Unjust enrichment claim prescribed from conciliation date, not final works reception

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia la 15 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Mangalia, prin primar, obligarea la plata sumei reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate în favoarea acestuia, care au condus la majorarea, fără temei, a patrimoniului pârâtului, evaluată provizoriu la 25.000 de RON, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 1345 şi următ. C. civ.

Pârâtul Municipiul Mangalia, prin primar, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, prin raportare la sentinţa civilă nr. 4827/CA din 23 decembrie 2013 a Tribunalului Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 1345 din C. civ. şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea Judecătoriei Mangalia

Prin sentinţa civilă nr. 1557 din 22 septembrie 2016, Judecătoria Mangalia a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

3. Judecata realizată la Tribunalul Constanţa şi hotărârea acestei instanţe

Prin încheierea din 9 februarie 2017, Tribunalul Constanţa – secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia autorităţii lucrului judecat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin cererea formulată la 21 septembrie 2018, reclamantul a majorat câtimea obiectului litigiului, la suma de 782.447 RON, arătând că aceasta este valoarea lucrărilor efectuate, conform raportului de expertiză efectuat în cauză.

Prin sentinţa nr. 2285 din 8 octombrie 2018, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis acţiunea precizată şi a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 782.447 RON.

4. Hotărârea Curţii de Apel Constanţa pronunţată în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 46 C din 18 aprilie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul Mangalia, prin primar, împotriva încheierii din 9 februarie 2017 şi sentinţei nr. 2285 din 8 octombrie 2018 pronunţate de Tribunalul Constanţa – secţia I civilă. A schimbat, în parte, încheierea apelată şi, în tot, sentinţa civilă, în sensul că, admiţând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Mangalia, prin primar, intimatul fiind obligat la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 5.714,36 RON.

5. Recursul şi hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată asupra acestuia

Prin decizia nr. 315 din 11 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 46/C din 18 aprilie 2019 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

6. Hotărârea Curţii de Apel Constanţa pronunţată în cel de-al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 146C din 29 septembrie 2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul Mangalia, prin primar, împotriva încheierii din 9 februarie 2017 şi sentinţei nr. 2285 din 8 octombrie 2018 pronunţate de Tribunalul Constanţa – secţia I civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.. A schimbat în parte încheierea apelată şi în tot sentinţa, în sensul că, admiţând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Mangalia şi l-a obligat pe intimatul-reclamant la plata, către apelantul-pârât, a sumei de 5.714,36 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel (taxă judiciară de timbru).

7. Recursul

Împotriva deciziei nr. 146C din 29 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A..

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că este nelegală soluţia curţii de apel cu privire la respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrisă, soluţia fiind rezultatul interpretării greşite a dispoziţiilor art. 2528 C. civ. şi a aprecierii eronate a faptului că autoarea sa, S.C. B. S.R.L., a cunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului de la momentul încheierii procesului-verbal de negociere din 21 noiembrie 2012.

Recurentul a învederat că instanţa de apel a omis să reţină că la această dată nu se produsese îmbogăţirea pârâtului şi, în mod simetric, nici însărăcirea autoarei în drepturi a reclamantului, deoarece lucrările nu fuseseră încă preluate/recepţionate.

Sub aspect procedural, afirmaţiile recurentului au vizat nelegalitatea deciziei din perspectiva faptului că instanţa de apel nu s-ar mai fi putut pronunţa asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât aceasta a fost respinsă de instanţa de fond, soluţia a fost menţinută în apel prin decizia pronunţată în primul ciclu procesual, decizie care nu a fost atacată cu recurs de partea care a invocat-o (pârâtul Municipiul Mangalia, prin primar).

Prin critica referitoare la aplicarea greşită a normelor de drept material în domeniul prescripţiei, recurentul a susţinut că hotărârea recurată se bazează pe motive contradictorii ori străine de natura cauzei, întrucât, la stabilirea momentului de la care începe să curgă prescripţia trebuie avută în vedere îndeplinirea condiţiilor îmbogăţirii fără just temei, întrucât, cât timp nu există o îmbogăţire a patrimoniului pârâtului, cel însărăcit nu poate sesiza instanţa.

Recurentul a criticat soluţia pronunţată de instanţa de apel, arătând că aceasta nu a rămas învestită, după pronunţarea deciziei de casare, cu motivele de apel privind prescripţia extinctivă. Astfel, dezlegarea dată excepţiei prescripţiei extinctive a intrat în puterea lucrului judecat odată cu expirarea termenului de formulare a recursului împotriva hotărârii din apel din primul ciclu procesual.

