Invalidity of Expert Evidence Due to Procedural Errors and Material Omissions in Annulment Petition

Şedinţa publică din data de 07 februarie 2023

Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Primul ciclu procesual:

I.1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 7 februarie 2014 pe rolul Tribunalului Vaslui, secţia civilă, sub nr. x/2014, astfel cum a fost modificată şi completată, reclamantele A. S.R.L. şi B. au chemat în judecată pârâta S.C. A. S.R.L. (devenită S.C. C. S.R.L. pe parcursul judecăţii), solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei-reclamante: - la încetarea folosirii ca marcă pe teritoriul României a semnului A. 1, în contextul oricăror activităţi de comercializare, oferire spre vânzare, distribuţie, furnizare, promovare şi publicitate sau oricăror altor activităţi comerciale, având în vedere că aceste activităţi încalcă drepturile ce derivă din înregistrarea mărcii naţionale individuale, combinate A., cu element figurativ, nr. 125530, înregistrată la 24.08.2012 în numele titularei B., în conformitate cu prevederile Legii nr. 84/1998 şi reprezintă acte de concurenţă neloială, în conformitate cu prevederile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, acte de publicitate înşelătoare, în conformitate cu prevederile Legii nr. 158/2008, privind publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă, precum şi practici comerciale incorecte (înşelătoare) în conformitate cu prevederile Legii nr. 363/2007, privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor; - la plata sumei de 1.000.000 euro cu titlu de daune pentru prejudiciul creat reclamantelor, ca urmare a actelor de folosire neautorizată a unui semn similar cu marca înregistrată x şi - la publicarea în presa scrisă, pe propria cheltuială, a dispozitivului hotărârii în cel mult 10 zile.

Pârâta S.C. A. S.R.L. (devenită S.C. C. S.R.L.) a solicitat pe cale de cerere reconvenţională anularea înregistrării mărcii A. pe numele titularului B. pe motivul că înregistrarea acesteia aduce atingere unui drept de proprietate industrială - dreptul la numele comercial A., care a fost anterior dobândit (martie 2011) faţă de momentul înregistrării mărcii A. (septembrie 2013).

I.1.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Vaslui, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 114 din 27 ianuarie 2016, Tribunalul Vaslui, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei-pârâte S.C. A. S.R.L., invocată de pârâta-reclamantă, ca neîntemeiată; a respins cererea principală formulată de reclamantele-pârâte S.C. A. S.R.L. şi B. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă C. S.R.L. (fostă S.C. A. S.R.L.); a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă C. S.R.L. în contradictoriu cu reclamantele-pârâte S.C. A. S.R.L. şi B., ca neîntemeiată; a respins cererea reclamantelor-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

I.1.3. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, în apel:

Prin decizia nr. 580 din 27 septembrie 2016, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei nr. 114 din 27 ianuarie 2016 şi a încheierilor pronunţate în şedinţele publice din 4 decembrie 2014, 22 septembrie 2015 şi 12 ianuarie 2016 ale Tribunalului Iaşi; a admis apelul incident declarat de C. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 114 din 27 ianuarie 2016 a Tribunalului Iaşi, sentinţă pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat parţial considerentele ce vizează capătul al doilea din cererea principal; a dispus înlocuirea parţială a considerentelor sentinţei apelate de către instanţa de apel; a păstrat dispozitivul sentinţei.

Prin decizia nr. 210 din 14 martie 2017, Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamante privind completarea dispozitivului deciziei civile nr. 580 din 27 septembrie 2016 şi a completat dispozitivul acestei decizii, în sensul că a respins cererea apelantei A. S.R.L. privind plata cheltuielilor de judecată din apel.

