Timeliness of electronic appeal filing and the temporal application of Civil Procedure Code amendments regarding procedural deadlines.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 22 iulie 2015 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi Oraşul Sinaia, prin primar, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a dispoziţiei de restituire nr. 813/20.12.2005 a imobilului teren situat în Sinaia, judeţul Prahova, având suprafaţa de 796 mp, dispoziţie emisă de primarul oraşului Sinaia, precum şi a protocolului de predare preluare din 02.06.2006.

La data de 09 octombrie 2015, reclamanta a depus precizare la acţiune, prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei de restituire nr. 813/20.12.2005 a imobilului - teren situat în Sinaia, judeţul Prahova, având suprafaţa de 796 mp, dispoziţie emisă de primarul oraşului Sinaia, precum şi a protocolului de predare-preluare din 02.06.2006, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 alin. (2) şi art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (în forma avută la data emiterii dispoziţiei de restituire).

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 3102 din 11 decembrie 2020, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâţii persoane fizice, ca neîntemeiată; a respins excepţia de nelegalitate parţială a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria x nr. x/16.06.1994, ca neîntemeiată; a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., şi Oraşul Sinaia, prin primar, şi, pe cale de consecinţă, a constatat nulitatea absolută a Dispoziţiei de restituire nr. 813/20.12.2005, cât şi a protocolului de predare-preluare din 02.06.2006, înregistrat la Primăria Sinaia sub nr. x/01.06.2006; a luat act că reclamanta înţelege să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în apel:

Prin decizia nr. 1177 din 20 aprilie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins apelul declarat de pârâţii C., D. (moştenitoare a defunctului B.), E. (moştenitor al defunctului B.) şi F. (moştenitor al defunctului B.) împotriva sentinţei civile nr. 3102 din 11 decembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Prahova, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. şi cu intimatul-pârât Oraşul Sinaia, prin primar, ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 1177 din 20 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, au declarat recurs pârâţii D., E., F. şi C..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 01 august 2022, sub nr. x/2015, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au arătat că hotărârea atacată este nulă, fiind dată cu nerespectarea regulilor de procedură, sancţionate cu nulitatea prevăzută de art. 175-176 C. proc. civ.

În această privinţă, sub un prim aspect, au susţinut că instanţa de apel a soluţionat eronat motivul de apel prin care au criticat faptul că judecătorul fondului a încălcat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ. interpretat per a contrario raportat la art. 435 C. proc. civ., reţinând efectele sentinţei civile nr. 5118/29.10.1993, pronunţate de Judecătoria Câmpina în dosarul nr. x/1993, prin care s-a admis acţiunea în constatarea dreptului de proprietate, reţinându-se că reclamantul Ionaşcu este proprietarul imobilului ce a făcut obiectul acelui litigiu, nu le este opozabilă acestora şi nici autorilor lor, întrucât nu au fost părţi în acel proces, având forţa probantă a unui înscris, un fapt juridic, care poate fi combătut cu orice mijloc de probă, legea permiţând expres proba contrară.

Astfel, terţii au latitudinea să combată mijlocul de probă care vine să demonstreze fată de ei un fapt juridic, pot adopta în faţa opozabilităţii unei hotărâri, o atitudine activă, prin care să înlăture efectele acesteia, demonstrând că ei sunt adevăraţii proprietari, iar nu cel în favoarea căruia a fost pronunţată hotărârea, însă în situaţia în care ambele părţi prezintă hotărâri judecătoreşti în sprijinul dreptului lor de proprietate (obţinute în contradictoriu cu alte persoane), pentru a stabili cine are câştig de cauză în cadrul unui astfel de proces, urmează a se examina fundamentul (izvorul) dreptului fiecăreia dintre părţi.

Sub un alt aspect al nulităţii sentinţei apelate, au invocat în apel că, în mod eronat, prima instanţă a aplicat dispoziţiile art. 430 - 431 C. proc. civ. reţinând că dreptul de proprietate al reclamantei ar fi fost confirmat definitiv şi prin decizia civilă nr. 1732/06.06.2019, pronunţată de Curtea de apel Ploieşti în dosarul nr. x/2017, decizie care se impune cu autoritate de lucru judecat în condiţiile în care în acel litigiu au figurat aceleaşi părţi, ca şi cele din prezenta cauză, judecătorul fondului ignorând autoritatea de lucru judecat provizorie, conform art. 430 alin. (4) C. proc. civ. a sentinţei civile nr. 2284/2014 a Tribunalului Prahova şi a deciziei civile nr. 985/15.06.2015 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţate în dosarul nr. x/2007, prin care s-a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de S.C. A. în acţiunea în revendicare prin comparare de titluri, unde, pe cale incidentală, s-a analizat şi valabilitatea titlurilor.

Cu privire la decizia civilă nr. 1732/06.06.2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, a arătat că instanţa a dat o soluţie pe excepţie, iar nu pe fondul cauzei, şi aceea eronată, deoarece încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2284/2014 a Tribunalului Prahova şi a deciziei civile nr. 985/15.06.2015 a Curţii de Apel Ploieşti, întrucât pleacă de la o premisă eronată, anume că în cartea funciară este intabulată societatea A., aspect suficient pentru instanţa de apel ca să justifice că recurenţii-reclamanţi nu ar avea calitate procesuală activă, ignorând nelegal efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat din hotărârile menţionate şi chiar scopul acelui proces în revendicare prin compararea titlurilor; soluţia fiind dată pe excepţie aveau deschisă calea unei noi acţiuni pentru acea suprafaţă de teren, alta decât cea din prezenta cauză.

Au precizat că obiectul şi cauza acelui proces sunt diferite. Sub aspectul obiectului, pretenţia materială concretă ce intră în componenţa acestui element l-a constituit suprafaţa de 414 m.p. situat în Sinaia, judeţul Prahova, alta decât suprafaţa în litigiu din prezenta cauză, respectiv cea despre care în dispoziţia nr. x/2015 se face vorbire că nu poate fi restituită mai înainte de finalizarea litigiului ce exista la acel moment asupra ei, prin decizia nr. 821/20.10.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2010

Cu referire la cauza acelui proces, au susţinut că în dosarul nr. x/2017 reclamanţii solicitând UAT Sinaia să dispună emiterea unei dispoziţii privind restituirea acelei suprafeţe în temeiul Legii nr. 10/2000, pe când, în prezentul litigiu, reclamanta A. S.A. solicită anularea dispoziţiei nr. 813/2015; în acel dosar judecata s-a desfăşurat iniţial între B. şi G. şi Oraşul Sinaia, prin primar, iar ulterior a formulat cerere de intervenţie accesorie societatea A., cerere de intervenţie care a fost respinsă definitiv.

