Rescission of authenticated real estate sale as real action subject to ten-year prescription despite prior enforcement judgment

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă la data de 25.05.2018, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul F., rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.06.2008 de BNP Asociaţi G. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1020-1021, art. 1361, art. 1365, art. 1368 şi art. 1369 din vechiul C. civ.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1226/05.06.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a admis cererea; a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.06.2008 la BNPA G.; a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului şi, pe cale de consecinţă, l-a obligat pe pârât să restituie reclamanţilor imobilul situat în Bucureşti, str. x A, iar pe reclamanţi să restituie pârâtului suma de 102500 euro; l-a obligat pe pârât la plata, către reclamanţi, a sumei de 14482,68 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru; A luat act că reclamanţii înţeleg să solicite cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul de avocat pe cale separată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 715/A/27.04.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 09.02.2021 a declarat recurs pârâtul F., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7, 8 C. proc. civ.

Recurentul a arătat că înţelege a critica încheierea de şedinţă din 09.02.2021 prin prisma motivelor de casare prevăzute la pct. 5 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ.

Prevalându-se de dispoziţiile cuprinse la art. 235, art. 259 şi art. 260 alin. (1) C. proc. civ., recurentul a susţinut că niciuna din tezele menţionate nu erau incidente, intimaţii înţelegând să invoce în faţa instanţei de apel un aspect de legalitate, respectiv prevederile art. 315 alin. (1) pct. 1 din cod şi nicidecum faptul că în urma administrării în cauză a unor alte probe, proba cu depoziţia martorului H. ar fi devenit neconcludentă sau inutilă.

A învederat astfel că în condiţiile art. 259 C. proc. civ., instanţa poate reveni motivat cu privire la o probă pe care a încuviinţat-o anterior, însă numai dacă aceasta a devenit neconcludentă sau inutilă, nu şi cu privire la legalitatea ei, aspect soluţionat la momentul încuviinţării probei.

În aceste condiţii a considerat că actul de procedură este lovit de nulitate potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., în speţă fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de textul de lege.

În ceea ce priveşte momentul până la care putea invoca neregularitatea actului de procedură civilă, a solicitat a se avea în vedere că a invocat respectivul aspect prin concluzii scrise, chiar la termenul la care instanţa de apel a revenit în mod nelegal asupra probei încuviinţate, precum şi prin concluziile scrise formulate odată cu rămânerea în pronunţare.

A susţinut astfel că nulitatea relativă intrinsecă poate fi invocată şi direct în recurs, ca motiv de casare, deoarece nu mai există un alt moment procesual la care partea interesată să poate invoca neregularitatea.

Recurentul a criticat, în continuare, decizia apelului pentru încălcarea şi plicarea greşită a normelor de drept material incidente şi/sau reţinute la soluţionarea cauzei.

Prevalându-se de soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2015 având ca obiect contestaţie la executare, prin care s-a reţinut că dreptul de a obţine executarea silită a dreptului de creanţă ai cărui titulari sunt reclamanţii din prezenta cauză s-a prescris, recurentul a susţinut că se impunea cu autoritate de lucru judecat soluţia potrivit căreia intimaţii nu beneficiază de un drept real prescriptibil în termen de 10 ani. Potrivit recurentului, în aceste condiţii, instanţele anterioare ar fi trebuit să constate intervenită în cauză puterea lucrului judecat a sentinţei civile nr. 1568/2016 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti şi a deciziei civile nr. 4032 a Tribunalului Bucureşti, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2015, în sensul efectului pozitiv al puterii de lucru judecat.

A arătat, în plus, că aspectul pozitiv priveşte partea care a câştigat procesul şi se referă la faptul că acesta se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea care se bucură de putere de lucru judecat într-o nouă judecată fără ca partea adversă sau instanţa să mai poată lua în discuţie existenţa dreptului.

În acest sens, invocând efectul pozitiv al hotărârilor judecătoreşti menţionate, recurentul a susţinut că există o dezlegare definitivă a chestiunii de drept în sensul că pentru reclamanţi contractul de vânzare-cumpărare reprezintă un titlu executoriu în ceea ce priveşte dreptul lor de creanţă şi nu unul în materia drepturilor reale, precum şi faptul că privilegiul constituie o garanţie a dreptului de creanţă al vânzătorului pentru preţul neplătit şi poate fi valorificat în termenul de prescripţie în care se poate cere executarea silită a dreptului de creanţă.

