Recourse dismissed: State asset authority liable for litigation costs in eviction indemnity claim

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 noiembrie 2015 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, sub nr. x/2015, reclamantul Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş, în contradictoriu cu pârâţii L. S.A. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat instanţei:

- obligarea indivizibilă a pârâţilor la plata sumei reprezentând preţul evicţiunii, respectiv preţul de circulaţie al imobilului la data pronunţării hotărârii, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, estimată la valoarea de 4.940.086 RON (echivalent a suinei de 1.109.183 euro), conform expertizei de evaluare din data de 16.12.2013 (întocmită de A.), dar nu mai puţin de preţul imobilului la data achiziţionării - respectiv suma de 611.020 RON (361.358 USD) - construcţii şi teren şi a cheltuielilor de investiţii şi cheltuieli adiacente (avize, autorizaţii manoperă) stabilite la valoarea de 2.690.975 RON (522.207 USD), cheltuieli ce au fost efectuate, astfel cum au fost constatate cu putere de lucru judecat prin expertizele judiciare efectuate în cadrul acţiunii în revendicare ce a format obiectul dosarului nr. x/2006, reprezentând cheltuielile necesare, utile şi de întreţinere a imobilului;

- obligarea indivizibilă a pârâţilor la plata preţului perfectării contractului de vânzare-cumpărare în cuantum de 28.579.770 RON (ROL), plătit cu O.P. nr. x/1999, respectiv suma de 29.000.000 RON (ROL) - onorariu notar şi suma de 50.000 RON - timbru judiciar, adică suma totală de 5763 RON (RON), preţ ce va fi actualizat cu indicele de inflaţie;

- obligarea indivizibilă a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, atât cele ocazionate de prezentul litigiu, cât şi cele la care a fost obligat de instanţa care a judecat acţiunea în revendicare, respectiv 1/3 din suma de 13.000 RON (RON), suma integrală fiind deja achitată către proprietari;

- obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente fiecărei obligaţii până la plata efectivă a tuturor sumelor anterior menţionate.

Prin cererea adiţională din 18 februarie 2016, reclamantul Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş a arătat că înţelege să-şi extindă cadrul procesual şi cu privire la terţii evingători, respectiv în privinţa următorilor pârâţi: B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K..

Totodată, reclamantul şi-a modificat petitele cererii de chemare în judecată.

Prin cererea adiţională din 06 aprilie 2016, reclamantul Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş a arătat că îşi precizează acţiunea introductivă, astfel cum a fost modificată la data de 15.02.2016, pornind de la faptul că temeiul juridic al acţiunii formulate împotriva pârâţilor L. S.A., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi terţii evingători îl reprezintă atât dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 48 şi următoarele din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, cât şi prevederile art. 1337 şi următoarele C. civ.. Acţiunea introductivă a fost formulată ca fiind o acţiune în garanţie împotriva evicţiunii, dar, pentru că este necesară o acţiune comună împotriva tuturor pârâţilor menţionaţi, cu efectuarea unei expertize comune şi stabilirea distinctă a obligaţiilor fiecăruia, acţiunea se vrea a fi o acţiune în despăgubire, grefată, în principal, pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi pe dispoziţiile Normelor metodologice de punere în aplicare a acestei legi, iar în completare pe dispoziţiile generale ale C. civ.

Ca urmare, reclamantul a solicitat instanţei obligarea indivizibilă a pârâţilor de rang I, II şi III la plata sumei reprezentând preţul evicţiunii, respectiv preţul de circulaţie al imobilului la data pronunţării, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, sumă estimată la valoarea de 5.036.691 RON (1.130.266 euro), actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, din care va fi scăzută contravaloarea părţii din imobil şi teren care nu a fost retrocedată către foştii proprietari şi asupra căreia a rămas în posesie, în situaţia în care instanţa de judecată va confirma dreptul de proprietate asupra mansardei şi a CF nr. x nr. top x şi y.

În subsidiar, reclamantul a solicitat instanţei:

- cuantumul preţului vânzării de la data achiziţionării, adică suma de 611.020 RON (361.358 USD) - construcţii şi teren, respectiv preţul perfectării contractului, cheltuieli de judecată plătite în procesul cu terţul evingător, precum şi dobânda legală de la data introducerii acţiunii până la data plăţii efective, toate aceste sume actualizate cu indicele de inflaţie şi doar raportat la partea din imobil şi teren care a fost retrocedată către foştii proprietari şi asupra căreia nu a rămas în posesie, sume solicitate de la pârâţii de rang I şi II şi, în subsidiar, de la terţii evingători;

- cuantumul daunelor interese, adică sporul de valoare constând în cheltuieli necesare şi utile stabilite la suma de 2.690.975 RON (522.207 USD), precum şi dobânda legală de la data introducerii acţiunii până la data plăţii efective, toate aceste sume actualizate cu indicele de inflaţie, şi doar raportat la partea din imobil şi teren care a fost retrocedată către foştii proprietari şi asupra căreia nu a rămas în posesie, sume solicitate, în principal, de la terţii evingători, foştii proprietari ai imobilului, respectiv pârâţii de rang III şi, în subsidiar, de la pârâţii de rang I şi II.

Reclamantul a mai arătat că renunţă la cererea de rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare pentru CF nr. x nr. top x şi y, cu acordarea despăgubirilor aferente, astfel că înţelege să-şi exercite în continuare dreptul de proprietate asupra acestor părţi din imobil (mansardă) şi teren, având în vedere că prin acţiunea în revendicare s-a dispus restituirea imobilului înscris în CF nr. x nr. top x.