Au precizat că pretenţia materială ce intră în componenţa obiectului cererii reclamanţilor în revendicare este aceeaşi cu cea din prezentul litigiu, anume suprafaţa de 796 mp, restituită prin dispoziţia nr. x/2005 de către Primăria Sinaia, existând identitate de chestiune litigioasă şi de părţi între reclamanta S.C. A. din prezentul litigiu cu pârâta din acţiunea în revendicare, precum şi între reclamanţii din acţiunea în revendicare: reclamanţii, prin autorul lor, B. şi C., pârâţii din prezentul litigiu, aşa încât efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2284/2014 a Tribunalului Prahova şi a deciziei civile nr. 985/15.06.2015 a Curţii de Apel Ploieşti se impuneau în cauză în temeiul art. 431 alin. (2) raportat la art. 430 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, prin cele două hotărâri, au avut câştig de cauză în acţiunea în revendicare prin compararea de titluri, în contradictoriu cu reclamanta din prezenta cauză, stauându-se între altele şi calitatea reclamanţilor de persoană îndreptăţită la restituirea terenului de 769 mp situat în Sinaia, str. x. judeţul Prahova, ca şi faptul că titlul reclamantei A. din prezenta cauză este nevalabil, fiind obţinut de la un neproprietar - Statul Român.

Or, aceste aspecte intrate în autoritatea de lucru judecat, chiar provizorie, se impuneau obligatoriu pentru judecătorul de primă instanţă din prezentul litigiu, aceste reţineri nemaiputând fi contrazise; ca efect al autorităţii de lucru judecat, instanţa de fond trebuia să plece de la aceste constatări şi să soluţioneze cauza în continuare, ţinând cont de alte aspecte şi apărări, fără să încalce autoritatea de lucru judecat.

Inclusiv instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat normele instituţiei autorităţii de lucru judecat ce presupune existenţa identităţii de părţi şi cea de chestiune litigioasă, adică o strânsă legătură între obiectul şi cauza celor două procese, iar nu existenţa unei triple identităţi de părţi, obiect şi cauză, cum e necesar la efectul negativ al autorităţii de lucru judecat.

Sub un alt aspect, au susţinut că instanţa de apel a ignorat şi alte norme procedurale din materia instituţiei autorităţii de lucru judecat, respectiv art. 430 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., în sensul în care autoritatea de lucru judecat, chiar provizorie, ea există câtă vreme nu a intervenit o altă hotărâre judecătorească, care să schimbe soluţia, ceea ce înseamnă că acest efect al hotărârilor nu poate fi ignorat doar pe motiv că mai există şi o a treia cale de reformare, după cum nu poate fi ignorat faptul că dosarul având ca obiect acţiunea în revendicare este suspendat, cum a susţinut în mod constant intimata.

Suspendarea judecăţii este un indicent procedural care întrerupe temporar judecata, dar care nu afectează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat provizorii al hotărârilor deja pronunţate, dimpotrivă, acest efect continuă să se producă şi ar înceta doar în ipoteza în care, după reluarea judecăţii, soluţia din recurs s-ar schimba, fapt care nu poate fi previzionat la acest moment.

Au precizat că în litigiul în revendicare au invocat drept titlul originar de proprietate - Ordonanţa de adjudecare nr. 851/1934, iar ca act cu caracter recognitiv dispoziţia de restituire nr. 813/2005, care le-a reconfirmat cu caracter retroactiv şi, în mod irevocabil, titlul originar de proprietate (a se vedea decizia nr. 985/15.06.2015 a Curţii de Apel Ploieşti).

În consecinţă, este greşită reţinerea că "nici în situaţia în care hotărârea 2284/2014 a Tribunalului Prahova ar avea caracter definitiv nu s-ar pune problema de autoritate de lucru judecat, cu atât mai puţin ea ar putea interveni in situaţia în care dosarul nu este soluţionat definitiv", atât din perspectiva că ceea ce se invocă este efectul pozitiv, iar nu cel negativ al autorităţii de lucru judecat, cât şi aceea că, în realitate, chiar în ipoteza anulării dispoziţiei de restituire nr. 813/2005, soluţia din acţiunea în revendicare prin compararea titlurilor nu se schimbă, câtă vreme preferabilitatea se fundamentează pe Ordonanţa de adjudecare nr. 851/1934 (titlul originar), iar nu pe actul recognitiv.

Este de observat faptul că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al celor două hotărâri din acţiunea în revendicare se impune ca un dat juridic în prezenta cauză în care recurenţii-pârâţi contestă, pe cale incidentală, titlul de care se prevalează S.C. A. în exercitarea prezentei acţiuni şi prin care îşi justifică calitatea procesuală activă şi interesul de a acţiona.

Astfel, reţinerea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat este de natură a schimba soluţia pronunţată în prezenta cauză; chiar dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a suspendat recursul intimatei până la soluţionarea prezentei cauze, aceasta nu înseamnă că eventuala anulare a acesteia poate schimba ceea ce deja s-a reţinut de către ambele instanţe de fond, şi anume preferabilitatea titlului originar de proprietate - Ordonanţa de adjudecare nr. 851/1934; în soluţionarea incidentului procedural de suspendare facultativă a judecăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu putea analiza impactul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat provizorii al hotărârilor deja pronunţate şi nici eventuale alte incidente procedurale (excepţii), rezumându-se să aprecieze sumar oportunitatea suspendării până la verificarea validităţii contestate a dispoziţiei de restituire, chiar dacă nu pe acest act se fundamenta soluţia deja pronunţată.

Redând din considerentele hotărârii atacate, cu privire la pretinsa autoritate de lucru judecat a deciziei nr. 1732/2019 a Curţii de Apel Ploieşti, reţinută de instanţa de apel, au precizat că hotărârea respectivă este una dată pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Oraşului Sinaia, iar nu pe fond, şi viza o altă suprafaţă de teren de 414 mp, instanţa de apel plecând de la premisa eronată că intimata A. este proprietar, întrucât şi-a intabulat Certificatul de atestare a dreptului de proprietate în cartea funciară, deşi cererea în revendicare prin comparare de titluri a avut la bază faptul că, după obţinerea dispoziţiei de restituire la Legea nr. 10/2001, nu şi-au putut intabula dreptul lor, întrucât în cartea funciară figura A., iar la data pronunţării acestei decizii, existau deja cele două soluţii favorabile recurenţilor, din acţiunea în revendicare.