I.1.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs:

Prin decizia nr. 2005 din 12 decembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva deciziilor nr. 580 din 27 septembrie 2016 şi nr. 210 din 14 martie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă; a casat deciziile atacate; a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă; a respins, ca lipsit de interes, recursul declarat de aceleaşi reclamante împotriva încheierii din 14 martie, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

I.2. Al doilea ciclu procesual:

I.2.1. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, în rejudecarea apelului:

Prin decizia nr. 294 din 03 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins apelul principal formulat de reclamantele-pârâte A. S.R.L. şi B. şi apelul incident formulat de pârâta-reclamantă C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 114 din 27 ianuarie 2016, pronunţată de Tribunalul Vaslui; a constatat că C. S.R.L. a plătit în plus suma de 1.135 RON cu titlu de diferenţă onorariu expert pentru domnul D. şi a obligat expertul la restituire.

I.2.2. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs:

Prin decizia nr. 901 din 19 aprilie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele S.C. A. S.R.L. şi B. împotriva deciziei civile nr. 294 din 03 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 901 din 19 aprilie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a declarat contestaţie în anulare reclamantele S.C. A. S.R.L. şi B..

Calea extraordinară de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 16 noiembrie 2022, sub nr. x/2022, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 9.

Prin încheierea de şedinţă din 24 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis cererea de abţinere formulată de doamnele judecător E., F. şi G. în dosarul nr. x/2022 al aceleiaşi instanţe, prezenta cauză fiind repartizată completului nr. 2, complet specializat în soluţionarea dosarelor având ca obiect cereri în materia proprietăţii intelectuale.

II.1. Motivele contestaţiei în anulare:

Prin contestaţia în anulare declarată la data de 11 noiembrie 2022, prin poştă, în termen legal, contestatoarele S.C. A. S.R.L. şi B. au solicitat admiterea căii de atac, cu consecinţa anulării deciziei atacate.

În motivarea căii de atac, au arătat că dezlegarea dată recursului, de a-l respinge ca nefondat, este rezultatul mai multor erori materiale conform art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., instanţa de recurs omiţând să observe că la dosarul cauzei se află deja cererea contestatoarelor depusă la la termenul din 19 noiembrie 2018, prin care au solicitat, în principal, anularea coroborat cu raportul de expertiză contabilă întocmit de d-ul expert D. (avizat de CECCAR la 15 noiembrie 2018) şi înlocuirea acestui expert (cerere care a fost dezbătută şi soluţionată greşit de instanţa de apel la termenul din 03 decembrie 2018); cele două înscrisuri indicate au un alt conţinut, care nu a fost observat în întregime de instanţa de recurs, ceea ce a condus la reţinerea unor aspecte în mod greşit din cauza unor erori materiale.

Redând din considerentele deciziei atacate (pagina 9), conţinutul cererii depuse la termenul din 19 noiembrie 2018 (paginile 1şi 2), precum şi aspectele reţinute în raportul de expertiză şi în anexele sale, contestatoarele au precizat că prin cererea de recurs (pct. 1.1.2.1 - pagina 2), au criticat faptul că instanţa de apel a aplicat greşit art. 335 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ. atunci când a stabilit că realizarea raportului nu ar fi presupus o lucrare la faţa locului şi că apelantele ar fi avut posibilitatea de a prezenta explicaţiile, însă ignorarea argumentelor expuse prin cererea menţionată, precum şi cele ale raportului cu anexele sale, nu a permis instanţei a identifica greşeala de judecată a instanţei de apel pe acest aspect, împrejurare ce se încadrează în ipoteza normei de procedură de la art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Aceasta întrucât examenul cerut instanţei de recurs era acela de a verifica dacă, într-adevăr, instanţa de apel a reţinut cu temei că expertiza de specialitate în cauză nu ar fi presupus o lucrare la faţa locului şi că explicaţiile contestatoarelor ar fi fost luate, dacă nu pe toate aspectele, atunci măcar pe cele esenţiale, pentru realizarea raportului de expertiza contabilă, respectiv, pe stabilirea în concret a tuturor documentelor contabile necesare pentru a se putea răspunde la obiectivele încuviinţate.

