Annulment of arbitral award for inoperability: waiver of arbitration clause validity objections under the decayer

Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 24 iunie 2019, sub nr. x/2019, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, reclamantele Unitatea Administrativ Teritorială Cornetu – Consiliul Local Cornetu şi Primăria Cornetu au solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâta SCPA A., prin hotărârea care se va pronunţa, să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 19.860,17 RON, actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânzile aferente acestei sume, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 10166 din data de 10 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, invocată de pârâtă prin întâmpinare, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Arbitraj Profesional a Avocaţilor – Baroul Bucureşti.

Prin sentinţa arbitrală nr. 3 din data de 22 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Arbitral a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, pe cale de consecinţa, a respins cererea de arbitrare formulată de reclamantele Unitatea Administrativ Teritorială Cornetu, Consiliul Local Cornetu şi Primăria Comunei Cornetu, în contradictoriu cu pârâta Societatea Civilă Profesională "A.".

Prin cererea înregistrată la data de 29 martie 2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. x/2021, reclamanta Comuna Cornetu a chemat-o în judecată pe pârâta SCPA A., solicitând să se constate că litigiul a fost soluţionat pe calea arbitrajului în temeiul unei convenţii inoperabile prin raportare la acţiunea formulată de reclamantă, respinsă pentru lipsa dovezii de reprezentant, acţiune soluţionată de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2017.

În drept, au fost invocate prevederile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

I.2. Sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin sentinţa civilă nr. 5F din data de 14 ianuarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins acţiunea în anulare formulată de reclamanta Comuna Cornetu în contradictoriu cu pârâta SCPA A..

I.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 5F din data de 14 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs reclamanta Comuna Cornetu.

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe în vederea analizării criticilor referitoare la prescripţie în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., iar, în subsidiar, casarea sentinţei recurate şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a precizat că motivele de recurs vizează modalitatea în care instanţa a soluţionat aspectele referitoare la ineficacitatea clauzei compromisorii pentru soluţionarea cererii de restituire a unui onorariu de succes, dar şi neanalizarea aspectelor referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune.

A arătat că, în fapt, la data de 9 iulie 2015, între părţi a fost încheiat un contract de asistenţă juridică, iar, la art. 13.1 din Anexa contractului, a fost stipulată o clauză compromisorie atributivă de competenţă, în sensul că au convenit ca orice litigii reieşind din executarea defectuoasă sau neexecutarea contractului să fie soluţionate în conformitate cu procedura arbitrajului prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 51/1995 şi a Statutului profesiei de avocat.

În opinia recurentei-reclamante, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a reţinut în mod greşit că încheierea convenţiei arbitrare exclude competenţa instanţelor judecătoreşti pentru soluţionarea litigiului din prezentul dosar, din formularea clauzei anterior arătate, rezultând că litigiile puteau fi supuse regulilor de arbitraj.

A mai susţinut că, în speţă, clauza prevăzută la art. 13 din Anexa la contractul încheiat între părţi este nelegală întrucât contravine dispoziţiilor art. 2.1.8 din Anexa I la Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 1063/2005, referitoare la Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Profesional a Avocaţilor, potrivit cărora: "Curtea de Arbitraj este competentă să soluţioneze următoarele litigii dintre avocaţi, astfel: (...) litigiile izvorâte din raporturile juridice care apar la încheierea, executarea sau încetarea contractelor de asistenţă juridică, cu excepţia celor privitoare la onorarii care rămân în competenţa Decanului Baroului, în această calitate, conform dispoziţiilor art. 132 din Statutul profesiei".

Ca atare, recurenta-reclamantă a subliniat că prezentul litigiu se circumscrie excepţiei prevăzute de art. 2.1.8 din Anexa I la Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 1063/2005 şi a apreciat că soluţionarea prezentului litigiu excede competenţei Curţii de Arbitraj Profesional a Avocaţilor, precum şi că, fiind vorba despre o critică ce vizează competenţa materială, acest aspect ar fi trebuit invocat din oficiu, neputând opera decăderea.