A solicitat a se observa astfel că actul juridic a fost încheiat între părţi pur şi simplu, neafectat de nicio modalitate.

În aceste condiţii, potrivit recurentului, cererea introductivă de instanţă ar fi putut fi introdusă numai în termenul de prescripţie de 3 ani, acelaşi pe care pârâtul îl avea la îndemână şi pentru executarea privilegiului pentru restul de preţ. Cum înlăuntrul termenului de prescripţie reclamanţii nu au înţeles a solicita executarea garanţiei şi nici nu au solicitat rezoluţiunea contractului pentru neplata restului de preţ, în opinia recurentului, dreptul material la acţiune s-a prescris.

Mai mult, a arătat că în temeiul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 7/1996, republicată şi a art. 885 C. civ. a solicitat instanţei radierea privilegiului vânzătorilor din cartea funciară, cererea făcând obiectul dosarului nr. x/2017 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

Faţă de soluţia pronunţată prin sentinţa nr. 7710/2017, recurentul a solicitat a se avea în vedere că dreptul subiectiv pretins de reclamanţi este un drept patrimonial, evaluabil în bani şi, prin urmare, acţiunea în rezoluţiune are un obiect patrimonial, împrejurare faţă de care sunt aplicabile regulile generale care reglementează prescripţia, respectiv cele ale art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

A susţinut astfel că în mod eronat instanţa de apel a înţeles să respingă apelul din această perspectivă, menţinând sentinţa tribunalului, soluţia fiind criticabilă pentru motivele subsumate pct. 7 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ.

Totodată a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare în speţă a art. 1368 din vechiul C. civ., reţinând că acesta ar contrazice teza invocată de recurent.

A criticat şi modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să soluţioneze motivul de apel cu privire la greşită soluţionare de către tribunal a excepţiei prematurităţii invocate de pârât în faţa primei instanţe la termenul din 27.03.2019, din perspectiva pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

A susţinut astfel că în contextul în care, cu autoritate de lucru judecat, instanţa a hotărât că nu mai există posibilitatea ca reclamanţii să pretindă executarea sumelor de bani, "pretins datorate" de pârât pe baza contractului de vânztare-cumpărare, dreptul de a solicita executarea obligaţiei de plată s-a stins prin prescriere şi, pe cale de consecinţă, a încetat şi obligaţia corelativă, motiv pentru care se impune, a fortiori, ca reclamanţii să recurgă, înainte de a formula cererea de chemare în judecată, la punerea în întârziere a pârâtului printr-o notificare transmisă prin intermediul executorului judecătoresc.

Faţă de formalitatea expres solicitată de art. 1079 din vechiul C. civ., recurentul a considerat că adresarea directă către instanţa de judecată, fără o notificare anterioară, nu poate suplini lipsa procedurii prealabile de punere în întârziere a debitorului, acţiunea introdusă fiind prematură, astfel încât soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la acest motiv de apel este eronată.

Decizia apelului a fost criticată prin prisma motivului de casare prevăzut la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul solicitând a se avea în vedere că potrivit art. 1037 C. civ., creditorul solidar care a primit datoria este ţinut a împărţi cu ceilalţi cocreditori.

A considerat că voinţa părţilor, chiar şi netranspusă într-un act juridic în sens de instrumentum, valorează realizarea amendării raportului juridic iniţial, în sensul în care părţile au fost de acord şi au stabilit că preţul deja achitat reprezintă valoarea apartamentului, diminuând suma ce trebuia plătită cu titlu de preţ al vânzării până la valoarea deja executată de cumpărător.

A susţinut astfel că în mod incorect instanţa fondului a reţinut ca nedovedită afirmaţia sa justificat de faptul că numitul H. nu ar fi fost parte contractantă, nefiind probată nici calitatea acestuia de mandatar al reclamanţilor. În fapt, antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.11.2015 de BNPA G. a fost semnat pentru reclamanţii A. de numitul H., în calitate de mandatar cu procură, iar pentru reclamanţii Slave de reclamanta I., în calitate de mandatar cu procură.

Potrivit recurentului, în acest sens, actul juridic promisiune de vânzare -cumpărare se completează, din perspectiva probatorie, cu susţinerile sale potrivit cărora a convenit cu numiţii I. şi H. asupra diminuării preţului, precum şi cu faptul că le-a remis acestora suma de 30.000 euro în plus faţă de suma iniţial pretinsă cu titlu al vânzării.

