Moral damages for infringement of dignity: presumption of prejudice versus requirement of proof of significant suffering in civil delict liability.

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub număr de dosar x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Voineşti şi B., obligarea acestora, în solidar, la plata de daune morale în cuantum de 201.000 RON pentru lezarea cinstei, onoarei şi demnităţii personale şi prejudicierea carierei profesionale.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1461/12 mai 2021, Tribunalul Dâmboviţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local Voineşti şi a respins acţiunea în contradictoriu cu acesta, pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B.; a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B., acesta fiind obligat să achite în favoarea reclamantului suma de 4000 RON cu titlul de daune morale.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 387 din 10 februarie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1461/12 mai 2021 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată, şi a păstrat în rest hotărârea.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 387 din 10 februarie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, desfiinţarea în tot a deciziei civile recurate, reţinerea cauzei spre rejudecare, admiterea apelului său, desfiinţarea în parte a sentinţei civile nr. 1461/12.05.2021 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, admiterea acţiunii în parte şi obligarea pârâtului intimat B. la plata sumei de 201.000 RON către reclamant, cu titlul de despăgubiri pentru daunele morale cauzate acestuia de faptele intimatului pârât. Recurentul reclamant a solicitat menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei şi respingerea apelului pârâtului B. ca nefondat.

În motivarea recursului, recurentul reclamant a arătat că faptele intimatului pârât au fost reţinute direct prin încheierea penală din data de 30.06.2020 pronunţată de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr. x/2020, definitivă, prin care instanţa penală a confirmat soluţia de renunţare la urmărirea penală adoptată prin Ordonanţa nr. 171/P/2018 emisă la data de 13.05.2020 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia, în procedura prevăzută de art. 318 din C. proc. pen.. De asemenea, recurentul reclamant a arătat că faptele intimatului pârât au fost reţinute incidental prin încheierea penală din data de 24.09.2020 pronunţată de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr. x/2020, definitivă, prin care instanţa penală a dispus desfiinţarea înscrisului "Procesul-verbal nr. x/03.03.2011 întocmit de Primăria Comunei Voineşti".

Recurentul reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 7 şi 8 din C. proc. civ. şi a apreciat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 1.357 - 1.359, 1.381 şi 1.532 din C. civ.. Recurentul reclamant a arătat că unicul argument pentru care instanţa de apel i-a respins acţiunea se referă la faptul că nu ar fi probat cu suficienţă existenţa unei vătămări majore, mai precis, nu a dovedit existenta unei consecinţe negative majore, a unei suferinţe psihice.

Recurentul reclamant a arătat că incoerenţa considerentelor instanţei de apel echivalează cu o motivare contradictorie şi echivocă, ceea ce echivalează cu nemotivarea, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. precum şi dispoziţiile art. 174 şi 405 din C. proc. civ.

Recurentul reclamant a arătat că pârâtul, prin faptele sale ilicite cu conotaţii penale i-a produs un prejudiciu moral, o suferinţă psihică, consecinţă a lezării demnităţii şi imaginii. Dacă instanţa de apel a apreciat că demnitatea şi imaginea sa nu au fost afectate de faptele pârâtului, aceasta nu putea nega existenţa unei suferinţe psihice, suferinţă care se prezumă, mai ales că instanţa de apel a apreciat că faptele sunt dovedite, identitatea făptuitorului este dovedită şi chiar vinovăţia este dovedită. Recurentul reclamant a invocat că, în ceea ce priveşte probarea suferinţei morale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, într-o decizie de speţă, decizia nr. 153 din 27 ianurie 2016 pronunţată în recurs de secţia I civilă, având ca obiect acţiune în răspundere civilă delictuală, că este suficientă proba faptei ilicite, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

Recurentul reclamant a arătat că instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că solicitarea sa vizează repararea prejudiciului moral cauzat de faptele penale ale pârâtului şi nu doar cel cauzat de impactul acestor fapte asupra anturajului său. Recurentul reclamant a considerat că este absurd faptul că instanţa de apel a considerat că suferinţa psihică, în cazul unor fapte penale, este condiţionată de impactul acestor fapte penale asupra anturajului său, ţinând de resortul psiho-moral al fiecărui individ în parte felul în care percepe faptele unei alte persoane şi consecinţele acelor fapt, fiind chestiuni pur subiective ce excedează puterii de apreciere generală a judecătorului.