În ceea ce priveşte celelalte aspecte menţionate în acţiunea introductivă şi în cererea modificată la 15.02.2016, în măsura în care nu vin în contradicţie cu cele anterior menţionate, reclamantul a arătat că înţelege să le menţină.

Prin încheierea de şedinţă din 11 aprilie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei funcţionale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş în favoarea secţiei a II-a civilă a Tribunalului Timiş.

Prin încheierea de şedinţă din 27 aprilie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Timiş, secţia a II-civilă, a admis excepţia necompetenţei funcţionale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civilă a Tribunalului Timiş; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a trimis dosarul Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă în vederea soluţionării conflictului.

Prin sentinţa civilă nr. 32 din 25 mai 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa funcţională de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

Prin încheierea de şedinţă din 22 mai 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a dispus disjungerea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la restituirea a o treime din suma de 13.000 RON, achitată cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul nr. x/2011, formându-se dosarul nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 1099 din 10 iulie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect plata sumei de 13.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată achitate în dosarul nr. x/2011 în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Prin sentinţa civilă nr. 12546 din 17 octombrie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Timişoara, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect pretenţii formulate de reclamantul Inspectoratul teritorial Timiş în favoarea Tribunalului Timiş; a constatat că există conflict negativ de competenţă între Tribunalul Timiş şi Judecătoria Timişoara; a înaintat Curţii de Apel, Timişoara dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Timişoara pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 202 din 16 noiembrie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia a Il-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1184 din 01 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia perimării, invocată din oficiu, şi a constatat perimată acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş, în contradictoriu cu pârâţii S.C. L. S.A., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, B., C., D., K., E., F., G., H., I., J., prin mandatar L., având ca obiect acţiune în răspundere contractuală, precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. L. S.A., în contradictoriu cu chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Prin sentinţa civilă nr. 109/PI din 02 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, B., C., D., K., E., F., G., H., I., J. şi a respins acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş în contradictoriu cu aceşti pârâţi ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, a admis acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş în contradictoriu cu pârâta S.C. L. S.A. şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 4.333,33 RON, plus dobânda legală calculată de la data introducerii acţiunii, 19.11.2015, şi până la data plăţii efective, sume actualizate cu indicele de inflaţie. Prin aceeaşi hotărâre, Tribunalul Timiş a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie invocată de chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. L. S.A. în contradictoriu cu chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi a respins cererile formulate de reclamant şi de pârâta S.C. L. S.A. având ca obiect plata cheltuielilor de judecată.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 124 din 12 iulie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca lipsit de interes, apelul declarat de reclamantul Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş împotriva încheierii de şedinţă din 22 mai 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Timiş; a respins apelul declarat de pârâta S.C. L. S.A. împotriva aceleiaşi încheieri.

Prin decizia civilă nr. 305 din 23 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins recursul formulat de reclamantul Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş împotriva sentinţei civile nr. 1184 din 01 octombrie 2019 pronunţate de Tribunalul Timiş; a respins recursul incident formulat de recurenta S.C. L. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe; a obligat pe recurentul Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş la plata către intimata S.C. L. S.A. a sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli parţiale de judecată, onorariu avocaţial.

Prin decizia civilă nr. 212 din 27 octombrie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis apelul declarat de pârâta apelantă L. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 109/02.02.2021 pronunţate de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. x/2017; a schimbat, în parte, hotărârea atacată, în sensul că a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta L. S.A., în contradictoriu cu chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei L. S.A.; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta L. S.A., în contradictoriu cu chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului; a obligat chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului la plata către pârâta L. S.A. a sumei de 4333,33 RON, plus dobânda legală calculată de la data introducerii acţiunii, 19.11.2015, şi până la data plăţii efective, sume actualizate cu indicele de inflaţie; a obligat chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului la plata către pârâta L. S.A. a sumei de 1000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 212 din 27 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

II.1. Motivele de recurs

Recursul declarat de chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocată incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-chemată în garanţie a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii apelului declarat de pârâta L. S.A., a anulării deciziei instanţei de apel şi, în rejudecare, admiterea excepţiilor invocate de recurentă, cu efectele juridice specifice, iar, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii reclamantei, ca netemeinică şi nelegală.

În esenţă, recurenta a formulat următoarele critici:

- în mod nelegal instanţa de apel nu a admis excepţia nulităţii cererii de chemare în garanţie, în raport de dispoziţiile art. 73 alin. (1) coroborat cu cele ale art. 196 alin. (1) C. proc. civ., întrucât pârâta S.C. L. S.A. avea obligaţia ca, în cuprinsul cererii de chemare în garanţie, să precizeze obiectul şi valoarea acţiunii sale, cu arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea, sens în care a solicitat instanţei de recurs să pună în vedere acestei părţi să precizeze valoarea totală a pretenţiilor faţă de obiectul cererii de chemare în garanţie, în caz contrar, fiind aplicabile dispoziţiile art. 200 alin. (3) C. proc. civ., cu consecinţa anulării cererii de chemare în garanţie;

- în mod nelegal instanţa de apel a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, raportat la atribuţiile prevăzute de legea specială în sarcina recurentei. A susţinut, în acest sens, că imobilele la care a făcut referire reclamantul nu au constituit obiectul contractului de privatizare, deoarece prin acest contract s-au vândut acţiuni şi nu active; potrivit atribuţiilor instituţiei recurente din domeniul privatizării societăţilor comerciale la care statul a fost/este acţionar, respectiv O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 99/1999, Titlul I, si O.U.G. nr. 23/2004, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului administrează acţiunile deţinute de stat la societăţile comerciale, şi nu activele care aparţin societăţii. Acţiunile reprezintă valori mobiliare emise de o societate comercială, pe când activele societăţii reprezintă bunuri ce fac parte din patrimoniul societăţii comerciale si asupra cărora poate dispune numai societatea comercială în cauză. În conformitate cu lit.

