Illicit cause of donation to evade judicial seizure; absolute nullity of gratuitous conveyance and inapplicability of good faith protection

Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov – secţia I Civilă la data de 12.10.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. şi B., a solicitat ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a contractului de donaţie încheiat între pârâte, autentificat sub nr. x/01.09.2020 de BNP C., având ca obiect imobilul situat în Braşov, str. x, parter comercial, înscris în CF nr. x Braşov (CF vechi nr. x Braşov), nr. cadastral x; să se dispună restabilirea situaţiei anterioare, în sensul revenirii imobilului obiect al donaţiei în patrimoniul pârâtei B.; să se dispună radierea din CF nr. x Braşov (CF vechi nr. x Braşov), nr. cad. x, a dreptului de proprietate al pârâtei B. şi reînscrierea dreptului de proprietate al pârâtei B.; să se dispună înscrierea în aceeaşi carte funciară a notării sechestrului asigurator dispus în favoarea reclamantei, conform încheierii şedinţei Camerei de consiliu din data de 30.06.2020, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul civil nr. x/2020, rămasă definitivă în baza deciziei Tribunalului Braşov nr. 802/Ap/19.08.2020, pronunţată în acelaşi dosar; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 144/S din 23 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. x/2020, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. şi B. şi, pe cale de consecinţă:

S-a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie încheiat între pârâte, autentificat sub nr. x/01.09.2020, de SPN "C.", având ca obiect imobilul situat în Braşov, str. x, înscris în C.F. nr. x Braşov (C.F. vechi nr. x Braşov), identificat la A.1, sub nr. top x - parter comercial, cu cota de 8320/42835 din părţile de uz comun şi cota de 8320/42835 din teren aferent, înscris în C.F. nr. x Braşov (CF vechi nr. x Braşov), identificat la A.1, sub nr. top. x – curţi construcţii, în suprafaţă de 428 mp.

S-a dispus restabilirea situaţiei anterioare, în sensul revenirii imobilului obiect al donaţiei în patrimoniul pârâtei B..

S-a dispus radierea din C.F. nr. x Braşov (C.F. vechi nr. x Braşov), nr. top x - parter comercial, cu cota de 8320/42835 din părţile de uz comun şi cota de 8320/42835 din teren aferent. înscris în C.F. nr. x Braşov (C.F. vechi nr. x Braşov), nr. top. x – curţi construcţii. în suprafaţă de 428 mp, a dreptului de proprietate al pârâtei B. şi reînscrierea dreptului de proprietate al pârâtei B..

S-a dispus înscrierea în cărţile funciare mai sus identificate a notării sechestrului asigurator dispus în favoarea reclamantei A. – conform încheierii şedinţei Camerei de Consiliu din data de 30.06.2020, pronunţate de Judecătoria Braşov, în dosarul civil nr. x/2020, rămase definitivă prin decizia civilă nr. 802/Ap/19.08.2020, pronunţată de Tribunalul Braşov.

S-a luat act că reclamanta îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 202 din 11 februarie 2022, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins apelurile declarate de apelantele pârâte B. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 144/S/23.06.2021 pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. x/2020, pe care a menţinut-o ca fiind temeinică şi legală.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 202/Ap din 11 februarie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă au declarat recurs pârâtele B. şi B..

II.1. Motivele de recurs

Invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., recurenta pârâtă B. a susţinut, sub un prim aspect, că decizia instanţei de apel încalcă principiul non bis in idem din perspectiva soluţiei date capătului de cerere ce a avut ca obiect notarea sechestrului asigurator.

În acest sens, a arătat că, atât timp cât în privinţa sechestrului asigurător exista încheierea de şedinţă din 30.06.2020, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 802/Ap/19.08.2020 a Tribunalului Braşov, instanţa nu se mai putea pronunţa şi în prezenta cauză asupra aceleiaşi cereri.

Procedând în acest fel, instanţa de apel şi-a încălcat obligaţia de a nu dispune peste o altă sentinţă, încălcând dispoziţiile art. 138 C. proc. civ.

Subsumat aceluiaşi caz de casare, recurenta pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., care reglementează limitele judecăţii în apel, prin aceea că a schimbat cauza acţiunii deduse judecăţii. În concret, a arătat că instanţa de apel a substituit lipsa consimţământului unui viciu care atrage nulitatea absolută a contractului de donaţie, în condiţiile în care temeiul nulităţii invocate de reclamantă prin acţiunea dedusă judecăţii a fost altul, respectiv cauza ilicită.

În sfârşit, recurenta a mai susţinut că a fost încălcat regimul publicităţii imobiliare, instituit de art. 18 şi următoarele C. civ., întrucât situaţia de carte funciară trebuia avută în vedere şi examinată ca o condiţie de fond şi de formă a contractului de donaţie.

Recurenta a învederat, totodată, că deţine şi alte imobile ce garantează plata, alegerea imobilelor pentru sechestru încălcând dreptul de proprietate în esenţa atributului său constând în dreptul de dispoziţie.