Recurentul reclamant a arătat că aspectele evocate de instanţa de apel nu pot constitui criterii de determinare a existenţei prejudiciului sau suferinţei ci, eventual, criterii de determinare a consistenţei prejudiciului şi a despăgubirii.

Recurentul reclamant a considerat că motivarea instanţei de apel este contradictorie prin raportare chiar la textul evocat de instanţa de apel, respectiv art. 1.357 alin. (2) din C. civ., conform căruia autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă, fiind irelevantă gravitatea faptelor sau impactul lor asupra terţilor. Or, dacă răspunderea este angajată pentru cea mai uşoară culpă, este evident că existenţa prejudiciul moral se prezumă cât timp se constată existenţa faptei şi vinovăţiei autorului faptei, iar gravitatea consecinţelor, impactul lor asupra publicului, vor constitui, eventual, criterii de stabilire a întinderii despăgubirilor.

Recurentul reclamant a arătat că soluţia instanţei de apel şi motivarea intră în contradicţie din dispoziţiile art. 252 din C. civ. invocate chiar de instanţa de apel. Afectarea oricărei valori ce se constituie într-un drept subiectiv are impact asupra integrităţii psihice a individului căruia îi sunt nesocotite astfel de valori, fiind irelevant, pentru existenţa suferinţei, părerea altora, impactul faptelor autorului faptei ilicite asupra acestora sau aptitudinea acelor fapte de a modifica negativ opinia terţilor despre victima acestor fapte. În acest sens, dispoziţiile art. 252 din C. civ. trebuie analizate prin prisma dispoziţiilor art. 1.359 din C. civ.

Recurentul reclamant a considerat că, la aprecierea cuantumului despăgubirilor, trebuie să se aibă în vedere că faptele pârâtului sunt indisolubil legate de calitatea sa de persoană care exercită o funcţie de demnitate publică. Practic chiar instituţia primarului, reprezentată vremelnic de pârât, a apreciat negativ conduita recurentului şi a falsificat acte pentru a crea aparenţa unui caz antisocial, aspect constatat în cele două hotărâri penale.

Recurentul reclamant a considerat că instanţa de apel a aplicat greşit art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 1.365 din C. civ.. Instanţa de apel a arătat în mod expres că, deşi fapta există, faptele penale ale pârâtului reprezentând premisa ilicitului civil şi a răspunderii civile delictuale a acestuia, şi pârâtul este autorul acestora, instanţa nu este legată de hotărârile penale în ceea ce priveşte vinovăţia şi prejudiciul pentru că art. 28 din C. proc. pen. prevede expres acest aspect în cazul achitării şi în cazul încetării procesului penal. Totuşi, în speţă, instanţa de apel se raportează expres şi direct la cele două hotărâri penale şi susţine că vinovăţia pârâtului este dovedită prin probatoriul administrat în cele două dosare penale, mai ales că acesta şi-a recunoscut faptele în faţa organelor judiciare de urmărire penală, tocmai pentru a beneficia de instituţia renunţării la urmărirea penală reglementată de art. 318 din C. proc. pen.

Recurentul reclamant a considerat că trebuie să se stabilească dacă sintagma "încetarea procesului penal" din cuprinsul art. 28 din C. proc. pen. vizează strict încetarea procesului penal la care se referă art. 17 alin. (2) din C. proc. pen. sau această sintagmă din art. 28 din C. proc. pen. se referă la toate cazurile de stingere a acţiunii penale, pentru că, din art. 17 din C. proc. pen., rezultă că stingerea acţiunii penale nu este acelaşi lucru cu încetarea procesului penal. Or, faţă de pârât, organele judiciare penale nu au dispus "încetarea procesului penal " şi nici "achitarea" ci renunţarea, ca modalitatea de stingere a acţiunii penale, astfel că, interpretând per a contrario dispoziţiile art. 28 din C. proc. pen., instanţa de apel era obligată să ţină seama inclusiv de vinovăţia şi prejudiciul sau suferinţa probate în procesul penal.

