Delictual liability for loss of use: accrual date of default interest from the date of the illicit act rather than judgment

Şedinţa publică din data de 14 februarie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 08.11.2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2019, reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea acestuia: la plata sumei de 1.217.613,70 RON reprezentând debite calculate astfel: - 235.781,84 RON aferentă contravalorii lipsei de folosinţă teren pentru anii 2015-2019; - în principal, debite de întârziere, calculate la data de 20.05.2019, în cuantum de 981.831,86 RON; - în secundar, la plata dobânzii legale aferente debitului principal, calculate pentru perioada 30.01.2015-20.05.2019; la plata debitelor de întârziere până la data plăţii efective a debitului principal; la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 798/21.05.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis în parte cererea de chemare în judecată; a obligat pârâtul la plata sumei de 30.996 euro, la cursul BNR din ziua plăţii, pentru perioada 08.11.2016-08.11.2019; a obligat pârâtul la plata dobânzii legale începând cu data de 13.11.2016 până la achitarea integrală a debitului de 30.996 euro, la cursul BNR din ziua plăţii; a luat act de faptul că nu se solicită cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 312/A din 08 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul formulat de apelantul-reclamant Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 798/21.05.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.

A respins ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor împotriva încheierii din 03.03.2021.

A admis apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 798/21.05.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2019.

A schimbat în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că debitul principal la plata căruia este obligat pârâtul este în cuantum de 149.621,09 RON, iar dobânda legală este datorată de la data de 21.05.2021.

A păstrat în rest sentinţa civilă apelată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 312A/08.03.2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi pârâtul Ministerul Finanţelor.

Reclamantul a invocat incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (5), (6) şi 8 C. proc. civ.

Arată că prezenta cerere a reclamantului are ca obiect pretenţii pentru lipsa folosinţei unui imobil, deci repararea unui prejudiciu şi nu evaluarea acestuia. Sumele pe care Municipiul Bucureşti le solicită sunt sume certe, în sensul că prejudiciul solicitat a fost raportat la evaluarea avută în vedere pentru contractul de concesiune pe care pârâta a refuzat să îl încheie. Precizează că pârâta a fost obligată - prin sentinţa civilă nr. 958/2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, definitivă, la încheierea contractului de concesiune pentru imobilele din prezenta cauză. Prin urmare, prejudiciul este cert, lichid şi exigibil înainte de formularea cererii de chemare în judecată.

Cuantumul sumei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului nu a fost în nici un fel contestat de pârâtă.

Sentinţa pronunţată la fondul cauzei prevede în mod clar şi neechivoc, faptul că pârâta este obligată la plata dobânzii legale începând cu data de 13.11.2016, "moment de la care (pârâta) ar fi trebuit să achite primele sume iniţiale". În decizia din apel, criticată prin prezentul recurs, instanţa de apel a acordat reclamantei pretenţii cu titlu de debit principal, pe care le-a calculat pe fiecare zi de întârziere a anului (astfel cum rezultă şi din raţionamentul aplicat pentru anul 2016). Or, dacă debitul principal a fost calculat pe fiecare zi, rezultă că şi dobânda urmează a fi calculată tot pentru fiecare zi de întârziere a debitului cumulat. De asemenea, dobânda devine scadentă în ziua imediat următoare a celei de după scadenţa debitului principal. Prin urmare, calculul dobânzii se datorează începând cu ziua imediat următoare a folosirii imobilului, pentru situaţia în care nu este achitat debitul principal scadent. Un calcul al dobânzilor începând cu data de 21.05.2021 nu poate fi asociat unui debit principal acumulat succesiv şi care este scadent în fiecare zi de folosinţă a imobilului.

Mai susţine că în hotărârea pronunţată de instanţa de apel există contradicţie.

Pe de o parte, instanţa de apel reţine că această creanţa dobândeşte un caracter lichid abia pe cale judiciară. De asemenea, reţine că dobânda legală se datorează de la data pronunţării hotărârii instanţei de fond, adică din 21.05.2021. Astfel, instanţa judecă - pentru creanţa Municipiului Bucureşti - data exigibilităţii acesteia ca fiind data pronunţării hotărârii de fond, moment de la care se datorează dobândă legală şi moment de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Pe de altă parte, la momentul judecăţii, instanţa de apel admite prescripţia dreptului material la acţiune pentru perioada de dinaintea termenului de 3 ani de la data formulării acţiunii (pentru perioada ianuarie 2015-08.11.2016), ceea ce însemnă că creanţa supusă judecăţii este exigibilă cu prima zi de neplată a debitului principal, care este scadent începând cu ziua imediat următoare a folosirii imobilului.

