Civil delictual liability for fiscal omission: non-imputation of accounting duty to natural person and absence of illicit act

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 2 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Statul Român, reprezentat legal de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., instituirea în sarcina acesteia a obligaţiei de a-i plăti suma de 21.357.580 de RON, reprezentând prejudiciu adus bugetului de stat, compusă din 4.689.796 RON, reprezentând TVA, şi din 3.949.302 RON, constând în impozit pe profit, la care se adaugă 12.718.482 RON, accesorii, ce vor fi achitate în continuare, până la data plăţii integrale a debitului, conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 315 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., ale art. 1349 C. civ. şi ale Legii nr. 571/2003 şi O.U.G. nr. 92/2003.

Prin întâmpinare, pârâta A. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

2. Hotărârea Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Prin încheierea nr. 493 din 19 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat, în favoarea secţiei I civile a aceleiaşi instanţe, competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă, reţinând că obiectul acesteia este reprezentat de o acţiune în răspundere civilă delictuală, de competenţa instanţei de drept comun.

3. Hotărârea Tribunalului Braşov, secţia a I civilă

Prin sentinţa nr. 268/S din 6 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Braşov – secţia I civilă a admis excepţia de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Statul Român, reprezentat legal de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, în contradictoriu cu pârâta A..

4. Hotărârea Curţii de Apel Braşov

Prin decizia nr. 994/Apel din 15 iunie 2022, Curtea de Apel Braşov – secţia civilă a admis apelul declarat de reclamanţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov şi Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A., împotriva sentinţei nr. 268/S din 6 decembrie 2021 pronunţate de Tribunalul Braşov – secţia I civilă, pe care a anulat-o. A respins excepţiile inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale pasive, prescripţiei dreptului material la acţiune şi prescripţiei dreptului de a stabili creanţa fiscală, invocate de pârâtă. A respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov şi Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov în contradictoriu cu pârâtă A.. I-a obligat pe reclamanţi, în solidar, să achite pârâtei suma de 1.190 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

5. Recursurile

Împotriva deciziei nr. 994/Apel din 15 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Braşov – secţia civilă au declarat recurs reclamanţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov şi Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, şi pârâta A..

5.1 Recursul reclamanţilor Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov şi Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că nelegalitatea hotărârii instanţei de apel rezidă din aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi art. 1357 C. civ., în cauză fiind îndeplinite, cumulativ, condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei.

Pornind de la motivarea soluţiei curţii, în sensul că, în situaţia în care fapta cercetată nu îndeplineşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, atunci nu există nici fapta ilicită, recurenţii-reclamanţi au considerat că este greşit acest raţionament, întrucât, chiar dacă s-a dispus clasarea cauzei penale pentru infracţiunea pentru care pârâta a fost cercetată, acest aspect nu înlătură atragerea răspunderii civile delictuale a acesteia.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că fapta ilicită nu trebuia neapărat constatată de organele de cercetare penală, existenţa acesteia putând opera în orice situaţie în care o persoană încălcă normele de conduită, iar urmarea imediată constă în prejudicierea dreptului sau interesului altei persoane.

De asemenea, au arătat că au făcut dovada existenţei faptei ilicite, ce constă în ajutorul dat de pârâtă administratorului B. S.R.L., în vederea omisiunii introducerii în actele contabile a preţului de piaţă a terenului achiziţionat de la numitul C..

Această situaţie de fapt a fost constatată de organele de cercetare penală în dosarul penal nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov. Potrivit ordonanţei de clasare din 21 septembrie 2020, din analiza declaraţiei 300 a rezultat că factura x din 1 septembrie 2008 nu a fost declarată în cursul acestui an fiscal, aspect ce a conturat concluzia neachitării taxelor aferente la bugetul de stat.

Recurenţii-pârâţi au criticat decizia instanţei de apel şi din perspectiva aspectelor reţinute de curtea de apel cu privire la lipsa procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei prevăzute de art. 219 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003, arătând că, şi în acest caz, au fost aplicate greşit normele de drept material incidente, respectiv art. 1349 alin. (1) şi art. 1357 C. civ.

Totodată, au menţionat că, răspunderea contravenţională fiscală pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia de respingere a acţiunii diferă de răspunderea civilă delictuală, în temeiul căreia a fost formulată acţiunea şi în baza căreia s-a produs prejudiciul cauzat bugetului consolidat al statului.

Răspunderea contravenţională face parte din răspunderea administrativă şi constă în sancţionarea contravenţională a persoanelor fizice şi juridice vinovate de încălcarea normelor legale care prevăd şi sancţionează contravenţii.

Răspunderea civilă delictuală urmăreşte, în principal, repararea unui prejudiciu produs ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite cum este şi în cauza de faţă.

Cele două răspunderi sunt fundamentate pe temeiuri de drept distincte, pot concura şi nu se exclud una pe cealaltă, lipsa procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei neputând fi luată în considerare ca motiv de respingere a acţiunii.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că acţiunea a fost formulată în baza art. 1349 alin. (1) şi art. 1357 C. civ. coroborate cu art. 315 alin. (2) lit. a) teza a II-a C. proc. pen., astfel că, reţinerea de către instanţa de apel a lipsei procesului-verbal menţionat este nelegală.

Invocând cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii. Au arătat că, pe de o parte, instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ridicată de pârâtă, constatând că pârâta are calitate procesuală pasivă în cauză, iar pe de altă parte a reţinut că omisiunea evidenţierii contabile a operaţiunilor comerciale, reprezentate de tranzacţia încheiată de aceasta cu B. S.R.L., nu îi poate fi imputată, faţă de calitatea sa de persoană fizică.

Această contradicţie a considerentelor instanţei evidenţiază nelegalitatea hotărârii, inclusiv sub aspectul nelămuririi tuturor aspectelor de fapt şi de drept invocate de recurenţii-reclamanţi.

Au mai arătat că pârâta a fost cercetată în dosarul penal nr. x/2017, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, având calitatea de suspect.

În aceste condiţii, este evident că omisiunea nu i se putea imputa pârâtei, ci acesteia i se reproşează că l-a ajutat pe administratorul societăţii B. S.R.L. în vederea omisiunii introducerii în actele contabile a preţului de piaţă a terenului achiziţionat de la numitul C..

Au susţinut că au dovedit îndeplinirea cumulativă a condiţiilor privind răspunderea civilă delictuală, iar, în ceea ce priveşte prejudiciul, au menţionat că acesta a fost constatat de organele de cercetare penală şi cuantificat prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 24 februarie 2020.