În cadrul motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă B. a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 1246 C. civ., norme ce au fost aplicate şi interpretate excesiv şi subiectiv.

A mai susţinut că instanţa de apel a tratat împreună şi fără rigoare noţiunile de "cauză ilicită" şi "cauză imorală", deşi acestea sunt reglementate în texte diferite, respectiv, în art. 1236 alin. (2) şi (3) şi în art. 1238 alin. (2) din C. civ., şi a interpretat donaţia ca fiind lipsită de consimţământ şi cu cauză ilicită, deşi consimţământul părţilor exista, fiind afirmat explicit în faţa notarului.

A subliniat că nu este nimic ilicit şi imoral în a dona către mama nepoţilor şi că prima instanţă nu a constatat nulitatea absolută a donaţiei pe temeiul lipsei intenţiei de a gratifica ci pe elementul ilicit, respectiv sustragerea bunului de la urmărire.

Recurenta pârâtă B. a invocat şi cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., susţinând că decizia instanţei de apel cuprinde considerente contradictorii, străine contractului de donaţie.

Judecând cauza devolutiv, instanţa de apel a etichetat aprioric motivele de apel ale părţilor contractului de donaţie ca fiind contrare şi a refuzat sintagma sechestrului pe toate bunurile recurentei B., canalizându-se şi limitându-se la procesul-verbal al executorului judecătoresc ce nu a fost efectuat, afectând, astfel, imobilul.

Totalitatea bunurilor mobile şi imobile aflate în posesie semnifică altceva decât desfiinţarea unui act juridic de transfer în timpul vieţii a unui imobil către mama nepoţilor, cu înlăturarea fiului de la acel bun.

Valorificarea unui titlu executoriu se impune dacă el este concretizat şi este pus în executare şi, dacă se constată insolvenţa debitorului, se poate cere anularea actelor fraudatorii.

Neachitarea cauţiunii, neachitarea timbrajului, lipsa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, ca şi cerinţă legală, iau forma refuzului de judecată, ceea ce, în opinia recurentei, întăreşte motivul de casare referitor la motivarea inexistentă, insuficientă şi inexactă.

Recurenta a mai arătat că este firesc şi uman pentru orice bunic să îşi asigure nepoţii prin gratificarea acestora în defavoarea fiului, moştenitor legal, or, instanţa a anihilat, practic, acest drept de dispoziţie pentru motive imaginate de un terţ răzbunător şi de rea credinţă.

A fost ignorat faptul că ea, recurenta, mai are în patrimoniu alte bunuri ce pot acoperi o eventuală creanţă iar, pe de altă parte, instanţa s-a substituit executorului, dispunând în materie de carte funciară şi a refuzat judecata devolutivă, în sensul că a considerat că nu se mai impune analizarea relei credinţe a pârâtei B., ceea ce subliniază nota de parţialitate.

Recurenta a mai arătat că folosirea art. 901 alin. (1) C. civ. este străină judecăţii, demonstrând o interpretare străină de litera şi spiritul legii.

Recurenta pârâtă B. a invocat ca temei de drept al cererii de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1238 alin. (2) C. civ. precum şi pe cele ale art. 555 C. civ., nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa legal dobândită, drept absolut, în afara unui drept de creanţă.

Recurenta a arătat că, din examinarea motivării deciziei atacate, rezultă că poziţia ei procesuală nu a fost analizată, deşi judecătorii erau obligaţi să judece cauza potrivit regulilor de drept, aceştia fiind ţinuţi să stăruie prin toate mijloacele să afle adevărul, să prevină orice greşeală, să aplice legea şi să se pronunţe asupra a tot ce s-a cerut şi susţinut în cauză.

La data formulării cererii de chemare în judecată, pârâta era titulara dreptului de proprietate intabulat în cartea funciară şi opozabil tuturor persoanelor, drept absolut, apărat de Constituţie prin art. 44 precum şi de Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţiile art. 555 C. civ. fiind în acelaşi sens.

Recurenta susţine că nu a încălcat nicio lege iar contractul de donaţie nu putea fi declarat nul în baza art. 1238 alin. (2) C. civ. întrucât raportul juridic de creanţă şi de obligaţii dintre B. şi A. le priveşte doar pe acestea, astfel că anularea contractului de donaţie se putea dispune numai cu condiţia încălcării legii materiale.

A susţinut că apelul său nu a fost examinat în niciun fel, Curtea de Apel reţinând în mod expres în considerentele hotărârii că poziţia subiectivă a donatarei nu interesează.

Or, enunţul aceleiaşi instanţe din considerente, legat de art. 901 alin. (1) C. civ., potrivit căruia legea îl apără numai pe dobânditorul cu titlu oneros al unui imobil nu şi pe cel cu titlu gratuit atestă teza contrară.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru rezolvarea problemelor de drept cu care instanţa a fost învestită.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursurilor declarate de pârâte şi menţinerea deciziei pronunţate de Curtea de Apel Braşov în dosarul civil nr. x/2020, decizie pe care o apreciază ca fiind legală.