d) a art. 5 din O.U.G. nr. 23/2004, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului are atribuţia de a vinde acţiunile/părţile sociale "deţinute de stat la societăţile comerciale aflate în portofoliul său, prin metodele prevăzute în Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, si în Legea nr. 137/2002, cu modificările şi completările ulterioare", sens în care recurenta, în cadrul activităţii sale şi în exercitarea atribuţiilor ce-i revin în procesul de privatizare, nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci are calitatea de acţionar în numele statului la aceste societăţi.

Neavând drept de proprietate asupra bunurilor societăţilor comerciale, nu este răspunzătoare nici de mişcările care au loc în interiorul patrimoniului acestora. Recurenta nu a avut niciodată calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul S.C. L. S.A., sens în care nu a transmis nici cumpărătorilor, prin contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni, dreptul de proprietate asupra acestor bunuri (nemo ad aţinem transfere potest quam ipse habet), bunurile din patrimoniul societăţii rămânând în continuare în proprietatea acesteia.

Recurenta a susţinut că, potrivit art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 15/1990, în cadrul procesului de privatizare, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului-fostă AVAS (succesor legal al FP5) vinde acţiunile deţinute de stat la societăţile comerciale şi nu activele care fac parte din patrimoniul acestora, context în care cererea de chemare în judecată formulată de S.C. L. S.A.. împotriva recurentei, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, contract în care nu este parte, este inadmisibilă, făcând trimitere la soluţia dată de instanţa de fond asupra cererii de chemare în garanţie şi la considerentele hotărârii cu privire la admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie;

- recurenta a mai arătat că îşi menţine apărările şi cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, solicitând admiterea acestei excepţii faţă de dispoziţiile O.G. nr. 88/1997, de cele ale Legii nr. 137/2002, precum şi cele ale art. 2550 C. civ.

În acest sens, a susţinut că, potrivit art. 39 din Legea nr. 137/2002 modificată, termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările si completările ulterioare, precum şi de celelalte legi speciale din domeniul privatizării, ori se valorifică un drept conferit de acestea este de de o lună de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia sa cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului.

Cum data naşterii dreptului o reprezintă momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească invocată de reclamantă, acţiunea formulată de aceasta este prescrisă.

Astfel cum reiese din dispoziţiile textului normativ susmenţionat, termenul special de prescripţie se aplică în cazul în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării (în speţă O.U.G. nr. 88/1997-art. 324).

Prin cererea de chemare în garanţie formulată de S.C. L. S.A. împotriva AAAS, nu se solicită altceva decât valorificarea unui drept prevăzut de acest act normativ, respectiv, "repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat", reparare care cade în sarcina instituţiei publice implicate în procesul de privatizare, astfel că, dreptul la acţiune este prescris, deoarece termenul de prescripţie a început as curgă la data de 19.11.2015 şi s-a împlinit la data de 19.12.2015.

Cu referire la art. 3228 coroborat cu art. 324 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1999, astfel cum a fost modificată şi completată prin Titlul I al Legii nr. 99/1999, a susţinut că data la care a luat naştere dreptul pe care-1 valorifică S.C. L. S.A. este data la care a rămas definitivă şi irevocabilă hotărârea judecătorească în baza căreia a fost restituit în natură imobilul pentru care se solicită despăgubirile, sens în care dreptul la acţiune este prescris, întrucât termenul de prescripţie a început să curgă la data de 19 noiembrie 2015 şi s-a împlinit la data de 19 februarie 2016;

Recurenta a invocat excepţia prescripţiei pretenţiilor reclamantului faţă de dispoziţiile art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, de dispoziţiile art. 2.500, art. 2501, art. 2517, art. 2523 şi art. 2528 alin. (1) şi (2) Codul civili şi de dispoziţiile Legii nr. 137/2002, solicitând admiterea acestei excepţii, având în vedere că dreptul reclamantului este prescris, întrucât termenul de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, 19 noiembrie 2015, s-a împlinit la data de 19 noiembrie 2018;

- în cadrul unei alte critici, recurenta a arătat că îşi menţine apărările formulate cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a pârâtei S.C. L. S.A., faţă de calitatea de terţ în raport de contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/25.03.1994, invocat în cererea de chemare în judecată, prin care FPS (actualmente AAAS-fosta AVAS) - în calitate de vânzător - a înstrăinat către Asociaţia "L. -Programul acţiunilor salariaţilor" (nu societăţii privatizate) - în calitate de cumpărător - pachetul de acţiuni deţinut în numele statului la S.C. L. S.A., reprezentând 70% din capitalul social, S.C. L. S.A., excepţia fiind susţinută şi de faptul că din actele depuse nu figurează ca parte procesuală în acest dosar, cumpărătorul Asociaţia "L. -Programul acţiunilor salariaţilor";

- recurenta a arătat că îşi menţine şi apărările cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a AAAS, raportat la contractul de vânzare-cumpărare active încheiat în data de 01.11.1999, între S.C. L. S.A. (societate privată) şi Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş, prin care a fost vândut imobilul restituit ulterior de către ITM foştilor proprietari, întrucât nu poate să răspundă pentru evicţiune faţă de această societate data fiind calitatea de terţ faţă de contract;

- pe fondul cauzei, a susţinut că îşi menţine toate apărările, în sensul în care prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când a fost privatizată şi nu la valoarea "de piaţă", pentru că, în caz contrar societatea se va îmbogăţii fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societăţii şi avută în vedere în situaţia patrimonială a societăţii la data privatizării.