Recurenţii-reclamanţi au arătat că, din cercetările organelor de urmărire penală a reieşit că pârâta este persoană afiliată cu administratorul B. S.R.L., conform prevederilor art. 7 pct. 20 şi pct. 21 lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Au apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 19 alin. (5) Codul fiscal, care se coroborează cu cele ale art. 42 şi art. 79 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.

Având în vedere că tranzacţia efectuată între B. S.R.L. şi pârâtă a fost realizată între persoane afiliate, au apreciat că, pentru stabilirea corectitudini operaţiunii, se aplică prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 571/2003.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că, prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 24 februarie 2020, specialistul în domeniul economico-financiar, pentru reflectarea preţului de piaţă, a aplicat metoda prevăzută la art. 11 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 şi pct. 25 din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, stabilindu-se valoarea reală a bazei de impozitare, 25.817.066 RON, sumă pentru care TVA este în cuantum de 4.905.242,5 RON, iar impozitul pe profit de 4.130.730,5 RON. Accesoriile aferente debitului sunt în valoare de 15.242.779 RON, fiind calculate în conformitate cu prevederile art. 119 alin. (1) şi art. 120 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003.

Cercetările organelor de urmărire penală au dovedit că societatea B. S.R.L. nu a întocmit un dosar al preţului de transfer pentru imobile şi nu a solicitat Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală acordul de preţ în avans, motiv pentru care, în contabilitatea sa, bunul a rămas înregistrat la valoarea de la momentul achiziţiei, de 971.600 RON.

Recurenţii-reclamanţi au afirmat că administratorul societăţii B. S.R.L., cu ajutorul pârâtei, a omis să introducă în actele contabile preţul de piaţă la care era obligat conform dispoziţiilor Codul fiscal, prejudiciul cauzat bugetului consolidat al statului fiind de 21.357.580 RON.

Ţinând cont de complexitatea cauzei, prin raportare la cuantumul prejudiciului, modalitatea şi contextul în care a fost săvârşită fapta, recurenţii-reclamanţi au apreciat că instanţa de apel nu a dat dovadă de rol activ, în sensul că nu a avut în vedere poziţia procesuală a părţilor şi probatoriul solicitat a fi administrat în vederea dovedirii motivelor acţiunii (ataşarea dosarului penal).

Recurenţii-reclamanţi au criticat decizia curţii de apel şi din perspectiva soluţiei de obligare la plata cheltuielilor de judecată, arătând că acestea ar fi trebuit cenzurate prin raportare la faptul că au promovat acţiunea în baza unor dispoziţii legale, astfel că nu se poate reţine reaua lor credinţă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.

5.2 Recursul pârâtei A.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta a susţinut că, în mod greşit instanţa de apel a admis apelul şi, în rejudecarea cauzei, a respins excepţiile pe care le-a invocat, trecând la soluţionarea fondului.

Recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel pentru soluţionarea excepţiilor, în sensul admiterii acestora, conform art. 497 C. proc. civ., cu aplicarea art. 501 din acelaşi act normativ. În subsidiar, a solicitat reţinerea cauzei, spre rejudecare, respingerea apelului reclamanţilor şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a sentinţei pronunţate de instanţa de fond, prin care a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi respinsă acţiunea, ca inadmisibilă.

A susţinut că, prin aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa de apel a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, precum şi celelalte excepţii invocate, considerând că lipsa procedurii prealabile, a actului administrativ-fiscal şi a faptei ilicite atrage netemeinicia acţiunii, iar nu inadmisibilitatea acesteia.

Reclamanţii au arătat în mod expres că pretind o creanţă bugetară/fiscală, solicitând pronunţarea unei hotărâri care să constituie titlu executoriu, pentru recuperarea pretinsei creanţe bugetare/fiscale.

În materie fiscală, creanţa bugetară se stabileşte prin titlu de creanţă, iar, în lipsa acestuia, potrivit art. 226 din Legea nr. 207/2015, nu se poate emite un titlu executoriu de către instanţa judecătorească.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, în speţă, nu există un titlu de creanţă, prin care să se determine datoria bugetară (nici în sarcina pârâtei şi nici în sarcina societăţii B. SRL). Raţiunea pentru care legiuitorul a impus necesitatea existenţei prealabile a titlului de creanţă constă în faptul că trebuie să-i fie asigurat contribuabilului dreptul de a contesta titlul de creanţă. O altfel de abordare, ar echivala cu eludarea procedurii emiterii titlului de creanţă şi cu îngrădirea dreptului constituţional al contribuabilului de a contesta creanţa fiscală.

Recurenta-pârâtă a afirmat că nu a fost emis un proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, nefiind constatată, astfel, săvârşirea vreunei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. De asemenea, prin ordonanţa de clasare nu s-a constatat contravenţia, ci doar a fost sesizat organul fiscal în vederea efectuării unei verificări potrivit propriei competenţe, aspect ce reiese şi din cuprinsul ordonanţei din 13 noiembrie 2020.

Deşi prin acţiunea civilă reclamanţii au arătat că prejudiciul a fost creat prin săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 219 alin. (1) lit. 3 din O.G. nr. 92/2003, nu au prezentat un proces-verbal de constatare a acesteia. Sesizată după clasarea cauzei penale de către Parchet pentru a verifica dacă a fost săvârşită o contravenţie, fără a constata şi a aplica o eventuală sancţiune, reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov a considerat de facto existenţa contravenţiei prevăzute de art. 219 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003.

Recurenţa-pârâtă a arătat că reclamanţii au solicitat plata unei creanţe fiscale, având ca izvor o contravenţie neconstatată printr-un proces-verbal, ceea ce încalcă dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 2/2001, în condiţiile în care, la acest moment, constatarea contravenţiei este prescrisă, potrivit art. 13 alin. (1) şi (3) din O.G. nr. 2/2001.

Recurenţa-pârâtă a susţinut că nici argumentul reclamanţilor, potrivit căruia în dosarul penal s-a reţinut existenţa unei fapte prejudiciabile nu corespunde adevărului, aspect ce este relevat de punctul de vedere al reprezentantul Ministerului Public exprimat la instanţele de fond şi apel.

Raportul de constatare tehnico-ştiinţific (prin care inspectorul antifraudă se referă la fapte şi prejudicii în legătură cu contribuabilul B. SRL) nu a fost însuşit de Parchet, dosarul fiind clasat ca urmare a situaţiei că fapta nu este prevăzută de legea penală. Prin acest raport s-a vorbit, exclusiv, de verificări ale obligaţiilor fiscale ale contribuabilului B. S.R.L., iar nu ale recurentei-pârâte, societate în cadrul căreia nu deţine vreo calitate.