În esenţă, intimata reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat corect normele de drept material incidente în speţă, contractul de donaţie intervenit între pârâte neputând produce niciun fel de efecte date fiind scopurile ilicite care au fost urmărite precum şi dispoziţiile imperative ale C. civ. care au fost nesocotite la încheierea lui.

A solicitat să se constate că donaţia a fost făcută în scopul sustragerii imobilului de la urmărirea silită, astfel că ea este nulă, având o cauză ilicită.

Recurenta B. avea cunoştinţă de existenţa procesului şi a hotărârilor judecătoreşti prin care a fost dispusă măsura asiguratorie a sechestrului, ea însăşi recunoscând, chiar în cuprinsul întâmpinării formulate la fond, că a hotărât să înstrăineze imobilul, printr-un act cu titlu gratuit, pentru a face imposibilă recuperarea de către reclamantă a sumei la care era îndreptăţită.

Intimata a mai susţinut că, în cauză, nu este incident niciunul dintre motivele de casare invocate de pârâte, că recurenta pârâtă B. nu a urmărit în niciun moment gratificarea nurorii sale sau a nepoţilor săi ci, exclusiv, prejudicierea intereselor creditoarei, prin înstrăinarea cu titlu gratuit a unui imobil în scopul sustragerii sale de la urmărirea silită, după cum a reţinut în mod corect şi instanţa de apel, că donaţia făcută în scopul sustragerii imobilului de la o urmărire silită este nulă întrucât prezintă o cauză ilicită şi că nu poate fi reţinută buna credinţă a celeilalte pârâte, B., în raport de dispoziţiile art. 901 alin. (1) C. civ., care acordă protecţie doar celor care au dobândit un bun în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, or, în cauză, pârâta a dobândit bunul prin donaţie, care este un act cu titlu gratuit.

Tocmai din acest motiv buna credinţă a pârâtei nu a interesat şi nu s-a mai impus a fi analizată.

Pe de altă parte, B. a cunoscut sau, cel mult, ar fi trebuit să cunoască existenţa sechestrului şi cauza ilicită a donaţiei, intimata reiterând, în acest sens, aspectele de fapt susţinute şi în faţa instanţelor de fond.

II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

II.3.1. La termenul din data de 17.01.2023, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta B., în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând cu prioritate excepţia invocată, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Potrivit aliniatului 3 al aceluiaşi articol, menţiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 C. proc. civ., la punctele 1-8.

Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aşadar, pentru a opera nulitatea recursului în condiţiile textului legal mai sus citat, este necesar ca cererea de recurs să nu cuprindă critici propriu-zise la adresa deciziei atacate sau să cuprindă susţineri ce nu ar putea fi circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Examinând cererea de recurs formulată de pârâta B., din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deşi susţinerile recurentei prezentate drept motive de recurs nu sunt structurate din punct de vedere juridic, cuprinzând, în marea lor majoritate, afirmaţii generice cu privire la încălcarea de către instanţa de apel a unor norme de drept material şi a unor reguli de procedură, fără referiri concrete la conţinutul deciziei atacate şi fără a combate în vreun fel argumentele instanţei de apel, totuşi, din cuprinsul acesteia rezultă şi critici care pot fi circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., care pot face obiect de analiză pentru instanţa de control judiciar.

Astfel, recurenta a invocat încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 555 şi 1238 alin. (2) C. civ., precum şi ale art. 44 din Constituţie, referindu-se, totodată, la greşita aplicare a art. 901 alin. (1) C. civ. şi la faptul că nu i-au fost examinate motivele de apel, toate aceste susţineri putând fi analizate în recurs, chiar dacă nu au fost dezvoltate şi argumentate mai amplu.

În consecinţă, reţinând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc şi critici ce pot fi subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge ca nefondată excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta B., aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.

De altfel, Înalta Curte constată că o eventuală soluţie de admitere a excepţie nulităţii recursului ar fi lipsită de efectul său concret în condiţiile în care, în cauză, a declarat recurs şi cealaltă pârâtă, B., care are aceeaşi poziţie procesuală, în cuprinsul cererii de recurs formulate de aceasta regăsindu-se şi aspectele de nelegalitate care au fost invocate de pârâta B..

Or, având în vedere natura raportului juridic existent între cele două pârâte, părţi ale contractului de donaţie a cărui nulitate se solicită a se constata, în cauză devin incidente dispoziţiile art. 60 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că efectele recursului introdus de una dintre acestea se vor extinde şi în privinţa celeilalte.

Cu alte cuvinte, chiar dacă s-ar constata nulitatea recursului declarat de pârâta B., efectele recursului declarat de cealaltă pârâtă, B., se vor extinde şi în privinţa celei dintâi.

II.3.2. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de pârâte, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează a fi arătate în continuare:

Prioritar oricărei analize, Înalta Curte reţine că, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta A. a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie intervenit între pârâtele B. şi B., contract autentificat sub nr. x/01.09.2020, de SPN "C." şi având ca obiect imobilul situat în Braşov, str. x, pentru cauză ilicită sau imorală.