A arătat că instanţa iniţial învestită, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, procedând la verificarea competenţei Curţii de Arbitraj Profesional a Avocaţilor, trebuia să constate că litigiul dedus judecăţii excede competenţei acestei instituţii şi, în conformitate cu art. 554 C. proc. civ., ar fi trebuit să reţină spre soluţionare procesul, întrucât convenţia arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă.

A mai invocat şi că, potrivit dispoziţiilor art. 7.6. din Anexa nr. II la Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 1063 din data de 7 martie 2005 – Regulile standard de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Profesional a Avocaţilor – convenţia arbitrală poate rezulta şi din introducerea de către reclamant a unei cereri de arbitraj la sediul Baroului ori la sediul Curţii de Arbitraj şi acceptarea, expresă sau tacită, a pârâtului ca această cerere să fie soluţionată de Curtea de Arbitraj.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a susţinut că, per a contrario, dacă a introdus acţiunea în restituirea onorariului la instanţa de drept comun, respectiv la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, a arătat, implicit, că există obiecţii referitoare la existenţa şi eficacitatea convenţiei arbitrale, astfel că nu se poate reţine că nu a invocat în termen legal, respectiv până la data de 22 iunie 2020, aspectul vizând ineficacitatea clauzei compromisorii pentru soluţionarea cererii de restituire a onorariului de succes (convenţie inoperantă).

A arătat şi că, în conformitate cu prevederile art. 553 C. proc. civ., încheierea convenţiei arbitrale exclude competenţa instanţelor judecătoreşti pentru prezentul litigiu, iar, în plus, potrivit art. 42 din Anexa II anterior menţionată tribunalul arbitral îşi verifică propria competenţă de a soluţiona litigiul şi dacă hotărăşte că este competent, încheierea poate fi atacată numai prin acţiunea în anulare introdusă împotriva sentinţei arbitrale.

Recurenta-reclamantă a menţionat că desfiinţarea unei hotărâri arbitrale, în temeiul art. 608 C. proc. civ., se poate face prin raportare la dispoziţii de ordine publică, aplicabile în arbitraj, care pot fi identificate prin raportare la principiile procedurale aplicabile în această materie, la care fac trimitere dispoziţiile art. 575 alin. (2) C. proc. civ.

Ca atare, a solicitat instanţei de recurs ca, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., să constate că este inoperantă convenţia arbitrală, astfel că se impune anularea sentinţei arbitrale nr. 3 din data de 22 martie 2020, pronunţe de Curtea de Arbitraj Profesional a Avocaţilor, şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare judecătoriei.

Printr-un alt motiv de recurs, recurenta-reclamantă a criticat soluţia primei instanţe cu privire la prescripţia dreptului de a solicita onorariul de avocat, susţinând că acţiunea a fost introdusă cu respectarea termenului general de prescripţie de 3 ani, iar acest aspect nu a fost analizat de către prima instanţă, deşi a fost invocat în conformitate cu dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

I.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata-pârâtă SCPA A. a solicitat, în principal, anularea recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu consecinţa menţinerii, ca legală şi temeinică, a sentinţei atacate.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, intimata-pârâtă a arătat că partea a adversă a invocat pur formal prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în condiţiile în care, din modalitatea în care este argumentată calea de atac, rezultă că, în realitatea, aceasta şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la situaţia de fapt reţinută de către curtea de apel şi la modul de soluţionare a cauzei, reluând argumentele detaliate prin acţiunea în anulare.

Pe fondul căii de atac, a considerat că, în speţă, criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate.

Astfel, a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod corect că partea adversă este decăzută din dreptul de a invoca neregularităţi cu privire la existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale, în raport de prevederile art. 608 raportat la art. 592 alin. (1) C. proc. civ.

A mai susţinut şi că, la termenul din data de 22 iunie 2020, recurenta-reclamantă, deşi a fost reprezentată convenţional de un avocat, nu a invocat nevalabilitatea convenţiei arbitrale, acceptând, astfel, instrumentarea litigiului de instanţa privată şi a uzat de argumente ce privesc inoperabilitatea doar ulterior pronunţării în defavoarea sa a sentinţei arbitrale.

