Prescriptive acquisition of unowned urban land: presumption of private domain ownership by administrative-territorial unit for adverse possession claims

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în data de 11 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Sectorul 5 al Municipiului Bucureşti, prin primar, solicitând constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 516 mp, situat în Municipiul Bucureşti, strada x f.n., precum şi constatarea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială asupra construcţiei la nivel de fundaţie existente pe teren.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1347 din 23 septembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Sectorul 5 al Municipiului Bucureşti, prin primar şi în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Sectorul 5 al Municipiului Bucureşti, prin primar, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general; a constatat că reclamanţii au dobândit prin uzucapiunea de lungă durată dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 518 mp, situat în Bucureşti, str. x f.n., identificat prin punctele de contur 1-2-3-4, cu următoarele vecinătăţi: la nord pe o distanţă de 53,04 ml cu proprietatea C.; la est pe o distanţă de 9,54 ml cu teren viran din str. x; la sud pe o distanţă de 52,85 ml cu proprietatea D.; la vest pe o distanţă de 10,05 ml cu strada x, teren identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul tehnic judiciar E., pe care 1-a omologat; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect constatarea dobândirii prin accesiune a dreptului de proprietate asupra construcţiei în suprafaţă de 165 mp, aflată pe terenul în suprafaţă de 518 mp, situat în Bucureşti, str. x f.n..

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 266A din 2 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva sentinţei civile nr. 1347 din 23 septembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B. (decedată), F. (moştenitor al defunctei B.) şi G. (moştenitor al defunctei B.).

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 266 A din 2 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs, pârâtul Municipiul Bucureşti a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, reprezentate de art. 4, art. 6 şi art. 25 din Legea nr. 213/1998, art. 21 şi art. 23 din Legea nr. 215/2001, precum şi art. 477 C. civ. din 1864.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că Municipiul Bucureşti ar fi proprietarul nediligent al terenului în litigiu (în suprafaţă de 518 mp), însă acest aspect esenţial (care ar conferi legitimare procesuală pasivă instituţiei pârâte) nu rezultă din acte şi nu este dovedit cu înscrisuri care să ateste preluarea în administrare a terenului litigios, în perioada 1948-1989, de către Sfatul Popular al Municipiului Bucureşti, precum şi eventuala dobândire a dreptului de proprietate de către unitatea administrativ-teritorială după apariţia Legii nr. 18/1991.

În opinia recurentului-pârât, în lipsa unui probatoriu adecvat din care să rezulte fără echivoc faptul că Municipiul Bucureşti este proprietarul nediligent al terenului în litigiu, interpretarea dată de către instanţa de apel normelor materiale prevăzute de Legea nr. 18/1991, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 215/2001 şi de C. civ. din 1864 (în mod deosebit a art. 477) este total eronată şi nefundamentată juridic, fiind grefată pe un probatoriu insuficient administrat în cauză, hotărârea pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept evocate anterior.

Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru administrarea unui probatoriu adecvat cu privire la criticile de netemeinicie ce vizează lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti în prezentul litigiu, respectiv dacă instituţia pârâtă are sau nu are, în speţă, calitatea de proprietar nediligent, neglijent, aşa cum statuează C. civ. din 1864 în materia prescripţiei achizitive.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Sectorul 5 al Municipiului Bucureşti a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, intimatul a arătat că prin motivele de recurs invocate, recurentul tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului.

Pe fondul cauzei, intimatul-pârât s-a apărat, susţinând că recurentul este singurul care ar putea pretinde vreun drept asupra terenului în litigiu, având în vedere că în litigiile care pun în discuţie dreptul de proprietate al bunurilor care fac parte din domeniul privat, doar unitatea administrativ-teritorială este subiect al raportului dedus judecăţii.

În continuare, intimatul a arătat că nu s-a făcut dovada existenţei vreunui proprietar care să fi dobândit terenul în litigiu printr-un înscris autentic, astfel că reclamanţii îşi puteau valorifica pretenţiile numai în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială din al cărei domeniu privat face parte terenul în litigiu, astfel cum rezultă din situaţia juridică a imobilului, comunicată de Primăria Municipiului Bucureşti.

De vreme ce nu există o hotărâre în baza căreia Sectorul 5 al Municipiului Bucureşti să administreze terenul în cauză, iar intimaţii nu au depus nicio probă de unde să rezulte că terenul în litigiu se află ori s-ar fi aflat vreodată în proprietatea sa, acesta nu are calitate procesuală în cauză, prin raportare la dispoziţiile art. 81 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 215/2001.