Prin aceeaşi acţiune, reclamanta a solicitat restabilirea situaţiei anterioare, în sensul revenirii imobilului în patrimoniul pârâtei B., radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei B. şi reînscrierea dreptului de proprietate al pârâtei B., precum şi înscrierea în cartea funciară a notării sechestrului asigurator dispus în favoarea reclamantei, conform încheierii din data de 30.06.2020, pronunţate de Judecătoria Braşov, în dosarul civil nr. x/2020, rămase definitivă prin decizia civilă nr. 802/Ap/19.08.2020, pronunţată de Tribunalul Braşov.

Demersul judiciar întreprins de reclamantă îşi are originea în situaţia litigioasă anterioară existentă între aceasta, pe de o parte, şi pârâta B., pe de altă parte, reclamanta fiind titulara unei creanţe în valoare de 742.334,44 RON faţă de pârâtă, pe care încearcă să şi-o îndestuleze.

Astfel, prin încheierea pronunţată la data de 30.06.2020 de Judecătoria Braşov, în dosarul civil nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 802/19.08.2020 a Tribunalului Braşov, s-a instituit, la solicitarea creditoarei A., un sechestru asigurator asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile urmăribile aparţinând pârâtei B., până la concurenţa sumei de 742.334,44 RON. Pentru ducerea la îndeplinire a dispoziţiilor acesteia, creditoarea A. s-a adresat B.E.J. D. şi Asociaţii, fiind deschis dosarul de executare nr. 770/2020.

Solicitarea executorului judecătoresc de notare în cartea funciară a sechestrului asigurator asupra imobilului înscris în C.F. nr. x UAT Braşov, nr. top. x, a fost respinsă de O.C.P.I. Braşov, prin încheierea nr. 128944 din data de 02.10.2020, pe motiv că proprietar tabular asupra imobilului este B., aceasta dobândind dreptul de proprietate de la numita B., prin actul de donaţie autentificat sub nr. x la data de 01.09.2020, de S.P.N. C., act a cărui nulitate se solicită a se constata în prezenta cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 144/S din 23 iunie 2021, Tribunalul Braşov a admis acţiunea reclamantei şi a constatat nulitatea contractului de donaţie, reţinând, în esenţă, că, raportat la situaţia de fapt rezultată din probe şi la dispoziţiile art. 1236 şi 1238 C. civ. de la 1864, intenţia pârâtei B. nu a fost aceea de a gratifica, actul de donaţie neavând la bază "animus donandi", care trebuie să constituie cauza juridică a liberalităţii realizate, ci, prin acesta, s-a urmărit scoaterea bunului imobil de la executarea silită, cu scopul de a frauda interesele creditoarei-reclamante.

În conformitate cu dispoziţiile art. 907 din C. civ., instanţa a reţinut că se impune radierea din CF a dreptului de proprietate al pârâtei B. şi reînscrierea dreptului de proprietate al pârâtei B. şi, totodată, având în vedere hotărârea judecătorească prin care s-a instituit sechestrul asigurator, respectiv încheierea pronunţată la data de 30.06.2020 de Judecătoria Braşov, în dosarul civil nr. x/2020, a apreciat că se impune, în baza art. 902 alin. (2) din C. civ., notarea în cartea funciară a măsurii asiguratorii dispuse în favoarea reclamantei A.. S-a apreciat ca fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că pârâta B. deţine şi alte bunuri imobile în proprietate, bunuri care ar putea fi valorificate în cadrul unei executări silite, în condiţiile în care reclamanta a ales să atace contractul de donaţie încheiat de pârâte, dovedind intenţia acestora de fraudare a drepturilor şi intereselor sale.

Cu referire la pârâta B., instanţa de fond a reţinut că, în condiţiile în care a recunoscut că a avut cunoştinţă despre procesele purtate între soacra sa, B., şi reclamanta A., este lipsită de relevanţă împrejurarea că aceasta nu a avut cunoştinţă despre instituirea sechestrului asigurator, acest aspect nefiind de natură să conducă la concluzia că nu ar fi urmărit acelaşi scop ilicit prin încheierea contactului de donaţie, ca şi soacra sa.

Soluţia instanţei de fond a fost menţinută în apel, considerentele avute în vedere de instanţa de control judiciar fiind, în esenţă, aceleaşi.