Intimata-pârâtă a menţionat şi că jurisprudenţa a statuat că excepţiile privind existenţa şi valabilitatea convenţiei arbitrale nu pot fi ridicate pentru prima dată în acţiunea în anulare, partea fiind ţinută să formuleze obiecţiile în instanţa privată şi, dacă este cazul să sesizeze tribunalul în condiţiile art. 547 C. proc. civ.

În legătură cu aspectul vizând legalitatea clauzei arbitrale, a susţinut că, în condiţiile în care, prin art. 4.7 din contractul de asistenţă juridică înregistrat sub nr. x din data de 9 iulie 2015 şi art. 13 din Anexa la contract, părţile au stabilit ca toate litigiile să fie soluţionate prin procedura arbitrajului, nu se poate invoca inexistenţa, nulitatea sau inoperabilitatea clauzei arbitrale.

Reiterând susţinerea potrivit căreia recurenta-reclamantă este decăzută din dreptul de a invoca în această fază procesuală neregularităţi cu privire la existenţa şi valabilitatea convenţiei arbitrale, a susţinut că aceasta nu se justifică şi având în vedere art. 4.7 din contractul de asistenţă juridică în discuţie, precum şi art. 13 din Anexa la acesta.

Referitor la susţinerile formulate de către partea adversă prin acţiunea în anulare, a învederat că aceasta nu a arătat că, în cadrul dosarului nr. x/2017, cererea de chemare în judecată a fost anulată de către instanţă şi nu respinsă.

Prin urmare, a apreciat că o soluţie dispusă în cadrul acestui dosar, chiar şi cu privire la o excepţie intermediară, nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat, având în vedere dispoziţiile art. 179 alin. (3) C. proc. civ., în speţă, neputându-se invoca existenţa a două hotărâri judecătoreşti definitive, din moment ce încheierea de şedinţă din data de 16 iunie 2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2017, a fost anulată de către instanţa de judecată odată cu cererea de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 7 iunie 2022, sub nr. x/2021.

I.6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 5 octombrie 2022, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 17 ianuarie 2023, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului, inclusiv din perspectiva excepţiei nulităţii, invocate de către intimata-pârâtă în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prioritar, cu privire la excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă SCPA A., prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că aceasta este neîntemeiată şi o va respinge.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii recursului intervine atunci când niciuna dintre criticile formulate de parte nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Or, în speţă, această ipoteză nu se verifică, în condiţiile în care recurenta-reclamantă a criticat sentinţa recurată susţinând şi aducând argumente în sensul că instanţa a apreciat în mod greşit că este decăzută din dreptul de a invoca motivul de nulitate arătat, precum şi că nu a analizat susţinerile sale referitoare la prescripţia extinctivă, ceea ce permite încadrarea acestor critici în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin prisma unei pretinse încălcări a unor norme de procedură de natură a atrage nulitatea hotărârii.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legal incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În speţă, cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a avut ca obiect acţiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 3 din data de 22 iunie 2020, pronunţate în dosarul x/2019 de către Tribunalul Arbitral constituit la nivelul Curţii de Arbitraj Profesional a Avocaţilor – Baroul Bucureşti, cerere formulată de către reclamanta Comuna Cornetu în contradictoriu cu pârâta SCPA A.,

Prin motivarea cererii recurenta-reclamantă a invocat nulitatea hotărârii arbitrale susţinând că litigiul a fost soluţionat pe calea arbitrajului în temeiul unei convenţii inoperabile prin raportare la acţiunea pe care a formulat-o anterior şi care a fost respinsă pentru lipsa dovezii de reprezentant, acţiune soluţionată de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în dosarul nr. x/2017.

Faţă de cele susţinute de recurenta-reclamantă, curtea de apel a reţinut că partea s-a prevalat de dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prevederi potrivit cărora hotărârea arbitrată poate fi desfiinţată prin acţiune în anulare atunci când tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule ori inoperante – această ultimă teză fiind cea pe care recurenta-reclamantă a apreciat-o ca fiind incidentă speţei.