Recurenta a arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/25.03.1994, AAAS (prin antecesorul său) a vândut 70% din valoarea capitalului social al S.C. L. S.A., cu un preţ de 360.010.000 RON, respectiv 36.001 RON şi nu este posibil ca doar pentru imobilul în litigiu - S.C. L. S.A. deţinând mult mai multe active (clădiri şi terenuri) - să fie obligată recurenta la plata unei sume la valoare de piaţă solicitată de reclamantă cu caracter de despăgubire, reţinându-se că din valoarea contabilă a imobilelor restituite s-ar cuveni despăgubiri în proporţie de 70%, întrucât prin contractual de vânzare-cumpărare de acţiuni, AAAS (prin antecesorul său legal) a vândut acţiuni reprezentând numai 70% din capitalul social al S.C. L. S.A. diferenţa rezultată urmând a fi suportată de ceilalţi acţionari ai societăţii, fiind lipsită de fundament legal obligarea AAAS la despăgubiri mai mari decât valoarea capitalului social deţinut de stat la S.C. L. S.A.;

În opinia recurentei, repararea prejudiciului creat societăţii trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societăţii privatizate ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menţionată în dosarul de privatizare al societăţii comerciale reclamante, reţinând, totodată, că efectele hotărârilor de retrocedare către foştii proprietari a bunurilor imobile a căror despăgubire este solicitată se reflectă şi asupra celorlalţi acţionari ai S.C. L. S.A., care trebuie să suporte diminuarea patrimoniului acestei societăţi, la care sunt acţionari, în raport de art. 3 alin. (3) din legea nr. 31/1990, republicată;

Recurenta a arătat că obligaţia de reparare a respectivului prejudiciu este o obligaţie comercială, instituţia implicată în privatizare având calitatea de comerciant, calitate pe care o are, de asemenea, şi reclamantul, obligaţia de plată nefiind nici fiscală şi nici civilă. Cu toate că obligaţia de despăgubire este una legală, legiuitorul a înţeles să confere acest drept de despăgubire societăţii în baza raportului comercial prin care instituţia publică - comerciant - garantează dreptul de proprietate al societăţii privatizate care este, de asemenea, comerciant, însă nu poate face acest lucru decât pentru aportul statului la capitalul social al acestei societăţi; raţionamentul legiuitorului de despăgubire îl reprezintă faptul că Statul Român a înţeles să transfere proprietatea asupra imobilelor proprietate de stat (la momentul când societatea comercială - în speţă S.C. L. S.A. era neprivatizată) în sectorul privat, instrumentul prin care dreptul de proprietate asupra acţiunilor (ce aveau ca substanţă aportul în natură al statului cu valoarea bunurilor imobile ale societăţii) reprezentându-1 contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni.

Recurenta a precizat că prejudiciul cauzat se raportează la proporţia între valoarea bunului restituit în valoarea capitalului social (reprezentat prin acţiuni), la care va aplică procentul de capital vândut, iar rezultatul se va raporta, prin regula de trei simplă, la preţul încasat, arătând că dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997 şi cele ale Legii nr. 137/2002 nu conţin nicio menţiune cu privire la faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de piaţă a activelor, după cum a susţinut reclamantul, potrivit raportului de expertiză extrajudiciară depus. Deşi dispoziţiile legale menţionate nu circumstanţiază nivelul despăgubirilor la procentul acţiunilor vândute, faţă de caracterul comercial al acestora, devine operant art. 1 Codul comercial, conform căruia, unde legea nu dispune, se aplică C. civ., respectiv regulile de drept comun - art. 1084-1086 C. civ.. Aşadar, această reparare priveşte numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, fiind reparabil numai prejudiciul direct, în legătură cauzală cu faptul care 1-a general.

În ipoteza în care instanţa ar considera aplicabile dispoziţiile legale menţionate, repararea prejudiciului creat trebuie apreciată raportat la valoarea cu care se reduce capitalul social al societăţii ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menţionată în dosarul de privatizare al societăţii comerciale privatizate. A făcut trimitere la dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător (din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/23.03.1994). În condiţiile în care un prejudiciu real suferit nu poate avea în vedere decât valoarea contabilă a imobilelor restituite în natură, în cuantumul prevăzut de lege, orice altă valoare reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză. Chiar şi în situaţia în care ar fi îndeplinit toate condiţiile pentru acordarea de despăgubiri, instituţia publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita prevăzută de art. 30 din Legea nr. 137/2002, respectiv 50% din preţul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acţiuni.

În ipoteza în care instanţa va reţine aplicabilitatea dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată la data de 06.07.2011, recurenta a făcut trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte practica neunitară, în sensul obligării instituţiei publice la plată, însă cu respectarea limitei legale prevăzute de art. 14 alin. (9) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată, în prezenta abrogat şi înlocuit de art. 30 alin. (1) din legea nr. 137/2002, modificată;

- o ultimă critică de nelegalitate a deciziei atacate vizează cheltuielile de judecată în sumă de 1.000 RON la plata cărora a fost obligată AAAS către pârâta L. S.A., în primă instanţă, recurenta susţinând că au fost încălcate dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., întrucât nu se poate reţine culpa procesuală a AAAS cât timp, prin apărările depuse în cauză, şi-a susţinut interesele legale, a aplicat dispoziţiile legale, nu a tergiversat nejustificat soluţionarea cauzelor, iar prezenta acţiune în pretenţii este neîntemeiată.