Or, instanţa de apel, mai întâi, şi, apoi, instanţa de recurs nu au observat că expertul D. a apreciat că era nevoie de o lucrare la faţa locului, motiv pentru care a şi încercat citarea părţilor litigante, citaţiile fiind înmânate şi antedatate 24 august 2018 la a doua revenire (25 septembrie 2018) în municipiul Vaslui.

Chiar şi fără a reţine ipoteza antedatării citaţiilor, se poate observa că menţiunea olografă, care atestă primirea citaţiei de către reprezentantul societăţii A. S.R.L., cuprinde data de 24 august 2018, ziua prezentării expertului D. în municipiul Vaslui, astfel că nu putea primi, în mod rezonabil, toate documentele şi explicaţiile, pe care le-ar fi cerut de la contestatoare sau acestea ar fi dorit să i le comunice.

Acelaşi expert a menţionat în raport că nu poate răspunde la toate obiectivele expertizei pentru că nu a primit toate documentele de la societatea intimată, sub acest aspect făcând trimitere la adresa din 26 octombrie 2018, anexată la raport, expediată intimatei C. S.R.L., precum şi la faptul că nu au putut să îi indice o listă a documentelor contabile pe care să le pună la dispoziţie societatea, întrucât nu au fost citate cu cel puţin 5 zile înainte de prezentările expertului în Vaslui.

Aşadar, instanţa de recurs nu putea lua tale quale, fără o cercetare proprie, a ceea ce s-a consumat ca acte de procedură în etapa apelului, pentru a edicta că instanţa de apel a reţinut în mod corect teza incidentă potrivit căreia nu ar fi nevoie de o lucrare la faţa locului; în realitate, faţă de conţinutul înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, era nevoie de o lucrare la faţa locului, sens în care considerentul din decizia atacată pe acest aspect este rezultatul unei erori materiale.

Relevând eroare materială, cu trimitere la pagina 9 a deciziei atacate, cauzată de neobservarea conţinutului cererii de la termenul din 19 noiembrie 2018, a conţinutului raportului de expertiză cu anexele sale, raportat la prevederile art. 335 alin. (1) şi art. 175 alin. (2) C. proc. civ., precum şi la cronologia actelor de procedură de până la întocmirea raportului de expertiză, au susţinut că nu au fost în măsură să prezinte expertului desemnat înainte de întocmirea raportului observaţiile cu privire la care anume documente trebuie să fie cerute de la intimată.

Instanţa de recurs a confundat explicaţiile date de recurente prin expertul lor consilier cu privire la răspunsurile la obiective, cu observaţiile pe care le puteau face cu privire la materialul probator/la documentele contabile, pe care expertul desemnat ar fi trebuit să le ceară de la intimată; instanţa de recurs a pierdut din vedere că partea adversă nu a adus în faza apelului din al doilea ciclu procesual nicio probă contrară prezumţiei de vătămare în sensul art. 175 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, problema documentelor care ar fi trebuit să fie cerute de la intimată a devenit determinantă în final în contextul concluziei expertului asupra obiectivelor fără a avea în vedere documentele.

Or, eroarea materială constă în neobservarea de către instanţa de recurs a conţinutului observaţiilor expertului parte - consilier H., incluse în cuprinsul raportului de expertiză al d-lui D., observaţii ce sunt formulate concomitent cu raportul propriu-zis şi nu poartă în niciun punct asupra necompletării documentelor ce trebuiau puse la dispoziţie de intimată; observaţiile analizate reprezintă doar propunerile de răspunsuri pe fondul obiectivelor încuviinţate.

Aşadar, instanţa de recurs era învestită tocmai cu verificarea modului în care instanţa de apel a reţinut fără fundament că ar fi dat expertului desemnat observaţiile lor, fără a surprinde diferenţa dintre observaţiile menţionate anterior. Totodată, instanţa de recurs a pierdut din vedere că intimata nu a făcut în etapa apelului, în al doilea ciclu procesual, dovada contrarie prezumţiei de vătămare a dreptului recurentelor de a releva expertului desemnat poziţia acestora argumentată cu privire la ce documente ar trebui să vadă din contabilitatea intimatei.

