Copyright protection for educational projects: failure to meet originality threshold and ineligibility of corporate entities as co-authors of collective works

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2023

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 7 martie 2018, pe rolul Tribunalului Bucureşti. secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând recunoaşterea calităţii de titular al dreptului de autor şi al tuturor drepturilor ce izvorăsc din această calitate asupra proiectului Componenta de învăţare prin jocuri digitale, obligarea pârâtei la plata sumelor rezultate din utilizarea acestui proiect în cuantum de 112.119 euro şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 139, art. 10 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 şi celelalte dispoziţii legale aplicabile litigiului.

În cauză a fost formulată cerere de intervenţie principală de către intervenienta C., prin care aceasta a solicitat: să se recunoască în favoarea sa calitatea de autor al proiectului Componenta de învăţare prin jocuri digitale, în temeiul art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe; să se constate că pârâta a încălcat drepturile de autor asupra proiectului Componenta de învăţare prin jocuri digitale ulterior finalizării proiectului "D.", în temeiul art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996; obligarea pârâtei la plata sumei de 112.119 euro, rezultată din utilizarea acestui proiect fără acordul său, pentru perioada anilor 2017-2018, ulterior finalizării proiectului denumit "D.", reprezentând beneficiu nerealizat în temeiul art. 188 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe; obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 euro, constând în daune morale, ca urmare a utilizării de către pârâtă fără drept a proiectului pe care l-a conceput, în temeiul art. 188 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 2531 din data de 19 noiembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. şi a intervenientei C., a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. şi cererea de intervenţie formulată de intervenienta C., a constatat că reclamanta este titularul drepturilor patrimoniale de autor asupra operei scrise Componenţa de învăţare prin jocuri digitale, a constatat că intervenienta este autorul operei scrise Componenţa de învăţare prin jocuri digitale, a respins în rest cererea ca neîntemeiată, a obligat reclamanta şi intervenienta la plata către pârâtă a sumei de 19.624,29 RON onorariu de avocat şi a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei şi a intervenientei de acordare a cheltuielilor de judecată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1744A din data de 2 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile principale declarate de apelanta-reclamantă A. şi de apelanta-intervenientă C. împotriva sentinţei civile nr. 2531 din data de 19 noiembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă B..

A admis apelul incident declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinţei civile nr. 2531 din data de 19 noiembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. şi, în consecinţă: a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă; a respins cererea de intervenţie principală formulată de intervenienta C. ca neîntemeiată; a menţinut sentinţa sub aspectul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a intervenientei şi sub aspectul respingerii cererii de intervenţie în privinţa capetelor 2, 3, 4 şi 5.

A obligat pe apelanta-reclamantă A. şi apelanta-intervenientă C., în solidar, la plata către apelanta-pârâtă B. a sumei de 20.335 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Cererile de recurs

Împotriva deciziei nr. 1744A din data de 2 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanta A. şi intervenienta C..

Prin cererile de recurs, invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă şi recurenta-intervenientă, formulând aceleaşi critici, au solicitat admiterea recursurilor, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru şi onorariul avocaţial.

Printr-o primă critică, recurentele au susţinut că soluţia instanţei de apel este data cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 6 din Legea nr. 8/1996.

Astfel, au apreciat că instanţa în mod greşit şi-a construit întregul raţionament pentru admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a recurentei-reclamante pornind de la afirmaţia, falsă de altfel, potrivit căreia: "Chiar dacă contextul factual al cauzei permite a se considera că proiectul a fost creat din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele reclamantei, nu s-a susţinut şi dovedit însă că proiectul în discuţie ar fi rezultatul muncii de creaţie a mai multor persoane; dimpotrivă, intervenienta a susţinut (necontestat) că ea a realizat proiectul cu privire la care solicită recunoaşterea protecţiei, din iniţiativa sa şi a membrilor asociaţiei, iar pluralitatea de autori este una dintre condiţiile de existenţă a operei colective, ce rezultă cu claritate din alin. (1) al art. 6 din lege."; după care se face referire şi la operele de serviciu, arătându-se că în cauză nu se identifică elemente care să permită o astfel de calificare, nesolicitată sau menţionată în vreun fel pe parcursul derulării litigiului.

Recurentele au subliniat că, în speţă, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, s-a susţinut în numeroase rânduri, începând cu răspunsul la întâmpinare şi până la întâmpinarea la apelul incident, că temeiul solicitărilor şi justificarea calităţii procesuale a reclamantei sunt reprezentate de prevederile art. 6 din Legea nr. 8/1996, referitoare la opera colectivă; mai mult decât atât, intervenienta C. nu a susţinut niciodată contrariul sau că "singură şi din iniţiativa sa" ar fi fost creată opera – a precizat că este membru fondator al A. şi din iniţiativa acesteia (n.n. adică a asociaţiei), nicidecum a intervenientei, a fost dezvoltat proiectul.

În opinia recurentelor, instanţa de apel a eşuat în respectarea principiilor rolului activ şi al aflării adevărului, în condiţiile în care nu a pus aceste aspecte în discuţia părţilor în cursul judecăţii din apel.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996, recurentele au arătat că sunt două condiţii necesare pentru ca o operă să fie colectivă.

Ca atare, au precizat că opera trebuie să fie creată din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele unui întreprinzător, iniţiator putând fi o persoană fizică sau o persoană juridică, şi că acesta este singurul caz în care o persoană juridică dobândeşte un drept de autor – sau unele prerogative – în virtutea legii.

Au menţionat că, în cazul operei colective, iniţiatorul operei este pe o poziţie de superioritate, iar publicarea operei, astfel realizate (colective), trebuie să se facă sub numele întreprinzătorului, condiţie îndeplinită în situaţia de faţă.

Recurentele au susţinut că nu există operă colectivă dacă nu există un iniţiator, precum şi că este adevărat că operele realizate de salariaţi sunt, de regulă, opere colective, însă operele colective nu sunt reprezentate exclusiv de această categorie, iar instanţa de apel a realizat un raţionament greşit în această privinţă.

Cu referire la a doua condiţie necesară pentru ca o operă să fie colectivă, au arătat că aceasta impune a se produce o fuziune a contribuţiilor coautorilor, care să facă imposibilă atribuirea de drepturi distincte asupra întregului în favoarea autorilor.

Au subliniat că nu se poate pune semnul egalităţii între opera comună şi opera colectivă şi au menţionat că s-a considerat de către Curtea de Casaţie a Franţei că opera trebuie prezumată ca fiind colectivă câtă vreme niciunul dintre cei care au participat la crearea ei nu revendică personal calitatea de autor, iar opera este utilizată sub numele său de persoana care se pretinde învestită în drepturi.

În opinia recurentelor, atunci când dreptul de autor aparţine iniţiatorului, numai acesta poate să valorifice drepturile patrimoniale asupra operei colective, nu şi coautorii; este consecinţa titularităţii iniţiale a dreptului persoanei juridice sau fizice asupra operei colective, a faptului că dreptul s-a născut chiar în persoana iniţiatorului operei.