A invocat dispoziţiile art. 461 C. proc. civ., care permit exercitarea recursului împotriva considerentelor unei hotărâri chiar dacă dispozitivul este favorabil pârâtului, precum şi prevederile art. 491 din acelaşi act normativ, care reglementează formularea recursului incident, şi a susţinut că, în primul ciclu procesual pârâtul nu a atacat cu recurs decizia din apel prin care a fost menţinută soluţia instanţei de fond cu privire la respingerea excepţiei.

A afirmat că, prin pronunţarea soluţiei de admitere a apelului şi de schimbare a sentinţei ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei, instanţa de apel a încălcat principiul non reformatio in pejus, întrucât împotriva hotărârii din apel, din primul ciclu procesual, a formulat recurs doar recurentul, iar rejudecarea apelului este o consecinţă a admiterii recursului acestuia.

De asemenea, a solicitat ca, în situaţia în care se va trece peste aceste critici, să se constate că soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei extinctive este nelegală şi pe fondul acesteia, nelegalitatea derivând din greşita aplicare a dispoziţiilor care o guvernează, curtea omiţând elemente esenţiale din cuprinsul art. 2528 C. civ., pe care l-a avut în vedere în rejudecarea apelului, precum şi natura prescripţiei şi a modului în care aceasta operează.

A învederat că textul legal menţionat introduce, în teza finală a ultimului alineat, un element subiectiv în ceea ce priveşte începerea curgerii termenului de prescripţie, respectiv data de la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Însă, acest element se grefează pe existenţa unor elemente obiective în aprecierea prescripţiei şi a începerii curgerii termenului ei, respectiv pe existenţa unei pagube. Abia după verificarea existenţei acestor elemente obiective intervin elementele subiective de apreciere a curgerii termenului de prescripţie, putând fi sancţionată pentru inactivitate doar persoana care nu cunoştea paguba, deşi aceasta se produsese, iar dreptul la acţiune era născut.

Recurentul a susţinut că, în această materie, paguba este reprezentată şi limitată de însărăcirea patrimoniului său şi de îmbogăţirea patrimoniului pârâtului. A arătat că, în speţă, paguba nu se produsese la momentul încheierii procesului-verbal de negociere din 21 noiembrie 2012, întrucât lucrările, inclusiv cele executate în plus, a căror contravaloare s-a solicitat a fi achitată prin cererea de chemare în judecată, se aflau în patrimoniul autoarei sale, nefiind predate pârâtului, predarea având loc la momentul încheierii procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, la 12 decembrie 2012.

Astfel, cât timp nu a existat o îmbogăţire a patrimoniului pârâtului, coroborată cu însărăcirea patrimoniului autoarei recurentului, a susţinut că nu putea formula o acţiune în instanţă, nefiind născut dreptul la acţiune.

Având în vedere că prescripţia este o sancţiune ce constă în stingerea dreptului material la acţiune, a apreciat că aceasta nu poate fi aplicată prin raportare la un moment la care dreptul la acţiune nu se născuse (anterior recepţionării lucrărilor de către beneficiar).

Recurentul a afirmat că hotărârea instanţei de apel nu este motivată pe aspectul înlăturării apărărilor referitoare la faptul că, până la recepţia construcţiei şi, implicit, a lucrărilor suplimentare efectuate, acestea nu intraseră în patrimoniul pârâtului, astfel că nu se produsese îmbogăţirea acestuia şi nu putea fi formulată o acţiune împotriva sa.

În acest sens, recurentul a invocat dispoziţiile art. 37 alin. (2) şi alin. (2)1 din Legea nr. 50/1991, arătând că, până la efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor, acestea nu pot fi considerate, în mod legal, finalizate şi nu puteau intra în patrimoniul beneficiarului, la dosar nefiind depuse dovezi din care să rezulte că au fost încheiate procese-verbale de recepţie parţială, prin care lucrările executate în plus să fie predate beneficiarului anterior întocmirii procesului-verbal de terminare a lucrărilor, care să susţină soluţia instanţei de apel.