1. Pe calea prezentului recurs, pârâta B., invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., a susţinut că, din perspectiva soluţiei date capătului de cerere ce a avut ca obiect notarea sechestrului asigurator, decizia instanţei de apel încalcă principiul non bis in idem precum şi art. 138 C. proc. civ., în cauză existând două sentinţe judecătoreşti ce dispun asupra aceluiaşi lucru, că instanţa de apel a modificat cauza judecăţii, cu încălcare dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., şi că s-a încălcat regimul publicităţii imobiliare instituit de art. 18 din C. civ.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că principiul "non bis in idem" la care face referire recurenta pârâta este un principiu ce guvernează procesul penal, fiind reglementat, ca atare, prin dispoziţiile art. 6 C. proc. pen., acesta fiind consacrat expres şi la nivel european, în cuprinsul art. 4 al Protocolului nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar la nivel transfrontalier în art. 54 din Convenţia de aplicare a Acordului Schengen, precum şi în art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Scopul reglementării acestui principiu, care are natura unui drept (art. 4 din Protocolul nr. 7 este denumit "dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori"), este acela de a interzice ca procedurile penale finalizate deja printr-o decizie definitivă să se repete, el aplicându-se atunci când organele statului formulează din nou o acuzaţie în materie penală împotriva aceleiaşi persoane, cu privire la fapta pentru care s-a pronunţat deja o hotărâre definitivă care a intrat sub protecţia principiului, împrejurare faţă de care, în mod evident, aplicabilitatea lui în procesul civil şi verificarea legalităţii pronunţării unei hotărâri civile prin raportare la respectarea acestui principiu este exclusă.

Cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., invocat de recurentă în fundamentarea criticii privind încălcarea principiului non bis in idem, vizează, într-adevăr, situaţiile în care, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, dar, regulile de procedură la care acest text legal se referă sunt cele care guvernează procesul civil, aşa cum rezultă ele din dispoziţiile legale procedurale, printre acestea neregăsindu-se şi principiul non bis in idem la care recurenta face trimitere, împrejurare faţă de care analiza deciziei recurate prin raportare la acesta nu este posibilă.

Nici susţinerea referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 138 C. proc. civ. nu poate fi primită. Cu referire la aceasta, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 138 C. proc. civ. reglementează litispendenţa, respectiv acea situaţie procesuală în care două sau mai multe instanţe de fond, deopotrivă competente, sunt sesizate cu aceeaşi cauză civilă, condiţiile în care aceasta operează fiind expres prevăzute de lege.

Pentru a putea verifica legalitatea deciziei atacate din perspectiva modului în care instanţa de apel a respectat sau a încălcat aceste dispoziţii legale, ar fi fost necesar ca, în fazele procesuale anterioare, să fi fost invocată o situaţie de litispendenţă iar instanţele să se fi pronunţat cu privire la aceasta sau, eventual, să fi omis să se pronunţe asupra ei, or, o astfel de ipoteză nu se verifică în cauză, astfel că nici din această perspectivă nu se poate reţine incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.

Cu toate că a susţinut în mod vădit eronat atât încălcarea principiului non bis in idem cât şi încălcarea dispoziţiilor art. 138 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, de fapt, ceea ce invocă recurenta cu privire la dispoziţia instanţelor de fond referitoare la sechestru este încălcarea autorităţii de lucru judecat, pentru că, în esenţă, aceasta consideră că, atât timp cât în privinţa sechestrului asigurător exista încheierea de şedinţă din 30.06.2020, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 802/Ap/19.08.2020 a Tribunalului Braşov, instanţa nu se mai putea pronunţa şi în prezenta cauză asupra aceleiaşi cereri.

Or, faţă de conţinutul concret al criticii formulate şi de împrejurarea că, atât principiul non bis in idem cât şi litispendenţa, la care recurenta a făcut trimitere, au legătură cu noţiunea de autoritate de lucru judecat, Înalta Curte apreciază că se impune verificarea legalităţii soluţiei atacate din perspectiva încălcării autorităţii de lucru judecat, chiar dacă recurenta nu a precizat în mod expres acest lucru.

Autoritatea de lucru judecat, reglementată prin dispoziţiile art. 430 – 431 C. proc. civ., ca principal efect al hotărârii judecătoreşti, dar şi ca excepţie absolută, are la bază două reguli fundamentale, şi anume: o cerere nu poate fi judecată definitiv decât o singură dată şi soluţia cuprinsă în hotărâre este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.

Deci, principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul ca drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.

Art. 431 C. proc. civ. consacră formele de manifestare a autorităţii lucrului judecat, respectiv, efectul negativ sau extinctiv şi efectul pozitiv sau normativ, în înţelesul de normă particulară, în relaţia dintre părţi, aplicabilă cauzei concrete.

Efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat este de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părţilor, aceeaşi cauză juridică şi acelaşi obiect al cererii de chemare în judecată, fiind asigurată, astfel, lipsa de contradicţie între dispozitivele hotărârilor judecătoreşti, în timp ce, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune, în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în speţă, ceea ce se invocă de către recurenta pârâta este efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al încheierii din data de 30.06.2020, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 802/Ap/19.08.2020 a Tribunalului Braşov, prin care a fost instituit în favoarea creditoarei A. sechestrul asigurator asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile urmăribile aparţinând pârâtei B., până la concurenţa sumei de 742.334,44 RON, recurenta considerând că, în condiţiile în care în litigiul anterior a fost instituit sechestrul, instanţa nu mai putea, în prezenta cauză, să dispună acelaşi lucru.