Prin urmare, contrar soluţiei adoptate de instanţa de apel, au apreciat că, prin prisma textelor legale aplicabile, raportate la situaţia de fapt, reclamanta A. prezintă calitate procesuală activă, iar excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a fost admisă în mod neîntemeiat.

Prin cea de-a doua critică, recurentele au susţinut că soluţia curţii de apel este dată cu aplicarea greşită a art. 7 şi 9 din Legea nr. 8/1996.

Astfel, au apreciat că instanţa de apel a considerat în mod greşit că nu este îndeplinită condiţia originalităţii lucrării care face obiectul prezentul litigiu, reţinând că aceasta conţine enumerarea unor idei, principii sau teorii şi nu se bucură de protecţie, în raport de prevederile art. 9 lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Recurentele au invocat faptul că Legea nr. 8/1996 nu defineşte noţiunea de originalitate, însă, potrivit art. 7 din acest act normativ, "constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific", iar Legea română a dreptului de autor şi a drepturilor conexe, ca de altfel şi legislaţiile tuturor statelor, prezintă cu titlu exemplificativ (enumerarea nefiind limitativă) categoriile de opere originale şi derivate care constituie obiect al protecţiei dreptului de autor, precum şi pe cele care sunt excluse de la protecţie.

Au subliniat că jurisprudenţa a admis că originalitatea nu înseamnă noutate, astfel că o operă poate fi originală chiar dacă se aseamănă mult cu alte opere, câtă vreme similaritatea este fortuită şi nu este rezultatul copierii, precum şi că literatura de specialitate a statuat că individualitatea unei opere ştiinţifice se apreciază prin originalitatea ştiinţifică, respectiv prin capacitatea omului de ştiinţă de a găsi, pentru ideile sale, o exprimare precisă şi exactă.

Recurentele au considerat că lucrarea care face obiectul litigiului se încadrează în obiectul protecţiei dreptului de autor prin prisma prevederilor art. 7 din lege, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice fiind obiecte ale protecţiei prin drept de autor (art. 7 lit. b) din Legea nr. 8/1996).

Au susţinut că, pe temeiul reglementărilor adoptate şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, se poate afirma că aveam de-a face cu un drept de autor de esenţă comunitară, care este, de altfel, în acord cu "noţiunea autonomă de drept al Uniunii Europene", un rol important în crearea acestui drept avându-l Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, care a clarificat cu putere obligatorie pentru toate statele membre, multe noţiuni, printre care cele de "originalitate", de "reproducere parţială" etc.

Au arătat că, prin decizia din 2009 dată în cauza C-5/08 Infopaq, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a oferit o înţelegere la nivelul Uniunii Europene a unui principiu important al dreptului de autor: cerinţa de originalitate, instanţa europeană detaliind acest aspect în jurisprudenţa sa, în special, în hotărârile date în: cauza C-393/09 Bezpečnostni Softwarová Asociace, cauzele conexe C-403/08 şi C-429/08 Murphy, cauza C-145/10 Painer, cauza C-604/10 Fotbal Dataco şi cauza C-406/10 SAS.

Au subliniat că, potrivit Directivei privind dreptul de autor (2001/29/CE), aşa cum a fost interpretată de o serie de cauze ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, începând cu Infopaq în 2009, pentru ca dreptul de autor să existe într-o "operă", aceasta trebuie să fie originală, ceea ce înseamnă că trebuie să reprezinte creaţia intelectuală proprie a autorului şi trebuie să existe o expresie a acelei creaţii intelectuale.

Au mai arătat recurentele şi că s-a reţinut de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene faptul că singura cerinţă pentru protecţia dreptului de autor este calificarea ca "operă" în conformitate cu Directiva privind dreptul de autor. Va exista o "operă" dacă obiectul este original pentru că este creaţia intelectuală proprie a autorului său şi dacă opera este expresia unei astfel de creaţii. Lucrarea trebuie, de asemenea, să fie identificabilă cu suficientă precizie şi obiectivitate. Conceptul de "operă" trebuie interpretat uniform în întreaga Uniune Europeană. O lucrare va fi propria creaţie intelectuală a autorului dacă reflectă personalitatea autorului şi alegerile sale libere şi creative (aceasta se aplică deciziilor anterioare, inclusiv Painer). Cu toate acestea, o lucrare nu este originală dacă a fost determinată de consideraţii tehnice, reguli sau alte constrângeri care nu lasă loc libertăţii creative.

Recurentele au apreciat că instanţa de apel a considerat în mod eronat că lucrarea este lipsită de originalitate şi, prin urmare, nesusceptibilă de a face obiectul protecţiei conferite de drepturile de autor şi au menţionat că, potrivit art. 7 din Legea nr. 8/1996, constituie obiect al dreptului de autor operele de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt: scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator; operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice etc.

Au învederat că, în conformitate cu prevederile art. 9 din lege, nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor următoarele: ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de funcţionare sau conceptele matematice, ca atare, şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare.

Au precizat că, în ceea ce priveşte lucrările ce nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor, Curtea de Apel din Paris s-a pronunţat încă din 1870, arătând că "o metodă de contabilitate nu creează pentru autor niciun privilegiu, deoarece, din momentul în care a fost divulgată, oricine are dreptul să se servească de ea, în schimb, lucrarea în care metoda este expusă, constituie obiect de proprietate literară".

Ca atare, au susţinut că, în speţă, constatând existenţa unei opere, precum şi calitatea intervenientei de autor al acestei opere, rezultă că în patrimoniul reclamantei s-a născut un drept de autor cu privire la proiectul elaborat.

Au subliniat că proiectul reprezintă un concept unic de abordare în România a metodei în discuţie, împrejurare care îl face diferit faţă de alte proiecte educaţionale care există.

Recurentele au considerat că, în speţă, referitor la ceea ce înseamnă exprimarea şi concretizarea proiectului, nu avem de-a face cu o simplă enumerare de idei, principii sau teorii, ci este vorba despre o creaţie intelectuală, cu libertate creatoare inclusă, cu posibilitate de alegere.

Totodată, în opinia recurentelor, soluţia instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi în ceea ce priveşte lipsa existenţei unui prejudiciu produs titularului care să poată fi reparat pe calea acţiunii promovate.

Recurentele au solicitat, în rejudecare, suplimentarea probatoriului în sensul dovedirii prejudiciului suferit şi au subliniat că, în situaţia în care utilizarea sau transformarea operei produce un prejudiciu titularului dreptului de autor, se pune problema stabilirii cuantumului acestuia.

Au arătat că, potrivit articolul 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, "Titularii drepturilor recunoscute şi protejate prin prezenta lege pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat; aceleaşi solicitări pot fi formulate în numele şi pentru titularii de drepturi de către organismele de gestiune, de către asociaţiile de combatere a pirateriei sau de către persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege, conform mandatului acordat în acest sens; când o acţiune a fost pornită de titular, persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege pot să intervină în proces, solicitând repararea prejudiciului ce le-a fost cauzat".