Cu referire la motivul de nulitate invocat, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 608 alin. (2) rap. la art. 592 şi 185 C. proc. civ., reţinând că orice obiecţie privitoare la existenţa şi eficacitatea convenţiei arbitrale se impune a fi invocată in limine litis, chiar în faţa instanţei arbitrale, iar consecinţa nerespectării termenului procedural este decăderea părţii din dreptul de a mai invoca astfel de motive de anulare.

Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă a arătat că prezentul litigiu se circumscrie excepţie prevăzute de art. 2.1.8 din Anexa I la Hotărârea nr. 1063/2015 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România referitoare la Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Profesional a Avocaţilor, astfel că pricina excede competenţei Curţii de Arbitraj Profesional a Avocaţilor, precum şi că, fiind vorba despre o critică ce viza necompetenţă materială, acesta trebuia să fie invocată din oficiu, neputând opera decăderea.

Potrivit art. 41.1 din Anexa II la Hotărârea nr. 1063/2015 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, ele au obligaţia să informeze tribunalul dacă au obiecţii în legătură cu competenţa tribunalului arbitral, iar art. 42.1 din aceeaşi Anexă prevede că tribunalul arbitral îşi verifică propria competenţă de a soluţiona litigiul şi, dacă hotărăşte că este competentă, încheierea poate fi atacată numai prin acţiunea în anulare introdusă împotriva sentinţei tribunalului.

Aceste dispoziţii se regăsesc şi în cuprinsul art. 579 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., care reglementează procedura verificării de către tribunalul arbitral a competenţei de soluţionare a litigiului.

Or, astfel cum s-a mai arătat, prin acţiunea în anulare cu care a învestit curtea de apel, recurenta-reclamantă a susţinut că aparţine Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, şi nu tribunalului arbitral, competenţa de soluţionare a cauzei, având în vedere că, în speţă, convenţia arbitrală este inoperantă, întrucât competenţa generală şi materială a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti a fost stabilită prin soluţionarea de către această instanţă a acţiunii în pretenţii pe care a formulat-o anterior împotriva pârâtului SCPA A., ce a format obiectul dosarului nr. x/2017 şi care a fost anulată ca urmare a admiterii excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant.

Ca atare, recurenta-reclamantă, prin cererea cu care a învestit curtea de apel, nu a criticat cele constatate de către tribunalul arbitral în sensul că este competent să soluţioneze litigiul, ci a solicitat anularea hotărârii arbitrale prin prisma faptului că, în speţă, convenţia arbitrală este inoperantă, neformulând critici cu privire la competenţa de soluţionare a cauzei prin raportare la cele prevăzute de art. 2.1.8 din Anexa I la Hotărârea nr. 1063/2015 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România, susţineri care au fost formulate pentru prima dată prin prezentul recurs.

De altfel, acest aspect nu a fost invocat de către recurenta-reclamantă nici în faţa tribunalului arbitral, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 41.1 din aceeaşi Anexă.

Or, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, astfel că, instanţa judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de părţi, fără a putea depăşi, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acţiunii civile. Excepţiile de la acest drept trebuie să fie expres prevăzut de lege.

Astfel, curtea de apel a analizat acţiunea în anularea hotărârii arbitrale în raport de susţinerile recurentei-reclamante, cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor, procedura de formulare a obiecţiilor cu privire la competenţa tribunalului arbitral, precum şi cea în care poate fi atacată hotărârea prin care acesta s-a apreciat competent a soluţiona litigiul nestatuând vreo excepţie de la acest principiu şi, ca atare, nici posibilitatea instanţei de a extinde, din oficiu, cadrul procesual al litigiului în sensul dorit de către parte.

Prin urmare, nu pot fi primite susţinerile recurentei-reclamante în sensul că instanţa ar fi trebuit să adauge, din oficiu, la criticile pe care le-a formulat prin acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, argumente vizând necompetenţa tribunalului arbitral faţă de prevederile art. 2.1.8 din Anexa I la Hotărârea nr. 1063/2015 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

Este nefondată şi susţinerea recurentei-reclamante potrivit cărei curtea de apel a constatat în mod greşit decăderea sa din dreptul de a mai invoca motivul de nulitate.