Recurentul reclamant a considerat că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale derivate din răspunderea penală, fiind nelegal considerentul instanţei de apel în sensul că temeinicia acţiunii nu poate fi reţinută cât timp faptele pârâtului s-au consumat pe fondul unui context legislativ incert, sugerând o legitimitate a faptelor pârâtului cu consecinţa directă că pârâtul ar fi exonerat de vreo răspundere.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimatul pârât B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a soluţiei pronunţate în apel.

Intimatul pârât a arătat că recurentul a menţionat ca motive de casare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. însă nu a indicat şi nu a motivat care norme de drept material au fost încălcate sau aplicate greşit. Intimatul pârât a apreciat că motivele inserate în cererea de recurs sunt apărări de fond, expuse încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Intimatul pârât a arătat că pronunţarea celor două soluţii în dosarele nr. x/2020 şi y/2020 ale Judecătoriei Târgovişte, nu au legătură directă cu persoana sa, în calitate de persoană fizică, aceste hotărâri nefiind cauzatoare de prejudicii recurentului. Intimatul pârât a arătat că recurentul se află într-o continuă stare de animozitate cu persoana sa, însă aceasta nu presupune că fiecare cetăţean, apreciat a fi nemulţumit, să se adreseze instanţei invocând lezarea onoarei şi demnităţii.

Intimatul pârât a arătat că nu există o legătură de cauzalitate între procesul-verbal nr. x/03.03.2011 şi presupusa faptă ilicită a sa, faptă care nu a fost dovedită.

Intimatul pârât a criticat argumentul recurentului în sensul că pronunţarea soluţiei de renunţare la urmărirea penală ar fi suficientă pentru a atrage răspunderea sa delictuală prin raportare la declararea nulă a acelui proces-verbal al Consiliului Local Voineşti. Din cuprinsul procesului-verbal nr. x/03.03.2011 rezultă că nu este semnatar al acestui înscris şi nu a participat la activităţile descrise în acesta. Ulterior, după pronunţarea în mod definitiv a soluţiei în cauza penală, s-a dispus anularea acestui înscris, care nu a produs consecinţe juridice, nu a stat la baza vreunei hotărâri împotriva recurentului, nu a stabilit vreo sancţiune împotriva acestuia, astfel încât nu se poate aprecia că ar fi produs vreun prejudiciu moral recurentului.

Intimatul pârât a arătat că, în aprecierea îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru a fi tras la răspundere pentru producerea prejudiciul moral, trebuie stabilită legătura de cauzalitate între faptele reclamate şi acţiunea sa iar pentru acordarea unor daune morale este necesar ca persoana care formulează pretenţii în acest sens să prezinte un minimum de argumente şi indicii prin care să demonstreze în ce măsură i-au fost afectate drepturile personale nepatrimoniale.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivul de recurs prin care recurentul reclamant a invocat incoerenţa argumentelor instanţei de apel, considerând că aceasta echivalează cu o motivare contradictorie şi echivocă, respectiv, cu nemotivarea hotărârii, motiv încadrat de recurent în dispoziţiile de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. şi conducând, în opinia sa, la nulitatea hotărârii în temeiul art. 174 şi 405 din C. proc. civ., urmează a fi analizat de Înalta Curte prin prisma cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.. Astfel, recurentul reclamant a invocat motivarea contradictorie a instanţei de apel iar conform art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Această dispoziţie legală care instituie obligaţia instanţei de a motiva hotărârea pronunţată are un caracter imperativ, iar nerespectarea acesteia poate atrage casarea hotărârii pentru că, atât în cazul lipsei considerentelor cât şi în cazul în care acestea sunt contradictorii, instanţa de control judiciar nu poate stabili care au fost motivele avute în vedere de instanţa de apel la pronunţarea hotărârii. În cauză însă, din examinarea considerentelor hotărârii instanţei de apel, rezultă că aceasta a expus argumentele care au condus la pronunţarea soluţiei într-o manieră care respectă dispoziţiile legale arătate. Astfel, instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile legale care reprezintă temeiul răspunderii civile delictuale invocate în cauză, şi anume, art. 1357 din C. civ., a analizat condiţiile instituite de acest text legal pentru angajarea răspunderii pârâtului, aplicând dispoziţiile C. civ. vizând ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale.