De asemenea, au făcut referire la prevederile art. 12 din Legea nr. 8/1996, precizând că, în conformitate cu acestea, autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei sale de către alţii, drept patrimonial care nu aparţine pârâtei B..

Au invocat faptul că instanţa de fond nu a făcut aplicarea prevederilor legale anterior enunţate.

Au subliniat că, în niciun moment, nu s-a solicitat acordul pentru utilizarea proiectului de către pârâtă, astfel că, instanţa a apreciat în mod nelegal că nu s-a făcut dovada utilizării de către aceasta, în sensul Legii nr. 8/1996.

Totodată, au menţionat că s-a făcut dovada faptului că proiectul a fost pus la dispoziţia pârâtei, fără a se cesiona în vreun fel dreptul de proprietate intelectuală.

Recurentele au mai arătat şi că, potrivit art. 13 lit. i) din Legea nr. 8/1996, prin realizarea de opere derivate se înţelege traducerea, publicarea în culegeri, adaptarea, precum şi orice altă transformare a unei opere preexistente, dacă aceasta constituie creaţie intelectuală. Or, chiar şi în situaţia în care s-ar aprecia că a fost luată doar o parte semnificativă din Componenta de învăţare prin jocuri digitale, vorbim cel puţin despre o operă derivată care se bucură de aceeaşi protecţie şi care trebuie realizată cu consimţământul autorului, ceea ce nu s-a întâmplat în situaţia de faţă; chiar şi în cazul în care proiectul nu ar fi fost continuat în forma concepută de autorul său, este mai mult decât clar că a existat o transformare a acestei opere, încălcându-se astfel drepturile de autor ce le aparţin.

Au susţinut că pârâta a înţeles să se folosească în continuare, fără consimţământ, de proiectul asupra căruia au un drept exclusiv de a-l utiliza, continuând implementarea acestuia pe piaţa românească şi folosindu-se de toate documentele şi know-how-ul realizat în cadrul proiectului, iar, potrivit art. 188 din Legea nr. 8/1996, titularii drepturilor recunoscute şi protejate prin această lege, pot solicita instanţelor de judecată recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora, putând pretinde şi acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat; pentru stabilirea despăgubirilor trebuie să se ţină cont de criterii cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele cauzate titularului dreptului.

Recurentele au învederat că, din proba cu înscrisuri administrată în cauză, s-a dovedit că implementarea finală a programului "D." a avut ca bază proiectul reclamantei A., iar, în raport de conţinutul drepturilor patrimoniale recunoscute prin lege, pârâta nu era îndreptăţită să procedeze la editarea şi distribuirea operei decât în condiţiile în care ar fi obţinut consimţământul titularului.

Totodată, au apreciat că existenţa un parteneriat între părţi, care s-a derulat până la un moment dat, nu poate fi calificată ca reprezentând consimţământ, înscrisurile depuse de părţi necuprinzând elemente suficiente pentru a aprecia că autorul a decis dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, potrivit cu exigenţele art. 12 din Legea nr. 8/1996.

Au arătat că dovada existenţei consimţământului autorului este condiţionată prin lege (art. 41-42 din Legea nr. 8/1996), atât în ceea ce priveşte forma, cât şi în ceea ce priveşte conţinutul actului (de cesiune) care trebuie să constate acordarea şi, respectiv, obţinerea lui, condiţii care nu sunt îndeplinite de înscrisurile invocate de către pârâtă.

În ceea ce priveşte vinovăţia în săvârşirea acestei fapte, au susţinut că aceasta rezultă din ignorarea de către pârâtă a obligaţiei legale ce îi revenea de a respecta exigenţele art. 12 şi art. 13 lit. a) şi b) din Legea nr. 8/1996, norme în raport de care ar fi trebuit să se abţină de la orice activităţi de natură a nesocoti dreptul de autor cu privire la proiect.

De asemenea, au susţinut că, fiind reţinută fapta ilicită a pârâtei şi atributul patrimonial al dreptului consacrat prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 în favoarea autorului, cât şi împrejurarea că a fost recunoscută calitatea intervenientie de autor al operei utilizate de către instanţa de fond, ale cărui drepturi au fost încălcate, urmează a se constata că, potrivit cu normele enunţate, există un prejudiciu care nu este determinabil potrivit criteriilor înscrise în art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 (respectiv consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de către făptuitor sau alte elemente în afara factorilor economici, precum daunele morale cauzate titularului dreptului) şi, în consecinţă, devin aplicabile prevederile înscrise la lit. b) din acest din urmă text de lege.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la cele două recursuri declarate în cauză, intimata-pârâtă B., în principal, a invocat excepţia nulităţii recursurilor în raport de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor ca neîntemeiate.

Totodată, a solicitat obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, cu privire la critica prin care recurentele au invocat încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 6 din Legea nr. 8/1996, susţinând că intervenienta nu a fi arătat niciodată că singură şi din iniţiativa sa s-ar fi creat opera, a apreciat că, în realitate, aspectul invocat, pe de o parte, este contrar a ceea ce rezultă din dosar, iar, pe de altă parte, vizează schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, ceea ce nu este permis în faza procesuală a recursului.

Cu referire la susţinerile recurentelor potrivit cărora, în cauză, ar fi fost îndeplinite condiţiile pentru existenţa operei, în esenţă, a apreciat că, prin acestea, nu a fost adus niciun argument care să contrazică cele reţinute de instanţa de apel, şi anume că o condiţie sine qua non pentru opera colectivă este existenţa mai multor autori.

Contrar celor susţinute de către recurente, intimata-pârâtă a apreciat că în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu suntem în prezenţa unei opere colective, arătând că aceasta este o ficţiune juridică, respectiv singura ipoteză în care dreptul de autor este atribuit ab initio unei persoane care nu este autorul operei şi care poate fi chiar o persoană juridică, care este incapabilă de a crea.

A subliniat că trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii: existenţa mai multor autori, existenţa unei fuziuni a contribuţiilor autorilor care să facă imposibilă atribuirea de drepturi distincte asupra întregului în favoarea autorilor şi opera să fie creată din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele unui întreprinzător.

Ca atare, a considerat că este corectă concluzia instanţei de apel în sensul că reclamanta nu justifică o calitate procesuală în acest litigiu.

Totodată, intimata-pârâtă a combătut şi criticile prin care recurentele au susţinut că în mod greşit instanţa de apel a constatat că nu suntem în prezenta unei opere care să se bucure de protecţie potrivit legii, întrucât creaţia nu este una originală, arătând, pe de o parte că acestea nu reprezintă critici referitoare la legalitatea deciziei, iar, pe de altă parte, că, în speţă, pretinsa operă reprezintă, în fapt, aplicarea unui concept sau a unui procedeu, respectiv a unei metode de predare pentru copii, care, faţă de prevederile art. 9 lit. a) din Legea nr. 8/1996, nu poate face obiectul protecţiei dreptului de autor.