Pentru admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune creanţa trebuie să fie exigibilă, situaţie în care se datorează şi dobânzi care primesc şi ele acelaşi tratament ca debitul principal. Dar dacă debitul principal devine exigibil la data pronunţării hotărârii de fond şi doar de atunci încep să curgă penalităţile, înseamnă că nici prescripţia dreptului material la acţiune nu poate fi pusă în discuţie decât după ce trec cei trei ani din termenul de prescripţie.

Dacă se apreciază caracterul lichid al creanţei ca fiind dobândit la data pronunţării hotărârii - 21.05.2021, atunci nu mai poate fi opusă prescripţia. Dar, dacă este admisă prescripţia dreptului material la acţiune, înseamnă că creanţa este exigibilă şi atunci dobânda legală începe să se calculeze pentru perioada încă de dinaintea admiterii prescripţiei dreptului material la acţiune, odată cu prima zi de întârziere a plăţii debitului principal.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, apreciază că în mod greşit a fost admisă.

Prin apărările sale, Ministerul Finanţelor a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 30.01.2015-20.05.2015, iar instanţa a decis că termenul de prescripţie se întinde până la data de 08.11.2016, ceea ce reprezintă o încălcare a prevederilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ., instanţa acordând mai mult decât s-a cerut.

Al doilea aspect criticat este că în temeiul art. 2537 C. civ., sumele nu intră sub incidenţa prescripţiei, deoarece pârâtul a fost pus în întârziere din 2015, iar prin decizia definitivă 6507/02.12.2020 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pârâta a fost obligată definitiv la încheierea unui contract de concesiune pentru imobile din cauză.

Având în vedere motivele invocate, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar pe fond obligarea pârâtei la plata tuturor sumelor pe care le-a solicitat în acţiune.

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., pârâtul a invocat, în esenţă, următoarele:

Procedând la analizarea condiţiilor de angajare a răspunderii civile delictuale a Ministerului Finanţelor, în motivarea deciziei sale instanţa de apel a reţinut în mod eronat că fapta ilicită a pârâtului care atrage răspunderea civilă delictuală în speţă constă în ocuparea fără titlu a imobilelor ce fac obiectul speţei.

Consideră că instanţa de apel nu a făcut o apreciere corectă a dispoziţiilor legale invocate de pârât în cuprinsul apărărilor formulate pe fondul cauzei - art. 1349, art. 1357-1371 C. civ.

Instanţa a plasat în mod greşit fapta ilicită pe tărâmul răspunderii civile delictuale a Ministerului Finanţelor fără a ţine seama de pasivitatea Consiliului General al Municipiului Bucureşti care, în culpă fiind, nu a adoptat Hotărârea privind trecerea terenului pe care se află construcţia din B-dul x nr. 44, Tronson II şi III, sector 3 din domeniul public al Municipiului Bucureşti, în domeniul public al Statului, situaţie de natură a reglementa regimul juridic al terenurilor vizate de acţiunea introductivă.

Aşadar, culpa Consiliului General al Municipiului Bucureşti nu poate coexista cu vinovăţia Ministerului Finanţelor, atât timp cât acesta a demarat demersurile necesare reglementării situaţiei juridice a acestor terenuri.

Este evident faptul că o asemenea situaţie nu poate fi asimilată faptei ilicite, sancţionabilă în lumina dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ., ignorând faptul că prerogativa tranşării regimului juridic al terenurilor aparţinea Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Prin urmare, în cauză nu este probată îndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a Ministerului Finanţelor, în principal a existenţei faptei ilicite a Ministerului Finanţelor şi a vinovăţiei sale, implicit a prejudiciului cauzat reclamantului de acest pârât şi a legăturii de cauzalitate între cele trei condiţii enumerate.