De asemenea, instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 28 din C. proc. pen. precum şi deciziile Curţii Constituţionale în materie şi a considerat, raportat la faptele ilicite invocate în speţă, că există autoritate de lucru judecat în sensul art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. sub aspectul existenţei faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, reţinând că, în dosarele penale nr. x/2020 şi nr. y/2020 ale Judecătoriei Târgovişte, judecătorul de cameră preliminară a pronunţat hotărâri definitive ce au purtat asupra fondului cauzei. Astfel, instanţa de apel a considerat că, în cauză, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat săvârşirea faptelor ilicite de către pârâtul B., aspecte care nu au fost contestate de recurentul reclamant, acesta reiterând, în cadrul cererii de recurs, dispoziţiile încheierii penale pronunţate de Judecătoria Târgovişte la data de 30.06.2020 în dosarul nr. x/2020, definitivă, prin care instanţa penală a confirmat soluţia de renunţare la urmărirea penală adoptată prin Ordonanţa nr. 171/P/2018 emisă la data de 13.05.2020 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia, în procedura prevăzută de art. 318 din C. proc. pen.. De asemenea, recurentul reclamant a arătat că faptele intimatului pârât au fost reţinute incidental prin încheierea penală din data de 24.09.2020 pronunţată de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr. x/2020, definitivă, prin care instanţa penală a dispus desfiinţarea înscrisului "Procesul-verbal nr. x/03.03.2011 întocmit de Primăria Comunei Voineşti". Aceste aspecte au fost reţinute ca atare de instanţa de apel. De asemenea, instanţa de apel a reţinut că probatoriul analizat în cadrul celor două dosare penale a relevat şi vinovăţia pârâtului.

Susţinerea recurentului reclamant în sensul că motivarea instanţei de apel ar fi contradictorie prin raportare la textul avut în vedere de instanţa de apel, respectiv art. 1.357 alin. (2) din C. civ., conform căruia autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă, nu poate fi reţinută. În acest sens, recurentul reclamant a considerat că, dacă răspunderea este angajată pentru cea mai uşoară culpă, existenţa prejudiciul moral se prezumă în cazul în care se constată existenţa faptei şi vinovăţiei autorului faptei, iar gravitatea consecinţelor constituie doar criterii de stabilire a întinderii despăgubirilor. Contrar susţinerii recurentului reclamant, chiar dacă se constată existenţa a două din condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv săvârşirea faptei şi vinovăţia autorului, răspunderea acestuia nu poate fi angajată indiferent de producerea unui prejudiciu, fiind necesară întrunirea cumulativă a tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru antrenarea acestui tip de răspundere.

În argumentarea susţinerii vizând prezumarea existenţei prejudiciului moral, recurentul reclamant a invocat considerentele unei decizii de speţă pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, şi anume, decizia nr. 153/2016. În motivarea acestei decizii sunt expuse principii privind conţinutul şi aprecierea prejudiciului moral: caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferinţele morale (psihice) fiind frica, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative. În stabilirea existenţei unui prejudiciu trebuie luate în calcul caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situaţia personală a victimei, ţinând cont de mediul social din care victima face parte, educaţia, cultura, standardul de moralitate, personalitatea şi psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social, etc. Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar şi de valori apărate de Constituţie şi de legile naţionale, existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse.