În plus, a susţinut că pretinsa operă nu are caracter original, deoarece nu implică vreun efort creator, în contextul în care: recurentele nu au şi nici nu au invocat vreun drept de autor asupra jocurilor digitale propriu-zise; modalitatea de aplicare a conceptului de învăţare prin jocuri digitale în discuţie nu reprezintă vreo manifestare originală, din moment ce conceptul de învăţare prin jocuri digitale era cunoscut publicului încă din anul 2000, iar recurentele nu au invocat şi nici dovedit că pretinsa operă ar cuprinde vreun element de originalitate faţă de ceea ce era cunoscut publicului sub acest aspect; nici selectarea jocurilor făcută de recurente nu reprezintă o manifestare originală a unui spirit creator.

De asemenea, intimata-pârâtă a apreciat că instanţa de apel a reţinut în mod corect că nu se poate pune problema existenţei unui prejudiciu, în condiţiile în care constatase că nu suntem în prezenţa unei opere protejate, întrucât scriptului depus de recurente îi lipseşte caracterul original, iar părţile adverse au solicitat repararea prejudiciului în temeiul dreptului de autor, şi nu pe un alt temei.

Referitor la solicitarea recurentelor ca, în rejudecare, să se procedeze la suplimentarea probatoriului cu o expertiză pentru evaluarea prejudiciului pretins şi la criticile formulate de către acestea cu privire la existenţa prejudiciului, apreciază că acestea sunt inadmisibile în această fază procesuală, întrucât instanţei de recurs nu îi este permis să stabilească o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de către instanţele de fond.

Totodată, a menţionat că încheierea din data de 6 octombrie 2021, prin care a fost respinsă cererea de probe a recurentelor, nu a fost atacată de acestea, astfel că a intrat în autoritate de lucru judecat.

Intimata-pârâtă a mai aprecia şi că nu pot face obiectul recursului susţinerile părţilor adverse referitoare la fapta ilicită şi la vinovăţie, întrucât instanţa de apel nu a analizat aceste condiţii, nefiind necesară o asemenea analiză din moment ce a fost admis apelul incident şi s-a ajuns la concluzia că în cauză nu există o operă protejată prin drept de autor.

Recurenta-reclamantă şi recurenta-intervenientă au depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursurilor şi a apărărilor formulate de către partea adversă.

Astfel, în esenţă, au susţinut că, prin cererile de recurs, au fost aduse argumente care contrazic instanţa de apel în ceea ce priveşte interpretarea art. 6 din Legea nr. 8/1996, precum şi că, în speţă, astfel cum rezultă din susţinerile părţilor, sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru a se constata existenţa unei opere colective.

Au subliniat că nu a existat niciun moment în care cineva să revendice calitatea de autor unic al operei, aceasta fiind în permanenţă utilizată, sub numele său, de persoana care se pretinde învestită în drepturi, respectiv de reclamantă.

De asemenea, contrar celor susţinute de către intimata-pârâtă cu privire la originalitatea operei, au menţionat că au indicat repere jurisprudenţiale care conturează interpretarea cerinţei privind originalitatea; originalitatea se găseşte, în cazul de faţă, în modul unic de concepere a structurii, a jocurilor selectate şi reprezintă expresia unui concept liber gândit şi creat.

Au apreciat că ipoteza afirmată de intimata-pârâtă, potrivit căreia "aşa numita învăţare prin jocuri digitale reprezintă un concept creat la începutul anilor 2000, aplicat la scară largă la nivel european şi mondial", nu este relevantă în cauză, întrucât protecţia dreptului de autor nu are ca obiect conceptul de învăţare prin jocuri digitale, ci însăşi expresia, concretizarea acestui proiect în maniera în care a fost folosită în cadrul proiectului "D." şi care a fost apoi folosit mai departe în mod nejustificat şi neautorizat de către intimata-pârâtă.

Cu referire la concluzia instanţei de apel privind lipsa existenţei unui prejudiciu produs titularului care să poată fi reparat pe calea acţiunii promovate, recurentele au reluat susţinerile formulate sub acest aspect prin cererea de recurs şi au solicitat a se avea în vedere documentele depuse la dosar, din care rezultă că intimata-pârâtă a acceptat pentru finanţare proiectul propus de recurenta-reclamantă şi E., că a recunoscut că proiectele propuse au fost construite/concepute de către organizaţiile partenere şi nu de către intimata-pârâtă B., implicit recunoscând şi calitatea de autor a recurentei-reclamante A..

În plus, au apreciat că rezultă şi faptul că proiectul "D." este compus din două proiecte care au fost integrate, că partenerii, împreună cu intimata-pârâtă, au fost de acord ca aceste două proiecte să fie integrate.

Au precizat că descrierea de proiect care se află la baza proiectului "D." conţine preluarea proiectului propus iniţial de recurenta-reclamantă şi E., respectiv proiectul de Învăţare prin Jocuri Digitale creat şi implementat de recurenta-reclamantă în anul şcolar 2015-2016.

Contestând şi combătând aprecierea potrivit căreia proiectul nu este protejat de legea dreptului de autor, prin raportare la situaţia de fapt, pe care au prezentat-o pe larg, au susţinut că unul dintre prejudiciile pe care le-a suferit recurenta-reclamantă este reprezentat de împrejurarea că nu a mai putut depune acelaşi proiect pentru a fi finanţat de alte fundaţii/organizaţii, întrucât finanţatorii caută proiecte originale, pentru a fi implementate, sau caută să facă parte din proiecte ca parteneri principali.

II.3. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 20 ianuarie 2022 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris, aflată la fila. 1 din dosarul de recurs.

Prin încheierea de şedinţă din data de 20 septembrie 2022, prezentele recursuri au fost admise în principiu şi s-a fixat termen de judecată, cu citarea părţilor în şedinţă publică, la data de 17 ianuarie 2023, reţinându-se şi că nu este incidentă excepţia nulităţii recursurilor, invocată de intimata-pârâtă B..

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2023, când Înalta Curte, pentru a da posibilitatea părţilor să depusă concluzii scrise, a amânat pronunţarea la data de 31 ianuarie 2023, când, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunţării la data de 7 februarie 2023.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată prin prima criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Prealabil, Înalta Curte reţine că, în speţă, criticile formulate de către cele două recurente – recurenta-reclamantă A. şi recurenta-intervenientă C. – sunt identice, astfel că, va proceda la o analiză comună a celor două recursuri.

Prin prima critică, susţinută în raport de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au invocat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 6 din Legea nr. 8/1996, în analiza excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A..