Apreciază că şi din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. hotărârea este casabilă, întrucât s-a încălcat puterea lucrului judecat. Asupra aspectelor dezlegate definitiv prin decizia civilă nr. 1958R/2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2009, sentinţa civilă nr. 19483/2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2011 şi decizia nr. 160/2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2011, prin care s-a stabilit nelegalitatea impunerii taxei de concesiune în lipsa unui contract de concesiune valabil încheiat, nu se mai poate reveni pe calea invocării lor în cadrul unei acţiuni noi, intrând aşadar în puterea lucrului judecat, urmând a fi valorificate din perspectiva efectului pozitiv de care se bucură hotărârea judecătorească şi a modului de punere în valoare a acestuia.

În ipoteza reglementată prin dispoziţiile legale mai sus invocate, nu este necesar să existe triplă identitate de părţi, obiect şi cauză, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel prin decizia recurată, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă aceasta rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai prin considerente.

Prin completarea motivelor de recurs, pârâtul a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşita a normelor de drept material atât cu privire la dispoziţiile legale ce reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale, dar şi în ceea ce priveşte temeiul de drept avut în vedere pentru admiterea acţiunii reclamantei.

Ministerul Finanţelor a devenit proprietarul imobilului în mod legal, în baza unui act juridic încheiat în baza legii, intrând în mod legal în posesia imobilului aflat pe terenul în discuţie, nefiind vorba de o posesie nelegală, ilicită sau abuzivă.

În aceste condiţii soluţia de admitere a acţiunii având ca obiect lipsa de folosinţă în temeiul art. 1349 C. civ. este vădit nelegală, acest temei juridic nefiind incident în cauză, aspect care rezultă din chiar motivarea instanţei de apel.

Astfel, referitor la stabilirea faptei ilicite, instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că lipsirea proprietarului de folosinţa bunului său este cauzată de nerespectarea de către o altă persoană a obligaţiei de predare a acestuia, obligaţie care îşi poate avea izvorul fie într-un contract, fie în faptul juridic ilicit al ocupării lui fără titlu.

Referitor la raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut în mod eronat că legătura de cauzalitate rezultă de la sine, că ocuparea fără drept a celor două terenuri de către pârât a generat lipsirea reclamantului de exerciţiul folosinţei asupra bunurilor, ca atribut important al dreptului de proprietate, precum şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularului dreptului.

Solicită admiterea recursului astfel cum a fost completat, casarea în parte a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, iar în subsidiar, admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză nu au formulate apărări.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele celor două recursuri şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor este nefondat; în schimb, recursul reclamantului este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce urmează.

Prin acţiunea înregistrată la data de 08.11.2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea acestuia: la plata sumei de 1.217.613,70 RON reprezentând debite calculate astfel: 235.781,84 RON aferentă contravalorii lipsei de folosinţă teren pentru anii 2015-2019; în principal, debite de întârziere, calculate la data de 20.05.2019, în cuantum de 981.831,86 RON; - în secundar, la plata dobânzii legale aferente debitului principal, calculate pentru perioada 30.01.2015-20.05.2019; la plata debitelor de întârziere până la data plăţii efective a debitului principal.

Starea de fapt conturată în mod definitive de instanţa de apel, devolutivă a fondului cauzei, a relevat că reclamantul a încheiat cu A. S.A. contractul de concesiune nr. x/2003 ce are ca obiect concesionarea pe 49 de ani a terenului în suprafaţă de 388,10 m.p. aferent blocului M17 - tronson II, situat în Bucureşti, B-dul x nr. 44, sector 3 şi contractul de concesiune nr. x/2003 ce are ca obiect concesionarea pe 49 de ani a terenului în suprafaţă de 390,15 m.p., aferent blocului M17 - tronson III, situat în Bucureşti, B-dul x nr. 44. Prin cele două contracte, A. S.A. s-a obligat să achite anual o taxă de concesiune în valoare de 5.122,20 euro, respectiv 5.210 euro.

Ulterior, Ministerul Finanţelor Publice a cumpărat de la A. S.A. imobilele ale căror terenuri fac obiectul contractelor de concesiune anterior menţionate, iar în cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare s-a prevăzut faptul că terenurile pe care sunt situate imobilele care se vând sunt concesionate, iar Ministerul Finanţelor Publice se obligă ca până la data de 31.12.2005 să încheie contracte de concesiune cu reclamantul, însă acesta nu şi-a îndeplinit această obligaţie.