Întrucât cheltuielile de judecată invocate au constat şi în onorariul de avocat, în conformitate cu art. 451 alin. (2) C. proc. civ., acestea pot fi puse în sarcina părţii adverse doar în măsura rezultată după evaluarea lor în raport de valoarea pricinii şi munca expertului şi numai în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil, apreciere care trebuie să se facă nu prin raportare la valoarea obiectului cauzei, ci prin raportarea la munca efectivă depusă de avocat, în baza principiului echităţii şi rezonabilităţii, în lipsa unor prevederi legale sau criterii jurisprudenţiale.

În prezenta cauză, nu s-a făcut dovada existenţei culpei procesuale drept temei de acordare a cheltuielilor de judecată care ar fi în măsură să determine o proporţie între culpa procesuală în sine, pe de o parte, şi prejudiciul cauzat părţii adverse, respectiv cheltuielile de judecată avansate de aceasta, pe de altă parte, menită să asigure accesul la instanţă şi, astfel, respectarea art. 6 C.E.D.O., pentru toate părţile implicate în proces.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

II.2.1 Întâmpinarea

La data de 04 martie 2022 (data transmiterii prin poştă electronică), în termenul legal, intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, în reprezentarea Ministerului Finanţelor, ca reprezentant al Statului Român, a depus întâmpinare, prin care a arătat că instanţa de fond în mod întemeiat a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea faţă de acesta, arătând că, în cauză, a rămas spre analiză cererea având ca obiect plata cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul de revendicare nr. x/2015.

La data de 09 martie 2022 (data depunerii la oficiul poştal), în termenul legal, intimata-pârâtă S.C. L. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate, ca fiind temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.

La data de 18 martie 2022 (data depunerii la oficiul poştal), în termenul legal, intimatul-reclamant Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, pe cale de excepţie, constatarea nulităţii recursului, iar, în subsidiar, respingerea căii de atac, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate, ca fiind temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată, în măsura în care vor fi ocazionate.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, a arătat că aspectele relevate prin criticile deduse judecăţii recursului nu se circumscriu motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât reprezintă o reiterare a apărărilor expuse în întâmpinarea depusă în cadrul judecăţii apelului, pe care instanţa de apel le-a analizat punctual expunând în motivare argumentaţia juridică în acord cu examinarea întregului ansamblu probator.

II.2.2 Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-chemată în garanţie a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş, în termenul legal, prin care a solicitat respingerea susţinerilor acestei părţi, atât pe excepţia nulităţii recursului, cât şi pe fondul căii de atac.

Totodată, a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă S.C. L. S.A., în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 04 octombrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 212 din 27 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 17 ianuarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de chemata în garanţie, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, prin întâmpinarea formulată la fond, în cadrul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Timiş, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a invocat mai multe excepţii, şi anume: excepţia nulităţii şi a inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei L. S.A. şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (cu referire la cererea de chemare în garanţie), precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin încheierea din data de 22.05.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Timiş a admis în principiu cererea de chemare în garanţie.

Ulterior, prin sentinţa pronunţată în prezentul dosar, format ca urmare a disjungerii capătului de cerere având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, Tribunalul a respins cererea de chemare în garanţie pe excepţia inadmisibilităţii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta L. S.A..

Soluţionând calea de atac cu care a fost învestită, Curtea de Apel Timişoara, prin decizia recurată, a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa primei instanţe în sensul că a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtei L. S.A., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a admis cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu AAAS.

Cu referire la excepţia nulităţii, s-a reţinut în considerentele deciziei atacate că aceasta a fost depăşită odată cu admiterea în principiu a cererii de chemare în garanţie.

Pe calea prezentului recurs, chemata în garanţie a reiterat excepţiile invocate la fond, susţinând că în mod nelegal instanţa de apel nu le-a admis, astfel că a solicitat reanalizarea lor, prin prisma aceloraşi apărări formulate în faţa primei instanţe.

Astfel, cu referire la excepţia nulităţii, AAAS a susţinut că, în raport de dispoziţiile art. 73 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 196 alin. (1) C. proc. civ., pârâta S.C. L. S.A. avea obligaţia să precizeze obiectul şi valoarea acţiunii sale, cu arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază, în caz contrar fiind aplicabile dispoziţiile art. 200 alin. (3) C. proc. civ., în sensul anulării cererii de chemare în garanţie.

În acord cu cele reţinute de instanţa de apel, Înalta Curte constată că excepţia nulităţii a fost depăşită odată cu admiterea în principiu a cererii de chemare în garanţie, prin încheierea din data de 22.05.2017, instanţa de fond apreciind, implicit, că cererea cuprinde toate elementele impuse de dispoziţiile procedurale invocate de chemata în garanţie.

Potrivit art. 73 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în garanţie va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată, ceea ce înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă elementele enumerate în art. 194 C. proc. civ.

Potrivit art. 196 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele şi prenumele sau, după caz, denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele de fapt şi de drept ale acesteia ori semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia este nulă.

În speţă, ceea ce se invocă de către recurentă este împrejurarea că, în cererea de chemare în garanţie, nu a fost precizat obiectul şi valoarea pretenţiilor pe care pârâta L. S.A. le are faţă de ea, şi nici motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază.

Susţinerile sunt vădit nefondate.