A arătat că instanţa de apel a respins excepţia, reţinând mai întâi că sumele pretinse prin cererea de chemare în judecată nu sunt obligaţii fiscale susceptibile a fi recuperate pe calea emiterii actelor administrativ-fiscale împotriva recurentei-pârâte, pentru ca apoi să constate că sumele pretinse cu titlu de prejudiciu reprezintă taxe neachitate la bugetul consolidat al statului.

Aceste considerente sunt contradictorii în opinia recurentei-pârâte, de vreme ce în cuprinsul cererii de chemare în judecată s-a arătat că sumele pretinse cu titlu de prejudiciu izvorăsc din obligaţii fiscale. Astfel, a apreciat că acţiunea directă exercitată în procedura civilă este inadmisibilă, întrucât dispoziţiile legale prevăd în mod expres o procedură specială pentru stabilirea, contestarea şi executarea acestor obligaţii.

Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, recurenta-pârâtă a invocat faptul că dosarul penal nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov a fost clasat pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., ceea ce înseamnă că nu există o faptă prejudiciabilă, iar reclamanta nu poate fi parte vătămată în raport cu o faptă penală care nu există. Împrejurarea că reclamanţii nu au suferit niciun prejudiciu este confirmată şi de faptul că aceştia nu au avuta calitatea de părţi vătămate în dosarul penal.

Referitor la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, recurenta-pârâtă a arătat că nu este un contribuabil care trebuie să plătească pretinsele taxe bugetare, şi nici administrator al societăţii B. S.R.L., de la care a dobândit, prin hotărâre judecătorească, 31 de loturi de teren agricol. Prin raportul de constatare tehnico-ştiinţific, invocat ca pretinsă probă în dosarul civil, nu s-a stabilit vreo obligaţie de plată în sarcina sa.

De vreme ce instanţa a considerat că recurenta-pârâtă nu este autoarea faptei prejudiciabile, aceasta înseamnă că nu are calitate procesuală pasivă în raportul juridic obligaţional dedus judecăţii, motiv pentru care se impune admiterea excepţiei.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta-pârâtă a susţinut că fapta ilicită reclamată ar fi fost săvârşită la 1 septembrie 2008 de contribuabilul B. S.R.L., prin emiterea unei facturi pentru tranzacţia consfinţită prin sentinţa nr. 1330/C din 24 iunie 2008 a Tribunalului Braşov.

Faţă de termenul general de prescripţie prevăzut pentru exercitarea dreptului la acţiune în repararea pagubei (pagubă ce nu a fost constatată prin act administrativ) cauzate prin fapta ilicita, recurenta-pârâtă a considerat că acţiunea este tardiv formulată, termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 teza I şi art. 8 din Decretul-Lege nr. 167/1958, respectiv de art. 2517 şi art. 2528 C. civ., fiind împlinit la 1 septembrie 2011.

Deşi curtea a constatat în mod corect că termenul de 3 ani curge, în materia răspunderii civile delictuale, de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi persoana responsabilă de producerea acesteia, în mod inexplicabil, un paragraf mai jos, a arătat că termenul de prescripţie ar fi de 30 de zile de la data comunicării soluţiei ordonanţei de clasare, termenul fiind respectat de reclamanţi.

Însă, acest termen are în vedere doar condiţionarea menţinerii măsurilor de sechestru de introducerea acţiunii, fără a avea vreo legătură cu termenul de prescripţie extinctivă, referitor la repararea prejudiciului. Astfel, reclamanţii cunoşteau sau trebuiau să cunoască paguba şi persoana responsabilă înainte de începerea urmării penale din 2017, de vreme ce au sesizat organele de urmărire penală. În plus, aşa cum a arătat şi instanţa de apel, în speţă sunt aplicabile prevederile Decretului-Lege nr. 167/1968, care nu prevăd suspendarea cursului prescripţiei pe durata urmăririi penale, mai ales pentru cazul în care dosarul penale este, în final, clasat.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului de a stabili creanţe fiscale, recurenta-pârâtă a arătat că suma pretinsa de reclamanţi reprezintă o creanţă fiscală, ce s-a născut din tranzacţia realizată în baza sentinţei civile nr. 1330/C din 24 iunie 2008, pronunţate de Tribunalul Braşov, pentru care s-a emis, la 1 septembrie 2008, factura fiscala x de către vânzătoarea B. S.R.L..

În dosarul penal nr. x/2017 s-a verificat legalitatea acestei tranzacţii, prin ordonanţa de clasare din 21 septembrie 2020 stabilindu-se că fapta nu este prevăzută de legea penală. Astfel, nu există prejudiciu. Chiar dacă reclamanta ar fi considerat altfel, ar fi trebuit sa procedeze la efectuarea unei inspecţii fiscale şi apoi la emiterea unei decizii de impunere prin care să se stabilească sumele de plată la bugetul consolidat al statului.

Recurenta-pârâtă a susţinut că nu este incidentă situaţia prevăzută de alin. (3) al art. 91 din O.G. nr. 92/2003, care stabileşte un termen de prescripţie de 10 ani în cazul obligaţiilor fiscale rezultate din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, nici în termenul legal în care se pot stabili creanţe fiscale, întrucât reclamanta nu a emis un act administrativ cu privire la tranzacţia din anul 2008.

6. Întâmpinările şi răspunsurile la acestea

La 24 octombrie 2022, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanţi, ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă la 26 octombrie 2022, recurenţii-reclamanţi au invocat excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtă, pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Părţile nu au depus răspunsuri la întâmpinări.

7. Soluţia şi considerentele Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursurilor

7.1 Asupra recursului declarat de reclamanţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov şi Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, Înalta Curte constată următoarele:

Invocând cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii. Au arătat că, pe de o parte, instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ridicată de pârâtă, constatând că aceasta are calitate procesuală pasivă în cauză, iar pe de altă parte a reţinut că omisiunea evidenţierii contabile a operaţiunilor comerciale, reprezentate de tranzacţia încheiată de aceasta cu B. S.R.L., nu îi poate fi imputată, faţă de calitatea sa de persoană fizică.

Critica nu este fondată.

Este real că prin decizia recurată, curtea a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtă.

Soluţia instanţei de apel s-a impus în urma analizării cadrului procesual dedus judecăţii şi a constatării că pârâta a fost chemată în judecată cu justificarea că a avut calitatea de suspect în dosarul penal nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov.