Din anexele raportului întocmit în cauză reiese modul deficitar în care expertul a procedat, recurentele neştiind care este întinderea şi conţinutul listei de documente cerute părţii adverse, în sensul în care, la finalul analizei sale, expertul D. a concluzionat că intimata nu i-a dat documente, concluzionând pe baza informaţiilor incomplete pe care le obţinuse, context despre care au avut cunoştinţă abia la momentul formulării cererii de la termenul din 19 noiembrie 2018.

Dacă instanţa de recurs ar fi observat diferenţele menţionate ar fi reţinut vătămarea recurentelor şi ar fi aplicat sancţiunea nulităţii raportului, conform art. 335 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., ceea ce ar infirmat soluţia instanţei de apel, pronunţată prin încheierea de şedinţă din 03 decembrie 2018, de respingere a cererii de anulare a raportului, cu consecinţa refacerii acestuia pe baza unei alte documentaţii, care ar fi condus şi la schimbarea situaţiei de fapt de către ultima instanţă devolutivă, evidenţiind faptul că documentaţia contabilă ar fi constituit o probă contrară celor reţinute de instanţa de apel cum că la acordul de divizare recurentele ar fi acceptat ca intimata să folosească nu numai denumirea sa comercială, ci şi orice semn ca marcă, chiar dacă ar conţine cuvântul A..

Operând în acest mod, instanţa de apel ar fi putut obţine în cadrul cercetării sale suportul necesar pentru a concluziona diferit decât a făcut-o în decizia sa, pronunţată în al doilea ciclu procesual, adică că nu a existat vreun consimţământ al recurentelor dat către intimată.

Cu referire la aceeaşi pagină a considerentelor deciziei atacate ce relevă eroarea materială cauzată de motivele invocate în cele ce preced, dată fiind succesiunea actelor de procedură de la dosarul cauzei, contestatoarele au arătat că d-ul expert D. nu a adus la cunoştinţa instanţei de apel, înainte de a depune raportul de expertiză, refuzul tacit al intimatei C. S.R.L. de a-i comunica, într-un final, anumite documente pe care însuşi expertul le-a determinat, raport la prevederile art. 335 alin. (3) C. proc. civ., ci adresă nr. 20/27.08.2018, prin care solicita să i se indice perioada de timp pentru obiectivele propuse de intimata C. S.R.L., deşi instanţa de apel trebuia să decidă dacă raportul poate fi întocmit fără toate documentele, aspecte ce au fost relevate în cererea depusă la termenul din 19 noiembrie 2018.

Contestatoarele au susţinut că instanţa de recurs nu a avut o reprezentare corectă şi nici completă a conţinuturilor acestor înscrisuri şi a confundat anexa finală la raportul de expertiză în care cerea doar să i se indice de către instanţa de apel o perioadă de timp pentru anumite obiective, cu o reală înştiinţare a instanţei.

Totodată, raţionamentul că, per se, argumentul nu ar fi un motiv de nelegalitate al expertizei, ar fi fost schimbat, tocmai pentru că şi împrejurarea de a nu aduce la cunoştinţa instanţei de apel refuzul de a-i transmite documente, împreună cu celelalte împrejurări ar fi ridicat un semn de întrebare semnificativ asupra imparţialităţii expertului D., respectiv că au suportat în ceea ce le priveşte o vătămare.

Au solicitat admiterea contestaţiei în anulare, conform art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., anularea deciziei atacate, reţinând că respingerea, ca nefondat, a recursului, se datorează omisiunii instanţei de a analiza motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în partea referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 476 si art. 477 C. proc. civ., astfel cum au fost invocate la paragrafele 47 şi 52 din cererea de recurs (secţiunea 2), critica fiind analizată prin prisma unui alt motiv de casare ce nu a fost invocat, adică pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pe care l-a apreciat ca fiind inadmisibil.