După cum au susţinut şi prin motivele de apel, judecătorul fondului s-a raportat la sentinţa civilă nr. 5118 din 29 octombrie 1993, reţinând că se impune cu autoritate de lucru judecat contra părţii căreia nu îi este opozabilă, fapt ce a condus la soluţionarea eronată a cauzei pe fond, pe de o parte, prin însuşirea de către instanţe a concluziei eronate a raportului de expertiză administrat în cauză, criticat de recurenţi atât în prima instanţă, cât şi în apel, potrivit căruia nu ar mai fi existat nicio suprafaţă de teren după cele două vânzări din marginile suprafeţei iniţiale a autorului recurenţilor H., deşi în realitate terenul de cca. 1.200 mp dintre cele două suprafeţe vândute există şi astăzi, reprezentând restul proprietăţii, fiind restituit parţial prin Dispoziţia nr. 813/2005, iar recurenţii se află în posesia acestuia. Mai mult, în dosarul de revendicare prin comparare de titluri, li s-a dat câştig de cauză atât în primă instanţă, cât şi în apel.

Pe de altă parte, a condus la confuzia dintre suprafaţa de teren de 1480 mp, care a făcut obiectul sentinţei civile nr. 5118/1993, cea de 414 mp, care a făcut obiectul altui dosar, şi cea de 796 mp din prezentul dosar, precum şi la confuzia dintre faptul că, dacă în privinţa terenului de 1480 mp, care a făcut obiectul sentinţei civile nr. 5118/1993, aceasta s-a aflat cândva în posesia S.C. A., în privinţa celor 706 mp, intimata S.C. A. ar fi avut şi posesia celor 796 mp, deşi, în realitate, asupra acestei suprafeţe nu a avut niciodată posesia şi nici vreun alt drept, confuzii pe baza cărora prima instanţă de fond a concluzionat că Oraşul Sinaia nu avea calitatea de unitate deţinătoare şi nu putea emite dispoziţie în temeiul Legii nr. 10/2001.

În plus, tot ca o critică adusă nerespectării normelor procedurale ce atrag sancţiunea nulităţii deciziei atacate, au apreciat că instanţa de apel nu a soluţionat excepţia inopozabilităţii sentinţei civile nr. 5118/1993, invocată explicit prin motivele de apel, deoarece, deşi reia în motivare o parte din argumentele teoretice prezentate chiar de apelanţi, nu există o soluţie explicită asupra acesteia.

Sub un alt aspect al nulităţii sentinţei apelate, au învederat faptul că instanţa de apel, în mod greşit, a respins critica referitoare la soluţionarea eronată a excepţiilor procesuale, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes, făcând o interpretare şi-o aplicare eronată a normelor procedurale, raportându-se la considerentele deciziei atacate cu privire la reţinerea neatacării încheierii prin care s-au soluţionat excepţiile menţionate, deşi o atare solicitare a fost formulată prin cererea de apel.

Totodată, au susţinut că instanţa de apel a prezentat o motivare pur teoretică, fără nicio legătură cu critica formulată în apel, prin care au arătat că soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a excepţiei lipsei de interes în exercitarea acţiunii în nulitate depindeau în cauză de soluţionarea excepţiei de nelegalitate a actului administrativ ce constituie pretinsul titlu al intimatei şi de probele ce trebuie administrate pe fond, pentru soluţionarea simultană atât a excepţiei de nelegalitate, cât şi a celor două excepţii procesuale, probele fiind comune.

Argumentul avut în vedere de recurenţi a fost acela că eventuala admitere a excepţiei de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate al intimatei, echivala cu faptul că aceasta nu mai justifica niciun titlu asupra terenului în litigiu, iar, de aici, nici calitatea de persoană interesată, potrivit legii, adică, nu justifica nici interesul de a acţiona, nici calitatea procesuală activă.

În condiţiile în care partea adversă invocă în limine littis nevalabilitatea respectivului titlu şi excepţiile procesuale ce sunt consecinţe ale inexistenţei titlului, în asemenea situaţii, este prematur şi neprocedural ca instanţa să se pronunţe asupra excepţiilor invocate, mai înainte de a se verifica în cadrul cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor finale, dacă titlul ce ar justifica calitatea procesuală şi interesul există sau nu există.

Or, judecătorul fondului, pronunţăndu-se asupra excepţiilor procesuale mai înainte de administrarea probelor ce tindeau la dovedirea inexistenţei titlului şi, simultan, la dovedirea temeiniciei excepţiilor procesuale, aceasta a echivalat cu o antepronunţare asupra excepţiei de nelegalitate, ce nu putea fi soluţionată decât prin hotărârea de dezinvestire, iar în final s-a şi dovedit că această din urmă excepţie a fost respinsă prin hotărâre, întărind ideea că soluţia era deja concepută de instanţă, mai înainte de finalizarea cercetării judecătoreşti.

În opinia recurenţilor, excepţia de nelegalitate este întemeiată, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii de validitate a actului administrativ, iar temeincia acesteia, dacă ar fi fost corect soluţionată, ar fi condus la admiterea excepţiilor procesuale invocate şi la respinserea acţiunii în nulitate în temeiul excepţiei lipsei de interes, care are prioritate.

Faţă de aceste aspecte, au apreciat că motivarea instanţei de apel asupra acestei chestiuni este eronată şi dată cu neobservarea normelor procedurale ale art. 248 alin. (2) şi (4) C. proc. civ. şi ale art. 176 pct. 6 C. proc. civ., care califică drept nulităţi necondiţionate de vătămare pe cele derivate din nerespectarea unor cerinţe extrinseci actului de procedură.

Au precizat că, prin motivul al doilea de apel, au arătat că hotărârea este nemotivată, fiind dată cu nerespectarea exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., situaţia de fapt reţinută de instanţă nefiind cea reală şi reflectată de ansamblul probator al dosarului; în plus, hotărârea cuprinde motive contradictorii şi motive străine de natura cauzei, fiind incident motivul de nulitate a sentinţei constatat de instanţa de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motiv ce poate fi invocat muttatis mutandis şi pe calea apelului, pentru a nu mai fi necesar ca partea interesată să dovedească existenţa unei vătămări ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii. De asemenea, trebuie amintit că şi acest motiv de apel este de ordine publică şi atrage soluţia anulării hotărârii şi a trimiterii cauzei spre rejudecare.

Sub acest aspect, au reiterat şi în recurs, cu raportare la decizia recurată, neanalizarea conţinutului tuturor înscrisurilor, inclusiv a hotărârilor judecătoreşti aflate la dosarul cauzei, pentru a stabili utilitatea şi caracterul determinant al acestora în privinţa atragerii unei alte soluţii decât cea pronunţată, fapt care a condus la stabilirea unei alte situaţii de fapt eronate, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii nepermiţând exercitarea controlului judiciar de către instanţa de apel, sens în care au apreciat că se impune anularea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Instanţa s-a raliat poziţiei reclamantei, dar nu pe baza unor raţionamente proprii, ci exclusiv pe baza susţinerilor părţii adverse, aceleaşi susţineri fiind făcute de reclamanta S.C. A. şi în dosarul civil nr. x/2007, în care s-au pronuţat sentinţa civilă nr. 2284/2014 a Tribunalului Prahova şi decizia civilă nr. 985/15.06.2015 a Curţii de Apel Ploieşti, acolo fiind înlăturate cu autoritate de lucru judecat (provizorie).