În decizia menţionată, Înalta Curte a precizat că, în acord cu jurisprudenţa naţională şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

În contextul expus, concluzia care se impune este aceea că prezumarea producerii prejudiciului moral trebuie realizată în urma aprecierii coroborate a elementelor speţei deduse judecăţii, în raport de fapta ilicită care trebuie să fie aptă să producă un asemenea prejudiciu şi de împrejurările în care a fost aceasta a fost săvârşită. În acest sens, în considerentele Înaltei Curţi din decizia de speţă invocată de recurent, a fost reţinut prejudiciul produs reclamantului ca fiind un prejudiciu de imagine, constând în faptul că, prin imputarea celor afirmate în mod public, pe posturi de televiziune şi în presă, pârâtul a reuşit practic să îl târască pe reclamant în zona trivialului şi să îl asocieze scandalului public, ducând la afectarea imaginii lui publice, la producerea unor nelinişti şi suferinţe interioare, victima fiind o persoană publică, cu o anumită notorietate şi un anumit prestigiu în lumea fotbalului.

Astfel, pentru a ajunge la concluzia existenţei unui prejudiciu în respectiva speţă, Înalta Curte a realizat o interpretare coroborată a elementelor speţei, arătând că, prin faptele săvârşite şi modul în care ele s-au săvârşit, campania de denigrare fiind la un nivel foarte extins, pe posturi de televiziune şi în presă, s-a produs o atingere semnificativă a valorilor ce definesc personalitate umană, "atacul" atingând un anumit nivel de gravitate, apt a produce consecinţe negative în plan moral victimei.

În raport de cele expuse, prezumarea prejudiciului fără a se pretinde o probă directă în acest sens este posibilă însă, pentru a se aplica această prezumţie, este necesară coroborarea elementelor de fapt ale speţei, respectiv faptele ilicite apte să producă un prejudiciu şi împrejurările în care acestea au fost săvârşite, astfel încât să se poată reţine anumit nivel de gravitate a atingerii drepturilor nepatrimoniale. Aceasta este şi aprecierea Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a arătat că, pentru ca atacul adus reputaţiei personale să producă un prejudiciu moral, el trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să fi fost realizat într-o manieră care să cauzeze un prejudiciu exerciţiului personal al dreptului la respectarea vieţii private (cauza A. împotriva Norvegiei, nr. 28070/06, 9 aprilie 2009).

În cauză, instanţa de apel a respectat principiile vizând modul de analiză a condiţiei prejudiciului, deduse din jurisprudenţa menţionată, în sensul că a avut în vedere faptele concrete săvârşite de pârât şi modul în care au fost săvârşite şi a considerat că, din coroborarea acestor elemente de fapt, nu rezultă o atingere semnificativă a vreunuia dintre atributele esenţiale ale persoanei reclamantului care să fi generat şi o pagubă, respectiv producerea unei suferinţe morale a cărei intensitate să facă necesară acordarea unor daune morale. Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel s-a raportat la circumstanţele în care au fost săvârşite faptele, pe care le-a expus în analiza sa: săvârşirea faptelor pe fondul unui conflict personal, de pe poziţii de funcţii publice cu sprijin politic diferit; persoanele angajate în acest conflict, fiind de notorietate numeroasele litigii judiciare dintre cei doi; credibilitatea celor imputate prin formularea în scris a unor afirmaţii, reţinând că însuşi reclamantul a arătat în motivele apelului ca "justiţia este câmp tactic SRI Prahova, pârâtul, un pesedist notoriu, care manifestă public comportamentul de pe vremea lui Stalin, uciderea climatului economic al firmei de către pârât".

În urma analizei efectuate, instanţa de apel a apreciat că nu a rezultat deteriorarea bunei reputaţii pe care reclamantul pretinde ca o are în mediul personal, social şi profesional, acesta bucurându-se de acelaşi statut, fiind respectat şi apreciat în societate, faptele pârâtului neavând impactul negativ reclamat prin acţiunea introductivă. Nefiind dovedită afectarea negativă pe plan psihic generată de faptele pârâtului, de o anumită gravitate, care să justifice acordarea unei satisfacţii echitabile, în mod corect instanţa de apel a concluzionat că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a intimatului pârât.

