State civil liability for head of state's acts: absence of agency relationship under Art. 1000(3) Civil Code precludes vicarious liability

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 150.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plătii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1.000 C. civ. de la 1864, precum şi celelalte dispoziţii legale la care a făcut referire în cerere.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin sentinţa civilă nr. 2169/21.12.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Timiş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocate prin întâmpinare de pârâtul Statul Român. De asemenea, a respins cererea de chemare în judecată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 130 din data de 12 mai 2022 a Curţii de Apel Timişoara – secţia I civilă, a fost respins apelul declanşat de către apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2169/21.12.2021 pronunţate de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

A fost admis apelul declarat de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 2169/21.12.2021 pronunţate de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2021 în contradictoriu cu intimatul A..

A fost schimbată sentinţa civilă apelată în sensul că a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei Curţii de Apel Timişoara – secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre o nouă judecată.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea atacată este nelegală, având în vedere faptul că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că motivarea instanţei a apel a constat, în esenţă, într-un singur paragraf, respectiv paragraful 5 de la pagina 20 a hotărârii atacate.

De asemenea, a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele legale referitoare la raportul dintre comitent şi prepus, având în vedere raportul dintre un fost şef de stat şi statul pe care l-a reprezentat.

Or, fostul preşedinte, B., în calitate de preşedinte al ţării în perioada de referinţă, nu putea să acţioneze la instrucţiunile şi ordinele statului, cum a apreciat instanţa de apel (în sensul existenţei unei direcţionări sau unui control al preşedintelui)

Raportul a fost tocmai invers, în sensul că Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte. Acesta din urmă era cel care, prin dispoziţiile sale, angrena Statul Român în raporturile cu terţii, în raporturile interne, precum şi în cele internaţionale, unde Statul Român acţiona în calitate de subiect de drept, fostul preşedinte având atribuţiile unui "conducător de vehicul".

Recurentul-reclamant a făcut şi o analogie cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăţi) în legătură cu actele săvârşite de organele de conducere ale acesteia.

S-a mai precizat şi faptul că este greşită interpretarea dată de instanţa de apel raportului dintre fostul preşedinte şi Statul Român, inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia din 1989, în sensul că acestea nu au nicio relevanţă, şi nici legile ce au fost edictate cu titlu de recunoştinţă faţă de persoanele persecutate între 1945-1989, Statul Român rămâne răspunzător pentru faptele fostului preşedinte.

De asemenea, a învederat că, inclusiv în noua reglementare, a fost adoptată răspunderea instituţiilor, autorităţilor sau statului pentru organele lor. În acest sens, recurentul-reclamant a indicat dispoziţiile art. 221 C. civ. şi art. 224 alin. (1) C. civ., dar şi dispoziţiile art. 36 C. proc. civ. şi art. 19 C. proc. pen.

În consecinţă, contrar reţinerilor instanţei de apel, Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind ţinut să răspundă pentru faptele fostului preşedinte, în calitate de conducător suprem, fapte ce au generat moartea şi rănirea gravă a persoanelor ce au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluţiei Române din 1989.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 486-487 C. proc. civ., art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dovedirea cererii s-a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile aflate la dosar.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului şi menţinerea în tot a deciziei atacate.

Intimatul-pârât a mai susţinut că, fiind o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi art. 1000 C. civ. din 1864 care instituie răspunderea civilă delictuală, trebuie analizat dacă există identitate între persoana chemată în judecată şi cea ţinută de obligaţia de despăgubire, respectiv cea care a comis fapta cauzatoare de prejudiciu.

Or, Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu poate fi chemat în judecată în calitate de comitent pentru fapta fostului preşedinte, întrucât B. nu a avut calitate de prepus al Statului Român, neacţionând la instrucţiunile şi ordinele statului, neexistând vreo dispoziţie sau vreo însărcinare din partea statului.

Nu a existat un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine şi instrucţiuni fostului preşedinte B.. Or, raportul de subordonare – de prepuşenie – reprezintă principala condiţie specială a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Susţinerea recurentului-reclamant, potrivit căreia instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864, atunci când a apreciat că în cauză nu este justificată calitatea procesuală pasivă a Statului, interpretându-se eronat raportul dintre comitent-prepus - ceea ce ar atrage incidenţa motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - este lipsită de fundament.