Or, faţă de faptul că ordonanţa din 21 septembrie 2020 prin care a fost finalizat dosarul penal a cuprins măsuri şi cu privire la această pârâtă (clasarea urmăririi penale, menţinerea măsurilor asigurătorii instituite prin ordonanţa din 22 august 2018 şi comunicarea actului procedural către reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, în vederea exercitării competenţelor pentru recuperarea prejudiciului) este corectă soluţia curţii cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Această soluţie nu este contradictorie aspectului reţinut de instanţa de apel cu privire la faptul că pârâtei, în calitate de persoană fizică, nu îi poate fi imputată omisiunea evidenţierii contabile a operaţiunilor comerciale, reprezentate de tranzacţia încheiată de aceasta cu B. S.R.L., întrucât, potrivit cercetărilor efectuate în dosarul de urmărire penală, finalizat prin ordonanţa din 21 septembrie 2020, care a stat la baza promovării prezentului demers judiciar, s-a constatat că aceasta nu este asociat sau administrator al societăţii.

Fapta ilicită descrisă de reclamanţi în cererea de chemare în judecată constă în omisiunea evidenţierii contabile a operaţiunii comerciale reprezentate de tranzacţia încheiată de pârâtă cu societatea B. S.R.L., determinată de activitatea desfăşurată de firma administrată de D., în legătură directă de cauzalitate cu prejudiciul produs bugetului de stat.

Or, prin ordonanţa de clasare din 21 septembrie 2020, Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov a reţinut în sarcina societăţii şi a persoanelor care au reprezentat-o în anul 2008 a contravenţiei prevăzute de art. 219 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003.

Astfel, nu pot fi primite susţinerile recurenţilor-reclamanţi cu privire la incidenţa cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea atacată corespunzând aspectelor de fapt şi de drept deduse judecăţii şi concordând celor statuate prin ordonanţa din 21 septembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, care a stat la baza promovării demersului judiciar.

Prin criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi art. 1357 C. civ., aceasta constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de aceste texte de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru fapta ilicită pretins săvârşită, precum şi faptul că, în lipsa unui proces-verbal de constatare a contravenţiei, această răspundere nu poate fi antrenată.

Critica nu este fondată.

Prin cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii, recurenţii-reclamanţi au solicitat obligarea pârâtei A. la plata sumei de 21.357.580 RON şi a accesoriilor aferente, reprezentând prejudiciul creat bugetului consolidat al statului, produs în urma săvârşirii faptei contravenţionale prevăzute de art. 219 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003, astfel cum aceasta a fost reţinută în urma cercetării penale efectuate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov în dosarul penal nr. x/2017, finalizat prin ordonanţa de clasare din 21 septembrie 2020.

Analizând probatoriul administrat în cauză, prin raportare la considerentele ordonanţei menţionate şi la circumstanţele factuale ale cauzei, curtea, ulterior anulării hotărârii instanţei de fond ca urmare a constatării admisibilităţii demersului judiciar formulat de reclamanţi, a reţinut că nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâtei, în lipsa îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de dispoziţiile legale în materie şi în absenţa unui proces-verbal de constatare a contravenţiei.

Contrar susţinerilor recurenţilor, aspectele reţinute de instanţa de apel sunt corecte de vreme ce, deşi prin dispoziţiile art. 1381 alin. (1) C. civ. legiuitorul statuează că, de principiu, orice prejudiciu este susceptibil de reparaţie, iar această reparaţie poate surveni doar în condiţiile prevăzute de lege, respectiv atunci când existenţa faptei ilicite este neîndoielnică, fapta a fost săvârşită cu vinovăţie, iar între fapta ilicită şi prejudiciul produs există un raport de cauzalitate.

Potrivit definiţiei doctrinare, fapta ilicită se relevă prin aceea că este potrivnică prevederilor legii şi că, prin săvârşirea ei, se încalcă un drept subiectiv sau se aduce atingere unui interes al unei persoane.

În prezenta cauză, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, fapta pretins ilicită invocată de recurenţii-reclamanţi constă în omisiunea evidenţierii în actele contabile ale societăţii B. S.R.L. a preţului real al unui teren achiziţionat de pârâtă de la numitul C., prin simularea acordării unui împrumut către societate, în valoare de 971.600 RON, urmată, în scurt timp, de intentarea unui proces finalizat prin tranzacţia denumită "dare în plată", constatată prin sentinţa civilă nr. 2330/C din 24 iunie 2008 a Tribunalului Braşov.

În ceea ce priveşte prejudiciul, Înalta Curte constată că, potrivit susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, acesta este reprezentat de privarea bugetului consolidat al statului de dreptul de a încasa impozite şi taxe de la toate persoanele care realizează venituri calificate de legea fiscală ca fiind impozabile.

Deşi, în justificarea promovării prezentului demers judiciar şi a existenţei faptei ilicite a pârâtei, recurenţii-reclamanţi s-au prevalat de aspectele reţinute în ordonanţa de clasare din 21 septembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, dată în dosarul penal nr. x/2017, Înalta Curte reţine că acestea nu pot constitui fundamentul juridic pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei.

Astfel cum a observat curtea de apel, în dosarul penal nr. x/2017, pârâta A. a fost cercetată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 48 C. pen., raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, respectiv complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală. Fapta reclamată a constatat în presupusa conivenţă a pârâtei cu numitul D., administratorul B. S.R.L., prin sustragerea de la înregistrarea în evidenţele contabile ale societăţii a contravalorii preţului real al terenului achiziţionat de la numitul C., prin simularea acordării unui împrumut de către pârâtă societăţii, urmată de intentarea imediată a unui proces finalizat prin tranzacţia denumită "dare în plată", consfinţită prin sentinţa civilă nr. 2330/C din 24 iunie 2008 a Tribunalului Braşov.

Potrivit aspectelor reţinute în ordonanţă, detaliate de curtea de apel în decizia recurată, în cauza penală s-a impus efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice, prin care să se stabilească, printre altele, dacă factura x/01.09.2088, prin care B. S.R.L. a livrat pârâtei A. suprafaţa de teren de 48,58 ha, la preţul de 971.600 RON, reprezintă preţ de piaţă, în sensul art. 11 alin. (2) Codul fiscal, iar, în caz contrar să se calculeze care era preţul de piaţă la data emiterii facturii şi care au fost normele încălcate şi prejudiciile acestor încălcări.

Procurorul şi-a însuşit în parte concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 24 februarie 2020, întocmit de specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, în sensul că au fost încălcate dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. b) alin. (3) din Legea nr. 241/2005 de către societatea B. S.R.L. şi de persoanele care au reprezentat-o în anul 2008.