Prin decizia civilă nr. 1958/23.11.2009 pronunţată în dosarul nr. x/2009, Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a Civilă a reţinut în cadrul unei contestaţii la executare formulate de Ministerul Finanţelor împotriva unei somaţii la executare şi a unui titlu la executare emise de Municipiul Bucureşti pentru o sumă de bani care ar fi datorată cu titlu de taxă de concesiune pentru perioada 2006-2009, că obligaţia de plată a taxei de concesiune nu poate fi asumată decât printr-un contract de concesiune, motiv pentru care în cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de A. cu Ministerul Finanţelor nu s-a prevăzut că acesta preia şi obligaţia de plată a taxei de concesiune, ci s-a prevăzut obligaţia de a efectua demersuri în vederea încheierii contractului de concesiune.

Prin sentinţa civilă nr. 19483/13.12.2012 pronunţată în dosarul nr. x/2011 (definitivă prin decizia civilă nr. 160/23.04.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a V-a Civilă), Tribunalul Bucureşti – secţia a VI-a Civilă a respins acţiunea formulată de Municipiul Bucureşti în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice având ca obiect plata unei sume de bani cu titlu de taxă de concesiune aferentă perioadei 2006-2011, reţinând că reclamantul nu a dovedit că a încheiat un nou contract de concesiune, pentru ce sumă, perioadă, că ar fi efectuat demersuri pentru valorificarea unui drept de creanţă faţă de concesionarul din contractele de vânzare-cumpărare ori că ar fi iniţiat demersuri judiciare pentru obligarea pârâtului la încheierea unor contracte de concesiune.

Prin decizia nr. 6507 din 02.12.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a rămas definitivă obligarea pârâtului la încheierea contractului de concesiune pentru imobilul situat în Bucureşti, B-dul x nr. 44, tronson II, sector 3 şi bl. M17, tronson III.

Pentru lipsa de folosinţă a celor două terenuri, reclamantul a iniţiat demersul pendinte întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor evaluate la contravaloarea taxelor anuale (5.122,20 euro, respectiv 5.210 euro) pe care le percepea prin contractele de concesiune încheiate cu A., precum şi dobânda legală, sume solicitate pentru perioada 30.01.2015-20.05.2019.

Prin memoriul de recurs pârâtul a susţinut, sub un prim aspect, că nu există vinovăţia sa în folosirea terenurilor reclamantului, întrucât a iniţiat demersuri pentru trecerea acestora de către Consiliul General al municipiului Bucureşti în proprietatea statului, iar culpa aparţine CGMB care a rămas în pasivitate.

Aceste susţineri nu pot fi primite, faţă de coordonatele art. 1351-1354 C. civ., întrucât fapta terţului trebuie să îmbrace cel puţin forma cazului fortuit, iar pasivitatea Consiliului nu îmbracă o asemenea formă. De altfel, pasivitatea acestui terţ putea fi sancţionată prin formularea unei acţiuni în instanţă.

De asemenea, nici cazurile care înlătură vinovăţia nu sunt aplicabile, pentru că nu poate fi încadrată ipoteza invocată în ele (art. 1360-1364 C. civ.), iar pe de altă parte, art. 1357 alin. (2) C. civ. instituie răspunderea pentru cea mai uşoară culpă, întinderea răspunderii nefiind condiţionată de gradul de vinovăţie al autorului faptei ilicite.

Mai mult, astfel cum a reţinut instanţa de apel în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, pârâtul a cunoscut faptul că foloseşte terenurile reclamantului, iar efectuarea de către acesta a unor demersuri pentru trecerea terenurilor în proprietatea publică a statului nu prezintă într-adevăr relevanţă în soluţionarea cauzei, precum instanţa de recurs a expus anterior.

Nu se poate aşadar, aprecia că în cauză, ar fi fost încălcate de către curtea de apel, prevederile art. 1349, art. 1357 – asrt. 1371 C. civ., cum eronat a invocate acest recurent pârât.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., pârâtul susţine că prin decizia atacată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2009, în dosarul nr. x/2011 şi de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2011, prin care s-a stabilit nelegalitatea impunerii taxei de concesiune în lipsa unui contract de concesiune valabil încheiat.