Or, motivarea instanţei, induce ideea falsă că fostul teren proprietate a lui H. nu ar fi fost un singur lot, ci două loturi, separate între ele, de terenul în litigiu, ceea ce este nereal, făcând trimitere la concluziile scrise, prin care au prezentat schiţa sintetică, arătând că din terenul total (fosta proprietate H.), mărginit de două vecinătăţi fixe: str. x şi str. x pentru întreaga proprietate, din care s-au realizat vânzări pe exteriorul celorlalte două vecinătăţi, stânga şi dreapta, a rămas în mod evident suprafaţa din mijloc, evidenţiată de Dispoziţia de restituire în natură nr. 813/20.12.2005, ca având o suprafaţă totală de 1.210 mp, din care 796 mp liberă şi 414 mp ce făcea obiectul urnii litigiu în curs de soluţionare, restituirea dispunându-se pentru cei 796 mp, teren liber şi nesupus vreunui litigiu.

Au precizat că sentinţa apelată conţine inclusiv motive străine de cauză, fără a le verifica cu probele dosarului, menţionând cu titlu de exemplu: reţinerea sentinţei civile nr. 5118/29.10.1993 şi a efectelor acesteia pronunţată de Judecătoria Câmpina în dosarul civil nr. x/1993 în care s-a judecat societatea A. cu familia I., hotărârea care ne este inopozabilă recurenţilor, care se judecă cu J. într-o acţiune în nulitatea actului de vânzare sub semnătură privată a terenului de 1480 mp, ce a făcut obiectul constatării în sentinţa nr. 5118/29.10.1993; reţinerea eronată a faptului că S.C. A. ar fi continuatoarea unităţii de stat întreprinderile Economice Sinaia ca şi reţinerea eronată a incidenţei H.G. nr. 1041/1990 privind înfiinţarea societăţilor comerciale pe acţiuni în turism, unde nu se face nicio referire la A. Sinaia şi nici la imobilul din str. x din Sinaia; instanţa a ignorat şi efectul deciziei nr. 821/20.10.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2010 (fostul nr. 7775/2004), prin care în mod irevocabil, cu autoritate de lucru judecat, Oraşul Sinaia, K. şi J., instanţele au stabilit că nu au relevanţă dimensiunile laturilor trecute în actul de vânzare, ci suprafaţa trecută efectiv ca fiind cea vândută, anume 1.480 mp.

Au mai învederat reţinerea eronată, contrar probelor dosarului, că terenul în litigiu (796 mp) ar fi fost bun din patrimoniul societăţii comerciale A. la data înfiinţării sale şi că ar fi deservit L. din Sinaia, reţinerea eronată a concluziilor expertului - parte M., străină de toate celelalte concluzii ale celor două rapoarte de expertiză efectuate în cauză şi de înscrisurile dosarului, dar contrazise şi de evidenţa de la faţa locului.

Astfel, terenul în litigiu nu se afla în patrimoniul Oraşului Sinaia la data restituirii prin Dispoziţia nr. 813/2015 şi, ca atare, nu avea calitate de unitate deţinătoare astfel că nu putea emite dispoziţie în temeiul Legii 10/2000, ignorând cele atestate chiar de Dispoziţia nr. 813/2000 şi a validării Prefectului, în urma verificărilor proprii, precum şi o serie de înscrisuri relevante: adresele nr. x/09.11.2015, procesul-verbal din 10.01.1959 şi Deciziunea nr. 6608/10.01.1959, din care rezultă că naţionalizarea imobilului de la H. a avut loc prin Decretul Lege nr. 92/20.05.1950, iar ulterior, prin Decizia nr. 6608/10.01.1959, acesta a fost dat în administrarea Comitetului Provizoriu şi al întreprinderii de gospodărie comunală de pe raza administrativă a oraşului Sinaia. Terenul a rămas în administrarea oraşului Sinaia, până la momentul restituirii prin Dispoziţia nr. 813/20.12.2005, nemaiexistând nici un alt act administrativ de transfer al dreptului de administrare în favoarea altor unităţi economice de pe raza oraşului Sinaia.

De altfel, acest aspect a fost statuat şi constituie un aspect pozitiv a puterii de lucru judecat, pe cale incidentală, în nenumărate hotărâri definitive şi irevocabile, unele existente la dosarul prezentei cauze.

Mai mult, chiar în acest dosar, pârâtul Oraşul Sinaia, prin primar, a formulat adrese prin care arată că terenul în litigiu din str. x, oraşul Sinaia, judeţul Prahova se află în proprietatea şi administrarea oraşului Sinaia.

Or, instanţa de apel nu a analizat şi nu a coroborat deloc înscrisurile aflate la dosar pe care ne-am bazat apărările, chiar dacă acestea aveau o forţă probantă mai mare decât expertiza solicitată şi întocmită pro causa de reclamantă, nejustificând nici de ce a înlăturat aceste apărări şi cererile noastre, încălcând astfel norma imperativă a art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi dreptul la un proces echitabil.

Prin nemotivarea hotărârii, li s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre reiudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie.

În ceea ce priveşte motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., acesta este invocat în subsidiar faţă de critica similară tratată la motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru ipoteza în care se apreciază că acest motiv de recurs nu se referă doar la efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (excepţia autorităţii de lucru judecat), ci are în vedere şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, precizând că nu se mai impune realuarea argumentelor prezentate în cadrul acelui motiv de casare.

Au invocat nelegalitatea hotărârii sub aspectul încălcării sau aplicării greşite a legii substanţiale, cu atât mai mult cu cât s-a făcut aplicarea legii la o altă situaţie de fapt decât aceea reflectată în mod evident de probatoriul administrat.

Sub acest aspect, au învederat soluţionarea eronată a excepţiei de nelegalitate (parţială) a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate x/16.06.1994 eliberat de către Ministerul Turismului, invocată prin precizările de la termenul din data de 09 octombrie 2016.