Susţinerea este vădit nefondată întrucât, în realitate, cele două dosare au obiecte diferite. Astfel, în timp ce dosarul x/2020 al Judecătoriei Braşov a avut ca obiect cererea de instituire a sechestrului, în cauza de faţă, obiectul ultimului capăt de cerere al acţiunii deduse judecăţii îl constituie solicitarea de notare în cartea funciară a acelui sechestru, notare care are la bază tocmai încheierea prin care s-a instituit sechestrul, nepunându-se, deci, problema unei încălcări a puterii şi a efectelor acelei încheieri, cum greşit susţine recurenta.

Or, câtă vreme prin sentinţa primei instanţe, astfel cum a fost menţinută prin decizia instanţei de apel, s-a dispus numai înscrierea în cartea funciară a notării sechestrului asigurător instituit în favoarea reclamantei prin încheierea din 30.06.2020, pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 802/Ap/19.08.2020 a Tribunalului Braşov, fără a se reanaliza şi reaprecia condiţiile în care a fost dispusă această măsură asiguratorie, nu se poate susţine că au fost încălcate efectele şi autoritatea de lucru judecat a încheierii privind înfiinţarea în favoarea reclamantei a sechestrului.

Pe de altă parte, nu este încălcată nici autoritatea încheierii iniţiale de respingere a cererii de notare a sechestrului.

Deşi recurenta susţine că motivul pentru care încheierea din data de 30.06.2020 nu a fost notată în cartea funciară, încă de la momentul pronunţării ei, ar consta în neglijenţa părţii, adică a reclamantei, în realitate, aşa cum s-a reţinut de către instanţa de apel şi nu s-a contestat de către niciuna dintre părţi, reclamanta A. a încercat punerea în executare a încheierii pronunţate la data de 30.06.2020, adresându-se B.E.J. D. şi Asociaţii, care a deschis dosarul de executare nr. 770/2020, dar, solicitarea executorului judecătoresc de notare în cartea funciară a sechestrului asigurator asupra imobilului în litigiu a fost respinsă de O.C.P.I. Braşov, prin încheierea nr. 128944 din data de 02.10.2020, pentru că, la acel moment, proprietar tabular asupra imobilului figura B., căreia pârâta B. i-l donase.

Aşadar, motivul pentru care s-a pronunţat încheierea iniţială de respingere a cererii de notare a sechestrului asigurător îl constituie lipsa calităţii debitoarei B. de proprietar tabular al imobilului, calitate care, la data cererii de notare, aparţinea pârâtei B., în virtutea contractului de donaţie intervenit între pârâte, contestat în prezenta cauză.

Or, raportat la această situaţie de fapt, este evident că încercarea reclamantei de a obţine, în prezenta cauză, notarea sechestrului, ca urmare a admiterii cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de donaţie, apare ca fiind perfect justificată iar soluţia instanţei de fond, menţinută în apel, de admitere a acestei cereri, este legală şi nu încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare întrucât motivul notării sechestrului asigurător în prezentul litigiu îl constituie tocmai anularea donaţiei, cauză distinctă de cea în baza căreia s-a înfiinţat iniţial sechestrul asigurător în favoarea creditoarei în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Braşov, precum şi de cea pentru care cererea iniţială de notare a sechestrului a fost respinsă.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte va înlătura ca nefondată prima critică subsumată de recurenta pârâtă B. motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, pârâta a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., care reglementează limitele judecăţii în apel, prin aceea că a schimbat cauza acţiunii deduse judecăţii. În concret, a arătat că instanţa de apel a substituit lipsa consimţământului unui viciu care atrage nulitatea absolută a contractului de donaţie, în condiţiile în care, temeiul nulităţii invocate de reclamantă prin acţiunea dedusă judecăţii a fost altul, respectiv cauza ilicită.

Şi aceste susţineri sunt vădit nefondate.

Din verificarea deciziei recurate rezultă că, în apel, pârâta B. a criticat sentinţa primei instanţe din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 5 şi 22 C. proc. civ., susţinând că instanţa era ţinută de temeiul nulităţii invocate de reclamantă – cauza actului juridic, ce vizează consimţământul părţilor, şi să constate, în consecinţă, că un terţ faţă de contract nu poate invoca aspecte legate de consimţământul părţilor contractante.

Răspunzând acestei critici, Curtea de Apel a constatat că, într-adevăr, prima instanţă a reţinut că actul de donaţie nu a avut la bază "animus donandi", dar a subliniat că ceea ce s-a avut în vedere a fost lipsa intenţiei de a gratifica, consimţământul, manifestarea de voinţă a donatoarei fiind exprimată, de fapt, cu intenţia de a lipsi de efecte măsura asiguratorie, ceea ce conduce la existenţa cauzei ilicite, respectiv la fraudarea legii. Curtea de Apel a arătat în continuare, în mod explicit, că, în speţă, nu s-a pus problema lipsei discernământului, care atrage nulitatea relativă a actului juridic, ci a cauzei contractului care, deşi exista, a avut caracter ilicit, în contextul în care actul juridic încheiat de donatoare a constituit mijlocul pentru eludarea aplicării prevederilor art. 952 C. proc. civ. asupra cărora a dispus o instanţă prin hotărâre definitivă.