Astfel cum s-a reţinut în mod just, de către instanţele de fond, hotărârile judecătoreşti invocate de pârât vizează, prin obiectul acţiunilor formulate anterior, sume cu titlu de taxă de concesiune, temeiul fiind cel al răspunderii civile contractuale, în timp ce demersul judiciar pendinte are ca obiect un prejudiciu creat în baza utilizării fără titlu a terenurilor, având ca temei răspunderea civilă delictuală.

Înalta Curte constată că pentru stabilirea prejudiciului nerealizat de către reclamant, instanţele au reţinut valoarea lipsei de folosinţă a terenurilor ca fiind egală cu valoarea taxei de concesiune pentru acestea, utilizată doar ca element de referinţă, astfel că pârâtul nu a fost obligat la plata unor sume cu titlu de taxă de concesiune.

Aşadar, împrejurarea că suma stabilită ca fiind prejudiciu pentru lipsa de folosinţă a fost raportată la valoarea taxelor anuale pe care reclamanta le percepea anterior prin contractele de concesiune încheiate cu A., societate de la care pârâtul a cumpărat imobilele ale căror terenuri au făcut obiectul contractelor de concesiune, nu echivalează cu impunerea unei taxe de concesiune, ceea ce ar fi chiar contrar celor reţinute în litigiile anterioare.

De altfel, în cauza de faţă reclamantul pretinde obligarea pârâtului la plata unor sume de bani cu titlu de contravaloare a lipsei de folosinţă pentru cele două terenuri, invocând tocmai inexistenţa unor contracte de concesiune, problema de drept referitoare la solicitarea reclamantului de acordare despăgubiri constând în lipsa de folosinţă a imobilului nefiind dezlegată în litigiile anterioare.

Din această perspectivă, nu se poate invoca încălcarea autorităţii de lucru judecat reglementate de art. 430 C. proc. civ., nici sub aspect pozitiv şi nici sub aspect negativ.

Recurentul-pârât, în completarea motivelor de recurs, mai dezvoltă argumente în sensul că, în mod greşit a fost reţinută culpa sa şi că în mod eronat a fost calificată ca faptă ilicită ocuparea terenurilor, întrucât acţiunea reclamantului trebuia să se întemeieze pe textele de lege care reglementează dreptul de proprietate, reţinându-se astfel, tot în mod greşit şi existenţa legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Înalta Curte constată că parte din aceste susţineri nu vizează o problemă de legalitate, ci una de temeinicie, respectiv cele legate de eronata stabilire a vinovăţiei recurentului pârât şi cele privind existenţa unei legături de cauzalitate, ambele elemente reprezentând aspecte subsumate situaţiei de fapt a cauzei deduse judecăţii, determinabile pe baza probelor administrate cauzei, astfel încât o atare analiză reprezintă un apanaj al instanţelor devolutive ale fondului cauzei, în lipsa administrării de probe noi în recurs, precum este cazul în speţă. În plus, instanţa de recurs a ilustrat anterior nedecelarea incidenţei în cauză a prevederilor art. 1351-1354 C. civ., respectiv ale art. 1360-1364 C. civ., astfel cum s-a ilustrat.

În ceea ce priveşte necesitatea întemeierii pretenţiilor reclamantei pe prevederile art. 551 şi urm. C. proc. civ. referitoare la protejarea drepturilor reale, în speţă a dreptului de proprietate şi nu pe dispoziţiile art. 1357 şi urm. C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, întrucât în cauză nu s-a demonstrat un fapt ilicit, nelegal al recurentului pârât, instanţa de recurs constată faptul că în cadrul situaţiei de fapt stabilite definitiv de către instanţa devolutivă a apelului, s-a reţinut săvârşirea de către această parte procesuală a unei fapte ilicite constând în ocuparea fără titlu, fără drept, a terenului aparţinând intimatei reclamante, în condiţiile în care recurentul a dobândit dreptul de proprietate doar asupra construcţiei.

Urmare a acestor constatări, Înalta Curte apreciază că în privinţa recursului declarat de pârât nu sunt întrunite cerinţele niciunuia dintre cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 7 sau pct. 8 din C. proc. civ., astfel că în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul acestei părţi va fi respins ca nefondat.