Din cuprinsul cererii de chemare în garanţie formulate în cadrul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Timiş rezultă că societatea pârâtă a solicitat ca AAAS, în calitate de chemată în garanţie, să fie obligată să îi plătească toate sumele la care va fi obligată pârâta să le achite reclamantei Inspectoratul Teritorial de Muncă, constând în preţul evicţiunii, daunele interese şi cheltuielile de judecată, în cuantumul care va fi acordat de instanţă.

Dosarul de faţă are ca obiect un capăt de cerere disjuns din dosarul mai sus menţionat, respectiv cel referitor la plata cheltuililor de judecată efectuate în dosarul din care a rezultat evicţiunea.

Este adevărat că, în cuprinsul cererii de chemare în garanţie nu a fost indicat în concret cuantumul fiecăreia dintre sumele solicitate de pârâtă, dar acest aspect nu echivalează cu neindicarea obiectului cererii, în sensul art. 194 şi 196 C. proc. civ. mai sus citate, câtă vreme pârâta nu avea cum să anticipeze aprecierea pe care instanţa urma să o facă cu privire la întindererea pretenţiile reclamantei ce formau obiectul principal al litigiului şi care urmau să îi fie acordate.

Cu referire strict la obiectul prezentei cauze şi, implicit, al cererii de chemare în garanţie, este evident că acesta constă în suma de 4.333,33 RON reprezentând cota de 1/3 din cheltuielile de judecată plus dobânda legală începând cu data de 19.11.2015, aşa cum a solicitat reclamantul în dosarul iniţial, x/2015, din care a fost disjuns.

În concret, reclamantul a solicitat cheltuielile de judecată din procesul care a format obiectul dosarului nr. x/2006, din care a rezultat evicţiunea, care au fost în sumă de 13.000 RON, acestea fiind suportate în mod egal de către părţile din acel litigiu, respectiv, câte 1/3. Astfel, reclamantul a solicitat acordarea unei treimi din această sumă, ca parte care i-a revenit în raport cu creditorii plăţii, B., C., D., K., E., F., G., H., I., J., fiind vorba, deci, de suma de 4.333,3 RON.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că obiectul pretenţiilor deduse judecăţii în prezenta cauză a fost precizat în cuprinsul cererii de chemare în garanţie, astfel că nu se poate aprecia că cererii îi lipseşte unul din elementele enumerate de art. 194 C. proc. civ., de natură a atrage nulitatea acesteia în conformitate cu dispoziţiile art. 196 C. proc. civ.

Se constată, de asemenea, că pârâta a arătat pe larg motivele de fapt care fundamentează cererea de chemare în garanţie şi a indicat temeiul de drept al acesteia ca fiind art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, susţinerile în sens contrar formulate de recurentă urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, chemata în garanţie a criticat modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, raportat la atribuţiile prevăzute de legea specială în sarcina sa şi la împrejurarea că imobilele la care a făcut referire reclamantul în cererea de chemare în judecată nu au constituit obiectul contractului de privatizare, deoarece prin acest contract s-au vândut acţiuni şi nu active, or, potrivit atribuţiilor instituţiei recurente din domeniul privatizării societăţilor comerciale la care statul a fost/este acţionar, respectiv O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999, Titlul I, si O.U.G. nr. 23/2004, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului administrează acţiunile deţinute de stat la societăţile comerciale, şi nu activele care aparţin societăţii.

Recurenta susţine că, neavând drept de proprietate asupra bunurilor societăţilor comerciale, nu este răspunzătoare nici de mişcările care au loc în interiorul patrimoniului acestora.

Susţinerile recurentei referitoare la modalitatea în care societatea pârâtă a dobândit bunurile imobile precum şi cele privind atribuţiile instituţiei în procesul de privatizare sunt lipsite de relevanţă din perspectiva admisibilităţii cererii de chemare în garanţie.

În acord cu opinia instanţei de apel, Înalta Curte reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 32 indice 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, care stabilesc în mod expres obligaţia instituţiile publice implicate de a asigura repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Or, în prezentul dosar, în baza contractului de vânzare cumpărare intervenit între pârâtă şi reclamantul ITM Timiş, acesta din urmă a solicitat ca pârâta să suporte toate cheltuielile legate de imobilul ce a făcut obiectul contractului, ca urmare a retrocedării acestuia către foştii proprietari, inclusiv cheltuielile de judecată efectuate în procesul ce a avut ca obiect retrocedarea imobilului şi din care a rezultat evicţiunea.

Câtă vreme societatea L. S.A. a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată avansate de evinsul ITM Timiş în litigiul cu foştii proprietari, înseamnă că aceasta a suferit un prejudiciu, în sensul art. art. 32 indice 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, prejudiciu ce derivă din împrejurarea că imobilul vândut a fost retrocedat foştilor proprietari, iar cumpărătorul, în temeiul art. 1341 C. civ., a solicitat de la vânzător, între altele, şi cheltuielile de judecată efectuate în litigiul deschis de evingător în contra sa.

Ca urmare, pârâta poate solicita repararea prejudiciului, cererea formulată în contradictoriu cu AAAS, în temeiul dispoziţiilor legale mai sus menţionate, fiind admisibilă.

În considerarea acestor argumente, Curtea va înlătura ca nefondate şi criticile recurentei referitoare la modalitatea de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie.

Recurenta a arătat că îşi menţine şi apărările cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, solicitând admiterea acestei excepţii faţă de dispoziţiile art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997, de cele ale art. 39 din Legea nr. 137/2002, precum şi cele ale art. 2550 C. civ.