Recurentul s-a prevalat de practica judiciară în materie şi a arătat că instanţa de apel, reţinând motive contradictorii şi străine de pricină, a aplicat greşit normele privind prescripţia extinctivă atunci când a legat momentul de începere a curgerii prescripţiei de cel al încheierii procesului-verbal de conciliere directă nr. x din 21 noiembrie 2012, menţionând că, la momentul iniţierii negocierilor în scopul identificării unei soluţii prin care beneficiarul să plătească lucrările efectuate în plus, paguba constând în contravaloarea acestora nu se produsese, întrucât nu fusese predată şi recepţionată întreaga lucrare către beneficiar. Cu toate acestea, curtea l-a sancţionat pe recurent, deşi acesta a depus diligenţe în vederea preîntâmpinării pagubei produse.

Concluzionând, recurentul a susţinut că îmbogăţirea fără just temei a pârâtul s-a produs odată cu recepţionarea şi preluarea construcţiilor edificate, prin încheierea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x din 12 decembrie 2012.

8. Întâmpinarea şi răspunsul la întâmpinare

Prin întâmpinare, intimatul Municipiul Mangalia, prin primar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul nu a depus răspuns la întâmpinare.

9. Procedura de filtru

Raportul întocmit în condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 10 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru soluţionarea acestuia în şedinţa publică din 26 ianuarie 2023, când, având nevoie de timp pentru a delibera, în baza art. 396 alin. (1) C. proc. civ., a amânat pronunţarea la 9 februarie 2023.

10. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând recursul din perspectiva criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Sub un prim aspect, prin motivele de recurs încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul A. a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că, prin pronunţarea soluţiei de admitere a apelului şi de schimbare a sentinţei ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a încălcat principiul non reformatio in pejus, arătând că hotărârea pronunţată în apel, în primul ciclu procesual, a fost atacată prin recursul său, iar rejudecarea apelului, ca urmare a pronunţării deciziei de casare, este o consecinţă a admiterii acestui recurs.

Nerespectarea principiilor procesului civil este asimilată încălcării unor norme procedurale prevăzute sub sancţiunea nulităţii, prin art. 174 alin. (1) şi art. 175 alin. (1) C. proc. civ., prin cauzarea unei vătămări a dreptului părţii, rezultate din încălcarea dreptului său la apărare.

Potrivit art. 481 C. proc. civ., "Apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege."

Principiul non reformatio in peius se impune a fi respectat cu ocazia soluţionării căii de atac, dar şi în caz de rejudecare după casare, întrucât rejudecarea este consecinţa exercitării căii de atac, iar partea trebuie să aibă certitudinea că nu îşi va înrăutăţi situaţia în urma uzitării acestui mijloc procedural.

Înalta Curte reţine că, prin sentinţa nr. 2285 din 8 octombrie 2018, Tribunalul Constanţa – secţia I civilă a admis acţiunea formulată de reclamantul A., astfel cum a fost precizată, şi a dispus obligarea pârâtului Municipiul Mangalia, prin primar, la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 782.447 RON, reprezentând valoarea lucrărilor efectuate, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză.

Prin întâmpinarea formulată în etapa procesuală a fondului, pârâtul a invocat excepţiile autorităţii de lucru judecat, a inadmisibilităţii acţiunii şi a prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin încheierea din 9 februarie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Constanţa – secţia I civilă a respins excepţiile ridicate de pârât, excepţia prescripţiei fiind înlăturată pe considerentul că dreptul material la acţiune s-a născut la data emiterii procesului-verbal de recepţie nr. x din 12 decembrie 2012, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la 11 decembrie 2015, apreciindu-se că a fost introdusă în termenul general de prescripţie de 3 ani.

Soluţiile pronunţate de Tribunalul Constanţa – secţia I civilă prin încheierea din 9 februarie 2017 şi sentinţa nr. 2285 din 8 octombrie 2018 au făcut obiect de critică în apelul declarat de pârâtul Municipiul Mangalia, prin primar, care a susţinut că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă anterior emiterii procesului-verbal de recepţie nr. x din 12 decembrie 2012, respectiv de la data convocării la conciliere nr. 6089 din 31 octombrie 2012 şi a încheierii procesului-verbal de conciliere directă nr. x din 21 noiembrie 2012.

Prin decizia nr. 46/C din 18 aprilie 2019, Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul Mangalia, prin primar, împotriva încheierii din 9 februarie 2017 şi a sentinţei nr. 2285 din 8 octombrie 2018 pronunţate de Tribunalul Constanţa – secţia I civilă, a schimbat în parte încheierea apelată şi în tot sentinţa, şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C..

