Quantum of civil delictual damages for unauthorized slot-machine operations: limitation to actual taxes on exploited devices rather than statutory minimum licensing fees

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la 9 aprilie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc - Serviciul Teritorial Sud Vest a solicitat obligarea pârâtei S.C. Georsif S.R.L., prin administrator A., la plata unei despăgubiri în sumă de 425.350 RON, reprezentând contravaloarea taxelor de licenţă şi de autorizare pentru jocuri de noroc de tip slot-machine, datorate şi neachitate către bugetul de stat.

2. Hotărârea Judecătoriei Craiova

Prin sentinţa civilă nr. 9683 din 20 septembrie 2019, Judecătoria Craiova a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

3. Hotărârea Tribunalului Dolj

Prin decizia nr. 378 din 23 iulie 2020, Tribunalul Dolj – secţia I civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâta S.C. Georsif S.R.L., prin administrator A., la plata sumelor de 25.000 RON, reprezentând taxa aferentă licenţei de organizare a jocurilor de noroc, 32.000 RON, constând în taxa pentru autorizaţia de exploatare a jocurilor de noroc pentru patru aparate de tip slot-machine şi 350 RON, reprezentând venit încasat nelegal.

4. Hotărârea Curţii de Apel Craiova

Prin decizia nr. 56 din 10 martie 2021, Curtea de Apel Craiova – secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc - Serviciul Teritorial Sud Vest împotriva sentinţei nr. 378 din 23 iulie 2020, pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, în contradictoriu cu pârâta A., reprezentant al S.C. Georsif S.R.L..

5. Recursul

Împotriva deciziei nr. 56 din 10 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova – secţia I civilă a declarat recurs reclamantul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc, solicitând casarea hotărârii, reţinerea cauzei spre rejudecare şi obligarea pârâtei la plata sumei de 425.000 RON, reprezentând prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii rezultate din încălcarea dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, care a făcut obiectul cercetării penale în dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că, în mod greşit curtea de apel nu a reţinut îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 1357 C. civ. pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a pârâtei, apreciind eronat că prejudiciul nu este cert şi actual.

Curtea a arătat că nu se poate reţine existenţa unui prejudiciu cert, constând în contravaloarea taxelor pentru licenţă şi autorizaţie nici în situaţia în care s-ar aprecia că, în lipsa săvârşirii faptei ilicite, alte persoane juridice ar fi achitat aceste sume, desfăşurând o activitate legală, întrucât nu au fost realizate dovezi în acest sens, răspunderea penală fiind persoanlă. A susţinut că această chestiune nu a format obiectul cauzei, iar activitatea de organizare a jocurilor de noroc poate fi desfăşurată de orice agent economic ce îndeplineşte condiţiile legale de licenţiere şi autorizare, care achită taxele.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurentul a arătat că prejudiciul este cert, fiind în strânsă legătură de cauzalitate cu fapta ilicită a pârâtei, aspect reliefat prin constatările organului de cercetare penală cu privire la existenţa faptei penale şi la vinovăţia pârâtei.

A susţinut că, din motivarea hotărârii recurate reiese că neplata celor două taxe, de autorizaţie şi licenţă, nu reprezintă un prejudiciu cert, deşi achitarea lor este prima condiţie impusă de legislaţia în domeniu, taxele fiind reglementate prin lege.

Chiar dacă operatorii economici licenţiaţi pot funcţiona doar ulterior achitării taxelor prevăzute de lege, curtea a constatat că este suficientă plata acestora pentru un număr mai mic de aparate faţă de cel prevăzut în O.U.G. nr. 77/2009.

Prin pronunţarea acestei decizii, recurentul a apreciat că s-a creat un precedent periculos, în sensul că persoanele care vor să organizeze şi să exploateze jocuri de noroc nu trebuie să achite taxele legale aferente celor 50 de aparate prevăzute de legiuitor, urmând a alege să exploateze aceste mijloace de joc fără îndeplinirea condiţiilor legale de autorizare.

Recurentul a făcut referire la prevederile art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, în sensul că acordarea licenţei de organizare a jocurilor de noroc şi a autorizaţiei de exploatare se realizează cu perceperea unor taxe ce urmează a fi virate către bugetul consolidat al statului.

A arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 1 şi art. 18 din H.G. nr. 870/2009 (în prezent abrogate prin H.G. nr. 111/2018), cât şi a celor ale art. 6 şi art. 13 din O.U.G. nr. 77/2009, persoanei fizice îi este interzisă organizarea de jocuri de noroc tip slot-machine, iar persoana juridică are obligaţia să achite la bugetul de stat suma de 25.000 RON, reprezentând taxa anuală pentru licenţa de organizare a jocurilor de noroc, precum şi suma de 400.000 RON, constând în taxele anuale de autorizare pentru exploatarea numărului minim obligatoriu de 50 de aparate, prevăzut de reglementările legale în vigoare la data săvârşirii faptei.

