Or, excepţia de inadmisibilitate a cererii prezente de despăgubiri întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, invocată de intimata pârâtă în faza procesuală a fondului, a fost deja respinsă de prima instanţă de judecată, fără ca această soluţie să fi fost atacată pe calea apelului de către pârâtă, astfel încât, intrând în autoritatea de lucru judecat conform art. 430 C. proc. civ., problema de drept a admisibilităţii cererii prezente de chemare în judecată nu mai poate fi reevaluată. Pentru acest motiv, criticile recurentei sub acest aspect punctual nu pot fi primite, ele fiind practic şi lipsite de interes, raportat la soluţia definitivă de respingere a excepţiei de inadmisibilitate.

Recurenta a invocat de asemenea, împrejurarea că instanţa de apel ar fi procedat la soluţionarea fondului cauzei, fără o analizare temeinică a sa, respectiv doar în temeiul probei cu înscrisuri şi în condiţiile neadministrării celorlalte probe cu privire la acest fond.

Sub acest aspect, recurenta a contestat punctual soluţia curţii de apel de respingere a probei cu expertiză judiciară solicitată prin cererea de chemare în judecată, dar şi prin cererea de apel.

Înalta Curte constată faptul că această critică se subsumează în realitate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., în referire la o incorectă aplicare în cauză de către instanţa de apel, a prevederilor art. 255 şi urm. C. proc. civ.

Într-adevăr, critica privind respingerea probei cu expertiza contabilă judiciară, aduce în discuţie modul de aplicare a dispoziţiilor procedurale referitoare la încuviinţarea probelor în cadrul procesului civil.

Conform art. 175 C. proc. civ.: "(1) Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia. (2) În cazul nulităţilor expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară".

Premisa îndeplinirii actelor cu neobservarea formelor legale are în vedere situaţiile în care instanţa fie nu recurge la textele de lege aplicabile speţei, fie recurge, dar ori le încalcă, în litera sau spiritul lor, ori le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată.

Referitor la înţelesul sintagmei "nerespectarea cerinţei legale" trebuie să se ţină seama şi că există texte de lege care conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumită măsură. În asemenea situaţii, măsurile nu pot fi însă dispuse în mod discreţionar, ci trebuie să fie justificate de motive pertinente şi suficiente. Depăşirea acestei limite, întrucât nu realizează un bilanţ rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, care este impus întotdeauna, expres sau implicit, de normele juridice incidente, constituie o încălcare a legii şi ca atare, este supusă controlului instanţei de recurs. Aceasta înseamnă că, în realitate, instanţele de fond beneficiază în aceste cazuri, numai de o anumită marjă de apreciere.

Raportând aceste consideraţii la motivul de recurs invocat în prezenta cauză, instanţa de recurs constată astfel, că la termenul de judecată din 20.04.2022, curtea de apel a respins ca neutilă cauzei proba cu expertiză judiciară. În egală măsură, se observă că tribunalul a respins tot astfel aceeaşi probă, arătând în esenţă, că reclamanta a precizat expres că se prevalează de raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. x/2019, expertiză care a avut acelaşi obiectiv precum cel prezent.

Or, raportat la teza probatorie indicată de recurentă în mod expres în referire la această probă solicitată în cauză, teză care constituie obiectivul concret propus al expertizei solicitate a fi realizată, instanţa de recurs constată că soluţia instanţelor devolutive ale fondului de respingere a probei, a fost corectă, atât timp cât pe de o parte, însăşi reclamanta s-a prevalat în mod expres şi amplu atât în cadrul cererii de chemare în judecată, cât şi în cadrul cererii de apel, de raportul de expertiză judiciară contabilă având exact acelaşi obiectiv precum cel prezent, realizat în dosarul nr. x/2019, afectând astfel în actele procedurale din prezentul dosar, vaste paragrafe constatărilor din respectivul raport anterior.

Pe de altă parte, se observă că inclusiv partea procesuală adversă s-a raportat la acelaşi raport de expertiză în cadrul concluziilor sale asupra probei respective, concluzii formulate la data de 20.04.2022, aceasta nerepudiind deci, din punct de vedere procesual, raportul de expertiză efectuat în dosarul anterior care a avut drept obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a contractelor de cesiune invocate şi în prezenta cauză judiciară.

Împrejurarea că obiectul menţionat al litigiului civil nr. 607/119/2019 este diferit de cel prezent, nu reprezintă un obstacol dirimant în decelarea concluziei expuse, atât timp cât teza probatorie este exact aceeaşi, dovadă în acest sens fiind chiar prevalarea repetată şi amplă în prezentul proces, a recurentei la constatările din raportul de expertiză efectuat în litigiul anterior.

Distinct, instanţa prezentă de recurs notează şi faptul că raportat la teza probatorie a acestei dovezi solicitate, proba era într-adevăr inutilă, atât timp cât în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, ambele instanţe de apel au reţinut caracterul ilicit al faptei ca urmare a împrejurării că potrivit contractelor de cesiune, părţile contractante şi procesuale prezente au convenit că "toată suma reprezentând valoarea produselor ce rezultă din facturile emise de reclamantă, nu din facturile emise de pârâtă, face obiectul cesiunii, sumele fiind menţionate generic".

Aşadar, chiar şi dacă expertiza solicitată ar fi fost încuviinţată, eventuala diferenţă până la valoarea facturilor emise de către reclamanta recurentă care ar fi putut fi constatată de expert, nu ar fi fost de natură a determina caracterul ilicit al faptului reţinerii sale de către intimată, atât timp cât în cadrul situaţiei de fapt stabilite definitiv de către instanţele devoutive ale fondului s-a reţinut că fundamentul acestei reţineri a fost acordul de voinţă al părţilor procesuale contractante.