Prin cererea de recurs formulată împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de apel recurentul a arătat, în esenţă, că, în mod greşit s-a reţinut că acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei este inadmisibilă, lucrările efectuate suplimentar de autorul său în drepturi având temei contractual, în cuprinsul deciziei reţinându-se "cu putere de lucru judecat" aspectele statuate de Curtea de Apel Constanţa prin decizia civilă nr. 332/CA/2014 pronunţată în dosarul nr. x/2013, respectiv că "lucrările efectuate suplimentar în favoarea pârâtei au temei contractual, dar au fost executate de S.C. B. S.R.L. pe riscul său şi, ca atare, nu se impune suportarea lor de către beneficiar."

Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei nr. 46/C din 18 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – secţia I civilă a fost admis prin decizia nr. 315 din 11 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, cauza fiind trimisă pentru o nouă judecată instanţei de apel, reţinându-se greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii de către instanţa de apel, ca urmare a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1348 C. civ., prin statuarea că nu este îndeplinită condiţia juridică de exercitare a actio de in rem verso, cât timp nu s-a observat contextul juridic existent între părţi, care evidenţiază lipsa unui mecanism de natură convenţională care să poată constitui fundament al executării lucrărilor suplimentare, faţă de cele convenite iniţial, a căror valoare a fost solicitată prin demersul judiciar de faţă.

În rejudecare, Curtea de Apel Constanţa, prin decizia nr. 146C din 29 septembrie 2021 – obiect al recursului pendinte – a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul Mangalia, prin primar, împotriva încheierii din 9 februarie 2017 şi a sentinţei nr. 2285 din 8 octombrie 2018 ale Tribunalului Constanţa – secţia I civilă, a schimbat în parte încheierea apelată şi în tot sentinţa, în sensul că, admiţând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Mangalia, prin primar.

Urmărind succesiunea cronologică a judecăţii realizate în cauză, căile de atac exercitate de părţi şi criticile formulate în susţinerea acestora, Înalta Curte constată că afirmaţiile recurentului în sensul încălcării de către instanţa de apel a principiului non reformatio in pejus nu pot fi reţinute pentru ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. să devină operant.

Înalta Curte observă că, în rejudecare, instanţa de apel s-a conformat regulilor de procedură stabilite prin dispoziţiile art. 501 C. proc. civ. şi îndrumărilor din decizia de casare nr. 315 din 11 februarie 2021, în sensul de a ţine seama de dezlegările date în recurs şi de a soluţiona apelul declarat de pârâtul Municipiul Mangalia, în raport de motivele de apel prin care au fost aduse critici hotărârii primei instanţe.

Reţinând că, potrivit art. 501 alin. (2) C. proc. civ., "Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat", iar, conform alin. (3), "După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată", fiind stabilită admisibilitatea demersului judiciar iniţiat de reclamant prin hotărârea de casare, curtea de apel a procedat la rejudecarea acestuia în raport de criticile formulate în apel de către pârât, care au vizat, astfel cum s-a arătat, în mod direct şi modalitatea de soluţionare a excepţiilor de către tribunal, prin încheierea din 9 februarie 2017 şi a fondului cauzei, prin sentinţa nr. 2285 din 8 octombrie 2018.

Cum, "ultimul act anulat", în sensul dispoziţiilor art. 510 alin. (2) C. proc. civ., reprezintă, în speţă, soluţia de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată pronunţate de tribunal, de altfel, singurul aspect care a făcut obiectul judecăţii în primul ciclu procesual, curtea a rămas învestită, aşadar, cu soluţionarea celeilalte excepţii invocate de pârât prin apelul exercitat – excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune – şi, implicit, cu excepţia autorităţii de lucru judecat şi cu criticile referitoare la fondul cauzei.

Contrar susţinerilor recurentului, astfel cum s-a arătat, soluţia pronunţată de tribunal asupra excepţiilor invocate de pârât prin întâmpinare nu a rămas definitivă, întrucât prin apelul formulat în cauză, acesta a criticat încheierea din 9 februarie 2017, prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Faptul că, ulterior, instanţa de apel a examinat criticile formulate de apelantul pârât şi a considerat că cererea pendinte nu este admisibilă, iar acesta nu a exercitat calea de atac a recursului împotriva deciziei din apel nu atrage aplicarea principiului invocat de partea reclamantă, motivul de apel ce a vizat modalitatea de soluţionare a excepţiei în cauză nefiind cercetat pe fond, astfel încât să poată fi contestat de partea vătămată prin hotărârea pronunţată.