În condiţiile arătate, constatând că valoarea estimată de organele de urmărire penală şi de specialistul în domeniul economico-financiar a terenului nu a fost niciodată încasată de societatea B. S.R.L. şi că, prin urmare, nu a constituit venit ce trebuia declarat prin decontul de TVA şi prin declaraţia privind impozitul pe profit, Parchetul a reţinut că este incident cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a dispus clasarea cauzei, lăsând nesoluţionată acţiunea civilă şi a transmis ordonanţa Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Braşov în vederea exercitării competenţelor proprii în raport de delictul fiscal (aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 219 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003) şi exercitarea acţiunii civile în vederea recuperării prejudiciului de 21.357.580 RON.

Cu privire la împrejurarea că venitul aferent facturii x/01.09.2008 (971.600 RON şi TVA în valoare de 184.064 RON), prin care societatea B. S.R.L. a livrat pârâtei A. suprafaţa de teren de 48,58 ha, nu a fost declarat la organul fiscal competent, prin ordonanţa din 21 septembrie 2020, Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov a arătat că această ipoteză nu a fost reţinută ca faptă propriu-zisă în actul de acuzare formulat, existând doar o simplă menţiune, ca argument suplimentar la împrejurarea că pârâta, cercetată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, l-a ajutat pe numitul D. (administratorul societăţii) să sustragă de la înregistrarea în evidenţele fiscale ale acesteia a preţului real al terenului achiziţionat de la C., prin simularea unui împrumut către B. S.R.L., urmată, la scurt timp, de intentarea unui proces finalizat prin tranzacţia numită "dare în plată".

Referitor la această faptă, organul de urmărire penală a constatat împlinirea termenului de prescripţie al răspunderii penale şi a apreciat că nu se impune extinderea urmăririi penale sau clasarea.

Rezumând aspectele relatate, Înalta Curte observă că, prin ordonanţa din 21 septembrie 2020, Parchetul a reţinut, în sarcina societăţii B. S.R.L., săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 219 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003, iar, în ceea ce o priveşte pe pârâta A. a constatat că fapta penală pentru care a fost cercetată (tranzacţia efectuată cu societatea B. S.R.L. asupra celor 31 de parcele de teren primite în schimbul împrumutului de 971.600 RON, conform facturii x/01.09.2008) era prescrisă şi că nu se impunea extinderea urmăririi penale sau clasarea.

În aceste condiţii, este corectă constatarea instanţei de apel conform căreia nu poate fi reţinută, în sarcina pârâtei, fapta ilicită reclamată, de natură să îi angajeze răspunderea civilă delictuală pentru repararea prejudiciului solicitat de recurenţi.

Această concluzie este justificată şi de faptul că, urmare a cercetărilor penale efectuate, a rezultat că pârâta nu deţinea vreo calitate în cadrul societăţii B. S.R.L., căreia îi aparţinea, în mod exclusiv, responsabilitatea evidenţierii în contabilitate a operaţiunii comerciale realizate cu pârâta.

De altfel, prin ordonanţa din 21 septembrie 2020, Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, atunci când a constatat că fapta pentru care au fost efectuate cercetările penale în privinţa societăţii B. S.R.L. nu îndeplineşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, a reţinut că valoarea estimată a terenurilor care au format obiectul tranzacţiei încheiate cu pârâta nu a fost încasată de societatea B. S.R.L. şi că, din acest motiv, nu a reprezentat un venit ce trebuia declarat prin decontul de TVA şi prin declaraţia privind impozitul pe profit.

Faţă de aceste constatări, nu poate fi reţinută existenţa unei fapte ilicite în sarcina pârâtei, în baza căreia să se dispună repararea prejudiciului solicitat de recurenţii-reclamanţi prin cererea de chemare în judecată.

Privită ca element primordial al răspunderii civile delictuale, în absenţa faptei ilicite, nu pot fi identificate celelalte componente ale acestei forme de răspundere civilă (vinovăţia, prejudiciul şi raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu), pe baza cărora partea despre care se susţine că se află în culpă (în speţă, pârâta) să fie obligată la reparaţie.

Pe de altă parte, Înalta Curte va acredita şi concluziile instanţei de apel, care a constatat lipsa unui proces-verbal de constatare a contravenţiei.

Potrivit dispoziţiilor art. 132 alin. (5) Codul de procedură fiscală "Dacă, după sesizarea organelor de urmărire penală, procurorul, prin ordonanţă, dispune clasarea ori renunţarea la urmărirea penală sau dacă, după trimiterea în judecată, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, organul de inspecţie fiscală poate relua inspecţia. În acest caz, se transmite un nou aviz de inspecţie fiscală".

Faţă de incidenţa în cauză a acestei ipoteze, din economia cauzei nu a rezultat că, ulterior emiterii ordonanţei din 21 septembrie 2020 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov şi-a exercitat competenţele, uzând de aceste prevederi legale.

Or, dispoziţiile art. 338 alin. (3) Codul de procedură fiscală reglementează obligaţia de constatare a contravenţiei prin încheierea unui proces-verbal, iar ordonanţa din 21 septembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov nu poate îndeplini acest rol, fiind un act procedural prin care a fost finalizată urmărirea penală în dosarul nr. x/2017.

Recurenţii-reclamanţi i-au mai imputat instanţei de apel lipsa de rol activ, derivată din ignorarea poziţiei procesuale a părţilor şi a probatoriului solicitat a fi administrat în vederea dovedirii motivelor acţiunii (ataşarea dosarului penal), precum şi pronunţarea unei soluţii eronate cu privire la obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă în apel, despre care au susţinut că ar fi trebuit cenzurate prin raportare la faptul că acţiunea a fost promovată în baza unor dispoziţii legale, astfel că nu se poate reţine reaua lor credinţă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.

Înalta Curte nu va reţine nici critica recurenţilor-reclamanţi cu privire la lipsa de rol activ a instanţei de apel, invocată în contextul justificării cuantumului prejudiciului şi a modalităţii săvârşirii faptei de către pârâtă, de vreme ce, prin considerentele anterioare s-a demonstrat că este justă constatarea curţii cu privire la inexistenţa faptei ilicite pentru care s-a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei şi care a atras, ca şi consecinţă, neanalizarea celorlalte condiţii, de vreme ce se impunea ca acestea să fie îndeplinite cumulativ.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a manifestat rol activ în ceea ce priveşte controlul judiciar efectuat asupra hotărârii instanţei de fond, arătând motivele pentru care a anulat sentinţa şi a considerat că este admisibil demersul judiciar al recurenţilor-reclamanţi, cercetarea judecătorească fiind efectuată pe baza probelor administrate în cauză (înscrisuri din dosarul penal, despre care recurenţii-reclamanţi au susţinut că în mod greşit nu a fost anexat la prezentul dosar), despre care a făcut menţiune pe larg în cuprinsul deciziei.