Recurentul a afirmat că, prin soluţia adoptată, instanţa nu a luat în considerare toate prevederile legale în vigoare, respectiv că prejudiciul trebuie să fie recuperat şi plătit la bugetul de stat în cuantumul achitat de toţi organizatorii de jocuri de noroc, care funcţionează legal şi achită taxele de licenţă şi de autorizare pentru minim 50 aparate, pentru a nu crea discriminare între organizatori.

A învederat că soluţia instanţei de apel este greşită, prin raportare la prevederile legale privind răspunderea civilă delictuală, întrucât, instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni în această materie nu va putea reţine dispoziţiile de drept material penal care incriminează fapta cercetată în cadrul unui proces penal.

Recurentul a apreciat că persoana a cărei faptă ilicită a făcut obiectul unei cercetări penale (dar care nu a fost condamnată, fiind achitată sau dispunându-se încetarea procesului penal), şi care este chemată în judecată într-o instanţă civilă, pe temeiul răspunderii civile delictuale, va rămâne subiect al judecăţii civile şi în aceste condiţii. Astfel, în cazul în care printr-o hotărâre penală definitivă s-a constatat că o persoană a săvârşit o faptă cauzatoare de prejudicii (care, prin ipoteză, îmbracă şi elementele constitutive ale unei fapte penale), această hotărâre va deveni obligatorie pentru instanţa civilă (în faţa căreia se judecă doar latura civilă a faptei cauzatoare de prejudicii).

În aceste condiţii, instanţa civilă va trebui să îl oblige pe autorul faptei ilicite (persoana condamnată în procesul penal) să plătească prejudiciul cauzat prin fapta sa, prin atragerea răspunderii civile delictuale.

Recurentul a susţinut că normele legale impun ca persoana care a săvârşit o faptă ilicită să repare integral prejudiciul, indiferent de natura morală sau materială a acestuia.

A menţionat că sunt aplicabile prevederile art. 1349 raportate la cele ale art. 1357 C. civ., repararea integrală prejudiciului reprezentând principiul răspunderii civile delictuale, conform art. 1385 alin. (1) din acelaşi act normativ.

A susţinut că, potrivit art. 14 C. proc. pen., acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspunderea civilă a inculpatului, repararea pagubei putându-se realiza în natură sau prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu mai este cu putinţă.

Astfel cum reiese din constatările inspectorilor Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc, cât şi din actele de urmărire penală, vinovată de prejudicierea statului este pârâta, care, prin desfăşurarea activităţilor de jocuri de noroc fără licenţă şi autorizaţie, a urmărit cu intenţie utilizarea mijloacelor de joc fără a respecta prevederile privind provenienţa şi amplasarea acestora într-o locaţie declarată la Registrul Comerţului, care să îndeplinească toate cerinţele legale pentru exploatare.

Faţă de această împrejurare, recurentul a apreciat că este greşit a se reţine că, pentru recuperarea prejudiciului, se aplică principiul proporţionalităţii, de îndată ce acest principiu îşi găseşte aplicabilitatea atunci când cuantumul nu este prevăzut de lege şi se stabileşte de către instanţă, în măsura dovedirii sale de către reclamant.

A arătat că, în speţa dedusă judecăţii, cuantumul prejudiciului este reglementat prin lege, fiind cert, în sensul dispoziţiilor art. 1532 C. proc. civ. şi nu poate fi mai mic decât cel stabilit prin lege, taxele neputând fi fragmentate în funcţie de numărul de aparate pe care doreşte operatorul să le exploateze, fiind obligatorie achitarea lor înainte de exploatare, pentru minimum 50 aparate, astfel cum a prevăzut legiuitorul.

Recurentul a susţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1, art. 13, art. 14 şi art. 15 din O.U.G. nr. 77/2009, cu modificările şi completările ulterioare, iar, în situaţia în care numărul de aparate scade sub minimul prevăzut de lege, după adoptarea măsurii de revocare a licenţei de organizare a jocurilor de noroc, de încetare a valabilităţii autorizaţiilor de exploatare sau după încetarea activităţilor, organizatorilor le revine obligaţia de a plăti toate taxele restante potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. (9) din O.U.G. nr. 77/2009.