A solicitat astfel a se da prevalenţă principiului voinţei reale a părţilor, invocând în susţinere prevederile art. 1266 alin. (1), art. 1289 alin. (1) şi art. 1206 C. civ.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 19.10.2022 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 08.02.2023.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimaţii-reclamanţi A., B., C., D. şi E., au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Intimaţii au susţinut, cu privire la critica încheierii de şedinţă din 09.02.2021, că în conformitate cu dispoziţiile art. 235 C. proc. civ. instanţa nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu, iar încheierea prin care au fost încuviinţate probele are caracter preparatoriu, instanţa putând reveni asupra unor probe încuviinţate, iar pentru respectarea principiului contradictorialităţii s-a pus în discuţia părţilor incidenţa art. 315 alin. (1) din cod la termenul din 13.10.2020.

Referitor la criticile aduse privind modul de soluţionare a excepţiei puterii de lucru judecat, au solicitat a se observa că atât obiectul cât şi cauza juridică a celor două dosare sunt esenţial diferite şi, în consecinţă, că este diferit şi regimul juridic al acţiunilor în ceea ce priveşte termenul de prescripţie.

În ceea ce priveşte criticile aduse modului de soluţionare a excepţiei prescipţiei dreptului material la acţiune, intimaţii au arătat că susţinerile recurentului sunt neîntemeiate, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru rezoluţiunea contractului fiind de 10 ani, potrivit art. 1900 din vechiul C. civ., iar în speţă acesta a început să curgă a 15.09.2008, iar cererea a fost formulată la 25.05.2018, înăuntrul termenului.

Au solicitat înlăturarea şi a criticilor privind excepţia prematurităţii introducerii cererii de chemare în judecată, susţinând că chiar dacă în contestaţia la executare s-au anulat toate actele de executare aceasta nu înseamnă că notificarea punerii în întârziere a debitorului nu produce efectele specifice.

Au arătat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1367 C. civ. întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat s-au stabilit în detaliu sumele şi s-au definit termenele de plată astfel încât debitorul este pus în întârziere prin însăşi ajungerea la termenul de plată din convenţie, condiţia rezolutorie fiind îndeplinită.

Pe fondul cauzei, intimaţii au susţinut că nu se poate reţine calitatea de mandatar a numitului H., în condiţiile în care acesta nu a avut nicio calitate la data încheierii contractului de vânzare–cumpărare a cărui rezoluţiune o solicită, iar simpla susţinere că discuţiile prealabile încheierii contractului ar fi fost purtate prin intermediul acestuia nu justifică remiterea unei sume de bani cu titlu de preţ în baza contractului şi, cu atât mai mult, respectiva remitere a diferenţei de 30.000 euro nu le este opozabilă.

Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de partea pârâtă, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

- este nefondată critica prin care partea pretinde incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce permite casarea când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Subsumat acestei critici, partea pârâtă pretinde nulitatea încheierii de şedinţă din 9.02.2021, sub motiv că instanţa de apel a revenit, greşit, contrar art. 259 coroborat cu art. 235 C. proc. civ., asupra probei testimoniale încuviinţate prin încheierea interlocutorie din 28.07.2020, sub motiv că soluţia s-ar fi impus în aplicarea art. 315 alin. (1) pct. 1 din cod.

Astfel dezvoltată, critica se dovedeşte a fi confuz argumentată, partea ignorând că dispoziţiile art. 259 C. proc. civ., relative la revenirea asupra probelor încuviinţate (sub motiv că administrarea nu ar mai fi necesară), nu se confundă cu acelea privind administrarea probei cu martori, printre care şi norma de drept prevăzută de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ce stabileşte persoanele care nu pot fi ascultate ca martori (instituind în privinţa acestora o interdicţie legală de ascultare).

Cu titlu prealabil, se impune menţiunea că încheierea de încuviinţare probe reglementată de art. 258 alin. (2) C. proc. civ., în considerarea distincţiilor prevăzute de art. 235 şi a recunoaşterii de către legiuitor a posibilităţii instanţei de revenire asupra unor probe încuviinţate (art. 259), este o încheiere premergătoare cu caracter preparatoriu, nu interlocutorie, cum eronat invocă partea pârâtă.

În speţă, potrivit consemnărilor din încheierea de şedinţă din 9.02.2021, instanţa de apel nu a revenit asupra probei cu martorul H. pe temeiul art. 259 C. proc. civ. ci, la solicitarea avocatului părţii pârâte şi în considerarea înscrisurilor pe care acesta le-a depus la dosarul cauzei, ce probau existenţa unei relaţii de rudenie între soţia părţii reclamante, A., şi martor, aceea de fraţi materni, a constatat că ascultarea sa, potrivit art. 315 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nu se fundamentează pe lucrările dosarului.