Or, faţă de cele reţinute, critica examinată din perspectiva art. 488 pct. 5 C. proc. civ. este nefondată.

Înalta Curte nu va primi nici criticile recurenţilor-reclamanţi cu privire la soluţia instanţei de apel ce vizează obligarea la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă.

Conform dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Dreptul legal la acordarea cheltuielilor de judecată îşi are izvorul într-un raport juridic procesual ce are ca finalitate acoperirea prejudiciului material cauzat părţii care a câştigat procesul.

Contrar susţinerii recurenţilor, fundamentul acestei obligaţii nu este reprezentat de buna-credinţă reglementată de C. proc. civ., care presupune exercitarea drepturilor procesuale potrivit scopului pentru care au fost recunoscute de lege şi pentru care s-a prevăzut sancţionarea părţii care îşi exercită abuziv drepturile procesuale, ci culpa procesuală ce decurge din iniţierea fără succes a unui demers judiciar, care a generat efectuarea unor cheltuieli de către partea adversă (ex. taxe judiciare de timbru, onorarii ale avocaţilor etc.).

Acest aspect reiese din conţinutul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate în mod justificat de partea care a obţinut un rezultat favorabil în proces.

Dispoziţiile art. 452 C. proc. civ. condiţionează acordarea cheltuielilor de judecată de dovada existenţei şi întinderii lor.

Or, în cauză, curtea a reţinut că pârâta a făcut dovada plăţii cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 1.190 RON, aceasta depunând factura seria x nr. x/18.05.2022 şi extrasul de cont aferent de la E..

7.2 Asupra recursului declarat de pârâta A., Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâta a criticat hotărârea instanţei de apel din perspectiva soluţiilor pronunţate asupra excepţiilor invocate în cauză – a inadmisibilităţii acţiunii, a lipsei calităţii procesuale active, a lipsei calităţii procesuale pasive, a prescripţiei dreptului material la acţiune şi a prescripţiei dreptului de a stabili creanţe fiscale - solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru soluţionarea excepţiilor, în sensul admiterii acestora, conform art. 497 C. proc. civ., cu aplicarea art. 501 alin. (4) din acelaşi act normativ, iar în subsidiar, reţinerea cauzei, spre rejudecare, respingerea apelului şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a sentinţei pronunţate de instanţa de fond.

În motivarea criticii privind soluţia pronunţată asupra excepţiei de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, recurenta-pârâtă a arătat că suma pretinsă de recurenţii-reclamanţi cu titlu de prejudiciu provine dintr-o creanţă bugetară, care se stabileşte printr-un titlu de creanţă, iar în lipsa acestuia, potrivit art. 226 din Legea nr. 207/2017, nu se poate emite un titlu executoriu de către instanţă. De asemenea, a arătat că nu există un proces-verbal de constatare a contravenţiei.

Contrar acestor susţineri ale recurentei-pârâte, Înalta Curte nu poate reţine nelegalitatea soluţiei pronunţate de Curtea de Apel Braşov asupra excepţiei de inadmisibilitate.

Excepţia inadmisibilităţii vizează greşita alegere a unei căi procedurale (cerere de chemare în judecată ori cale de atac), iar analiza soluţiei pronunţate de curtea de apel asupra acestei excepţii trebuie să se facă, în prezenta speţă, prin raportare la efectele ordonanţei din 21 septembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, pronunţată în dosarul penal nr. x/2017, care este, potrivit susţinerilor reclamanţilor, actul procedural ce a stat la baza promovării acţiunii civile.

Astfel, se susţine că, prin ordonanţa din 21 septembrie 2020 pronunţată în dosarul penal nr. x/2017, Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov a dispus clasarea cauzei penale în ceea ce îi priveşte pe suspecţii D. (administratorul B. SRL), F. şi A., cercetaţi pentru infracţiunile de evaziune fiscală, respectiv de complicitate la această infracţiune, întrucât a constatat că este incident cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. civ.

Parchetul a considerat că fapta penală cercetată nu are caracterul unei infracţiuni, ci că aceasta se constituie într-o contravenţie, prevăzută de art. 219 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Pentru acest motiv şi în raport de soluţia pronunţată asupra urmăririi penale, prin ordonanţa din 21 septembrie 2020, Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov a dispus comunicarea acestui act de procedură reclamantei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov în vederea exercitării, potrivit propriilor competenţe, a acţiunii civile pentru recuperarea prejudiciului produs prin săvârşirea contravenţiei menţionate.

Reclamanţii Statul Român, reprezentat legal de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov au uzat de posibilitatea valorificării în justiţie a dreptului de a obţine repararea prejudiciului constatat prin ordonanţă şi au introdus, pe rolul secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Braşov o cerere de chemare în judecată, prin care au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 21.357.580 RON şi a accesoriilor acesteia, invocând dispoziţiile art. 1334 şi următ. C. civ. şi specificând că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte.

Prin încheierea nr. 493/CA din 19 mai 2021, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat, în favoarea secţiei I civile competenţa de soluţionare a cauzei, reţinând că obiectul acesteia se circumscrie răspunderii civile delictuale, iar nu materiei fiscale, pentru care era necesară dovedirea faptului că, anterior sesizării instanţei, autorităţile publice s-au adresat instanţei de contencios administrativ competente pentru recunoaşterea dreptului pretins ori al interesului legitim.

Învestit fiind, în aceste condiţii, cu soluţionarea acţiunii civile, Tribunalul Braşov, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 268/S din 6 decembrie 2021, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii civile invocată de pârâtă, reţinând, în esenţă, că obligaţiile la care aceştia au făcut referire sunt de natură fiscală, rezultând din taxele şi impozitele datorate de recurenta-pârâtă bugetului consolidat al statului, astfel că recuperarea acestora nu poate avea loc pe temeiul răspunderii civile delictuale, ci în condiţiile speciale reglementate de Codul de procedură fiscală.

Soluţia Tribunalul Braşov, secţia I civilă a făcut obiect de critică în apelul exercitat de reclamanţi, aceştia susţinând că acţiunea formulată în prezentul litigiu a fost determinată de faptul că, prin ordonanţa Parchetului din 21 septembrie 2020 a fost deschis cadrul legal pentru recuperarea prejudiciului de la recurenta-pârâtă pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Prin decizia nr. 994/Ap din 15 iunie 2022, Curtea de Apel Braşov – secţia civilă, exercitând controlului judiciar asupra hotărârii instanţei de fond şi constatând că excepţia de inadmisibilitate a acţiunii civile a fost în mod greşit admisă, în baza art. 480 C. proc. civ. a anulat sentinţa şi a procedat la judecarea fondului cauzei.