Astfel, potrivit acţiunii în despăgubiri pe care a promovat-o, reclamantul a solicitat ca pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să fie obligat la plata sumei de 150.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plătii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

Demersul în instanţa civilă a fost determinat de soluţia de clasare dispusă în dosarul penal nr. x/2014, având ca obiect cercetarea faptelor săvârşite în timpul Revoluţiei române din 1989, dosar în care formulase cerere de constituire de parte civilă, solicitând acordarea de daune morale şi materiale pentru suferinţa încercată de rănirea prin împuşcare.

Verificând cadrul procesual al învestirii, instanţa de apel a apreciat corect că reclamantul nu a justificat poziţia procesuală pasivă a Statului Român, chemat să răspundă pe temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864, în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul preşedinte B..

Astfel, din economia textului art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864, rezultă că pentru angajarea răspunderii comitentului sunt necesare două condiţii speciale care se grefează pe condiţiile de drept comun, şi anume: 1. raportul de prepuşenie dintre autorul faptei ilicite şi prejudiciabile şi persoana chemată să răspundă în calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat victimei; 2. fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu să fie săvârşită de prepus în legătură cu funcţiile ce i-au fost încredinţate de comitent.

Principalul argument invocat pentru angajarea acestei răspunderi îl constituie desfăşurarea unei activităţi sub îndrumarea, direcţia şi controlul altei persoane. Astfel, între făptuitor, respectiv prepusul care a săvârşit o faptă prejudiciabilă şi persoana responsabilă, comitentul, se stabileşte o relaţie specială, denumită raport de prepuşenie, în baza căruia este declanşat mecanismul răspunderii pentru prejudiciile care au fost produse în legătură cu funcţiile încredinţate.

Astfel, în baza acestui raport, comitentul are dreptul să dea ordine, dispoziţii şi instrucţiuni prepusului în vederea îndeplinirii pentru el a unor funcţii sau activităţi pe care prepusul se obligă să le realizeze.

Elementul esenţial pentru definirea raportului de prepuşenie îl reprezintă nu atât subordonarea prepusului, ci faptul că acesta a acţionat sub autoritatea şi în interesul comitentului, în beneficiul acestuia şi cu mijloacele furnizate de el.

În ceea ce priveşte fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, aceasta trebuie să fie săvârşită de prepus în legătură cu funcţia ce i s-a încredinţat. Pentru stabilirea legăturii între faptele săvârşite de prepus şi activitatea desfăşurată sub autoritatea comitentului trebuie precis determinate atribuţiile care revin acestuia în mod curent, raportate la funcţiile care i-au fost încredinţate.

Or, s-a constatat, în mod corect, că aceste condiţii nu se verifică în raportul juridic dedus judecăţii, câtă vreme raportul de prepuşenie presupune o subordonare, supraveghere şi control asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul altuia.

Fostul preşedinte al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziţie de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susţine că faptele săvârşite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuţiile ori cu scopul funcţiilor încredinţate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Prin urmare, în speţă, în raporturile juridice dintre preşedinte şi stat nu poate fi reţinută existenţa celor două elemente pentru a putea fi aplicate dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ., privind răspunderea juridică pentru fapta altuia, ca răspundere juridică de drept privat, astfel că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că nu există, pe de o parte, un raport de subordonare ierarhică, ce poate fi asimilat raportului de prepuşenie din dreptul privat şi, pe de altă parte, că faptele imputate nu pot fi analizate în contextul unei legături cu funcţiile încredinţate.

În ceea ce priveşte critica recurentului-reclamant în sensul că motivarea instanţei a apel a constat, în esenţă, într-un singur paragraf, respectiv paragraful 5 de la pagina 20 a hotărârii atacate, Înalta Curte constată că şi această critică este nefondată.

Astfel, trebuie avut în vedere faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi implicit respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei.

În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a-şi motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile textului de lege mai sus menţionat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestit. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că fostul preşedinte, B., nu putea să acţioneze la instrucţiunile şi ordinele statului, raportul fiind tocmai invers, Statul acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte, cel care, prin dispoziţiile sale, angrena statul în raporturile cu terţii, în raporturile interne şi internaţionale.