Totodată, menţiunile încheierii de încuviinţare probe din 28.07.2020 relevă faptul că partea reclamantă s-a opus, explicit, încuviinţării ca martor a numitului H., propus de partea pârâtă, contrar susţinerilor din recurs, potrivit cărora ar fi existat o convenţie tacită a părţilor în privinţa administrării acestei probe, cerinţă impusă de art. 315 alin. (2) C. proc. civ. pentru ascultarea, ca martor, a persoanelor prevăzute la alin. (1) pct. 1-3 ale aceluiaşi articol.

Aşa fiind, cum actul de procedură criticat de partea pârâtă prin recurs a fost întocmit cu respectarea cerinţelor legale, acesta nu este lovit de nulitate şi nici apt să producă părţii vreo vătămare, în condiţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., respectiv, nu este apt să atragă casarea deciziei recurate, cum eronat se solicită de către aceasta.

- este nefondată critica prin care partea pârâtă pretinde incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., ce permite casarea când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Subsumat criticii, partea susţine că instanţele de fond au evaluat, greşit, efectele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în procesul anterior, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 (sentinţa civilă nr. 1568/2016 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia nr. 4032/A/2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă), hotărâri prin care a fost anulată executarea silită pornită împotriva sa de partea reclamantă în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.06.2008 de BNP Asociaţii G., invocat ca titlu executoriu, pentru a obţine plata diferenţei de preţ în sumă de 132.500 euro.

Anume, partea pârâtă pretinde că prin hotărârile judecătoreşti mai sus arătate s-a statuat că respectivul contract de vânzare-cumpărare este titlu executoriu doar în ceea ce priveşte dreptul de creanţă recunoscut părţii reclamante, nu şi în privinţa drepturilor reale pe care le consemnează, caz în care, în considerarea acestei statuări jurisdicţionale ce se opune în procesul pendinte, partea pârâtă afirmă că se impunea respingerea şi a cererii în rezoluţiune deduse judecăţii în procesul pendinte tot ca prescrisă, pe temeiul art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În susţinerea acestei apărări, partea invocă şi menţiunile sentinţei civile nr. 7710/18.10.2017 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, prin care s-a dispus radierea din registrul de carte funciară a privilegiului recunoscut părţii reclamante (vânzătoare) pentru diferenţa de preţ neîncasată, de 132.500 euro.

Critica, astfel dezvoltată, nu poate fi primită întrucât, nepermis, nu se fundamentează pe considerentele hotărârii recurate prin care instanţa de apel s-a pronunţat asupra acestei chestiuni litigioase.

Statuând cu privire la caracterul neîntemeiat al motivului de apel prin care partea pârâtă a criticat soluţia de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat pronunţată de prima instanţă prin încheierea din 16.11.2018, instanţa de apel a reţinut că în procesul pendinte partea reclamantă a dedus judecăţii o acţiune în rezoluţiunea vânzării, calificată a fi reală prin art. 1368 din vechiul C. civ., ce este supusă termenului de prescripţie prevăzut de art. 1990 din acelaşi cod, şi nu o acţiune personală, fiind irelevant că aceasta este întemeiată pe faptul neplăţii preţului, nu pe omisiunea transferării dreptului de proprietate asupra imobilului înstrăinat, cum greşit argumentează partea pârâtă.

Or, simpla reiterare, prin recurs, a aceloraşi argumente în privinţa cărora partea pârâtă a primit o dezlegare jurisdicţională prin hotărârea instanţei de apel nu pune în discuţie, cum eronat se susţine, incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., motiv pentru care critica nu va fi examinată.

De altminteri, prin memoriul de recurs, partea ignoră faptul că art. 1368 C. civ. califică acţiunea vânzătorului în rezoluţiunea vânzării pentru neplata preţului ca reală, caz în care nu poate primi o altă calificare, pe cale de interpretare, respectiv, şi că pentru astfel acţiuni, reale, termenul de prescripţie este prevăzut de art. 1890 C. civ., nu de Decretul nr. 167/1958.

- este nefondată critica prin care partea pretinde incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce permite casarea când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în speţă invocate fiind cele prevăzute de art. 1367 coroborat cu art. 1079 C. civ.