În ceea ce priveşte obligarea la recuperarea integrală a prejudiciului, a arătat că statul este, în toate raporturile juridice de drept, un subiect dominant, care pretinde o anumită conduită socială, iar, în cazul încălcării normelor sociale şi legale, prin organele specializate, are obligaţia de a restabili ordinea încălcată, prin tragerea la răspundere a celor vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni sau contravenţii.

Aceste dispoziţii legale au fost greşit înlăturate de instanţa de apel, prin faptul că nu a coroborat normele legii speciale cu prevederile care reglementează răspunderea civilă delictuală şi care instituie obligaţia oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat prin fapta sa.

Recurentul a arătat că domeniul jocurilor de noroc este restrictiv, iar dreptul şi condiţiile de organizare a acestora constituie monopol de stat, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 77/2009. Acest act normativ impune restricţii şi obligativităţi, astfel că, după săvârşirea faptei penale, statul are obligaţia şi dreptul de a-l trage la răspundere pe făptuitor, iar făptuitorul are obligaţia de a suporta sancţiunile aplicate.

6. Întâmpinarea şi răspunsul la întâmpinare

Intimata A. nu a formulat întâmpinare.

7. Parcursul dosarului

Cauza a fost suspendată la 21 februarie 2022, după care, fiind sesizat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 1385 C. civ. raportate la cele ale art. 13 alin. (1), art. 14 şi art. 15 alin. (6) lit. a) din O.U.G. nr. 77 din 24 iunie 2009, cu modificările ulterioare, în ceea ce priveşte interpretarea noţiunii de prejudiciu derivat din săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77 din 24 iunie 2009, a fost repusă pe rol la 1 noiembrie 2022 şi s-a stabilit termen la 26 ianuarie 2023 pentru soluţionarea recursului, pronunţarea fiind amânată la 9 februarie 2023, în baza art. 396 alin. (1) C. proc. civ.

8. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte constată următoarele:

Criticile invocate în recurs, subsumate de recurent dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează, în esenţă, încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, art. 1357, art. 1532 şi art. 1385 alin. (1) C. civ., din perspectiva modalităţii de evaluare a prejudiciului, susţinându-se că, în mod greşit nu s-a reţinut caracterul cert al acestuia şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, acest aspect conducând la înlăturarea obligaţiei pârâtei de a achita despăgubirile datorate bugetului de stat pentru neîndeplinirea obligaţiilor pecuniare prevăzute de O.U.G. nr. 77/2009 (taxa de autorizare şi de licenţă pentru un număr de 50 de aparate de tip slot-machine), în cuantumul solicitat prin acţiunea civilă.

Raportând aceste critici la soluţia pronunţată de instanţa de apel şi la considerentele reţinute în fundamentarea acesteia, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora.

Prioritar oricărei analize, se impune a se arăta că răspunderea civilă delictuală, reglementată la art. 1349 C. civ., poate fi antrenată numai în situaţia îndeplinirii cumulative a condiţiilor referitoare la existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi a culpei autorului faptei ilicite.

Potrivit art. 1381 alin. (1) C. civ., orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie. La baza răspunderii civile delictuale se află principiul reparării integrale a prejudiciului (art. 1385 alin. (1) C. civ.), despăgubirea cuprinzând pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care, în condiţii obişnuite, l-ar fi putut realiza şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului (alin. (2) al aceluiaşi articol).

Pe acest temei legal, autorul faptei ilicite, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, este obligat să repare nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans). În ambele situaţii, este necesar ca prejudiciul pretins de persoana păgubită prin săvârşirea faptei ilicite, căreia îi revine sarcina probei, să fie cert, atât ca existenţă, cât şi ca posibilitate de evaluare. Problema caracterului cert al prejudiciului se pune atunci când existenţa acestuia este sigură, neîndoielnică şi poate fi evaluată sau evaluabilă în prezent.

Raportând aceste considerente şi dispoziţii legale la decizia recurată, Înalta Curte constată că, în mod corect curtea de apel a validat soluţia instanţei de fond, reţinând că prejudiciul creat prin fapta ilicită a pârâtei se limitează la sumele datorate pentru obţinerea licenţei de organizare a jocurilor de noroc (25.000 RON), a autorizaţiei de exploatare pentru cele patru aparate tip slot-machine deţinute (32.000 RON) şi pentru venitul încasat nelegal ca urmare a folosinţei acestora (350 RON).

Raţionamentul care a stat la baza confirmării soluţiei instanţei de fond este rezultatul coroborării situaţiei de fapt (necontestate de părţi), cu prevederile O.U.G. nr. 77/2009, curtea reţinând că prejudiciul reclamat de recurent se cuantifică în raport de daunele efectiv suferite, ţinându-se cont de numărul de aparte exploatate în vederea obţinerii câştigului de către pârâtă.