Or, motivul de casare de la pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. s-a raportat la greşelile de judecată săvârşite de instanţa de apel şi nu din secţiunea 1 sau din secţiunea 3 al cererii de recurs pentru a se putea reţine că ar fi fost formulate critici din perspectiva altor motive de casare; instanţa de recurs a reţinut că ar fi criticat că instanţa de apel ar fi apreciat în sensul inexistenţei riscului de confuzie, contrar argumentelor expuse de recurente în paragraful 52 al cererii de recurs, astfel că eroarea asupra motivului de casare în mod real invocat face ca motivul de contestaţie, reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., să fie incident pe acest aspect.

În concluzie, au solicitat, după reţinerea admisibilităţii în principiu, admiterea contestaţiei în anulare, astfel cum a fost formulată, cu consecinţa rejudecării cererii de recurs şi admiterii acesteia în privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dispunând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la o altă curte de apel, conform art. 498 alin. (2) C. proc. civ., cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată generate de judecata prezentei cauze, în toate fazele procesuale.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 01 februarie 2023, prin poştă, în termen legal, intimata S.C. C. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, ca neîntemeiată.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, a arătat că instanţa de recurs a analizat atât cererea de recurs, cât şi cererea depusă la termenul din data de 19 noiembrie 2018 în faţa instanţei de apel, anume dacă expertul a încălcat prevederile art. 335 alin. (1) - (3) C. proc. civ. cu ocazia efectuării expertizei prin înmânarea citaţiilor cu mai puţin de 5 zile înainte de convocarea la expertiză.

A precizat că în mod greşit contestatoarele au apreciat că instanţa de recurs, atunci când s-a referit la comunicarea de către partea ce invocă nelegala citare la expertiză a propriilor explicaţii, a avut în vedere opinia expertului parte al acestora, H., consemnată separat în raportul de expertiză. Or, instanţa de recurs nu făcut nicio referire la observaţiile expertului parte în acest context, ci chiar s-a referit expres la citarea părţilor pentru a da explicaţii, adică anterior realizării raportului de expertiză, observând că aceste explicaţii au putut fi date. Ca atare, nu există nicio eroare materială a instanţei de recurs în această privinţă.

Cu toate acestea, orice chestiune legată de pretinsa nelegală citare este irelevantă de vreme ce în cauză nu era necesară o lucrare la faţa locului, aşa cum a reţinut instanţa de recurs în cadrul deciziei atacate, astfel că pentru efectuarea expertizei nu era necesară convocarea părţilor la expertiză.

Or, obligativitatea convocării părţilor cu cel puţin 5 zile înainte există numai în situaţia în care expertiza presupune o lucrare la faţa locului şi nu se poate realiza în absenţa lucrării respective. Prin ipoteză, pentru efectuarea expertizei contabile nu este nevoie de o lucrare la faţa locului, sens în care aceasta poate fi realizată şi în absenţa convocării părţilor, astfel că nerespectarea exigenţelor art. 335 alin. (1) C. proc. civ. nu poate atrage nelegalitatea raportului de expertiză.

Cu privire la eroarea materială a instanţei de recurs legată de omisiunea expertului de a înştiinţa instanţa sub aspectul refuzului intimatei de a pune la dispoziţie anumite documente se fundamentează pe o premisă greşită, anume aceea că acest pretins refuz s-ar încadra în ipoteza art. 335 alin. (3) C. proc. civ.. Or, acest text de lege are în vedere tot situaţia în care expertiza necesită o lucrare la fata locului, care este astfel împiedicată de către una dintre părţi. Cum în cauză nu era nevoie de o asemenea lucrare, pretinsa lipsă a unor documente solicitate de către expert ori omisiunea înştiinţării instanţei nu pot atrage nelegalitatea raportului de expertiză, deoarece acesta putea fi întocmit şi chiar a fost întocmit în cauză de către expert.

A mai arătat că instanţa de recurs a analizat motivul de casare referitor la încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 476 şi art. 477 C. proc. civ., invocat în paragrafele nr. 47-52 din cererea de recurs, despre care contestatoarele susţin că nu a fost analizat.