Potrivit art. 39 din Legea nr. 137/2002 modificată, termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificărileşsi completările ulterioare, precum şi de celelalte legi speciale din domeniul privatizării, ori se valorifică un drept conferit de acestea este de de o lună de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia sa cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat, ori de la data naşterii dreptului.

Pe de altă parte, potrivit art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997, termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut în prezenta ordonanţă de urgenţă ori se valorifiăa un drept conferit de aceasta este de 3 luni de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului.

Rezultă cu evidenţă din ambele texte legale că termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul, ori de la data naşterii dreptului.

Prima teză, referitoare la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat, este inaplicabilă în speţă, fiind evident că pârâta nu a contestat un act sau o operaţiune, dintre cele avute în vedere de textele legale invocate

În cauză, pe calea cererii de chemare în garanţie, pârâta urmăreşte valorificarea unui drept care se va naşte, aşa cum în mod judicios a constatat şi instanţa de apel, ulterior obligării sale în mod definitiv la plata cheltuielilor de judecată către ITM Timiş.

Or, pentru a evita declanşarea unui nou proces, ulterior soluţionării definitive a cauzei în care a fost chemată în judecată de reclamantul ITM Timiş, pârâta a ales calea formulării prezentei cereri de chemare în garanţie a entităţii împotriva căreia oricum s-ar fi putut întoarce după soluţionarea acestei cauze, cererea de chemare în garanţie urmând a fi soluţionată odată cu cererea principală de chemare în judecată.

Prin urmare, nu se poate pune problema prescripţiei dreptului material la acţiune al pârâtei împotriva chematei în garanţie, din perspectiva celor două texte legale mai sus citate, şi cu atât mai puţin din perspectiva normelor de drept material ce reglementează termenul general de prescripţie de trei ani, câtă vreme cele două cereri au fost formulate şi analizate simultan, în cadrul aceluiaşi dosar.

Recurenta consideră în mod greşit că data naşterii dreptului pârâtei este reprezentat de momentul la care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească invocată de reclamant, câtă vreme L. S.A. nu mai era propietara imobilului la data la care s-a dispus restituirea acestuia către foştii proprietari şi nici nu a fost parte în litigiul în cadrul căruia imobilul pe care îl vânduse Inspectoratului Teritorial de Muncă Tmiş a fost restituit.

Abia la data la care ITM Timiş, în calitate de cumpărător evins, a solicitat despăgubiri de la vânzătorul evingător, adică de la pârâta L. S.A., s-a născut dreptul acesteia din urmă de a cere, la rândul său, repararea prejudiciului cauzat, în temeiul art. 324 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, cererea de chemare în garanţie fiind formulată, deci, în termenul legal.

Nefondate sunt şi criticile ce vizează soluţionarea excepţiilor lipsei calităţii procesuale active a pârâtei S.C. L. S.A., respectiv, a lipsei calităţii procesuale pasive a AAAS.

Cu referire la lipsa calităţii procesuale active a pârâtei L. S.A., recurenta a susţinut că aceasta derivă din împrejurarea că, în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. x/25.03.1994, invocat în cererea de chemare în judecată, calitatea de cumpărător a avut-o Asociaţia "L.-Programul acţiunilor salariaţilor" (şi nu societatea privatizată), Asociaţia fiind cea care ar fi trebuit să figureze ca parte în acest dosar.

În mod evident aspectele invocate de recurentă în susţinerea excepţiei sunt lipsite de relevanţă în litigiul de faţă, raportat la obiectul concret al acestuia.

Începând cu anul 1994, societatea L. S.A. a fost titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în discuţie iar în această calitate a vândut imobilul către ITM Timiş, astfel că în mod corect societatea a fost atrasă în proces de către Inspectoratul Teritorial de Muncă, în temeiul răspunderii pentru garanţia pentru evicţiune.

Ceea ce prezintă împortanţă în cauză este calitatea de vânzător pe care a avut-o L. S.A., vânzătorul fiind răspunzător pentru evicţiune, astfel că în mod firesc această societate a fost chemată în judecată de cumpărătorul evins, modalitatea în care pârâta a dobândit imobilul fiind lipsită de relevanţă din această perspectivă.

La rândul său, pârâta a chemat în garanţie pe AAAS, în temeiul art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, această din urmă entitate având obligaţia de a o despăgubi pentru prejudiciile rezultate din restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Prin urmare, societatea L. S.A., pârâtă în litigiul iniţial, are, în cadrul cerereii de chemare în garanţie, calitate procesuală activă, iar chemata în garanţie, AAAS, are calitate procesuală pasivă în această cerere, fiind lipsită de relevanţă, din acest punct de vedere, împrejurarea că, raportat la contractul de vânzare-cumpărare active încheiat în data de 01.11.1999, între S.C. L. S.A. (societate privată) şi Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş, restituit ulterior foştilor proprietari, AAAS este terţ.

Cu referire la criticile formulate pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că aceastea vizează, în exclusivitate, valoarea imobilelor retrocedate, recurenta susţinând că prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când a fost privatizată şi nu la valoarea "de piaţă", pentru că, în caz contrar, societatea se va îmbogăţii fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societăţii şi avută în vedere în situaţia patrimonială a societăţii la data privatizării.

Recurenta a reiterat toate susţinerile formulate la fond precum şi în calea devolutivă de atac, ignorând faptul că, în cuprinsul deciziei atacate, instanţa de apel a menţionat în mod explicit că în speţa pendinte nu se ia în discuţie valoarea de piaţă sau valoarea contabilă a imobilelor pentru aprecierea cuantumului despăgubirilor cuvenite pentru acestea, ci instanţa are a statua asupra reparării unui alt prejudiciu, respectiv acela cauzat prin efectuarea unor cheltuieli de judecată în procesul purtat de cumpărătorul evins.