Astfel, prevederile art. 592 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. stabilesc că: "(1) Orice excepţie privind existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor şi desfăşurarea procedurii până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu la acest termen, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt. (3) Neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă nu a fost invocată de cel interesat la termenul la care s-a produs ori, dacă a lipsit la acel termen, la primul termen de judecată la care a fost prezent ori legal citat după producerea neregularităţii şi înainte de a se pune concluzii în fond."

În sensul celor reglementate de art. 592 alin. (1) C. proc. civ. sunt şi cele statuate de art. 52.1 din Anexa II la Hotărârea nr. 1063/2015 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

Totodată, art. 608 alin. (2) C. proc. civ. dispune că nu mai pot fi invocate ca motive pentru anularea hotărârii arbitrale neregularităţile care nu au fost ridicate potrivit art. 592 alin. (1) şi (3) sau care pot fi remediate pe calea lămuririi, completării şi îndreptării hotărârii.

În speţă, primul termen de judecată în faţa tribunalului arbitral a fost la data de 22 iunie 2020, termen la care părţile au fost legal citate, astfel că, existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale puteau fi puse în dezbatere în mod valabil de către recurenta-reclamantă la acest termen de judecată în faţa tribunalului arbitral, întrucât, după acest moment indicat de lege, operează sancţiunea decăderii din dreptul de a mai invoca astfel de excepţii.

Mai mult decât atât, Înalta Curte reţine că, la acel termen de judecată, recurenta-reclamantă a fost reprezentată de avocat şi nu a invocat inoperabilitatea convenţiei arbitrale, ci a susţinut acest aspect direct prin motivele acţiunii în anulare cu care au învestit Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în condiţiile în care era decăzută din acest drept, potrivit celor prevăzute de art. 592 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că într-o corectă aplicare a dispoziţiilor procedurale, curtea de apel, din perspectiva motivului acţiunii în anularea hotărârii arbitrale invocat de către recurenta-reclamantă, nu a procedat la analizarea pe fond a susţinerilor formulate sub aspectul inoperabilităţii clauzei compromisorii ca efect al soluţionării de către Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a dosarului nr. x/2017, constatând că a intervenit decăderea.

Nu poate fi validată critica recurentei-reclamante în sensul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 592 alin. (1) C. proc. civ., prin reţinerea în mod eronat de către curtea de apel a împrejurării că nu a invocat în termen legal, respectiv până la data de 22 iunie 2020, aspectul vizând ineficacitatea clauzei compromisorii, în condiţiile în care prin introducerea acţiunii în restituirea onorariului la instanţa de drept comun (Judecătoria Sectorului 3), a arătat, implicit, că există obiecţii referitoare la existenţa şi eficacitatea convenţiei arbitrale.

Această concluzie, la care recurenta-reclamantă a ajuns prin interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 7.6 din Anexa II la Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 1063/2005 este una forţată, greşită şi contrară prevederilor art. 592 alin. (1) C. proc. civ., anterior enunţat, precum şi a celor cuprinse în art. 52.1 din anexa menţionată, care se referă la ridicare de către parte a unei excepţii şi nu la o invocare implicită, ce ar rezulta din conduita procesuală a părţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 7.6 din Anexa II la Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România, la care a făcut referire recurenta-reclamantă: "Convenţia arbitrală poate rezulta şi din introducerea de către reclamant a unei cereri de arbitraj la sediul Baroului ori la sediul Curţii de Arbitraj şi acceptarea, expresă sau tacită, a pârâtului ca această cerere să fie soluţionată de Curtea de Arbitraj. Acceptarea tacită a pârâtului rezultă din faptul că, deşi a fost legal citat, nu se prezintă sau nu obiectează în scris asupra formulării cererii de către reclamant".

Utilizat frecvent în interpretarea normelor juridice, raţionamentul per a contrario este caracterizat prin faptul că, atunci când o regulă de drept este subordonată anumitor condiţii, se poate trage concluzia că opusul acelei reguli este aplicabil când condiţiile respective nu sunt îndeplinite.