În realitate, acest motiv se referea la pretinsa omisiune a instanţei de apel de a lua în seamă probele administrate în al doilea ciclu procesual, însă instanţa de recurs a stabilit că acestea nu erau relevante pentru soluţia dată, deoarece serveau dovedirii prejudiciului pretins de către contestatoare, iar scopul raportului de expertiză, aşa cum este precizat chiar de recurentele care au propus această probă, a fost acela de a determina cuantumul unui pretins prejudiciu suferit de acestea ca urmare a utilizării semnului "A. 1" de către intimată.

Or, cât timp instanţa de apel a reţinut că nu există o faptă ilicită a intimatei, concluziile raportului de expertiză erau irelevante pentru soluţia la care a ajuns instanţa de apel, deoarece problema determinării cuantumului prejudiciului nu se mai punea în contextul dat.

II.3. Procedura de soluţionare a contestaţiei în anulare:

În prezenta cauză a fost parcursă procedura de regularizare a contestaţiei în anulare şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 503 - art. 508 C. proc. civ., coroborat cu art. 194 - art. 200 şi art. 201 alin. (1) şi (5) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Prin rezoluţia din 28 noiembrie 2022, s-a fixat termen de judecată la data de 07 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării contestaţiei în anulare formulate de contestatoarele A. S.R.L. şi B. împotriva deciziei nr. 901 din 19 aprilie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2014.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând contestaţia în anulare, prin raportare la motivele invocate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Contestatoarele au invocat ca temei de drept al demersului judiciar dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., conform cărora, hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Ipoteza prevăzută la art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. vizează doar erorile materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, cum ar fi, cu titlu de exemplu, respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoană fără calitate, deşi la dosar se găsesc dovezi din care rezultă că a fost depus în termen, a fost legal timbrat ori formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara, pentru verificarea cărora nu este însă necesară o reexaminare, o reapreciere a probelor administrate în cauză sau o verificare a modului de interpretare şi de aplicare a legii de drept procesual civil.

Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noţiunea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale, nu pot fi valorificate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale, cum se pretinde în prezenta cale extraordinară de atac.

În cadrul contestaţiei în anulare, contestatoarele nu au indicat care sunt greşelile de fapt în sensul prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ci s-au referit numai la eventuale greşeli de judecată, criticând sub pretextul comiterii unei erori materiale determinate de neobservarea conţinutului cererii de recurs şi a raportului de expertiză întocmit în cauză cu anexele sale modul în care instanţa de recurs a statuat asupra criticii ce viza aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 335 alin. (1) - (3) C. proc. civ. de către instanţa de apel atunci când a stabilit, în dezacord cu cererea formulată la data de 19 noiembrie 2018 şi dezbătută la termenul din 03 decembrie 2018, că expertiza de specialitate nu ar fi presupus o lucrare la faţa locului, iar prin raportare la cronologia actelor de procedură şi necitarea acestora cu cel puţin 5 zile înainte de prezentările domnului expert D. în municipiul Vaslui (24 august 2018 şi 25 septembrie 2018) nu au fost în măsură să prezinte expertului observaţiile cu privire la lista de documente contabile pe care intimata S.C. C. S.R.L. să le pună la dispoziţie, ţinând cont că acestea erau determinante în a răspunde obiectivelor încuviinţate, iar partea adversă nu a făcut în etapa apelului, în al doilea ciclu procesual, nicio probă prezumţiei de vătămare în sensul art. 175 alin. (2) C. proc. civ.