Au invocat pe cale incidentală, ca mijloc de apărare, excepţia de nelegalitate a pretinsului titlu al intimatei, urmând ca instanţa civilă să verifice legalitatea actului administrativ unilateral, care constituie titlul invocat de reclamantă, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Au precizat că în mod eronat s-a respins această excepţie ca neîntemeiată, de către ambele instanţe de fond, în condiţiile motivele de nelegalitate rezidă în încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 1 din H.G. nr. 834/1991, prin fraudarea dispoziţiilor legale (art. 20 din Legea nr. 15/1990 si art. 5 din H.G. nr. 834/1991) cu vătămarea dreptului de proprietate al recurenţilor, în ceea ce priveşte suprafaţa de teren care aparţine patrimoniului acestora.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate x/16.06.1994 eliberat de către Ministerul Turismului, a fost obţinut în baza dispoziţiilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991, care prevăd că societăţile comerciale cu capital de stat pot obţine titlu pentru atestarea dreptului de proprietate asupra terenurilor dacă îndeplinesc două condiţii cumulative şi anume: terenul pentru care se solicită atestarea să fie evidenţiat în patrimoniul societăţii care solicită eliberarea titlului; terenul pentru care se eliberează certificatul de atestare a dreptului de proprietate să fie necesar desfăşurării activităţii conform obiectului de activitate al societăţii în cauză.

Nici la momentul înfiinţării societăţii A. în temeiul Legii nr. 15/1990 şi nici la momentul eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate reclamanta nu îndeplinea niciuna dintre condiţiile necesare, prevăzute cumulativ, pentru obţinerea acestuia, însă, oricum, ar fi suficientă şi neîndeplinirea unei singure condiţii pentru a se constata nelegalitatea.

Terenul nu se afla în patrimoniul societăţii, cum cere legea, şi nici în administrarea sa, vechiul amplasament al proprietăţii autorului recurenţilor, era evidenţiat de facto în patrimoniul Oraşului Sinaia (ca proprietate privată a statului), motiv pentru care putut fi restituit de aceasta către recurenţi, iar Prefectura Prahova a validat această restituire.

Contrar celor reţinute instanţei de apel nici în anul 1990 (la data înfiinţării S.C. A.), nici la data emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, nu era îndeplinită nici condiţia ca terenul să fie necesar desfăşurării activităţii reclamantei, pentru că este vorba despre un teren intravilan liber, cum este şi în prezent, care nu a fost niciodată afectat vreunei activităţi specifice de turism şi nici vreunei altfel de activităţi comerciale.

Or, instanţa de apel a achiesat la afirmaţiile intimatei, fără a verifica şi probele recurenţilor care dovedeau contrariul făcând aplicarea legii la o situaţie de fapt eronat reţinută, îndeplinirea condiţiilor de validitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate al intimatei fiind argumentată pe baza documentaţiei făcute la acea dată, pe care recurenţii au contestat-o în condiţiile în care cu ocazia efectuării documentaţiei în vederea obţinerii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, la adresa din str. x, a fost inclusă şi o suprafaţă de teren liber, rezidenţial (cea din litigiu), aflată în continuarea celei de 1.480 mp, pe lungimea ambelor loturi şi chiar în continuarea lor, existând parcarea, dar nu în interiorul loturilor rezidenţiale.

Din nicio probă administrată nu rezultă că terenul ce face obiectul Dispoziţiei nr. 813/20.12.2005 era necesar desfăşurării activităţii comerciale a S.C. A. Sinaia, iar sarcina probei revenea intimatei, în combaterea excepţiei de nelegalitate şi a afirmaţiei recurenţilor privind neîndeplinirea acestei condiţii.

În aceste condiţii, greşit a aplicat legea instanţa de apel, sprijinindu-şi soluţia chiar pe actele contestate, fapt care nu ar fi putut fi făcut decât dacă anterior ar fi cercetat şi analizat motivele acestei contestări, prin raportare la probe. Faptul că anterior emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate s-au respectat acele condiţii ale legii ce prevedeau întocmirea de documentaţii nu are nicio legătură cu acuzaţia întocmirii frauduloase a respectivei documentaţii şi nici cu fraudarea condiţiilor de validitate legală impuse de art. 1 din H.G. nr. 834/1991.

Documentaţia n-a fost decât mijlocul fraudulos prin care s-a obţinut actul administrativ, pentru o suprafaţă mai mare decât cea la care intimata era îndreptăţită.

Rezultă din expertizele efectuate în cauză, inclusiv din schiţele/planşele anexate acestora şi din înscrisuri, ca şi din mijloacele materiale de probă că terenul în litigiu este mărginit de un zid de beton, care îl separă de domeniul public al oraşului Sinaia, dincolo de zidul de beton există trotuar, apoi este strada x, locurile de parcare sunt trasate pe stradă (pe carosabil), dar nu pe terenul în litigiu.

Instanţa de apel trebuie să constate că simpla susţinere a reclamantei că terenul ar deservi unor interese comerciale, cu titlu de parcare nu este susţinută de niciun mijloc de probă şi să observe că intimata care avea sarcina probei de a răsturna excepţia de nelegalitate invocată de recurenţi, pe motivul neîndeplinirii condiţiilor cumulative din art. 1 din H.G. nr. 834/1991.

Prin actele depuse la termenul din 12 noiembrie 2020, au dovedit că parcarea aparţine dintotdeauna oraşului Sinaia, iar nu reclamantei A., conform sentinţei nr. 346/7.02.2002 din dosarul nr. x/2001 al Tribunalului Prahova.

În consecinţă, nefiind îndeplinită condiţia cumulativă a destinaţiei comerciale şi a necesităţii desfăşurării activităţii S.C. A., este suficient pentru ca instanţa să poată constata nelegalitatea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate x/16.06.1994.

Pe de altă parte, actul administrativ este emis cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 15/1990, deoarece nu a existat vreun drept de administrare asupra terenului în cauză în patrimoniul S.C. A. Sinaia la data înfiinţării acestei societăţi, cu atât mai mult la data emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate x/16.06.1994 eliberat de către Ministerul Turismului, având în vedere şi faptul că şi L. fusese pierdut din folosinţă de S.C. A., în mod irevocabil, încă din 1993.

Sub un alt aspect, s-a reţinut nefondat faptul că recurenţii nu ar avea calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului situat în Sinaia, judeţul Prahova câtă vreme potrivit Certificatelor de moştenitor nr. x/18.02.1998 eliberat de B.N.P. N. şi nr. 24 -1998 eliberat de B.N.P. O. şi P., sunt succesorii autorul lor defunctul H., care a dobândit imobilul, compus din construcţiile: vila Q., vila mică şi terenul în suprafaţă de 4.628 mp, potrivit Ordonanţei de adjudecare nr. 851/26.01.1934, încheiată la Tribunalul Prahova, secţia I, ordonanţă transcrisă la Tribunalul Prahova sub nr. x/01.01.1934, imobil teren şi construcţii de 4.628 mp înscris în evidentele fiscale ale oraşului Sinaia.