Sub acest aspect, curtea de apel a reţinut că prima instanţă a statuat în sensul că Proiectul de învăţare prin jocuri digitale este o operă scrisă cu caracter ştiinţific, ce îmbracă o formă concretă de exprimare, perceptibilă simţurilor, fiind susceptibilă de aducere la cunoştinţa publicului; cu privire la caracterul original, tribunalul a reţinut că această caracteristică presupune că opera poartă amprenta personalităţii autorului, iar opera a fost creată de intervenienta C..

Astfel, a arătat că această constatare a justificat atât respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a acesteia, cât şi admiterea primului capăt al cererii de intervenţie – privind constatarea calităţii de autor a intervenientei – şi totodată că reclamanta A. justifică legitimare procesuală activă deoarece aceasta este titulara dreptului patrimonial de autor asupra operei în discuţie, fiind întemeiat şi primul petit al acţiunii principale, referitor la constatarea calităţii sale de titular al dreptului de autor cu privire la proiectul menţionat.

A apreciat că distincţia realizată de prima instanţă presupune fie o transmisiune a dreptului patrimonial de autor de la cel care a creat opera (intervenienta C.) către cel căruia i se recunoaşte a fi titularul dreptului patrimonial (reclamanta A.), însă un astfel de raport juridic nu a fost nici pretins şi nici dovedit în cauză, fie existenţa unei opere colective, conform art. 6 din Legea nr. 8/1996.

Ca atare, instanţa de apel a analizat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei prin raportare la ipoteza reglementată de art. 6 din Legea nr. 8/1996, respectiv a verificat dacă sunt îndeplinite condiţiile în care aceasta putea avea calitatea de titular al dreptului de autor.

Curtea de apel a reţinut că, în speţă, chiar dacă contextul factual al cauzei permite a se considera că proiectul a fost creat din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele reclamantei, nu s-a susţinut şi dovedit însă că proiectul în discuţie ar fi rezultatul muncii de creaţie a mai multor persoane, iar pluralitatea de autori este una dintre condiţiile de existenţă a operei colective, ce rezultă cu claritate din alin. (1) al art. 6 din lege.

Recurentele au apreciat că instanţa de apel, în interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii legale, a făcut confuzie între opera colectivă şi opera comună, susţinere care nu este fondată.

Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 8/1996: "(1) Este operă comună opera creată de mai mulţi coautori, în colaborare. (2) Dreptul de autor asupra operei comune aparţine coautorilor acesteia, între care unul poate fi autorul principal, în condiţiile prezentei legi. (3) În lipsa unei convenţii contrare, coautorii nu pot utiliza opera decât de comun acord. Refuzul consimţământului din partea oricăruia dintre coautori trebuie să fie temeinic justificat. (4) În cazul în care contribuţia fiecărui coautor este distinctă, aceasta poate fi utilizată separat, cu condiţia să nu se prejudicieze utilizarea operei comune sau drepturile celorlalţi coautori. (5) În cazul utilizării operei create în colaborare, remuneraţia se cuvine coautorilor în proporţiile pe care aceştia le-au convenit. În lipsa unei convenţii, remuneraţia se împarte proporţional cu părţile de contribuţie ale autorilor sau în mod egal, dacă acestea nu se pot stabili".

Art. 6 din acelaşi act normativ, prevede că: "(1) Este operă colectivă opera în care contribuţiile personale ale coautorilor formează un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create. (2) În lipsa unei convenţii contrare, dreptul de autor asupra operei colective aparţine persoanei fizice sau juridice din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată".

Ca atare, opera comună este rezultatul colaborării creative a două sau mai multe persoane, dreptul de autor asupra acesteia aparţinând coautorilor, între care unul poate fi autorul principal, în timp ce opera colectivă reprezintă o operă creată de două sau mai multe persoane fizice, fără a fi posibil să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create. Totodată, în cazul operei colective, este necesar ca aceasta să fie creată din iniţiativa, sub responsabilitatea unei persoane fizice sau juridice şi sub numele acesteia din urmă.

Or, împrejurarea că instanţa de apel a reţinut că pluralitatea de autori este una dintre condiţiile impuse de lege pentru a exista o operă colectivă nu poate determina concluzia că aceasta a făcut confuzie între opera colectivă şi cea comună, în condiţiile în care, pe de o parte, cerinţa ca opera să fie creată de mai mulţi autori (coautori) este necesar a fi întrunită în cazul ambelor ipoteze (atât în privinţa operei comune, cât şi în ceea ce priveşte opera colectivă), iar, pe de altă parte, curtea de apel s-a referit în mod clar la opera colectivă, în contextul în care a reţinut că, în speţă, se poate considera că proiectul a fost creat din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele reclamantei, condiţie impusă de alin. (2) al art. 6 C. proc. civ., normă de drept material ce reglementează opera colectivă şi nu pe cea comună (definită de art. 5 din acelaşi act normativ).

În ceea ce priveşte, interpretarea dată art. 6 din Legea nr. 8/1996, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu ne aflăm în ipoteza operei colective, în condiţiile în care nu s-a susţinut şi dovedit că proiectul ar fi rezultatul muncii de creaţie a mai multor persoane fizice, chiar dacă, aşa cum au arătat şi recurentele, s-ar putea reţine îndeplinirea condiţiei reglementate de art. 6 alin. (2) din lege, în ceea ce priveşte existenţa unei persoanei fizice sau juridice din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia proiectul a fost creat.

Contrar susţinerilor recurentelor, împrejurarea că intervenienta ar fi precizat, pe parcursul litigiului, că este membru fondator al reclamantei A. şi că din iniţiativa acesteia şi a celorlalţi membrii ai asociaţiei a dezvoltat Proiectul privind învăţarea prin jocuri digitale în anul 2015, proiect care a fost implementat în acelaşi an în numele şi sub responsabilitatea reclamantei, nu este de natură a determina concluzia îndeplinirii condiţiei impuse de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, ci doar tinde a demonstra ipoteza reglementată de alin. (2) al aceluiaşi articol, din perspectiva existenţei persoanei juridice la care se referă aceste dispoziţii legale, împrejurare lipsită de eficienţă în situaţia în care cerinţa privind pluralitatea de autori a operei nu este îndeplinită.

Trebuie făcută distincţia dintre calitatea de coautori – la care se referă art. 6 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 în sintagma "contribuţiile personale ale coautorilor" – şi noţiunea juridică de titular al dreptului de autor – avută în vedere de prevederile alin. (2) al aceluiaşi articol.

Astfel, calitatea de coautori ai unei opere literare, artistice sau ştiinţifice nu o pot avea decât două sau mai multe persoane fizice, realizarea unei opere fiind un proces intelectiv, creator ce poartă atributul originalităţii, însuşiri specifice exclusiv unei persoane fizice.

În acest sens prevede şi art. 3 alin. (1) din legea dreptului de autor, potrivit căruia: "Este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera."

În schimb însă, art. 3 alin. (2) din lege are în vedere calitatea de titular al dreptului de autor, de care, în condiţiile şi cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia persoanele juridice sau alte persoane fizice decât autorul, aceştia putând deveni titulari ai dreptului de autor.