Pentru a dispune astfel, curtea a reţinut că sumele pretinse prin cererea de chemare în judecată nu sunt obligaţii fiscale, susceptibile de a fi recuperate pe calea emiterii unor acte administrativ-fiscale împotriva pârâtei, ci reprezintă un prejudiciu produs bugetului consolidat al statului, prin omisiunea evidenţierii în actele contabile ale societăţii B. S.R.L. a tranzacţiei încheiate cu pârâta, la un preţ pretins ca fiind inferior celui al pieţei imobiliare.

Instanţa de apel a mai reţinut că inadmisibilitatea unui demers judiciar poate fi invocată numai în situaţia în care acesta este prohibit de lege, iar nu pe considerentul că acesta nu întruneşte cerinţele instituite de legislaţia din domeniul căruia i se circumscrie, întrucât acest din urmă aspect vizează fondul raportului juridic obligaţional dedus judecăţii, referindu-se la caracterul său netemeinic.

Înalta Curte apreciază că această soluţie este justificată, în condiţiile în care, prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile legale ale răspunderii civile delictuale, cu aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., reclamanţii au arătat că fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu (omisiunea evidenţierii în actele contabile ale societăţii B. S.R.L. a tranzacţiei încheiate cu recurenta-pârâtă A.) se află în legătură directă de cauzalitate cu prejudiciul produs bugetului de stat (încălcarea dreptului legitim al Statului Român de a încasa impozite şi taxe), prejudiciul fiind cuantificat (21.357.580 RON), iar vinovăţia pârâtei fiind apreciată ca dovedită.

Contrar afirmaţiilor recurentei-pârâte, suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată nu a presupus existenţa unei obligaţii fiscale, susceptibilă de a fi pusă în executare în condiţiile Codului de procedură fiscală, ci un prejudiciu, pentru care s-a solicitat repararea potrivit răspunderii civile delictuale prevăzute de C. civ.

Acest aspect rezidă, pe de o parte, din faptul că recurenţii nu s-au prevalat de existenţa unui titlul de creanţă, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptăţite, şi nici nu au făcut dovada faptului că, anterior formulării acţiunii civile, s-ar fi adresat instanţei de contencios administrativ competente cu o cerere prin care să solicite recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate.

Pe de altă parte, Înalta Curte consideră că este necesar să se dea eficienţă principiului disponibilităţii procesului civil, ca manifestare pregnantă a autonomiei de voinţă a părţilor în materia dreptului procesual civil, şi a se constata că, din modalitatea de formulare a cererii de chemare în judecată şi din temeiul juridic invocat în susţinerea acesteia (art. 1349 şi următ. C. civ.), cererea de chemare în judecată se subscrie materiei răspunderii civile delictuale, iar nu materiei fiscale – "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor" (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.).

Referirea reclamanţilor la taxa pe valoarea adăugată şi la faptul că prejudiciul rezidă dintr-o creanţă bugetară nu poate conduce, de asemenea, la concluzia că suma solicitată se circumscrie materiei fiscale, întrucât, principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, prevăzut în art. 1531 alin. (2) C. civ., prevede atât recuperarea pagubei suferite în mod efectiv (damnum emergens), cât şi a beneficiului nerealizat (lucrum cessans), ceea ce presupune, în cazul unei sume de bani, şi plata dobânzilor şi a altor accesorii aferente.

Susţinerile recurentei nu sunt de natură să atragă incidenţa cazului de casare invocat, întrucât curtea a arătat, argumentat, motivele pentru care a considerat că sumele solicitate de reclamanţi nu reprezintă obligaţii fiscale, menţionând că, prin cererea de chemare în judecată, s-a arătat clar că sumele pretinse reprezintă prejudiciul produs bugetului consolidat al statului prin omisiunea evidenţierii în actele contabile ale S.C. B. S.R.L. a operaţiunii comerciale reprezentate de tranzacţia încheiată de această societate cu intimata-pârâtă, operaţiune încheiată cu o persoană afiliată la un preţ inferior preţului pieţei.

Sub acest aspect şi valorificând considerentele anterior expuse, se constată că instanţa de apel a dat o calificare corectă a sumei reclamate cu titlu de prejudiciu în cauză, în considerentele deciziei recurate neputând fi identificată ipoteza invocată de recurenta-pârâtă.

Cât priveşte criticile formulate în legătură cu soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, Înalta Curte constată că acestea vizează faptul că dosarul penal nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov a fost clasat pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală, ceea ce înseamnă că nu există o faptă prejudiciabilă, iar reclamanta nu poate fi parte vătămată în raport cu o faptă penală care nu există. Recurenta-pârâtă a arătat, de asemenea, că împrejurarea că reclamanţii nu au suferit niciun prejudiciu este confirmată şi de faptul că aceştia nu au avut calitatea de părţi vătămate în dosarul penal.

Examinând această critică, Înalta Curte constată că este nefondată.

Astfel cum s-a arătat, prin acţiunea civilă s-a reclamat existenţa unui prejudiciu reprezentat de privarea dreptului statului de a încasa, la bugetul consolidat, impozite şi taxe de la toate persoanele care realizează venituri calificate de legea fiscală ca fiind impozabile.

În sensul Codului de procedură fiscală, pct. 31 şi 32, organele de administrare fiscală (centrale şi locale) sunt Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin structurile de specialitate cu atribuţii de administrare a creanţelor fiscale, inclusiv unităţile subordonate, precum şi structurile de specialitate din cadrul autorităţilor administraţiei publice locale cu atribuţii de administrare a creanţelor fiscale.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamanţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, în nume propriu şi pentru Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

În cadrul dosarului penal nr. x/2017, finalizat prin ordonanţa din 21 septembrie 2020, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov a avut calitatea de parte vătămată, motiv pentru care, în raport de soluţia adoptată (de clasare a cauzei penale), s-a dispus comunicarea actului procedural către aceasta în vederea exercitării acţiunii civile pentru recuperarea prejudiciului în cuantum de 21.357.580 RON, creat în raport de incidenţa art. 219 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003.

Se observă, aşadar, că Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov justifică participarea în procesul civil pendinte, având calitate procesuală activă, întrucât este titulara dreptului subiectiv pretins încălcat şi care se solicită a fi reparat prin acţiunea civilă dedusă judecăţii.

Referitor la critica formulată de recurenta-pârâtă împotriva soluţiei pronunţate de instanţa de apel asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, Înalta Curte va constata caracterul nefondat al acesteia.