Din acest imobil, autorul lor, în anul 1941 a înstrăinat prin actul autentic nr. 261/30.06.1941, vila Q. şi suprafaţa de 1600 mp teren către R. şi S., rămânând în proprietate cu construcţia vila mică şi terenul în suprafaţă de 3.028 mp imobil ce a fost naţionalizat la data de 20 aprilie 1950 în baza Decretului nr. 92/1950.

Odată cu apariţia Legii nr. 10/2001, au formulat notificări de restituire a imobilului din Sinaia, preluat în mod abuziv de către autoritatea deţinătoare, respectiv Primăria oraşului Sinaia.

Prin Dispoziţia nr. 813/20.12.2005 emisă de Primăria Sinaia, în urma analizei întregii documentaţii, s-a conchis că "imobilul solicitat a fost proprietatea lui H., la momentul deposedării abuzive, conform actului de proprietate - Ordonanţa de adjudecare nr. 851/26.01.1934, încheiata Ia Tribunalul Prahova, secţia I, dosar nr. x/1932, conexat cu dosarele nr. x/1933, transcrisă la Tribunalul Prahova sub nr. x/01.01.1934, cu menţiunea de radiere a ipotecii în baza jurnalului nr. 3000 din 13 martie 1944, compus din teren de 4628 mp, cu toate construcţiile existente pe el: vila Q. şi restaurantul mic şi înscrierii în Foaia Matricolă nr. 446, existentă în arhiva noastră".

În cadrul procedurii de restituire a terenului ce a făcut obiectul Dispoziţiei nr. 813/20.12.2005, după analizarea dosarului şi efectuarea procedurilor specifice privind identificarea vechiului amplasament, stabilirea situaţiei juridice a acestuia, stabilirea existenţei dreptului şi a calităţii de persoane îndreptăţite a recurenţilor, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Sinaia a ajuns la concluzia că unitatea administrativ teritorială are calitate de autoritate deţinătoare, iar recurenţii sunt persoane îndreptăţite la restituire şi că au dreptul numai la restituirea suprafeţei de 1.548 mp din întreg imobilul naţionalizat, compus din vila mică şi terenul în suprafaţă de 3.028 mp.

Pentru restul de teren de 1.480 mp şi vila mică, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 a reţinut că la data de 01 mai 1950, când deja statul român naţionalizase bunurile ce aparţineau autorul recurenţilor, le-ar fi vândut prin act sub semnătură privată, aspect ce rezultă din sentinţa civilă nr. 5118/29.10.1993 a Judecătoriei Câmpina, prin care a fost admisă acţiunea formulată de către K. şi T. împotriva S.C. A. Sinaia, prin care reclamanta a fost obligată să lase în deplină proprietate şi liberă posesie, teren în suprafaţă de 1.480 mp şi construcţiile aflate pe acesta (vila mică).

Pentru a se lămuri situaţia juridică a terenului ce a făcut obiectul restituirii în natură, Primăria Sinaia a efectuat măsurători topografice pentru identificarea vechiului amplasament, de unde a reieşit că terenul solicitat de subsemnaţii aparţinea domeniului privat al oraşului Sinaia.

La nivelul anului 2005, în administrarea Primăriei Sinaia, din suprafaţa de 1.548 mp se regăsea liberă, fără a fi afectată de detalii de sistematizare, suprafaţa de 1.210 mp, din care 796 mp liberă şi 414 mp ce făcea obiectul unui litigiu în curs de soluţionare, restul de 238 mp era afectată de proprietatea vecină.

Astfel, faţă situaţia juridică a terenului, la data de 20.12.2005 autoritatea deţinătoare Primăria Sinaia a emis Dispoziţia de restituire în natură nr. 813/20.12.2005 numai pentru suprafaţa de 796 mp din terenul situat în str. x, specificând expres faptul că, pentru suprafaţa de 414 mp urmează a se emită Dispoziţie suplimentară, după definitivarea litigiului existent de instanţele judecătoreşti, litigiu care, între timp, s-a şi soluţionat în favoarea Primăriei Sinaia şi a recurenţilor, în contradictoriii cu J., prin decizia nr. 821/20.02.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2010.

Ulterior, s-a procedat la punerea în posesie a recurenţilor, care potrivit Protocolului de predare - preluare, înregistrat sub nr. x din 02 iunie 2006 la Primăria Sinaia, dată de la care posedă efectiv terenul.

În mod eronat s-a afirmat de către S.C. A. Sinaia că terenul în suprafaţă de 796 mp ar face parte din cei 1.600 mp înstrăinaţi prin actul autentic nr. 261/30.06.1941, care are un alt amplasament ce se învecinează cu terenul proprietatea recurenţilor.

În acţiune se invocă lipsa calităţii recurenţilor de persoane îndreptăţite la restituire, şi pe ideea că autorul lor H. nu ar fi avut în proprietate o suprafaţă mai mare de 3.570 mp teren, pe care ar fi transmis-o prin cele două contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu familia S., respectiv U., astfel că reclamanta a considerat că la data naţionalizării H. nu mai avea nici un teren în proprietate. Ca argument, s-a arătat în acţiune că terenul a fost dobândit de autorul recurenţilor de la Q. V. V., persoană care în Planul de situaţie din 1935 figura cu 3.570 mp, drept urmare, nu ar fi putut transmite o suprafaţă mai mare de teren către autorul lor, afirmaţie contrazisă de adresele nr. x/09.11.2015, procesul-verbal din 10.01.1959 şi Deciziunea nr. 6608/10.01.1959 din care rezultă ca naţionalizarea imobilului de la H. a avut loc prin Decretul Lege nr. 92/20.05.1950 iar ulterior, prin Decizia nr. 6608/10.01.1959, acesta a fost dat în administrarea Comitetului Provizoriu şi al Întreprinderii de gospodărie comunală de pe raza administrativă a oraşului Sinaia. Terenul a rămas în administrarea oraşului Sinaia, până la momentul restituirii prin Dispoziţia nr. 813/20.12.2005, nemaiexistând nici un alt act administrativ de transfer al dreptului de administrare în favoarea altor unităţi economice de pe raza oraşului Sinaia.

Din conţinutul adeverinţei emisă de S.C. A. Sinaia şi depusă la 11.01.2008 în dosarul nr. x/2007, rezultă că imobilul amplasat în Sinaia str. x (fost Spătarul Cantacuzino nr. 11, fost 30 decembrie) a intrat în proprietatea statului că efect al aplicării Decretului nr. 92/1950.

Imobilul dobândit de H. prin Ordonanţa de adjudecare nr. 851/26.01.1934, chiar dacă nu avea menţionată suprafaţa în cadrul acestui act, era perfect delimitat prin vecinătăţi.

De altfel, dacă terenul restituit nu făcea parte din domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale Primăria nu ar fi putut să dispună restituirea asupra acestui bun în calitate de unitate deţinătoare în baza prevederilor Legii nr. 10/2001. Or, precedura de restiuire în natură a unui bun, potrivit prevederilor în vigoare, a presupus inclusiv analizarea situaţiei juridice a acestuia, care nu a relevat existenta vreunui drept al reclamantei.