Împrejurarea că recurentul reclamant nu este de acord cu această concluzie nu presupune că hotărârea recurată nu au fi motivată sau că aceasta ar conţine considerente contradictorii, instanţa de apel expunând, cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., raţionamentul logico juridic avut în vedere la pronunţarea soluţiei, nefiind astfel incident cazul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Motivele de recurs prin care recurentul reclamant a considerat că instanţa de apel a aplicat greşit art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 1.365 din C. civ. sunt, de asemenea, neîntemeiate, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.. Motivul de casare vizând încălcarea autorităţii de lucru judecat are în vedere faptul că nu este permisă reluarea dezbaterilor asupra unei chestiuni litigioase deja tranşate de către o instanţă de judecată într-un proces anterior, asupra căreia aceasta a statuat definitiv, or nu aceasta este situaţia în speţă, încheierea finală pronunţată de instanţa penală fiind în sensul că s-a confirmat soluţia de renunţare la urmărirea penală a pârâtului. În privinţa prejudiciului invocat de numitul A., instanţa penală a reţinut că legătura de cauzalitate şi existenţa acestui prejudiciu se poate analiza în faţa instanţelor civile, nefiind de esenţa procesului penal.

Potrivit art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite. În acelaşi sens, art. 1365 din C. civ. dispune că instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

În raport de circumstanţei speţei şi în aplicarea corectă a prevederilor legale arătate, instanţa de apel a reţinut existenţa faptelor ilicite, împrejurarea că acestea au fost săvârşite de pârât şi vinovăţia acestuia. Contrar susţinerilor recurentului reclamant, dispoziţiile legale arătate mai sus nu impun instanţei civile să reţină ca fiind dovedit prejudiciul care, eventual, ar fi fost constatat în procedurile penale, ea fiind obligată să administreze probele necesare în cauza civilă în raport de prejudiciul concret invocat de reclamant prin cererea care a declanşat procesul civil. Împrejurarea că, faţă de pârât, s-a dispus renunţarea la urmărirea penală nu poate conduce la interpretarea dorită de recurent a art. 28 din C. proc. pen., în sensul că, în astfel de situaţii, instanţa civilă ar fi fost obligată să ţină seama de prejudiciul probat în procesul penal. Astfel, art. 28 din C. proc. pen. prevede expres limitele autorităţii lucrului judecat pe care le are hotărârea penală, autoritate care nu se întinde asupra existenţei prejudiciului în cazurile prevăzute de textele legale arătate, respectiv, în cazul unei hotărâri definitive de achitare sau de încetare a procesului penal, întrucât, în astfel de cazuri, persoana vătămată are posibilitatea de a supune judecăţii instanţei civile pretenţiile reprezentând despăgubiri pentru eventualul prejudiciu rezultând din săvârşirea faptei.

În lipsa unei dispoziţii legale exprese, nu se poate susţine interpretarea în sensul că, în cazul renunţării la urmărirea penală, prejudiciul ar fi cel stabilit în procedurile penale. Astfel, aria efectelor autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale este stabilită în mod diferit de lege, în funcţie de soluţia pronunţată. Ca şi în materie civilă, principiul autorităţii de lucru judecat în materie penală semnifică faptul că printr-o hotărâre judecătorească se încheie activitatea procesuală a judecării cauzei penale, or, sub aspectul prejudiciului, care ţine de latura civilă a cauzei, legea nu prevede incidenţa acestei instituţii, tocmai pentru că activitatea procesuală a judecării acestei pretenţii nu a fost încheiată, acest aspect urmând a fi soluţionat de instanţa civilă conform principiilor care guvernează această materie. În acest sens este şi încheierea definitivă pronunţată de instanţa penală, în care s-a arătat expres că existenţa prejudiciului nu a format obiect de judecată în cadrul procedurilor penale.

Contrar susţinerii recurentului reclamant în sensul că instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că solicitarea sa vizează repararea prejudiciului moral cauzat de faptele penale ale pârâtului şi nu doar cel cauzat de impactul acestor fapte asupra anturajului său, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat existenţa unei lezări a cinstei, onoarei şi demnităţii personale şi prejudicierea carierei profesionale a reclamantului, astfel cum s-a invocat în cererea de chemare în judecată, respectând în acest mod dispoziţiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ.. Astfel, instanţa de apel a analizat dacă s-a produs un prejudiciu moral în sensul indicat de reclamant, prin comiterea cu vinovăţie a celor două fapte ilicite şi a considerat că faptele pârâtului nu au impactul negativ reclamat prin acţiunea introductivă.