La rândul său, prin memoriul de recurs reclamantul a susţinut că pârâtul a fost pus în întârziere începând cu anul 2015, când a notificat Ministerul Finanţelor Publice la plata unor sume cu titlu de taxă de concesiune.

În primul rând, trebuie menţionat că dispoziţiile art. 2523 C. civ. conţin regula generală privind începutul prescripţiei extinctive, având ca obiect dreptul la acţiune, în timp ce art. 2528 alin. (1) din acelaşi cod vizează regula specială, edictată pentru situaţia reparării pagubelor cauzate printr-o faptă ilicită, fiind aplicabilă cu prioritate speţei de faţă, în raport de temeiul juridic al acţiunii.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ. sunt clare în privinţa elementelor care trebuie cunoscute de titularul dreptului la acţiune, şi anume "paguba" şi "pe cel care răspunde de ea".

Cunoaşterea pagubei presupune cunoaşterea faptului producerii ei, adică a rezultatului dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, consecinţă a încălcării sau vătămării drepturilor şi intereselor legitime ale unui subiect de drept, şi care dă naştere obligaţiei de reparare în sarcina persoanei prejudiciate. Cele două noţiuni, "pagubă" şi "întinderea ei", nu se suprapun, astfel încât cunoaşterea pagubei nu se confundă cu cunoaşterea întinderii sale. Întinderea pagubei ţine de obligaţia de reparare a prejudiciului, astfel încât, în caz de litigiu, aceasta va fi determinată de instanţa de judecată, în urma administrării probatoriului.

Soluţia prevăzută de art. 2528 alin. (1) C. civ. este în acord şi cu dispoziţiile art. 1381 din acelaşi act normativ, potrivit cărora dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Prescripţia va începe să curgă de la momentul la care creditorul poate acţiona, respectiv de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât şi persoana răspunzătoare pentru acesta.

Conform art. 2537 C. civ.: "Prescripţia se întrerupe: (…) 2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie; (…) 4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere (…)".

Dispoziţiile art. 2537 pct. 4 C. civ., care statuează că "prescripţia se întrerupe prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere" se coroborează cu cele ale art. 2540 C. civ., care prevăd că "prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere".

Faţă de aceste aspecte de ordin teoretic, se reţine că introducerea unei cereri de chemare în judecată prin care se valorifică un alt drept decât cel a cărui acţiune se prescrie (astfel cum s-a expus), chiar dacă prin acesta indirect se urmăreşte valorificarea celui din urmă, nu are ca efect întreruperea prescripţiei extinctive.

Astfel cum corect a sesizat instanţa de apel, iniţierea demersului judiciar prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la încheierea contractului de concesiune nu constituie un impediment la intervenirea prescripţiei, ca sancţiune pentru neexercitarea dreptului la acţiune în privinţa plăţii unor despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului aferente unei perioade în care nu exista un contract de concesiune referitor la imobil.

De asemenea, în mod just s-a reţinut că temeiul juridic în baza căruia au fost pretinse sumele de bani prin notificări începând cu anul 2015 (când reclamantul a transmis notificări prin care a solicitat pârâtului plata taxei de concesiune) este diferit de cel pe care s-a întemeiat acţiunea pendinte (un raport juridic în conţinutul căruia intră un drept corelativ obligaţiei de plată a contravalorii lipsei de folosinţă).

În ce priveşte susţinerea reclamantului recurent potrivit căreia pârâtul ar fi invocat prescripţia numai pentru perioada 30.01.2015-20.05.2015, însă instanţa a admis până la data de 8.11.2016, observă Înalta Curte că această susţinere a fost făcută întâia oară în recurs, nefiind afirmată mai întâi pe calea apelului. Or, în aceste circumstanţe, critica apare ca inadmisibilă, urmare a formulării ei omisso medio, astfel cum prevede art. 488 alin. (2) C. proc. civ.: motivele de recurs nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecăţii apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Pe de altă parte, analizând întâmpinarea formulată de către pârât, se constată că nu a fost încălcat principiul disponibilităţii, având în vedere că în principal, pârâtul a invocat prescripţia pentru perioada ce excedează celor 3 ani anteriori introducerii acţiunii, făcând trimitere expresă la dispoziţiile art. 2517 C. civ.