În plus, faptul că Dispoziţia nr. 813/20.12.2005 a primit avizul de legalitate din partea Prefectului judeţului Prahova întăreşte opinia potrivit căreia terenul restituit făcea parte din domeniul prival al oraşului Sinaia.

Or, toate cele arătate dovedesc faptul că niciodată pârâţii nu au susţinut că terenul în litigiu nu s-ar afla în proprietatea privată a Oraşului Sinaia şi administrarea Primăriei Sinaia şi, ca atare, că nu ar avea calitatea de unitate deţinătoare, potrivit Legii nr. 10/2001.

Dimpotrivă, din toate înscrisurile oficiale provenind de la pârâţi şi din toate apărările din toate dosarele anterioare, dar mai ales şi faţă de chestiunile stabilite incidental, cu putere de lucru judecat în hotărârile judecătoreşti anterioare, rezultă că Oraşul Sinaia, prin primar are calitatea de unitate deţinătoare şi că terenul în litigiu se află în proprietatea Oraşului Sinaia şi în administrarea Primăriei Sinaia, de la data preluării abuzive din 1950 şi până în prezent.

Legătura dintre suprafaţa de 420 mp (414 mp) cu terenul de 796 mp restituiţi prin Dispoziţia a cărei nulitate se cere în prezenta cauză rezultă din chiar conţinutul acestei dispoziţii, în fapt şi-n drept fiind o unică suprafaţa supusă restituirii şi pentru care se recunoaşte că suntem persane îndreptăţite la restituire, motivul pentru care în anul 2015 li s-a restituit şi această diferenţă de 414 mp, fiind existenţa litigiului ce purta asupra acestuia, însă toate reţinerile instanţelor judecătoreşti şi toate poziţiile pârâtului Oraşul Sinaia, prin primar (Primăria Sinaia) dovedesc deplin calitatea de unitate deţinătoare a întregii suprafeţe de teren a acestuia din urmă.

Au reiterat aspectele ce ţin de nulitatea absolută a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate x/16.06.1994 eliberat de către Ministerul Turismului, care conduc în plan procesual la incidenţa excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei care nu îşi mai justifică calitatea de titular al dreptului subiectiv invocat, mai exact, proprietar al terenului în litigiu.

Au arătat că îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

La data de 13 octombrie 2022, prin poştă electronică, recurenţii-pârâţi au depus cerere, prin care au solicitat ca soluţionarea recursului să se facă în şedinţă publică, cu citarea părţilor, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ., ţinând cont şi de decizia nr. 839/2015 a Curţii Constituţionale a României.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 26 octombrie 2022, prin poştă, în termen legal, intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială - Oraşul Sinaia a depus întâmpinare, prin care a solicitat ca instanţa să dispună, în condiţiile legii, cu privire la recursul declarat de pârâţi.

La data de 03 noiembrie 2022, prin serviciul de curierat W., în termen legal, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A precizat că nu este de acord ca recursul să fie soluţionat în complet de filtru.

La data de 15 noiembrie 2022, prin poştă, în termen legal, intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială - Oraşul Sinaia a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A., prin care a solicitat ca instanţa să dispună, în condiţiile legii, cu privire la recursul declarat de pârâţi.

II.3. Procedura de filtrare a recursului:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., la data de 21 noiembrie 2022, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, la data de 25 noiembrie 2022 şi, respectiv, la data de 28 noiembrie 2022, potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar, iar prin punctul de vedere la raport, depus la data de 28 noiembrie 2022, prin poştă electronică, recurenţii-pârâţi au arătat că recursul este declarat în termenul prevăzut de lege în raport de Decizia nr. 45/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială - Oraşul Sinaia, prin punctul de vedere depus la data de 08 decembrie 2022, prin poştă, a apreciat că recursul este admisibil în principiu, în raport de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., completul de judecată putând a se pronunţa asupra fondului recursului, fără citarea părţilor, printr-o decizie definitivă.

La data de 06 februarie 2023, prin poştă electronică, intimata-reclamantă A. a depus note scrise, prin care a solicitat admiterea excepţiei tardivităţii recursului, cu consecinţa, respingerii acestuia, ca tardiv formulat.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 14 decembrie 2022, completul de filtru a stabilit termen de judecată la data de 07 februarie 2023, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în vederea discutării admisibilităţii în principiu a recursului declarat de pârâţii D., E., F. şi C. împotriva deciziei nr. 1177 din 20 aprilie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Analizând recursul în condiţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit căruia în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme imperative, de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

În consecinţă, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.

Potrivit art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Din examinarea actelor dosarului, Înalta Curte reţine că data comunicării hotărârii recurate, respectiv a deciziei nr. 1177 din 20 aprilie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, este 08 iunie 2022 şi, respectiv, 09 iunie 2022, astfel cum rezultă din dovezile de comunicare aflate la dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

În ceea ce priveşte data declarării şi motivării recursului, se constată că cererea de recurs a fost transmisă prin poştă electronică instanţei de apel, la data de 11 iulie 2022, ora 23:47, fiind înregistrată la Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, la data de 12 iulie 2022, conform ştampilei de înregistrare aplicate pe cererea de recurs aflate la dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Totodată, se reţine că recursul a fost depus şi prin poştă, la data de 12 aprilie 2022, conform ştampilei aplicate pe plicul poştal aflat la dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, fiind înregistrat la data de 14 iulie 2022 la Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, conform ştampilei de înregistrare aplicate pe cererea de recurs aflate la dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Raportat la data comunicării deciziei recurate, 09 iunie 2022, termenul pentru declararea recursului, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., s-a împlinit la data de 10 iulie 2022, într-o zi nelucrătoare (duminică), prelungindu-se în prima zi lucrătoare care urmează, respectiv luni - 11 iulie 2022, potrivit art. 181 alin. (2) C. proc. civ.

Aşadar, cererea de recurs a fost înaintată prin poştă electronică, în ultima zi a termenului de declarare a căii de atac, însă după ora la care activitatea încetează la instanţă, respectiv la data de 11 iulie 2022, ora 23:47.

Potrivit art. 182 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., termenul care se socoteşte pe zile se împlineşte la ora 2400 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul, iar, dacă este vorba despre un act ce trebuie depus la instanţă sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal.

Programul de lucru al instanţelor este de 8 ore zilnic şi începe, de regulă, la ora 800 şi se încheie la ora 1600, conform art. 89 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015.