Aşadar, în cadrul prezentului dosar instanţa a fost investită doar cu capătul de cerere disjuns din dosarul iniţial, având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată pretinse de reclamantul Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş de la pârâţii L. S.A. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu titlu de preţ al evicţiunii, mai precis partea reprezentând obligarea indivizibilă a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligat de instanţa de judecata care a soluţionat acţiunea în revendicare, respectiv 1/3 din suma de 13.000 RON RON, suma integrală fiind deja achitată către proprietari, cu obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente până la plata efectivă a tuturor sumelor menţionate.

Or, atât timp cât în speţă sunt în discuţie doar cheltuielile de judecată în cotă de 1/3, respectiv suma de 4333,3 RON, pe care reclamantul ITM Timiş a achitat-o în procesul în care a fost restituit imobilul către foştii proprietari, criticile ve vizează prejudiciul rezultat din contravaloarea imobilului şi daunele interese nu pot face obiect de analiză pentru instanţa de control judiciar cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a arătat deja, nici la fond şi nici în apel ele nu au fost analizate, neavând legătură cu obiectul concret al litigiului de faţă. Pretenţiile constând în contravaloarea imobilului şi daunele interese au fost soluţionate în dosarul nr. x/2015, din care a fost disjuns prezentul dosar, astfel că nu pot fi readuse în discuţie pe calea recursului promovat în cauza de faţă.

Ultima critică de nelegalitate a deciziei atacate vizează cheltuielile de judecată în sumă de 1.000 RON la plata cărora a fost obligată AAAS către pârâta L. S.A., recurenta susţinând că au fost încălcate dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., întrucât nu se poate reţine culpa sa procesuală cât timp prin apărările depuse în cauză şi-a susţinut interesele legale, a aplicat dispoziţiile legale, nu a tergiversat nejustificat soluţionarea cauzelor, iar prezenta acţiune în pretenţii este neîntemeiată.

Pe de altă parte a susţinut că se impunea cenzurarea onorariului de avocat ce a fost inclus în cheltuielile de judecată, în conformitate cu art. 451 alin. (2) C. proc. civ., acesta putând fi pus în sarcina părţii adverse doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al sumei achitate cu acest titlu.

Înalta Curte, analizând susţinerile recurentei, constată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., conform cărora, partea care pierde procesul va fi obligată la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câştigat procesul.

Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

În speţă, prin decizia civilă nr. 212 din 27.10.2021 a Curţii de Apel Timişoara a fost admis apelul declarat de pârâta L. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 109/02-02-2021 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2017 şi a fost schimbată în parte hotărârea atacată în sensul că, după respingerea tuturor excepţiilor invocate de AAAS, a fost admisă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta L. S.A. în contradictoriu cu chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi a fost obligată chemata în garanţie la plata către pârâta L. S.A. a sumei de 4.333,33 RON, plus dobânda legală calculată de la data introducerii acţiunii, 19.11.2015, şi până la data plăţii efective, sume actualizate cu indicele de inflaţie.

Soluţionând astfel cauza, instanţa de apel a obligat-o pe chemata în garanţie să îi plătească pârâtei suma de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Raportat la modul de soluţionare a cauzei, în sensul admiterii apelului pârâtei şi a schimbării soluţiei primei instanţe cu privire la cererea de chemare în garanţie, este evident că, în apel, pârâta, s-a aflat pe poziţia părţii care a câştigat procesul, în sensul textului legal mai sus citat, astfel că, dispoziţia de obligare a chematei în garanţie la plata către aceasta a cheltuielilor de judecată este pe deplin justificată.

Împrejurarea afirmată de chemata în garanţie prin motivele de recurs, în sensul că şi-a exercitat drepturile procesuale cu bună credinţă, că prin apărările formulate în cauză şi-a susţinut interesele legale şi nu a tergiversat nejustificat soluţionarea cauzelor, nu este de natură a înlătura obligaţia de suportare a cheltuielilor de judecată, câtă vreme partea a pierdut procesul, iar obligaţia de plată îi incumbă potrivit dispoziţiilor exprese ale legii.

Cât priveşte cuantumul acestor cheltuieli, constând în onorariul de avocat, care, în cauză, a fost de 1.000 RON, pârâta ar fi putut solicita în apel sau instanţa ar fi putut ea însăşi din oficiu să facă aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în sensul de a-l diminua, chestiune care este, însă, doar o facultate lăsată la aprecierea instanţei şi nu o obligaţie a acesteia.

Curtea nu poate, în recurs, să facă ea însăşi aplicarea acestui text legal întrucât proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie şi nu de legalitate a hotărârii atacate, astfel că ea nu poate fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (referitor la încălcarea normelor de drept material), nu este suficient ca recurenta să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluţionată de instanţa de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În acest sens, art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său."

Este vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, chestiune ce nu poate face obiect al recursului.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 3/2020, dată în recurs în interesul legii, decizie prin care, instanţa supremă a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În raport de cele mai sus arătate şi de caracterul obligatoriu al decizie nr. 3/2020, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte nu va analiza criticile subsumate de recurentă ultimului motiv de recurs având în vedere că acestea depăşesc cadrul restrictiv al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de chemata în garanţie, menţinând ca legală decizia instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de chemata în garanţie Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 212 din data de 27 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 februarie 2023.