Aşadar, nu se poate aprecia a fi fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. invocat.

În schimb, dezlegarea anterioară referitoare la acordarea dobânzilor de la data de 21.05.2021, determină constatarea caracterului fondat al acestui ansamblu de critici al reclamantului şi, drept urmare, întrunirea cerinţelor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în ceea ce priveşte recursul reclamantului.

Astfel, prin cererea de recurs reclamantul a formulat şi critici referitoare la accesoriile sumei aferente debitului principal, anume în ceea ce priveşte data de la care curg daunele moratorii, întrucât instanţa de apel a infirmat soluţia primei instanţe şi a reţinut că acestea curg de la data pronunţării hotărârii primei instanţe – 21.05.2021.

Deşi asupra fondului acestei critici dezlegările anterioare referitoare la debitul principal sunt aplicabile mutatis mutandis, Înalta Curte apreciază că sunt necesare câteva precizări.

Din conţinutul dosarului de primă instanţă se constată că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtului în principal, la plata debitelor de întârziere, iar în subsidiar, la plata dobânzii legale aferente debitului principal, tribunalul reţinând că pârâtul nu poate fi obligat la plata dobânzii legale decât începând cu data de 13.11.2016, moment de la care ar fi trebuit să achite contravaloarea lipsei de folosinţă.

În apel instanţa a constatat că debitul principal, aferent perioadei 8.11.2016 – 20.05.2019, la plata căruia este obligat pârâtul, este în cuantum de 149.621,09 RON, iar dobânda legală este datorată de la data de 21.05.2021, data pronunţării primei instanţe de judecată.

Argumentul instanţei de apel în sensul că creanţa este disputată, că "creanţa reprezentând evaluarea prejudiciului în situaţii precum cea de faţă, care implică tranşarea unor aspecte aflate în dispută de către instanţa de judecată, dobândeşte un caracter lichid abia pe cale judiciară, adică la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti", nu este fondat.

Astfel, potrivit art. 1381 C. civ., "(1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie. (2) Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. (3) "Dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor".

În aceste condiţii sunt incidente dispoziţiile art. 1.385 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel" şi ale art. 1531 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligaţiei, conform cărora prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans). În cazul de faţă, pierderea efectivă suferită de proprietarul reclamant, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, poate fi remediată prin acordarea contravalorii lipsei de folosinţă a terenurilor.

De asemenea, principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor impune şi remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale.

Aşadar, în privinţa datei de la care se va calcula dobânda legală, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1381 alin. (2) şi (3) coroborat cu art. 1535 alin. (1) C. civ., în cazul răspunderii civile delictuale, dobânda curge de drept, de la data comiterii producerii faptei ilicite, iar nu de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care au fost stabilite despăgubirile civile, cum în mod nelegal s-a reţinut de instanţa de apel, întrucât, în privinţa reparării prejudiciului produs persoanei păgubite prin lipsa de folosinţă a bunului său trebuie avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, precum şi faptul că potrivit art. 1523 alin. (2) lit. e) C. proc. civ., debitorul se află de drept în întârziere când obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte apreciază că în cauză este incident motivul de recurs invocat de reclamant, reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în referire la normele juridice de drept material menţionate.

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte constată că în privinţa recursului reclamantului se impune soluţia de admitere, devenind totodată inutilă, din aceeaşi perspectivă expusă, analiza motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. invocat de reclamant, întrucât acesta din urmă are aceeaşi finalitate precum motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., iar finalitatea a fost astfel deja atinsă prin admiterea motivului de la punctul 8, astfel că, pentru ansamblul acestor considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din acelaşi cod, recursul reclamantului va fi admis, iar decizia atacată urmează a fi casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, în vederea rejudecării apelului pârâtului sub aspectul cererii de acordare a dobânzilor. Va fi păstrat restul menţiunilor deciziei recurate. Va fi respins ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor împotriva aceleiaşi decizii civile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 312A din 8 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează, în parte, decizia şi trimite cauza la aceeaşi curte de apel în vederea rejudecării apelului formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor sub aspectul cererii de acordare a dobânzilor.

Păstrează restul menţiunilor deciziei recurate.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 312A din 8 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 februarie 2023.