O astfel de susţinere este însă una care contestă chiar temeiul juridic al acţiunii formulate de reclamant şi are, totodată, caracter incoerent, deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcţionează şi în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) aşa cum îşi expune recurentul-reclamant argumentele atunci când pretinde că raportul a fost tocmai invers, în sensul că Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte.

Raţionamentul reclamantului este unul care exclude forma răspunderii civile invocate, întrucât prepusul nu poate răspunde pentru fapta comitentului. El poate răspunde direct faţă de victimă, atunci când e acţionat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia şi, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul şi sub direcţia căruia acţionează prepusul).

Totodată, Înalta Curte reţine că intimatul-pârât este cel care, prin organele sale reprezentative, a condamnat regimul comunist anterior şi, de asemenea, a adoptat legi speciale (Legea nr. 42/1990, Legea nr. 341/2004) pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989, de participanţii la luptele pentru victoria acesteia. Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, adoptarea unor astfel de reglementări nu s-a făcut ca o formă a răspunderii juridice pentru prejudiciile create, ci în semn de preţuire şi de recunoştinţă faţă de contribuţia participanţilor la Revoluţia din 1989 pentru înlăturarea regimului comunist.

În acest sens, a fost recunoscut dreptul revoluţionarilor (din categoria cărora face parte şi recurentul-reclamant) şi a moştenitorilor lor, nu doar la distincţii prin eliberarea de titluri onorifice (pentru erou martir, luptător pentru victoria Revoluţiei, luptător rănit, luptător cu rol determinant ori luptător remarcat prin fapte deosebite etc.), ci şi la o serie de recompense materiale constând în pensii suplimentare, facilităţi la închirierea şi cumpărarea locuinţelor din fondul de stat, la acordarea de credite, scutiri de taxe şi impozite, indemnizaţii lunare reparatorii, asistenţă medicală şi medicamente acordate în mod gratuit, transport urban gratuit, atribuire de terenuri extravilane/intravilane, precum şi alte facilităţi (conform legislaţiei speciale anterior menţionate).

Ca atare, într-un cadru normativ adecvat, în semn de recunoştinţă, gratitudine şi pentru cinstirea memoriei celor care şi-au jertfit viaţa şi care au luptat pentru victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, Statul a asigurat măsuri reparatorii, atât de ordin moral, cât şi material.

Acest context legislativ, la care face trimitere instanţa de apel, nu este unul indiferent, cum se susţine, ci, dimpotrivă, vine să sublinieze, o dată în plus, de ce acţiunea fundamentată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale, a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a Statului.

Aşa cum s-a arătat, Statul şi-a asumat răspunderea pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate prin acţiunile represive ale forţelor de ordine, întreprinse pentru reprimarea revoluţiei, adoptând legi speciale reparatorii, fiind nejustificată angajarea aceleiaşi răspunderi pe tărâm delictual, în absenţa condiţiilor specifice care vizează raportul dintre comitent şi prepus (relaţia de prepuşenie şi săvârşirea acţiunii ilicite în limitele funcţiei încredinţate).

Recurentul-reclamant a făcut, prin cererea de recurs, şi o analogie între răspunderea Statului şi cea a unei societăţi (comerciale) în legătură cu actele săvârşite de organele sale de conducere.

Însă, Înalta Curte nu poate reţine această analogie, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere ale unei persoane juridice sunt considerate actele persoanei juridice înseşi, aşa încât şi în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acţiunea dedusă judecăţii, fundamentată în drept pe dispoziţiile art. 1000 C. civ.

De asemenea, recurentul-reclamant a mai invocat în cererea de recurs şi dispoziţiile art. 221 şi 224 din noul C. civ. privind răspunderea persoanei juridice, respectiv răspunderea subsidiară a statului.

Aceste dispoziţii legale au fost invocate formal, întrucât recurentul-reclamant nu a expus argumente care să justifice incidenţa lor. Totodată, acesta nu a avut în vedere faptul că aceste dispoziţii legale nu pot fi aplicate speţei pendinte întrucât, sunt norme ulterioare săvârşirii pretinselor fapte ilicite, iar potrivit principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., în materia răspunderii civile delictuale se aplică legea în vigoare la data săvârşirii faptei ilicite.

Pentru toate considerentele arătate, criticile au fost găsite nefondate, astfel încât, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 130 din data de 12 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 ianuarie 2023.