Susţinerea recurentului reclamant în sensul că soluţia şi motivarea instanţei de apel intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 252 din C. civ. întrucât este irelevant, pentru existenţa suferinţei, părerea altora, impactul faptelor autorului faptei ilicite asupra acestora sau aptitudinea acelor fapte de a modifica negativ opinia terţilor despre victima acestor fapte, nu pot fi reţinute. Astfel cum s-a arătat mai sus, analiza instanţei de apel a vizat prejudiciul moral invocat în cauză, circumstanţiat prin cererea de chemare în judecată, instanţa nefiind învestită cu analiza existenţei încălcării oricărui drept subiectiv patrimonial, ci doar a celor invocate de reclamant prin acţiunea introductivă, în care s-a precizat expres că daunele morale au fost solicitate pentru lezarea cinstei, onoarei şi demnităţii personale şi prejudicierea carierei profesionale. În acest sens, analizând pretinsa încălcare a onoarei şi demnităţii reclamantului, în contextul faptelor ilicite reclamate şi a suferinţei morale descrise în cererea de chemare în judecată, în mod corect instanţa de apel a avut în vedere şi valorile ideale la care se raportează o colectivitate sau un grup. În urma analizei efectuate, instanţa de apel a concluzionat că "s-a pus problema unei indignări a reclamantului, atitudine psihică ce nu este, însă, de natură să atragă răspunderea patrimonială a pârâtului".

Susţinerea recurentului reclamant în sensul că dispoziţiile art. 252 din C. civ. trebuie analizate prin prisma dispoziţiilor art. 1.359 din C. civ. nu poate fi reţinută, acest din urmă text legal reglementând repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes, în cazul în care interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv, însă nefiind invocat drept temei al pretenţiilor formulate prin cererea de chemare în judecată. Aceste pretenţii au vizat, după cum s-a arătat mai sus, încălcarea drepturilor personale ale reclamantului astfel cum au fost acestea expuse în acţiunea introductivă, în care reclamantul nu a invocat existenţa unui interes despre care să pretindă că întruneşte cerinţele textului legal şi că a fost vătămat.

Recurentul reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. şi a apreciat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 1.357 - 1.359, 1.381 şi 1.532 din C. civ. însă, în dezvoltarea motivelor de recurs, nu a indicat argumente privind o greşită aplicare a acestor dispoziţii legale, nemulţumirea sa vizând împrejurarea învederată în cererea de recurs, că unicul argument pentru care instanţa de apel i-a respins acţiunea se referă la faptul că nu ar fi probat cu suficienţă existenţa unei consecinţe negative majore, a unei suferinţe psihice.

Susţinerile recurentului reclamant prin care acesta a considerat că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale vizează aspecte de temeinicie şi nu de nelegalitate, nereprezentând o problemă de interpretare sau aplicare a dispoziţiilor legale, întrucât au fost criticate chestiuni de fapt stabilite de instanţa de apel în urma aprecierii probelor administrate în cauză. O eventuală greşeală în stabilirea situaţiei de fapt rezultând din interpretarea probelor administrate în cauză nu poate forma obiect de analiză în faza procesuală a recursului, care este o cale extraordinară de atac nedevolutivă, prin care se poate invoca doar nelegalitatea hotărârii atacate, pentru cazurile indicate în art. 488 din C. proc. civ.. În consecinţă, criticile exprimate de recurent fată de hotărârea atacată trebuie să se încadreze în motivele fixate de lege iar instanţa de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficienţă uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reţinute de instanţa de fond ori de instanţa de apel, şi nici nu poate să verifice modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele administrate în cauză. În speţă, analiza susţinerilor recurentului în sensul existenţei unui prejudiciu ar reprezenta o reanalizare a probelor şi o schimbare a situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, ceea ce nu este permis în recurs.

Faţă de toate aceste considerente, reţinând că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 387 din 10 februarie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 februarie 2023.