Intimaţii-reclamanţi A., F. şi G. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea poziţiei lor procesuale, intimaţii-reclamanţi au arătat că, de vreme ce din înscrisurile administrate în cauză nu rezultă apartenenţa terenului la domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi nici că alte persoane ar putea afirma un drept real asupra acestuia, prin raportare la dispoziţiile art. 477 din vechiul C. civ., coroborate cu cele ale art. 4 şi art. 25 din Legea 213/1998, în mod corect instanţa de apel a reţinut că terenul în litigiu se află în proprietatea privată a Municipiului Bucureşti, acesta din urmă fiind singura autoritate administrativă care ar putea pretinde un drept asupra terenului în litigiu.

Au evocat intimaţii-reclamanţi jurisprudenţa instanţei supreme în cauze similare, facând trimitere la decizia nr. 1513 din 15 iulie 2020, publicată în Buletinului Casaţiei nr. 2/2020.

Intimatul-pârât Sectorul 5 al Municipiului Bucureşti a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimaţii-reclamanţi.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 10 noiembrie 2022 completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât Sectorul 5 al Municipiului Bucureşti, prin primar, şi a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei nr. 266 A din 02 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018, stabilind termen de judecată în şedinţă publică, la data de 26 ianuarie 2023, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul pârâtului Municipiul Bucureşti a fost întemeiat pe motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Prin criticile concrete de nelegalitate, încadrabile însă în tezele de casare prevăzute de pct. 5 şi 8 ale art. 488, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, rezultat al aplicării greşite a prevederilor Legii nr. 18/1991, ale Legii nr. 213/1998, ale Legii nr. 215/2001 şi ale C. civ. din 1864 (cu referire specială la art. 477).

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte constată că soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului-recurent, validată de instanţa de prim control judiciar, este rezultatul interpretării şi aplicării corecte a dispoziţiilor legale incidente.

Astfel, este cunoscut că, în cadrul condiţiilor generale de exercitare a acţiunii civile, calitatea procesuală pasivă semnifică identitatea între persoana chemată în judecată şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii, fiind vorba, în mod evident, despre o identitate raportată la afirmarea respectivului raport juridic, iar nu la existenţa însăşi a acestuia.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 36 din C. proc. civ., potrivit cu care "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Aşadar, calitatea procesuală transpune în plan procesual subiectele raportului juridic de drept substanţial dedus judecăţii.

În speţă, din perspectiva elementelor cadrului procesual configurat la judecata în fond şi care interesează examinarea criticilor din recurs, Înalta Curte are a observa că prima instanţă a fost învestită cu cererea în uzucapiune, de lungă durată (de 30 de ani), formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, având ca obiect imobilul teren în suprafaţă de 518 mp, situat în Bucureşti, str. x f.n..

Producerea efectului achizitiv de proprietate presupune îndeplinirea celor două condiţii specifice prevăzute de art. 1847 şi art. 1890 din C. civ. din 1864 (aplicabil, sub aspect material, dat fiind momentul începerii posesiei), referitoare la utilitatea posesiei (sub aspectul calităţilor de a fi continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar) şi la durata de 30 de ani a posesiei exercitate.

În plan procedural, sub aspectul cadrului procesual subiectiv determinat de prezenţa părţilor în proces, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, din interpretarea normelor de drept comun anterior enunţate, uzucapiunea trebuie opusă adevăratului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea caracterului de sancţiune civilă al acestui mecanism de constatare a dreptului de proprietate, faţă de proprietarul nediligent care a permis ieşirea bunului din patrimoniul său.

Ca atare, întrucât raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între acele persoane care îşi dispută dreptul în litigiu, poate avea legitimare procesuală pasivă într-o asemenea acţiune în constatare numai persoana care este adevăratul proprietar sau succesorul în drepturi al adevăratului proprietar al bunului.

Este admis, cu titlu de excepţie, în jurisprudenţa consolidată a instanţelor, faptul că, în împrejurări de fapt anume probate, poate avea calitate procesuală pasivă şi "aparentul adevărat proprietar" ori unitatea administrativ-teritorială de la locul situării imobilului litigios, ca subiect de drept privat, atunci când nu s-a putut identifica adevăratul proprietar.

Aceasta întrucât, în măsura în care nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ori a altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în contestarea uzucapiunii, sau acesta a decedat şi nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispoziţiile legii, că aparţine unităţii administrativ-teritoriale, ca titular al patrimoniului imobiliar, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului.