Or, din modalitatea de motivare a căii extraordinare de atac, contestatoarele nu doresc altceva decât o repunere în discuţie şi o nouă analiză judiciară a apărărilor formulate în cadrul cererii de recurs asupra cărora instanţa de recurs s-a aplecat reţinând cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 335 alin. (1) - (3) C. proc. civ., ce ar rezulta din respingerea solicitării recurentelor de refacere a expertizei de către un alt expert, că instanţa de apel a apreciat în mod corect în cee ace priveşte teza incidentă - citarea părţilor pentru a da explicaţii, însă în cauză nefiind necesară o lucrare la faţa locului şi de vreme ce apelantele au dat explicaţiile cerute de expert nu s-a dovedit existenţa vătămării prezumate de art. 175 alin. (2) C. proc. civ., reclamate prin prisma viciilor relevate în procedura de citare a părţilor efectuată, conform art. 335 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, eroarea materială pretins reţinut în raţionamentul judiciar al instanţei de recurs nu trebuie să fie rezultatul modului în care aceasta a înţeles să interpreteze un text de lege sau situaţia de fapt, eroarea materială impunându-se a fi deosebită de eroarea de judecată, analizarea elementelor evocate de contestatoare în cuprinsul deciziei de recurs nu pot fi valorificate într-o contestaţie în anulare, care nu deschide calea de recurs la recurs, ci tinde la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităţilor formale, expres şi limitativ prevăzute de lege, săvârşite cu ocazia judecăţii, iar nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, adică pentru că dezlegarea dată procesului este rezultatul unei erori materiale de ordin procedural. În egală măsură, contestaţia în anulare nu deschide calea unei noi evaluări a probatoriului, care să conducă la o nouă stabilire a situaţie de fapt sau la incidenţa altor prevederi legale.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina deschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai cu scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simpul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental".

De asemenea, instanţa europeană permanent a subliniat că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (cauza Mitrea vs. România, Hotărârea din 29 iulie 2008).

În aceleaşi coordonate se situează şi alegaţiile prin care se reclamă o altă eroarea materială sub aspectul confuziei realizate de instanţa de recurs cu privire la observaţiile pe care contestatoarele le-au dat prin intermediul expertului parte H. cu privire la răspunsurile la obiective cu observaţiile pe care le puteau face cu privire la documentele contabile pe care expertul desemnat în cauză ar fi trebuit să le ceară de la intimată.

Fără a antama fondul problemei deduse judecăţii, Înalta Curte observă că instanţa de recurs nu a făcut vreo referire la opinia expertului parte atunci când a apreciat asupra caracterului nefondat al criticii subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în ceea ce priveşte comunicarea propriilor explicaţii de către contestatoare ce invocă nelegala citare la expertiză şi care valorează dovada contrară vătămării prezumate de lege, întrucât citarea este obligatorie în ipoteza în care pentru efectuarea lucrării sunt necesare explicaţiile părţilor în vederea asigurării posibilităţii efective ca acestea să fie transmise expertului, astfel cum a rezultat din împrejurările cauzei.

În ceea ce priveşte eroarea materială a instanţei de recurs legată de omisiunea expertului de a înştiinţa instanţa cu privire la pretinsul refuz al intimatei de a pune la dispoziţie anumite documente relativ la unul dintre obiectivele expertizei, se reţine că aceste critici au făcut obiectul controlului judiciar al instanţei de recurs în raport de care a apreciat că nu constituie în sine un motiv de nelegalitate a expertizei menit a justifica solicitarea de refacere a lucrării de specialitate, iar prin readucerea în discuţie a acestor argumente contestatoarele tind a obţine o nouă interpretare a aceloraşi dispoziţii ale art. 335 C. proc. civ. de către instanţa sesizată cu judecata căii extraordinare de retractare, deturnând astfel intenţia legiuitorului avut în vedere la momentul edictării contestaţiei în anulare, aspect ce nu poate fi primit.

Aşadar, aspectele evocate de către contestatoare nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., raţionamentul instanţei de recurs neavând ca situaţie premisă o împrejurare ce poate fi calificată drept o eroare materială, ci a reprezentat rezultatul unui proces de evaluare a datelor speţei, concluzia instanţei de recurs cu privire la chestiunea nelegalităţii raportului de expertiză contestat din perspectiva dispoziţiilor art. 335 alin. (1) - (3) C. proc. civ. neputând fi cenzurată pe calea formulării unei contestaţii în anulare.