Potrivit acestei norme: "În cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecţia acordată autorului persoanele juridice şi persoanele fizice, altele decât autorul."

Un asemenea caz prevăzut de lege este şi cel reglementat de art. 6 din Legea nr. 8/1996, însă, pentru ca dreptul de autor cu privire la proiectul elaborat să fie atribuit în mod direct în patrimoniul reclamantei, în afara stabilirii împrejurării că proiectul a fost realizat din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele acesteia, este necesar ca acesta să fie creat de mai multe persoane fizice.

Or, pe baza materialului probator al cauzei şi raportat la situaţia de fapt stabilită pe baza acestuia, asupra căreia instanţa de recurs nu poate face aprecieri proprii, dat fiind caracterul acestei căi extraordinare de atac, astfel cum este reglementat de art. 483 alin. (3) şi art. 488 C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că proiectul în discuţie nu reprezintă rezultatul muncii de creaţie a mai multor persoane, cerinţă impusă de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

Pe de altă parte, aşa cum a apreciat şi intimata-pârâtă prin întâmpinare, recurentele tind a afirma că, în speţă, le aparţine calitatea de coautori la care se referă textul de lege menţionat, susţinere care nu poate fi primită, în condiţiile în care reclamanta este o persoană juridică, lipsită evident de atributele creative specifice persoanei fizice, şi cu privire la care, de altfel, s-a învederat că este iniţiatorul, sub numele şi responsabilitatea căruia a fost creat proiectul.

Astfel, în interpretarea art. 6 din lege, nu se poate pune semnul egalităţii între iniţiatorul persoană juridică şi unul dintre coautorii la care se referă norma edictată de alin. (1) al acestuia.

Prin urmare, instanţa de apel în mod legal a reţinut că reclamanta, prin raportare la art. 6 din Legea nr. 8/1998, nu se poate prevala de existenţa în patrimoniul său a unui drept de autor cu privire la proiectul în litigiu, care ar fi fost de natură a justifica, în speţă, calitatea sa procesuală activă, întrucât nu ne aflăm în prezenţa unei opere colective.

Totodată, după ce a constatat că proiectul în discuţie nu reprezintă o operă colectivă, nefiind întrunită condiţia prevăzută de art. 6 alin. (1) din lege, curtea de apel a procedat la verificarea unei eventuale posibilităţi de apreciere a acestuia ca fiind o operă de serviciu, în raport de prevederile art. 44 din acelaşi act normativ, având în vedere că şi într-o atare situaţie dreptul de autor ar putea fi atribuit reclamantei, şi a constatat că nu se identifică în cauză elemente care să permită o astfel de calificare.

Această constatare a curţii de apel, respectiv că nu suntem în prezenţa unei opere de serviciu, nu a fost contestată prin cererile de recurs, prezenta instanţă nefiind învestită cu vreo critică privind decizia atacată din această perspectivă.

Nu poate fi primită susţinerea recurentelor potrivit căreia instanţa de apel ar fi realizat un raţionament greşit, prin raportare la faptul că operele colective nu sunt reprezentate exclusiv de operele realizate de salariaţi, deşi acestea sunt, de regulă, opere colective.

Aceasta, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior instanţa de apel a cercetat dacă există elemente care să justifice atribuirea dreptului de autor cu privire la proiect reclamantei, analizând acest aspect atât prin raportare la o eventuală cesiune a dreptului de autor (constatând că nu s-a dovedit şi nici nu s-a pretins o atare ipoteză), la posibilitatea calificării proiectului ca fiind o operă de serviciu (reţinând că nu se poate realiza o astfel de calificare), precum şi în raport de art. 6 din Legea nr. 8/1996 (apreciind că nu suntem în prezenţa unei opere colective).

Ca atare, nu se verifică această critică a recurentelor, analiza instanţei de apel neefectuându-se decât pe tărâmul juridic al operei de serviciu, ci a vizat toate situaţiile în care ar fi putut reveni reclamantei dreptul de autor cu privire la Proiectul de învăţare prin jocuri digitale, în raport de susţinerile părţilor, de probele administrate în dosar şi de situaţia de fapt stabilită în baza acestora.

Pe de altă parte, instanţa de apel s-a raportat la opera de serviciu, ca reprezentând un temei pentru justificarea posibilităţii ca dreptul de autor să poată reveni reclamantei şi nicidecum nu a reţinut că această categorie face parte din cea a operelor colective.

Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale, anterior menţionate şi pretins de către recurente a fi încălcate, reţinând că reclamanta nu poate reclama în patrimoniul său dreptul de autor cu privire la proiectul în litigiu, iar consecinţa legală a acestei constatări o reprezintă admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a acesteia.

Totodată, menţionând că intervenienta este membru fondator al reclamantei şi că proiectul a fost dezvoltat din iniţiativa acesteia din urmă, recurentele au susţinut şi că instanţa de apel a nesocotit rolul său activ şi principiul aflării adevărului, în condiţiile în care nu a pus aceste aspecte în discuţia părţilor, critică care ar putea fi supusă analizei din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Or, nici această afirmaţie nu este fondată, având în vedere că, pe de o parte, o analiză a acestui aspect s-a impus ca urmare a celor susţinute de către pârâtă, prin apelul incident (recurentele având astfel cunoştinţă despre aspectul invocat), în sensul că în cauză nu sunt întrunite condiţiile art. 6 din Legea nr. 8/1996, iar, pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, contextul factual permite a se considera că proiectul a fost creat din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele reclamantei, constatare care nu contrazice cu nimic susţinerile formulate în acest sens de către intervenientă.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat tot pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 7 şi 9 din Legea nr. 8/1996, reţinând că nu este îndeplinită condiţia originalităţii lucrării care face obiectul prezentului litigiu.

În speţă, curtea de apel a verificat dacă proiectul în discuţie îndeplineşte cerinţa originalităţii în contextul analizei pe fond a cererii de intervenţie, reţinând că, deşi sunt corecte statuările primei instanţe în sensul că acesta este consemnat în formă scrisă, perceptibilă simţurilor, că poate fi adus la cunoştinţa publicului, chestiunea caracterului original nu este fundamentată de vreo argumentare în fapt raportat la cauza pendinte.

Recurentele, după ce au redat mai multe considerente teoretice cu privire la modalitatea în care se apreciază dacă o lucrare are sau nu caracter original, atât din perspectiva dreptului intern, cât şi prin raportare la principiile ce se desprind din jurisprudenţa în materie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a Curţii de Casaţie a Franţei, precum şi a Curţii de Apel din Paris, în esenţă, au subliniat că intervenienta nu a folosit doar o bază de date prefigurată la elaborarea şi implementarea acestui proiect, ci este vorba despre un concept unic de abordare a metodei respective în România, împrejurare care îl face diferit de alte proiecte educaţionale care există.