În cauza pendinte, situaţia de fapt stabilită de către instanţele fondului pe baza unui amplu probatoriu administrat în proces (înscrisuri, martori, expertiză topografică) relevă că terenul în litigiu în suprafaţă de 518 mp din Bucureşti, str. x, f.n., sector 5 este amplasat vis-a-vis de terenul în suprafaţă de 165 mp din Bucureşti, str. x A, cu privire la care reclamantul A. a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, potrivit sentinţei civile nr. 2219/24.03.2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. x/2015, şi că probele administrate cu privire la situaţia juridică a terenului nu au condus la identificarea unor terţe persoane care ar putea afirma vreun drept real asupra imobilului litigios.

Raportat acestor circumstanţe factuale premisă, ce ies din sfera controlului de legalitate îngăduit instanţei de recurs, Înalta Curte reţine că în mod corect a concluzionat instanţa de apel, în cadrul raţionamentului judiciar expus, asupra apartenenţei terenului în discuţie la domeniul privat al Municipiului Bucureşti.

Astfel, în mod legal a argumentat instanţa de apel faptul că, întrucât imobilul nu face parte dintre bunurile aparţinând domeniului public al statului ori unităţilor administrativ-teritoriale, nefiind enumerat printre bunurile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi nefiind depus la dosar vreun înscris care să ateste apartenenţa acestuia la domeniul public, sunt incidente dispoziţiile art. 4 din aceeaşi lege.

Contrar susţinerilor recurentului, în cadrul silogismului judiciar instanţa de apel a realizat cuvenita şi necesara interpretare corelată a dispoziţiilor art. 477 din C. civ. din 1864, potrivit cu care "Toate averile vacante şi fără stăpâni, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori, sau ale căror moşteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public", cu cele stipulate în Legea nr. 213/1998, mai exact în art. 25 ("În accepţiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art. 477 din C. civ., se înţelege domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz") şi art. 4 ("Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată").

Cât priveşte pretinsa interpretare "total eronată şi nefundamentată juridic" a prevederilor Legii nr. 18/1991, ale Legii nr. 213/1998 şi ale Legii nr. 215/2001, se cuvine subliniat faptul că prin memoriul de recurs nu sunt aduse critici punctuale deciziei atacate, în sensul de a se arăta în ce au constat greşelile de judecată săvârşite de instanţa de apel, astfel că o atare afirmaţie a recurentului nu atrage obligaţia instanţei de recurs de analiză şi de răspuns, întrucât aparenţa de motivare a recursului nu poate fi privită ca un recurs motivat.

Aşadar, întrucât în evidenţele oficiale ale recurentului-pârât şi ale celorlalte instituţii nu a fost identificat un proprietar actual al terenului în litigiu, iar bunul imobil se află pe raza municipiului Bucureşti şi există prezumţia că face parte din domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, recurentul pârât Municipiul Bucureşti este singurul în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului litigios, astfel că este justificată reţinerea calităţii procesuale pasive a acestuia.

Altminteri, s-ar putea ajunge, în situaţiile particulare a inexistenţei unei persoane care să pretindă un drept de proprietate asupra nemişcătorului, în calitate de proprietar sau de moştenitor al proprietarului iniţial al terenului, la respingerea acţiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin efectul prescripţiei achizitive, deşi sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a uzucapa, pe considerentul că unitatea administrativ-teritorială este lipsită de legitimare procesuală pasivă (legitimatio ad causam), ceea ce ar echivala cu lipsirea reclamanţilor din astfel de cauze de orice posibilitate de valorificare a drepturilor lor, în situaţia în care chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut existenţa unui drept protejat de Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, rezultat din situaţii de fapt cu mare persistenţă în timp, de care legea leagă producerea unor efecte juridice (a se vedea, în acest sens, par. 89 din decizia nr. 24/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi cauza Sfintele Mănăstiri contra Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994).

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul, ca nefondat.

Reţinând culpa procesuală a recurentului-pârât şi dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., se va dispune obligarea acestuia la plata către intimatul A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 4.000 RON reprezentând onorariu de avocat, fiind dovedit caracterul real, necesar şi rezonabil al cuantumului cheltuielilor cu chitanţele nr. x/26.08.2022 şi y/12.10.2022 şi factura fiscală nr. x/05.08.2000 depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei civile nr. 266 A din 02 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018.

Obligă recurentul la plata sumei de 4000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 ianuarie 2023.