În motivarea criticii, recurenta-pârâtă a arătat că nu se identifică în persoana contribuabilului care trebuie să achite taxele bugetare pretinse de reclamanţi şi nici în cea de administrator al societăţii B. S.R.L. de la care a dobândit, prin hotărâre judecătorească, 31 de loturi de teren agricol.

Recurenta-pârâtă s-a prevalat de aspectele consemnate în cuprinsul raportului de constatare tehnico-ştiinţifică şi în ordonanţa din 21 septembrie 2020, pronunţată în dosarul penal nr. x/2017, arătând că s-a reţinut că fapta nu este prevăzută de legea penală, neexistând "un infractor care să fi cauzat un prejudiciu pe care să fie obligat să-l repare."

Aceasta a arătat că însăşi curtea de apel a menţionat în considerentele deciziei recurate că omisiunea constată de organele de urmărire penală poate aparţine doar societăţii B. S.R.L., singura care ar fi putut avea obligaţia evidenţierii în contabilitate a sumei încasate.

Calitatea procesuală pasivă presupune identitate între persoana pârâtului şi cel obligat faţă de titularul raportului juridic dedus judecăţii.

Examinând respectarea acestei prescripţii de către instanţa de apel prin decizia recurată, Înalta Curte constată că, în considerentele acesteia s-a reţinut că pârâta a fost chemată în judecată de către reclamanţi, cu justificarea că aceasta a avut calitatea de suspect în dosarul penal nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, în care, urmare a soluţiei de clasare a cauzei, acţiunea civilă a rămas nesoluţionată.

Într-adevăr, astfel cum s-a arătat, recurenta-pârâtă a avuta calitatea de suspect în dosarul penal menţionat, fiind cercetată pentru complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 48 C. pen., raportat la art. 9 alin. (1) lit. şi) alin. (3) din Legea nr. 241/2005, constând în aceea că l-a ajutat pe administratorul societăţii B. S.R.L. să sustragă de la înregistrarea în evidenţele contabile a preţului real al terenului achiziţionat de la numitul C., prin simularea acordării unui împrumut către societatea menţionată, urmată, la scurt timp, de intentarea unui proces finalizat prin tranzacţia denumită "dare în plată."

Prin ordonanţa din 21 septembrie 2020, Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov a dispus clasarea cauzei faţă de suspecţii ale căror fapte au fost supuse urmăririi penale şi a dispus comunicarea actului procedural către reclamanţi, în vederea exercitării propriilor competenţe în legătură cu contravenţia prevăzută de art. 219 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003, respectiv a acţiunii civile pentru recuperarea prejudiciului în valoare de 21.357.580 RON.

În virtutea acestei soluţii, reclamanţii au promovat, în prezentul litigiu, cererea de chemare în judecată, prin care au solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 21.357.580 RON şi a accesoriilor aferente.

Se observă, astfel, că recurenta-pârâtă a fost justificat atrasă în proces de către reclamanţi.

Chestiunile referitoare la faptul că omisiunea constatată de organele de urmărire penală poate aparţine doar societăţii B. S.R.L., singura care ar fi putut avea obligaţia evidenţierii în contabilitate, nu prezintă relevanţă în privinţa modului de soluţionare a excepţiei, întrucât acestea constituie, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, apărări de fond şi nu aspecte ce ţin de calitatea procesuală pasivă a pârâtei.

Cât priveşte critica formulată împotriva soluţiei pronunţate de curtea de apel asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată, pentru următoarele considerente:

În motivarea excepţiei invocate, recurenta-reclamantă a susţinut că, în mod greşit instanţa de apel a considerat că termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 pentru fapta ilicită a început să curgă de la momentul comunicării ordonanţei din 21 septembrie 2020, iar nu de la data săvârşirii faptei (1 septembrie 2008), când a fost emisă factura pentru tranzacţia consfinţită prin sentinţa civilă nr. 1330/C din 24 iunie 2008 a Tribunalului Braşov.

Înalta Curte reţine că, în raport de obiectul acţiunii civile – răspundere civilă delictuală – termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune începe să curgă, potrivit art. 8 din Decretul-Lege nr. 167/1958 (act normativ în vigoare în anul 2008), de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Or, fapta imputabilă recurentei-pârâte a făcut obiectul urmăririi penale în dosarul penal nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, finalizat prin ordonanţa din 21 septembrie 2020, prin care s-a constatat săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 219 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 92/2003, s-a dispus clasarea cauzei penale şi comunicarea acestui act de procedură către reclamantă, în vederea exercitării, potrivit propriilor competenţe, a acţiunii civile pentru recuperarea prejudiciului.

Astfel, de la data comunicării ordonanţei a început să curgă termenul de prescripţie prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, prin acest act s-a stabilit fapta prejudiciabilă şi au fost identificat cei care pot răspunde de ea.

Cum cererea de chemare în judecată a fost introdusă de reclamanţi pe rolul primei instanţe învestite la 2 noiembrie 2020, reiese că aceasta a fost formulată în interiorul termenului de prescripţie reglementat de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel cum corect a constatat instanţa de apel.

Înalta Curte va constata şi caracterul nefondat al excepţiei prescripţiei dreptului de a stabili creanţe fiscale, invocată de recurenta-pârâtă din perspectiva faptului că suma pretinsă de reclamanţi reprezintă o creanţă fiscală, arătându-se că, potrivit art. 91 din O.G. nr. 92/2003, în vigoare la încheierea tranzacţiei cu reprezentantul societăţii B. S.R.L., acest drept era prescris încă de la data de 1 ianuarie 2014, în raport de data emiterii facturii fiscale seria x din 1 septembrie 2008, prin care recurentei-pârâte i s-a livrat o suprafaţă de teren de 48,58 ha, la preţul de 971.600 RON, plus TVA.

Această soluţie se impune în raport de faptul că s-a arătat, în prezenta analiză a cauzei că, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, circumscris răspunderii civile delictuale, sumele solicitate de reclamanţi nu reprezintă obligaţii fiscale, ci un prejudiciu rezultat din săvârşirea unei fapte ilicite.

Având caracter civil, acţiunea promovată în scopul reparării prejudiciului pe temeiul răspunderii civile delictuale este supusă regimului juridic reglementat de normele de drept civil, inclusiv în ceea ce priveşte prescripţia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs invocate de recurenţi în ambele cereri de recurs deduse judecăţii, hotărârea instanţei de apel fiind pronunţată cu respectarea normelor legale aplicabile litigiului de faţă, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, în nume propriu şi pentru reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, şi de pârâta A. împotriva deciziei nr. 994/Ap din 15 iunie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, în nume propriu şi pentru reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, şi de pârâta A. împotriva deciziei nr. 994/Ap din 15 iunie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 ianuarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.