Această statuare a instanţei de apel este corectă de vreme ce, prin art. 12 alin. (3) lit. e) din O.U.G. nr. 77/2009, legiuitorul a stabilit că, în cazul jocurilor de tip slot-machine, autorizaţia de exploatare se acordă pentru fiecare mijloc de joc, iar, potrivit constatărilor echipei de inspectori a DGSCP – Serviciul Teritorial Sud Vest din cadrul Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc, în locaţia destinată desfăşurării activităţii comerciale a S.C. Georsif S.R.L. (al cărei administrator era pârâta), a fost descoperit un număr de patru aparate de acest tip.

Contrar celor susţinute de către recurent, raportarea la numărul minim de mijloace de joc pentru care se putea solicita autorizarea în cazul jocurilor tip slot-machine, la data săvârşirii faptei ilicite, respectiv 50 de aparate, nu relevă prejudiciul efectiv sau beneficiul nerealizat, neputându-se vorbi, în nicio situaţie, despre un prejudiciu cert în privinţa existenţei sale.

Astfel cum s-a arătat, sunt certe prejudiciile actuale şi viitoare, sigure că se vor produce, întinderea acestora fiind criteriul de bază în funcţie de care se stabilesc daunele-interese, între prejudiciu şi reparaţie trebuind să existe echivalenţă.

Din această perspectivă, Înalta Curte va acredita aspectele statuate de curtea de apel asupra faptului că valoarea taxei de autorizare, în cuantumul solicitat de recurent, nu reprezintă un prejudiciu cert şi actual, aflat în legătură de cauzalitate cu fapta ilicită, săvârşită de pârâtă.

Argumentul care susţine această ipoteză este cel potrivit căruia achitarea taxelor de licenţă şi de autorizare nu conducea în mod automat la obţinerea licenţei şi a autorizaţiei, dispoziţiile art. 15 alin. (1) şi (6) din O.U.G. nr. 77/2009 impunând îndeplinirea unui cumul de obligaţii, referitoare, printre altele, la exploatarea unui număr minim de 50 de aparate de tip slot-machine de către un operator economic, care să aibă ca obiect principal de activitate organizarea de jocuri de noroc, existenţa avizului organelor de poliţie acordat reprezentanţilor legali, precum şi asociaţilor/acţionarilor persoanei juridice, lipsa stării de incompatibilitate sau a unei condamnări suferite de reprezentantul persoanei juridice etc.

În limitele în care recurentul a invocat prejudiciul pretins suferit prin fapta pârâtei, raportarea la numărul minim de aparate pentru care se poate solicita autorizarea în cazul jocurilor tip slot-machine relevă un prejudiciu eventual, virtual, în condiţiile în care acest număr face parte dintr-o serie de alte condiţii pentru care este necesară autorizarea pentru exploatarea mijloacelor de joc.

Prejudiciul cert, din punctul de vedere al componenţei indicate de recurent, este cel produs în mod efectiv, prin exploatarea celor patru aparate de joc, cum, în mod corect a apreciat instanţa de apel, care a validat cuantumul despăgubirilor acordate de tribunal, prin raportare la taxa aferentă autorizaţiei de funcţionare doar pentru aceste aparate.

Critica potrivit căreia în mod greşit instanţa de apel a înlăturat obligarea pârâtei la plata integrală a prejudiciului, din perspectiva încălcării normelor sociale şi legale de cei vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni sau contravenţii nu poate fi primită, întrucât, chiar dacă în urma cercetării penale efectuate faţă de pârâtă s-a reţinut că aceasta a săvârşit cu vinovăţie fapta penală prevăzută la art. 23 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, prejudiciul poate fi reparat numai prin raportare la gravitatea daunelor produse.

Cât priveşte susţinerea recurentului referitoare la faptul că, şi în cazul pronunţării unei soluţii penale definitive, prin care s-a constatat că o persoană a săvârşit o faptă cauzatoare de prejudicii, se impune tragerea la răspundere a acesteia pentru prejudiciul produs, în baza legii civile, Înalta Curte observă că, prin hotărârile pronunţate în etapele anterioare s-a instituit măsura obligării pârâtei la repararea prejudiciului, însă proporţional cu paguba creată, conform principiilor răspunderii civile delictuale.

Deşi, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o", se reţine că hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, atunci când s-a pronunţat o hotărâre definitivă de încetare a procesului penal, cum este cazul în speţă.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc împotriva deciziei nr. 56 din 10 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc împotriva deciziei nr. 56 din 10 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 9 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.