Procedând la judecata apelului şi conformându-se dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa este obligată să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, cercetarea fondului cauzei (norme aplicabile în apel în raport de art. 482 din acelaşi cod), în mod legal curtea a examinat cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pe care, considerând-o întemeiată, a admis-o şi a dispus respingerea acţiunii recurentului ca fiind prescrisă.

Această soluţie nu este de natură să conducă la încălcarea principiului non reformatio în pejus, cum s-a arătat şi anterior, de vreme ce soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei a fost adoptată în raport de normele procedurale aplicabile în apel şi de efectul devolutiv al acestei căi de atac, curtea fiind ţinută, conform art. 477 C. proc. civ., de limitele stabilite de apelant prin cererea de apel şi de îndrumările fixate prin decizia de casare (soluţionarea apelului în raport de criticile aduse hotărârii primei instanţe), cu respectarea principiului tantum devolutum quantum apellatum.

Deşi este real că exercitarea căii de atac a recursului de către reclamant a provocat o nouă judecată asupra cauzei, acest aspect nu a fost de natură să influenţeze instanţa de apel asupra modalităţii de soluţionare a litigiului, întrucât era ţinută de limitele învestirii sale prin apelul pârâtului şi de îndrumările trasate prin decizia de casare.

De altfel, aplicării principiului non reformatio in peius i se pot opune excepţiile ce ţin de desfăşurarea în condiţii de legalitate a litigiului, iar o atare soluţie nu echivalează cu înrăutăţirea situaţiei recurentului în propria cale de atac exercitată, întrucât prima hotărâre a instanţei de apel, fiind desfiinţată, nu produce niciun efect, iar prin cea de-a doua hotărâre curtea a analizat acţiunea în raport de criticile invocate în apel şi în limitele deciziei de casare.

Nici motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Prin criticile subsumate acestui caz de casare, recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, curtea înlăturând apărările referitoare la faptul că, până la recepţia construcţiei şi, implicit, a lucrărilor suplimentare efectuate, acestea nu intraseră în patrimoniul pârâtului, astfel că nu se produsese îmbogăţirea acestuia şi nu putea fi formulată o acţiune împotriva sa.

Recurentul a afirmat, de asemenea, că, prin reţinerea unor motive contradictorii şi străine de pricină, instanţa de apel a aplicat greşit normele privind prescripţia extinctivă atunci când a legat momentul de începere a curgerii prescripţiei de cel al încheierii procesului-verbal de negociere nr. x din 21 noiembrie 2012, dispunând eronat sancţionarea sa, deşi a depus diligenţe în vederea preîntâmpinării pagubei produse.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerente "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea concretă a stării de fapt, urmând o ordine cronologică.

Reţinerea fiecărei împrejurări trebuie argumentată cu ajutorul probelor administrate, iar dacă acestea sunt contradictorii, trebuie examinate comparativ, arătându-se considerentele pentru care s-au reţinut unele şi s-au înlăturat altele.

Raportat la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din examinarea modului în care instanţa de apel a analizat cauza, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului, că hotărârea atacată respectă cerinţele de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind expuse motivele de fapt şi de drept pe care a fost întemeiată soluţia, astfel că nu se poate reţine o nemotivare a acesteia.

În cuprinsul considerentelor deciziei recurate, curtea a reţinut susţinerea recurentului potrivit căreia, până la recepţia construcţiei şi, implicit, a lucrărilor suplimentare efectuate, acestea nu intraseră în patrimoniul pârâtului, astfel încât nu se produsese îmbogăţirea sa şi nu putea fi formulată o acţiune prin care să se constate acest aspect.

Instanţa însă nu a acreditat această critică, arătând că prejudiciul este reprezentat de lucrările efectuate în favoarea pârâtului de S.C. B. S.R.L., pe cheltuiala constructorului, lucrări în urma cărora s-a produs o diminuare a patrimoniului acestuia cu contravaloarea tuturor materialelor şi lucrărilor puse în operă în plus faţă de contractul încheiat, după cum s-a afirmat în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În argumentare, curtea a menţionat că, pentru acţiunile ce izvorăsc din îmbogăţirea fără just temei, termenul de prescripţie începe să curgă de la un moment subiectiv, respectiv din momentul în care cel care şi-a micşorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire şi împotriva căruia se îndreaptă cu acţiunea în restituire.