Cu referire la cel de-a doilea motiv de contestaţie în anulare, întemeiat pe art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatoarele au relevat omisiunea instanţei de recurs de a cerceta criticile invocate în paragrafele 47 şi 52 din cererea de recurs referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 476 şi art. 477 C. proc. civ. circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi nu a celui prevăzut de pct. 8 al art. 488 din acelaşi act normativ, pentru a se reţine ca fiind inadmisibil.

Pentru o apreciere completă a acestui motiv de contestaţie în anulare este necesar să se facă distincţie între motivele de nelegalitate şi argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent dintre cele prevăzute expres şi limitative de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar nu argumente de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pre care se sprijină.

Pe de altă parte, pe calea contestaţiei în anulare pentru acest motiv nu poate fi cenzurat modul în care instanţa de recurs a analizat motivele de casare, respectiv temeinicia argumentelor pentru care le-a apreciat nefondate, căci această cale extraordinară de atac este un remediu procedural pentru greşeli săvârşite în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, iar nu un mijloc de control judiciar asupra legalităţii deciziei din recurs.

Plecând de la aceste premise, procedând la verificarea deciziei atacate, în limitele impuse de art. 503 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se constată că motivarea hotărârii judecătoreşti conţine la subsecţiunea 2.3 destinată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. o amplă analiză a argumentelor relative la pretinsa omisiune a instanţei de a lua în seamă probele administrate în al doilea ciclu procesual, în urma căreia a stabilit că în absenţa faptei ilicite aprecierile instanţei de apel cu privire la acestea nu erau relevante pentru soluţia pronunţată, întrucât serveau dovedirii prejudiciului pretins de către contestatoare, context în care nu se verifică omisiunea cercetării acestui motiv de recurs dintre cele invocate de către contestatoare.

De altfel, legat de acest motiv de contestaţie în anulare, contestatoarele au înţeles să se prevaleze de raţionamentul instanţei de recurs expus în motivarea hotărârii la secţiunea 3 paragraful 4 destinată analizei criticilor întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au valorificat o greşită apreciere a instanţei de apel cu privire la inexistenţa unei încălcări a mărcii

Or, după cum s-a arătat în cele ce preced, prin exercitarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi cenzurat modul în care instanţa de recurs, analizând motivul de casare, a înţeles să răspundă acestuia, întrucât ţine de esenţa judecăţii, concluzia contrară ar presupune că în cadrul contestaţiei în anulare s-ar putea urmări şi corectarea unor greşeli de judecată, iar nu doar a erorilor în legătură cu aspectele formule ale judecării recursului, ceea ce nu poate fi admis.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a conturat ideea potrivit căreia redeschiderea procesului judecat irevocabil poate fi determinată numai de circumstanţe substanţiale şi imperative, care au făcut ca erorile de fapt să devină vizibile doar la finalul unei proceduri judiciare (cauzele Mitrea vs. România, Hotărârea din 29 iulie 2008, şi Stanca Popescu vs. România, Hotărârea din 07 iulie 2009), ceea ce nu este cazul în speţă.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele invocate în cuprinsul contestaţiei în anulare nu se circumscriu ipotezelor normelor legale invocate care reglementează această cale de atac, ceea ce constituie un impediment de ordin legal în examinarea pe fond a aspectelor puse în discuţie de către contestatoarele A. S.R.L. şi B. privind nelegalitatea deciziei nr. 901 din 19 aprilie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2014, o va respinge, ca nefondată.

De asemenea, reţinând culpa procesuală a contestatoarelor, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., le va obliga la plata sumei de 4.668,23 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata S.C. C. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarele A. S.R.L. şi B. împotriva deciziei nr. 901 din 19 aprilie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2014.

Obligă pe contestatoarele A. S.R.L. şi B. la plata sumei de 4.668,23 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata S.C. C. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 07 februarie 2023.