Astfel, o interpretare per a contrario a dispoziţiilor invocate de către recurenta-reclamantă ar însemna că nu se poate reţine existenţa unei convenţii arbitrale dacă, în condiţiile introducerii de către reclamant a unei cereri de arbitraj la sediul Baroului ori la sediul Curţii de Arbitraj, pârâtul nu şi-a exprimat, expres sau tacit, acceptarea ca această cerere să fie soluţionată de Curtea de Arbitraj.

Or, interpretarea propusă de către recurenta-reclamantă nu poate fi rezultatul unui atare raţionament, textul vizat nefăcând nicio referire la conduita reclamantului care înţelege să se adreseze unei instanţe de drept comun sau la invocarea unor aspecte ce ţin de existenţa sau valabilitatea convenţiei arbitrale, iar o extindere la o atare ipoteză a textului legal al depăşi limitele unei interpretări, chiar şi per a contrario, a dispoziţiilor invocate.

Pe de altă parte, din cuprinsul sentinţei civile nr. 10166 din data de 10 octombrie 2019, pronunţate de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2019, rezultă că, solicitând respingerea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, invocate de pârâtă prin întâmpinare, recurenta-reclamantă, prin avocat, şi-a argumentat poziţia susţinând că executarea contractului pe calea arbitrajului reprezintă numai o procedură alternativă şi nu a formulat susţineri din care să poată rezulta invocarea unor aspecte privitoare la existenţa şi valabilitatea convenţiei arbitrale.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa iniţial învestită cu soluţionarea prezentei cauze – Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti –, verificând competenţa Curţii de Arbitraj Profesional a Avocaţilor trebuia să constate că litigiul dedus judecăţii excede competenţei aceste instituţii şi, în conformitate cu prevederile art. 554 C. proc. civ., să reţină cauza spre soluţionare.

Această critică nu poate face obiectul analizei prezentei instanţei de recurs, întrucât nu vizează hotărârea recurată, ci este îndreptată împotriva sentinţei prin care Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Arbitraj Profesional a Avocaţilor – Baroul Bucureşti, care, de altfel, este o hotărâre ce nu este supusă niciunei căi de atac, în conformitate cu prevederile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

Nu sunt de natură a atrage caracterul fondat al recursului nici criticile recurentei-reclamante prin care aceasta a arătat că nu au fost analizate de către curtea de apel susţinerile sale privitoare la prescripţia dreptului de a solicita restituirea onorariului de avocat, aspect pe care l-a invocat în conformitate cu dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Astfel, este adevărat că, prin acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, recurenta-reclamantă, la finalul cererii, a arătat că, în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, solicită a se observa că acţiunea a fost promovată în interiorul termenului de prescripţie de trei ani, însă nu a făcut vreo referire la prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. şi nici nu a adus argumente care să tindă a demonstra că hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii, o atare referire fiind formulată abia în faza recursului.

Ca atare, cum recurenta-reclamantă a solicitat să se constate, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., faptul că, în speţă, convenţia arbitrală este inoperantă, susţinând că din acest motiv se impune anularea sentinţe arbitrale, în mod corect curtea de apel a analizat cererea prin raportare la acest unic motiv de nulitate invocat de către parte.

Totodată, în condiţiile în care cele constatate în sensul decăderii recurentei-reclamante din dreptul de a invoca un atare motiv de anulare a avut drept consecinţă respingerea acţiunii în anulare, ca neîntemeiate, fără a se mai impune examinarea pe fond a motivului de nulitate, în mod corect curtea de apel nu a mai procedat la o analiză a speţei din perspectiva prescripţiei dreptului material la acţiune, care ar fi putut fi realizată doar în situaţia prevăzută de art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., ce are drept ipoteză admiterea acţiunii în anulare.

În considerarea celor anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Comuna Cornetu împotriva sentinţei civile nr. 5F din data de 14 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Comuna Cornetu împotriva sentinţei civile nr. 5F din data de 14 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 ianuarie 2023.