În dezvoltarea critici, partea pârâtă pretinde că nu a fost pusă în întârziere de către partea reclamantă anterior promovării cererii în rezoluţiune, cerinţă a cărei neîndeplinire atrage, în opinia sa, în aplicarea normelor de drept indicate, sancţiunea prematurităţii cererii de chemare în judecată.

Excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată poate fi invocată însă în legătură cu o condiţie de exercitare a acţiunii stabilită prin norme cu caracter imperativ, condiţie ce nu se regăseşte în conţinutul normelor de drept mai sus arătate, în privinţa cererii în rezoluţiunea vânzării deduse judecăţii.

Art. 1367 C. civ. prevede următoarele: Când la o vânzare de imobile s-a stipulat că, în lipsă de plata preţului în termenul defipt, vânzarea va fi de drept rezolvată, cumpărătorul poate plăti după expirarea termenului, pe cât timp nu este pus de vânzător în întârziere printr-o interpelare în formă; dar după asemenea interpelare, judecătorul nu-i poate da termen.

Această normă de drept nu este aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii, întrucât, potrivit constatărilor de fapt ale instanţelor de fond părţile litigante nu au afirmat şi nu au probat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.06.2008 au prevăzut o clauză de rezoluţiune, de drept, în caz de neplată a preţului.

Norma de drept prevăzută de art. 1079 C. civ., prevede următoarele: Dacă obligaţia consistă în a da sau în a face, debitorul se va pune în întârziere prin o notificare ce i se va face prin tribunalul domiciliului său.

Or, potrivit aceloraşi constatări de fapt ale instanţelor de fond, partea pârâtă a fost înştiinţată de partea reclamantă (vânzătoare) pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată a diferenţei de preţ, aceasta din urmă formulând cerere de executare silită în acest scop, în dosarul execuţional nr. x/2015 al SCPEJA J., ce semnifică punerea în întârziere în a părţii pârâte în vederea executării obligaţie sale, potrivit normei de drept menţionate.

Normele de drept arătate evidenţiază faptul că punerea în întârziere semnifică manifestarea de voinţă a creditorului prin care pretinde debitorului să execute obligaţia şi-i permite acestuia să execute anterior sesizării instanţei, iar nerespectarea acestora atrage sancţiuni pentru creditor, care nu poate cere daune-interese de la debitor pentru perioada anterioară punerii în întârziere, nu sancţiunea prematurităţii cererii în rezoluţiunea vânzării, cum eronat afirmă partea pârâtă.

Subsumat acestui motiv de recurs, partea pârâtă pretinde, totodată, încălcarea la judecata în fond a cauzei şi a art. 1037 din vechiul C. civ., în considerarea faptului că regulile de interpretare prevăzute de art. 1266 alin. (1), art. 1289 alin. (1) şi art. 1206 din noul C. civ., impuneau, în opinia sa, a se da prevalenţă voinţei reale a părţilor contractante, care a fost modificată, în sensul diminuării preţului stabilit iniţial prin contract la valoarea efectiv achitată.

Cu titlu prealabil, este de menţionat că raportului juridic dedus judecăţii, îi sunt aplicabile normele de drept prevăzute de vechiul C. civ., ce prevede la art. 977 şi urm. regulile de intepretarea ale convenţiilor, nu dispoziţiile noului C. civ., invocate prin memoriul de recurs.

Critica nu poate fi însă examinată de instanţa de recurs, întrucât, partea pârâtă, în formularea acesteia, ignoră împrejurarea că la judecata în fond a cauzei s-a statuat că principiul simetriei formelor actelor juridice obligă părţile contractante ca eventuale modificări ale contractului să fie realizate în aceleaşi condiţii de formă impuse pentru încheierea sa

În considerarea acestui argument, instanţele de fond nu au examinat, prin folosirea regulilor de intepretarea a contractelor, cum eronat pretinde partea pârâtă, susţinerile potrivit cărora a convenit, însă nu printr-un act autentic, cu H., terţă persoană, modificarea clauzei privitoare la cuantumului preţului prevăzute în contractul autentificat nr. x/30.06.2008, în sensul reducerii acestuia la suma de bani pe care a plătit-o, fiind scutită, astfel, de plata diferenţei de preţ, şi, mai apoi, radierea privilegiului recunoscut vânzătorului (partea reclamantă).

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat recursul declarat de partea pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul F. împotriva încheierii din 9 februarie 2021 şi deciziei nr. 715/A din 27 aprilie 2021 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2023.