Instanţa de apel a expus pe larg în considerentele deciziei care este momentul la care autoarea reclamantului a cunoscut paguba suferită (micşorarea patrimoniului prin efectuarea lucrărilor suplimentare), respectiv cel la care a adus la cunoştinţa pârâtului existenţa acestor lucrări, concretizat în momentul încheierii procesului-verbal de conciliere directă.

Stabilind acest moment, curtea a constatat că prima instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2528 C. civ., atunci când a echivalat momentul naşterii dreptului la acţiune al reclamantului cu cel al recepţiei lucrărilor suplimentare, iar nu cu momentul cunoaşterii beneficiarului respectivelor lucrări, cât timp autoarea recurentului ştia, anterior încheierii procesului-verbal de recepţie a lucrărilor, cine este beneficiarul acestora şi caracterul suplimentar al lucrărilor faţă de cele prevăzute în contract, aceste lucrări fiind amplu detaliate şi justificate în cuprinsul procesului-verbal de conciliere directă.

Contrar susţinerilor recurentului, nu se poate reţine nici că decizia atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de pricină, rezultate din corelarea normelor privind momentul de începere a curgerii termenului de prescripţie cu cel al încheierii procesului-verbal de conciliere directă nr. x din 21 noiembrie 2012.

Din considerentele deciziei atacate se desprinde faptul că instanţa de apel, atunci când a analizat excepţia prescripţiei extinctive, respectiv momentul începerii curgerii acestui termen, a arătat că, de vreme ce între părţi a existat un acord-cadru de lucrări, iar autoarea recurentului a executat o serie de lucrări suplimentare, în favoarea aceluiaşi beneficiar şi cu privire la aceleaşi imobile, nu se poate aprecia că aceasta a cunoscut paguba, precum şi pe cel care răspunde de ea abia la momentul încheierii procesului-verbal de recepţie a lucrărilor, cu atât mai mult cu cât aceste lucrări au fost amplu detaliate şi justificate în cuprinsul procesului-verbal de conciliere directă.

Nici criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor ce reglementează prescripţia dreptului material la acţiune în cazul îmbogăţirii fără justă cauză (art. 2528 C. civ.) nu sunt fondate.

Potrivit art. 2528 alin. (1) C. civ., "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea; (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri."

Astfel, la stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru acţiunea izvorâtă din îmbogăţirea fără just temei se aplică aceeaşi regulă ca la obligaţiile ce îşi au izvorul în faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, prescripţia începând să curgă de la data la care cel care a suferit o prejudiciere a patrimoniului său a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul că paguba s-a produs fără justă cauză, precum şi persoana obligată la restituire.

Conform art. 2517 C. civ., termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.

În cauză, premisa promovării acţiunii civile de către recurent a constat, potrivit susţinerilor sale, expuse în cererea de chemare în judecată, în restituirea preţului lucrărilor executate în plus faţă de cele contractate iniţial prin acordul-cadru nr. x din 27 aprilie 2011 şi contractul subsecvent de execuţie lucrări nr. x din 16 mai 2011, ce a vizat edificarea, de către autoarea sa, S.C. B. S.R.L., a unor blocuri de locuinţe destinate închirierii şi unor locuinţe sociale.

Ulterior încheierii contractului de către părţi, proiectul rezidenţial a suferit modificări substanţiale, ce au implicat cantităţi importante de lucrări şi materiale faţă de cele necesare realizării proiectului pentru edificarea construcţiei, în conformitate cu legislaţia specifică şi cu normele în construcţii.

Potrivit memoriilor justificative nr. 17976 şi nr. 17977 din 10 mai 2012, lucrările efectuate au fost recepţionate prin încheierea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x din 12 decembrie 2012, cantităţile în plus de lucrări şi materiale fiind evidenţiate în devizele aferente celor două imobile.

Pentru a lămuri situaţia cheltuielilor suplimentare aferente lucrărilor adiţionale celor prevăzute în proiectul tehnic şi menţionate în detaliile de execuţie ale construcţiei, părţile au participat la o conciliere directă, întocmind în acest sens procesul-verbal nr. x din 21 noiembrie 2012, în cuprinsul căruia s-au consemnat pretenţiile recurentului şi faptul că, intimatul, în calitate de beneficiar, a luat cunoştinţă de solicitările acestuia, pe care urma a le supune analizei persoanelor cu drept de decizie, potrivit legii.