Susţinând că art. 7 din Legea nr. 8/1996 nu cuprinde o enumerare exhaustivă, au arătat că se impune analizarea lucrării şi din perspectiva art. 9 din lege, iar, în ceea ce priveşte exprimarea şi concretizarea acestui proiect, nu aveam de-a face cu o simplă enumerare de idei, principii sau teorii, ci este vorba despre o creaţie intelectuală, realizată cu libertate creatoare şi cu posibilitatea de alegere.

Raportat la susţinerile recurentelor, Înalta Curte urmează a analiza legalitatea deciziei recurate în raport de acele critici care vizează o interpretare şi aplicare greşite a normelor de drept material pretins a fi nesocotite, cercetând şi dacă raţionamentul instanţei de apel a dat eficienţă principiilor ce se desprind din doctrină şi din jurisprudenţa europeană în această materie.

Potrivit art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, invocat de către recurente, constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice.

Totodată, art. 9 lit. a) din lege prevede că nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor următoarele ideile, teoriile, conceptele, descoperirile şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare.

În speţă, prima instanţă a reţinut că lucrarea Proiectul de învăţare prin jocuri digitale reprezintă o operă scrisă cu caracter ştiinţific, având în vedere că opera este rezultatul activităţii de creaţie intelectuală şi îmbracă o formă concretă de exprimare, perceptibilă simţurilor, susceptibilă de a aducere la cunoştinţă publică.

Curtea de apel a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 9 lit. a) din Legea nr. 8/1996, anterior redate, reţinând că expunerile şi aprecierile cuprinse în proiectul în discuţie nu prezintă niciun element de original, care să le deosebească de idei şi teorii ştiinţifice, iar modalitatea concretă de aplicare practică a ideilor expuse nu se distinge, de asemenea, prin originalitate.

Este adevărat că trebuie făcută diferenţa între idee şi teorie – cu caracter absolut teoretic şi general – şi proiect, care reprezintă o aplicare la cazul concret şi în anumite împrejurări specifice a unor idei, în condiţiile în care ideile nu pot face obiectul protecţiei dreptului de autor, spre deosebire de proiecte, care pot face obiectul unei asemenea protecţii, însă cu condiţia existenţei elementului de originalitate.

Totodată, verificarea cerinţelor legale pentru ca un proiect să constituie operă, în sensul Legii nr. 8/1996, se face asupra componentelor acestuia, a conţinutului său.

În dezvoltarea raţionamentului ce a determinat concluzia că nu ne aflăm în faţa unei lucrări protejate prin drept de autor, instanţa de apel a pornit în mod corect prin a se raporta la conţinutul acesteia, reţinând că proiectul cuprinde o prezentare a modului în care se poate realiza o metodă de învăţare a noţiunilor de matematică, respectiv de predare a acestora elevilor din clasele primare folosind jocuri digitale, fiind descrise activităţile ce ar urma să fie realizate şi a unor repere necesare acestora, fără însă ca prezentarea să cuprindă altceva decât elemente obiective, neutre, general aplicabile ale unui proces educaţional.

Ca atare, instanţa de apel a constatat că aceste expuneri şi aprecieri nu cuprind niciun element original, care să le deosebească de idei sau teorii ştiinţifice, iar modalitatea concretă de aplicare în practică a ideilor nu se distinge, de asemenea, prin originalitate, însăşi prezentarea generală a proiectului cuprinzând statuarea că metodele de învăţare prin utilizare de jocuri digitale sunt folosite tot mai frecvent şi cu rezultate pozitive în multe şcoli şi sunt menţionate de mulţi autori de specialitate din domeniul pedagogiei.

În ceea ce priveşte susţinerea intervenientei în sensul că, în speţă, caracterul original al operei rezultă din contribuţia sa la realizarea legăturii dintre programa şcolară şi jocurile digitale, instanţa de apel a reţinut că o atare legătură nu se concretizează în cuprinsul proiectului, în condiţiile în care s-a arătat exclusiv că jocurile digitale existente în aplicaţiile Google Play şi App Store vor fi selectate, individualizate în funcţie de caracteristicile elevilor, fără a fi realizată efectiv o selecţie şi o individualizare a jocurilor.

A mai constatat instanţa de apel şi că proiectul nu cuprinde nici redactarea unui plan de lecţie sau a unui manual destinat cadrelor didactice şi altor persoane implicate ori măcar elemente care să exemplifice astfel de operaţiuni, iar modalitatea de abordare prin prisma activităţilor specifice cuprinde exclusiv generalităţi, precum şi că metodele concrete de evaluare a rezultatelor nu sunt expuse.

Suplimentar, curtea de apel, raportat la situaţia de fapt necontestată a cauzei, a reţinut că, din conduita părţilor, rezultă că acestea, în privinţa acelor opere folosite în proiect şi care sunt susceptibile de protecţie prin drept de autor, au înţeles să încheie contracte de cesiune, ceea ce nu s-a întâmplat şi în cazul lucrării intervenientei.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a realizat o amplă analiză a proiectului în discuţie prin raportare la conţinutul acestuia şi la modul de redare a elementelor ce îl alcătuiesc, precum şi a probelor administrate în cauză, pentru a putea distinge dacă este vorba despre o operă originală, aptă a face obiectul dreptului de autor, sau dacă suntem în prezenţa unor idei şi teorii ştiinţifice, ce nu beneficiază de protecţie legală în temeiul acestui drept.

Or, acest raţionament al curţii de apel nu poate determina concluzia unei aplicări sau interpretări greşite a normelor materiale cuprinse la art. 7 şi la art. 9 din Legea nr. 8/1996, aplicabilitatea în cauză a acestora din urmă, cu consecinţa constatării inexistenţei unei opere originale şi a netemeiniciei cererii de intervenţie, fiind rezultatul analizei ipotezelor cuprinse în ambele texte legale, prin raportare la situaţia de fapt a speţei şi a probatoriului administrat.

Reafirmarea de către recurente, prin cererea de recurs, a poziţie exprimate, în sensul că suntem în prezenţa unei opere originale, caracterizată de libertate creatoare şi de posibilitatea de a alege, nu poate determina cenzurarea concluziei la care a ajuns cu privire la acest aspect curtea de apel, întrucât, pe de o parte, aşa cum s-a arătat anterior, nimic din raţionamentul instanţei de apel nu denotă o greşeală de interpretare şi aplicare a normelor de drept material în discuţie, iar, pe de altă parte, o reevaluare a probelor nu este posibilă în faza procesuală a recursului, în care nu pot fi analizate decât aspecte ce ţin de legalitatea hotărârii atacate şi nu şi cele privind temeinicia acesteia.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentelor în sensul nesocotirii de către instanţa de apel a principiilor ce se desprind din jurisprudenţa, precum şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în care instanţa europeană a trasat liniile ce trebuie avute în vedere la aprecierea caracterului de originalitate.