Aşadar, instanţa de apel a subliniat clar că judecătorul fondului nu a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie pe temeiul lipsei consimţământului, ci pe temeiul cauzei ilicite a actului, cauza fiind ilicită tocmai pentru că donatoarea a avut intenţia de a sustrage bunul de la urmărirea lui în viitor la momentul la care creditoarea A. va obţine un titlu executoriu.

În aceste condiţii, susţinerile recurentei referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, apar ca fiind nefondate, în realitate, pretenţiile deduse judecăţii fiind analizate, atât la fond, cât şi în apel, prin raportare strictă la motivul de nulitate invocat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, respectiv cauza ilicită.

Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie în temeiul aceluiaşi motiv - cauza ilicită, în cuprinsul sentinţei primei instanţe reţinându-se că prin actul de donaţie "s-a urmărit scoaterea bunului imobil de la executarea silită, cu scopul de a frauda interesele creditoarei - reclamante", iar în considerentele deciziei recurate că "în speţă cauza există, însă are caracter ilicit, în contextul în care actul juridic încheiat de apelanta donatoare este mijlocul pentru eludarea aplicării prevederilor art. 952 C. proc. civ. asupra cărora a dispus o instanţă prin hotărâre definitivă.

În raport de toate aceste aspecte, având în vedere că din niciun considerent al deciziei recurate nu rezultă că analiza valabilităţii actului de donaţie ar fi fost făcută prin raportare la lipsa consimţământului, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a schimbat cauza acţiunii deduse judecăţii şi că a răspuns întocmai cererilor şi apărărilor părţilor, cu respectarea limitelor învestirii, stabilite prin cererea de chemare în judecată şi apoi prin motivele de apel, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. nefiind incident nici din perspectiva presupusei încălcări a dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Nefondată este şi ultima critică subsumată acestui caz de casare, critică în cadrul căreia recurenta pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat regimul publicităţii imobiliare instituit de art. 18 şi următoarele C. civ.

Dincolo de împrejurarea că dispoziţiile legale la care face referire recurenta sunt dispoziţii de drept material şi nu dispoziţii de drept procedural a căror respectare să atragă incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că ele nici nu sunt aplicabile în cauză.

Prin acest articol se instituie obligaţia publicităţii tuturor drepturilor, actelor şi faptelor privitoare la capacitatea persoanelor, cele în legătură cu bunurile, precum şi cele pentru care legea prevede în mod expres obligaţia publicităţii, or, constatarea nulităţii absolute a unui contract de donaţie pentru cauză ilicită nu este condiţionată de observarea acestor dispoziţii legale.

Cât priveşte susţinerea recurentei în sensul că deţine şi alte imobile ce garantează plata, alegerea imobilelor pentru sechestru încălcându-i dreptul de proprietate în esenţa atributului său reprezentat de dreptul de dispoziţie, Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de apel, că acest lucru este lipsit de relevanţă în raport de obiectul concret al litigiului şi de atitudinea subiectivă a debitoarei B. la momentul încheierii contractului de donaţie. Câtă vreme reclamanta a atacat contractul de donaţie încheiat de pârâte, invocând şi dovedind intenţia acestora de fraudare a drepturilor şi intereselor sale, este pe deplin îndreptăţită să solicite indisponibilizarea bunului ce formează obiectul acestuia.

2. În cadrul motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă B. a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 1246 C. civ., norme ce au fost aplicate şi interpretate excesiv şi subiectiv.

În esenţă, a arătat că instanţa de apel a tratat împreună şi fără rigoare noţiunile de "cauză ilicită" şi "cauză imorală", deşi acestea sunt reglementate în texte diferite, respectiv, în art. 1236 alin. (2) şi (3) şi în art. 1238 alin. (2) din C. civ., şi a interpretat donaţia ca fiind lipsită de consimţământ şi cu cauză ilicită, deşi consimţământul părţilor exista, fiind afirmat explicit în faţa notarului.

A subliniat că nu este nimic ilicit şi imoral în a dona către mama nepoţilor şi că prima instanţă nu a constatat nulitatea absolută a donaţiei pe temeiul lipsei intenţiei de a gratifica ci pe elementul ilicit, respectiv sustragerea bunului de la urmărire.

Având în vedere că şi recurenta pârâtă B. a invocat încălcarea art. 1238 alin. (2) C. civ., susţinând că actul de donaţie nu putea fi declarat nul în temeiul acestuia, întrucât raportul juridic de creanţă şi de obligaţii dintre B. şi A. le priveşte doar pe acestea, Înalta Curte urmează a analiza aceste critici de nelegalitate împreună, ele vizând, în esenţă, aceeaşi chestiune, respectiv modul de interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material referitoare la cauza contractului şi la sancţiunea nulităţii care intervine atunci când cauza este ilicită.