Prin urmare, depunerea la curtea de apel a recursului, prin poştă electronică, în ultima zi a termenului, după ora 16:00, este socotită a fi fost realizată cu nerespectarea termenului legal, având în vedere că cererea de recurs a fost înregistrată în evidenţa instanţei a doua zi, respectiv pe data de 12 iulie 2022, când a primit dată certă.

În sens celor anterior arătate, s-a statuat prin Decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017, dată de la care este obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.

Prin această decizie, s-a dat o interpretare unitară prevederilor art. 182 şi art. 183 din C. proc. civ. (în forma anterioară modificărilor operate prin Legea nr. 310/2018), solicitându-se, prin sesizarea adresată instanţei supreme, să stabilească dacă acţiunea introdusă prin e-mail/fax, în ultima zi a termenului ce se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, este socotită a fi făcută în termen.

Prin această decizie s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 din C. proc. civ., actul de procedură transmis prin fax sau poştă electronică, în ultima zi a termenului care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, nu este socotit a fi depus în termen."

În acelaşi sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, prin decizia nr. 605 din 22 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 2 din 03 ianuarie 2017, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 182 alin. (2) din C. proc. civ., reţinând la paragrafele 27 şi 28 că, trimiterea actelor de procedură prin fax sau poştă electronică a fost asimilată depunerii personale la instanţă şi nu trimiterii efectuate prin oficiul poştal, serviciul de curierat sau prin alt serviciu specializat de comunicare. Actul de procedură transmis prin fax sau poştă electronică este considerat a fi făcut în termen la data la care a fost înregistrat la instanţă, iar potrivit dispoziţiei legale criticate, deşi termenele se socotesc pe zile întregi, totuşi, în ziua în care se împlineşte termenul partea interesată trebuie să depună actul la instanţă până la închiderea programului. Prin urmare, dispoziţiile legale criticate nu limitează dreptul părţilor de a comunica cu instanţele judecătoreşti, deoarece nimic nu le împiedică pe acestea să se adreseze instanţelor prin orice mijloace, cu condiţia, subînţeleasă, de a o face în termenele şi condiţiile prevăzute de lege.

Curtea Constituţională a avut în vedere dispoziţiile art. 182-183 C. proc. civ. în forma în vigoare anterior modificărilor survenite prin Legea nr. 310/2018, care se aplică în prezenta cauză, astfel că, şi potrivit deciziei menţionate, în acord cu considerentele arătate, calea de atac, în măsura în care a fost depusă prin poştă electronică în ultima zi a termenului, era necesar a fi depusă până la închiderea programului de lucru al instanţei, pentru a fi considerată efectuată în termen.

Ulterior, prin Decizia nr. 45/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, privind examinarea sesizării formulate de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 961 din data de 20 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 182 şi art. 183 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, actele de procedură transmise prin fax sau e-mail, în ultima zi a termenului procedural care se socoteşte pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanţă, este socotit a fi depus în termen".

În cauza de faţă, Înalta Curte constată că art. 24 şi art. 25 C. proc. civ. prevăd că dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare; în schimb, procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche, rămân supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data iniţierii lor.

Or, prezentul litigiu a început prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă la data de 22 iulie 2015, aşadar, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 - 21 decembrie 2018; drept urmare, normele de drept procesual aplicabile sunt cele în vigoare la data iniţierii procesului, potrivit prevederilor art. 24 C. proc. civ., fiind incidente pe tot parcursul judecăţii dispoziţiile C. proc. civ. (deci, şi cele de la art. 182 şi 183), în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018.

În mod corespunzător, în cazul proceselor iniţiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 sunt aplicabile cele statuate în cuprinsul Deciziei nr. 34/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (prin care s-a dat o dezlegare cu privire la interpretarea art. 182 şi 183 din C. proc. civ., în foma anterioară Legii nr. 310/2018), iar în cadrul proceselor pornite după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 sunt aplicabile dezlegările date prin Decizia nr. 45/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a dat o interpretare normelor procedurale de la art. 182 şi 183 din C. proc. civ., însă, în configuraţia normelor rezultată după modificarea acestora prin Legea nr. 310/2018.

În aceste condiţii, transmiterea recursului prin intermediul poştei electronice în ultima zi a termenului (11 iulie 2022, ora 23:47), după ora la care se încheiase activitatea la Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, cerere care a primit dată certă la 12 iulie 2022, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 199 C. proc. civ., determină concluzia că această cale de atac a fost declarată de către pârâţi cu depăşirea termenului reglementat de 485 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Fiind vorba despre un termen legal peremptoriu, nerespectarea acestuia atrage sancţiunea decăderii pârâţilor D., E., F. şi C. din exercitarea dreptului la recurs, instituită prin norma imperativă înscrisă în art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

În contextul prezentei analize, nu poate fi reţinut punctul de vedere al pârâţilor depus la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului sub aspectul aplicabilităţii Deciziei nr. 45/2020, întrucât soluţia adoptată, astfel cum rezultă din considerentele şi dispozitivul deciziei menţionate, s-a raportat la textul art. 183 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

La paragraful 92 din considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, spre deosebire de reglementarea iniţială a art. 183 alin. (1) din C. proc. civ., la momentul adoptării Legii nr. 310/2018, legiuitorul a renunţat la soluţia legislativă anterioară care, deşi stipula expres posibilitatea părţilor de a utiliza mijloacele electronice de comunicare pentru a transmite acte de procedură către instanţe [art. 148 alin. (2), art. 149 alin. (4), art. 199 alin. (1), art. 154 alin. (6), art. 241 alin. (3) şi art. 471 alin. (3) din C. proc. civ..], nu reglementa, în mod distinct, efectele depunerii actelor de procedură la instanţă în această modalitate.

Însă, la paragrafele 82 şi 83 din decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţionat că, întrucât normele interpretate prin această decizie sunt norme de procedură civilă, aplicarea în timp a acestora trebuie raportată la dispoziţiile art. 24-27 din C. proc. civ., cu caracter general, în sensul că procedurilor judiciare (lites pendentes) le este incidentă legea în vigoare la momentul declanşării lor, iar hotărârile judecătoreşti rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

În consecinţă, cad sub incidenţa efectelor obligatorii ale Decizia nr. 34/2017 doar litigiile declanşate anterior modificării aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, inclusiv prezentul litigiu, iar pronunţarea Deciziei nr. 45/2020 presupune aplicarea acesteia în cadrul litigiilor iniţiate după intrarea în vigoare a modificărilor adoptate prin Legea nr. 310/2018, în aplicarea în timp a legii procesuale (rationae temporis).

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 499 coroborat cu art. 495 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca tardiv, recursul declarat de pârâţii D., E., F. şi C. împotriva deciziei nr. 1177 din 20 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de pârâţii D., E., F. şi C. împotriva deciziei nr. 1177 din 20 aprilie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 februarie 2023.