Acesta, întrucât considerente instanţei de apel, reţinute în lumina dreptului naţional, astfel cum au fost anterior redate, concordă cu noţiunile utilizate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, cu titlu de exemplu a celor statuate prin jurisprudenţa sa de către instanţa europeană, Înalta Curte reţine că în hotărârea dată în cauza Cofemel – Sociedade de Vestuário S.A., din data de 12 septembrie 2019, pronunţată în materia Directivei 2001/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturile conexe în societatea informaţională, s-a arătat că: ‹‹ 29 Noţiunea de "operă" avută în vedere de ansamblul acestor dispoziţii constituie, astfel cum rezultă din jurisprudenţa constantă a Curţii, o noţiune autonomă de drept al Uniunii care trebuie interpretată şi aplicată în mod uniform şi care presupune întrunirea a două elemente cumulative. Pe de o parte, această noţiune presupune existenţa unui obiect original, în sensul în care acesta reprezintă o creaţie intelectuală proprie autorului său. Pe de altă parte, calificarea drept operă este limitată la elementele care sunt expresia unei astfel de creaţii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2009, Infopaq International, C 5/08, EU:C:2009:465, punctele 37 şi 39, precum şi Hotărârea din 13 noiembrie 2018, Levola Hengelo, C 310/17, EU:C:2018:899, punctele 33 şi 35-37, precum şi jurisprudenţa citată).

30 În ceea ce priveşte primul dintre aceste elemente, rezultă dintr-o jurisprudenţă constantă a Curţii că, pentru ca un obiect să poată fi considerat drept original, este necesar şi în acelaşi timp suficient ca el să reflecte personalitatea autorului său, manifestând alegerile libere şi creative ale acestuia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 decembrie 2011, Painer, C 145/10, EU:C:2011:798, punctele 88, 89 şi 94, precum şi Hotărârea din 7 august 2018, Renckhoff, C 161/17, EU:C:2018:634, punctul 14).

31 În schimb, atunci când realizarea unui obiect a fost determinată de consideraţii tehnice, de reguli sau de alte limitări, care nu au lăsat loc exercitării niciunei libertăţi de creaţie, respectivul obiect nu poate fi considerat ca având originalitatea necesară pentru a putea constitui o operă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 martie 2012, Football Dataco şi alţii, C 604/10, EU:C:2012:115, punctul 39 şi jurisprudenţa citată).››

Or, instanţa de apel, în raţionamentul său, a respectat întocmai criteriile de apreciere evidenţiate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europe, aşa cum acestea rezultă din cele anterior enunţate, ajungând la concluzia că nu se poate reţine caracterul original al lucrării intervenientei, întrucât proiectul nu relevă alegerile libere şi creative ale acesteia, ci cuprinde o enumere de idei şi teorii ştiinţifice ce nu au lăsat loc exercitării niciunei libertăţi de creaţie, elemente obiective, neutre şi general aplicabile unui proces educaţional.

În speţă, nu au relevanţă şi nu pot primi eficienţa urmărită de recurente referirile acestora la cele statuate de către Curtea de Apel din Paris, în sensul că, deşi o metodă de contabilitate nu creează pentru autor niciun privilegiu, lucrarea în care metoda este expusă constituie obiect de proprietate literară, în condiţiile în care instanţa de apel nu a pornit de la ideea că proiectul în sine nu poate reprezenta obiect al dreptului de autor, ci a ajuns la această concluzie în urma analizării conţinutului acestuia, a modalităţii în care au fost redate expunerile şi aprecierile intervenientei.

Totodată, curtea de apel a avut în vedere şi doctrina în materie, conform căreia, din analiza dispoziţiilor legale în domeniu, se desprind condiţiile de care depinde vocaţia la protecţie în cadrul dreptului de autor şi anume: opera să fie originală, rezultat al activităţii de creaţie intelectuală, opera să îmbrace o formă concretă de exprimare şi să fie susceptibilă de a se aduce la cunoştinţa publică – în acest context, originalitatea fiind evidenţiată ca fiind o condiţie esenţială pentru recunoaşterea protecţie unei opere prin drept de autor.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte constată că nu se poate reţine că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 7 şi 9 din Legea nr. 8/1996, fiind nefondate şi susţinerile recurentelor din această perspectivă.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, susţinând tot aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentele au criticat decizia recurată în ceea ce priveşte constatarea inexistenţei prejudiciului produs titularului care să poată fi reparat pe calea acţiunii promovate, susţinând totodată şi aspecte privind fapta ilicită pretins a fi săvârşită de către pârâtă, precum şi vinovăţia acesteia.

În speţă, instanţa de apel a reţinut că nu se pune problema unei încălcări a dreptului de autor şi, consecutiv, nici a existenţei unui prejudiciu produs titularului, în condiţiile în care, în ceea ce o priveşte pe intervenientă, s-a constatat inexistenţa unei opere care să fie protejată prin recunoaşterea drepturilor morale şi patrimoniale de autor reglementate de lege, iar, referitor la reclamantă s-a reţinut lipsa calităţii procesuale active (împrejurare faţă de care nu s-a mai impus analizarea apelului prin care aceasta solicitase repararea prejudiciului suferit prin folosirea fără drept a proiectului în discuţie).

Potrivit art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, invocat de către recurente, titularii drepturilor recunoscute şi protejate prin prezenta lege pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat.

Însă, în condiţiile în care, pentru considerentele arătate în analiza primelor două motive de recurs, nu se poate reţine că, în cauză, vreuna dintre recurente ar avea calitatea de titular al unui drept de autor, astfel că, nu ne aflăm în ipoteza avută în vedere de norma anterior enunţată şi, ca atare, neputându-se constata încălcarea unui drept inexistent, nu se poate aprecia asupra unui eventual prejudiciu.

Prin urmare, şi sub acest aspect, raţionamentul instanţei de apel este conform dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

În ceea ce priveşte celelalte susţineri ale recurentelor referitoare la fapta ilicită şi la vinovăţia intimatei, Înalta Curte reţine că acestea nu pot face obiectul verificărilor instanţei de recurs, întrucât curtea de apel nu a procedat la o analiză a speţei din această perspectivă, constatarea inexistenţei prejudiciului făcând-o de prisos.

În concluzie, constatând legalitatea hotărârii recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de intervenienta C. împotriva deciziei nr. 1744A din data de 2 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată, reţinând solicitarea intimatei-pârâte, va obliga pe recurenta-reclamantă A. şi pe recurenta-intervenientă C., în solidar, la plata către intimata-pârâtă B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.000 RON (dovedite prin înscrisul aflat la dosarul de recurs), reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în concordanţă cu complexitatea cauzei (dată de chestiunile de drept supuse analizei în această etapă procesuală), precum şi cu activitatea desfăşurată de avocatul ales al intimatei-pârâte (formularea întâmpinării şi a punctului de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, precum şi susţinerea intereselor părţii la unicul termen de judecată acordat în şedinţă publică).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de intervenienta C. împotriva deciziei nr. 1744A din data de 2 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. şi pe recurenta-intervenientă C., în solidar, la plata către intimata-pârâtă B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.000 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 februarie 2023.