Pe cale de consecinţă a tuturor argumentelor expuse, instanţa de recurs constată că într-adevăr, proba propusă de recurentă în cadrul apelului şi al fazei de fond, era inutilă cauzei, date fiind prevederile art. 255 C. proc. civ. - "(1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului" şi urm. C. proc. civ.

În consecinţă, pentru ansamblul tuturor acestor considerente enunţate, instanţa de recurs apreciază că instanţa de apel a realizat un bilanţ rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, atunci când a respins cererea de admitere a probei amintite, aplicând în mod corect, criteriile stipulate de art. 255 şi urm. C. proc. civ., fiind neîntemeiate aşadar, criticile recurentei reclamante referitoare la acest aspect.

Restul criticilor formulate de recurentă vizează temeinicia deciziei recurate şi nu legalitatea acesteia. Astfel, se observă că de fapt, prin acest ansamblu al restului criticilor din recurs, recurenta doreşte ca de fapt, instanţa de recurs să reinterpreteze probele administrate cauzei, să reevalueze situaţia de fapt, pentru a ajunge la concluzia că voinţa părţilor contractante a fost alta decât cea determinată de instanţele devolutive ale fondului ca fiind înscrisă în cadrul contractelor civile încheiate de părţi de-a lungul timpului, recurenta precizând în acest sens, concret, faptul că încasarea diferenţei de sume nu ar fi fost realizată în temeiul acordului de voinţă al părţilor contractante.

Or, această reevaluare solicitată de recurentă reprezintă însă, un fapt procesual prohibit instanţei de recurs ca urmare a nepreluării în cadrul motivelor de recurs reglementate de art. 488 din noul C. proc. civ. a vechiului motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865. Această opţiune a legiuitorului este justificată de faptul că stabilirea acordului concret de voinţă al unor părţi contractante la încheierea unui act juridic reprezintă într-adevăr, un element al situaţiei de fapt, element care se apreciază potrivit coroborării probelor administrate. Astfel, clauzele concrete ale unei convenţii juridice, voinţa concordantă a părţilor contractante, scopul concret urmărit de acestea la încheierea de acte juridice, toate acestea reprezintă în mod indiscutabil, elemente factuale, decelabile pe bază de probe.

Or, instanţa de recurs, în exercitarea controlului său exclusiv de legalitate, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este obligată să se grefeze pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului, în cazul neadministrării de probe noi în recurs, precum este cazul în speţă.

În reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunţarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă şi expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 – 8 din respectivul text procesual.

Aşadar, instanţa de recurs nu poate, date fiind limitele controlului său exclusiv de legalitate, să reanalizeze clauzele contractuale ale actelor juridice încheiate de părţile contractante, pentru a stabili o altă voinţă concordantă determinată a părţilor contractante de la momentul încheierii actelor juridice, decât cea stabilită de instanţele devolutive ale fondului cauzei.

Excedează aşadar, analizei ce poate fi realizată în faza procesuală a recursului susţinerile recurentei care vizează modul de apreciere a probelor de către instanţele de fond, acestea având plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, instanţa de recurs neputând să procedeze la reinterpretarea dovezilor administrate. Subansamblul acestor aspecte deduse judecăţii prin motivele de recurs implică o evaluare care se sprijină pe analiza aspectelor de fapt ale cauzei, iar nu pe o interpretare a unor norme juridice, astfel că acestea nu pot face obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Pe cale de consecinţă, faţă de acordul determinat al părţilor contractante stabilit definitiv de către instanţele devolutive ale fondului cauzei, cu consecinţa astfel, a inexistenţei caracterului ilicit al faptei imputate intimatei pârâte şi faţă de caracterul cumulativ al elementelor răspunderii civile delictuale, instanţa de recurs constată că în mod corect curtea de apel a aplicat şi interpretat în cauză art. 2539 alin. (2) C. civ., nereţinând efectul întreruptiv de prescripţie al primei cereri de chemare în judecată formulate şi menţinând soluţia primei instanţe, de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

Înalta Curte nu îşi însuşeşte nici motivul de recurs relativ nemotivării deciziei, neanalizării temeinice a fondului cauzei, potrivit exprimării concrete a recurentei, motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. (invocat în mod eronat de recurentă în referire la art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), în condiţiile în care curtea de apel a prezentat argumentele sale de fapt şi de drept care justificau hotărârea pronunţată.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia. Se apreciază totodată, sub aspectul condiţiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice.

Or, din analiza considerentelor instanţei de apel, rezultă că s-au expus argumentele raţionamentului juridic al acesteia grefat pe situaţia de fapt reţinută, ilustrându-se de către instanţa de apel atât normele juridice pe care le-a apreciat incidente, dar şi elementele cu caracter de judecată de valoare realizate. Astfel, instanţa de apel s-a referit la probele administrate în cauză pe baza cărora a configurat definitiv situaţia de fapt a cauzei, a ilustrat de asemenea faptul că normele juridice invocate de recurentă au fost respectate de tribunal, a ilustrat raţionamentul juridic propriu potrivit căruia a apreciat că nu există o faptă ilicită a intimatei pârâte, că acordul de voinţă al părţilor contractante din actele juridice încheiate a fost privitor la toate sumele de bani, răspunzând aşadar, în mod argumentat criticilor invocate de reclamanta apelantă în susţinerea căii sale de atac.

Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ. urmează a se dispune respingerea atât a excepţiei de nulitate a recursului invocată de intimată, cât şi a recursului reclamantei A. S.R.L., ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei nr. 757Ap din 4 mai 2021 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 februarie 2023.