În ceea ce priveşte condiţiile juridice ale îmbogăţirii fără just temei, acestea impun ca verificarea existenţei sau inexistenţei unui temei juridic pentru creşterea, respectiv scăderea patrimonială, să fie realizată prin evaluarea raportului juridic dedus judecăţii.

Situând în timp momentul la care recurentul a luat cunoştinţă de micşorarea patrimoniului său în detrimentul celui al pârâtului, prin executarea unor lucrări ce au excedat obiectului iniţial al contractului încheiat de părţi, Înalta Curte constată că momentul ce prezintă relevanţă la stabilirea începerii termenului de prescripţie este, cum corect a observat şi curtea de apel, cel al întocmirii procesului-verbal de conciliere nr. x din 21 noiembrie 2012.

Argumentul care susţine această ipoteză constă în faptul că, la această dată recurentul a detaliat şi prezentat pârâtului lucrările suplimentare ce s-au impus a fi efectuate faţă de lucrările prevăzute şi proiectate în proiectul tehnic şi menţionate în detaliile de execuţie (fără de care blocurile edificate nu ar fi putut fi date în folosinţă şi exploatate), precum şi costurile aferente, în vederea decontării lor.

Cu alte cuvinte, data încheierii procesului-verbal de conciliere nr. x din 21 noiembrie 2012 este momentul de referinţă al începerii prescripţiei în cazul acţiunii deduse judecăţii, întrucât la acea dată recurentul a cunoscut paguba care i s-a creat şi care a condus la micşorarea patrimoniului său, precum şi pe cel care răspunde de ea şi care poate fi obligat la restituire.

În aceste condiţii, Înalta Curte va înlătura susţinerea recurentului cu privire la faptul că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă de la data încheierii procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, 12 decembrie 2012, când se pretinde că lucrările ar fi intrat în patrimoniul pârâtului.

Acest considerent se grefează pe însuşi faptul că dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ. prevăd că prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Cum lucrările suplimentare a căror valoare a fost solicitată de către recurent au fost executate în afara contractului de executare lucrări, aspect reţinut în decizia de casare şi necontestat de părţi, intimatului nu i se poate opune existenţa unui proces-verbal de recepţie efectuat la terminarea lucrărilor, nemaiexistând obligaţia predării acestor lucrări, ca în situaţia celor prevăzute în convenţia părţilor, care ar fi de natură a certifica începutul termenului de prescripţie.

În concluzie, prejudiciul patrimonial al recurentului şi întinderea acestuia au fost cunoscute încă de la data de 21 noiembrie 2021, când între părţi a avut loc concilierea directă, urmată de încheierea procesului-verbal de conciliere din 21 noiembrie 2012, lucrările executate în plus fiind finalizate şi aduse la cunoştinţa beneficiarului.

Cum elementul subiectiv al răspunderii civile întemeiate pe dispoziţiile art. 1345 C. proc. civ. era prefigurat încă de la data anterior menţionată, Înalta Curte va înlătura criticile recurentului, întemeiate pe dispoziţiile art. 37 alin. (2) şi alin. (2)1 din Legea nr. 50/1991, potrivit cărora lucrările executate suplimentar de către recurent erau finalizate anterior încheierii procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor din 12 decembrie 2012, neavând relevanţă momentul finalizării acestora.

Înalta Curte reţine, astfel, că pierderea economică a recurentului a fost stabilită şi cuantificată încă la data întocmirii procesului-verbal de conciliere, 21 noiembrie 2021, diminuarea patrimoniului autoarei reclamantului şi îmbogăţirea patrimoniului pârâtului producându-se anterior încheierii procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor din 12 decembrie 2012, respectiv la momentul finalizării lucrărilor şi aducerii lor la cunoştinţa beneficiarului.

Înalta Curte va acredita, totodată, şi concluzia curţii de apel cu privire la faptul că, la momentul încheierii procesului-verbal de conciliere directă, autoarea reclamantului s-a considerat lipsită de orice posibilitate de a invoca un alt temei în drept, altul decât cel al îmbogăţirii fără justă cauză, câtă vreme prin procesul-verbal de conciliere directă s-a consemnat că s-au executat lucrări suplimentare, în afara acordului cadru al părţilor.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză şi reţinând că nu sunt aplicabile motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurent, în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de acesta împotriva deciziei nr. 146C din 29 septembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 146C din 29 septembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 februarie 2023.