Cu referire la aceste critici, Înalta Curte reţine următoarele:

În esenţă, actul juridic este manifestarea de voinţă a părţilor făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. Această intenţie este prefigurarea mentală a scopului urmărit a fi atins prin efectele actului juridic încheiat. Cauza este imaginarea ab initio a efectelor ce se vor produce prin încheierea actului şi care vor duce la satisfacerea unor nevoi subiective, determinând părţile să se oblige juridic.

Cauza este, aşadar, scopul urmărit de părţi în momentul încheierii actului, este ceea ce face părţile să-şi exteriorizeze voinţa, adică ceea ce le determină pe acestea să-şi dea consimţământul şi astfel să se lege juridic prin crearea de raporturi juridice obligatorii.

Noţiunea de cauză cuprinde în conţinutul său două elemente, unul obiectiv, reprezentat de scopul direct şi imediat, şi unul subiectiv, reprezentat de scopul indirect şi mediat al hotărârii de a încheia actul.

Scopul direct şi imediat al actului juridic este caracterizat ca un element abstract, obiectiv care decurge din natura actului, fiind invariabil pentru toate contractele de acelaşi tip şi din aceeaşi categorie, în timp scopul indirect şi mediat al încheierii contractului este reprezentarea mobilului principal care determină hotărârea de a contracta, prin urmare este un element concret, subiectiv şi variabil de la contract la contract în aceeaşi categorie de contracte.

Noul C. civ. prevede, în cadrul art. 1236, condiţiile pe care cauza trebuie să le îndeplinească pentru a fi valabilă, anume să existe, să fie licită şi morală.

Cauza este ilicită atunci când scopul urmărit de cel care se obligă contravine dispoziţiilor legale imperative şi ordinii publice. În acest sens sunt dispoziţiile art. 1236 alin. (2) C. civ.

Verificarea caracterului licit al cauzei se poate realiza cu succes prin analizarea scopului imediat al contractului dar mai ales a celui mediat, care, aşa cum s-a arătat deja, este subiectiv şi variabil de la contract la contract.

În cazul actelor cu titlu gratuit, cum este şi donaţia ce face obiectul litigiului de faţă, scopul imediat este surprins prin expresia animus donandi, anume intenţia de a gratifica, de a da fără a primi nimic în schimb.

Însă, mergând dincolo de acest scop imediat, angajamentul donatorului are şi un scop mediat pe care acesta caută să-l realizeze în cele din urmă. Acest scop poate fi unul licit şi moral sau, din contră, ilicit sau imoral.

În speţă, ceea ce s-a invocat prin cererea de chemare în judecată şi s-a analizat de către instanţele de fond a fost cauza ilicită a contractului de donaţie contestat, rezultată din intenţia donatoarei de a sustrage bunul imobil ce a format obiectul acestuia de la o eventuală executare silită.

Existenţa cauzei ilicite a contractului de donaţie a fost stabilită de instanţele de fond pe baza analizei succesiunii în timp a operaţiunilor juridice efectuate de pârâta B., coroborată cu răspunsul acesteia la interogatoriu, ocazie cu care a recunoscut că, la data încheierii contractului de donaţie, avea cunoştinţă de existenţa hotărârii definitive prin care s-a instituit sechestrul, inclusiv asupra bunului imobil donat, precum şi cu afirmaţiile aceleiaşi părţi din cuprinsul întâmpinării depuse la fond în cadrul căreia a arătat, în mod explicit, că a dorit înzestrarea donatarei printr-un act autentic care să nu dea naştere niciunei obligaţii în sarcina acesteia "legat de procesele cu A.".

Instanţele au reţinut, astfel, că nu a existat nicio intenţie de gratificare a donatarei B., întrucât ceea ce a urmărit donatoarea B. a fost ca bunul imobil să iasă din patrimoniul său pentru a face imposibilă pentru reclamantă recuperarea sumei de 742.334,44 RON.

Scopul mediat al contractului de donaţie a fost reprezentat, aşadar, de prejudicierea drepturilor şi intereselor reclamantei ce decurgeau din calitatea de creditor al acesteia din urmă pentru suma de 742.334,44 RON, sumă pe care recurenta pârâtă B. i-o datorează dar refuză să i-o restituie.

În condiţiile în care, la data încheierii contractului de donaţie (01.09.2020), măsura asiguratorie a sechestrului dispusă prin încheierea din 30.06.2020 a Judecătoriei Braşov era definitivă (decizia din apel a Tribunalului Braşov rămânând definitivă la data de 24 august 2020), iar donatoarea B. şi-a micşorat în mod fraudulos patrimoniul prin încheierea unui contract de donaţie cu nora sa, în scopul de a-şi crea o stare de insolvabilitate, atât în scopul eludării măsurii asigurătorii a sechestrului, cât şi a obligaţiei de plată a sumei de 742.334,44 RON către reclamantă, caracterul ilicit al cauzei actului astfel încheiat apare ca fiind evident, astfel că în mod legal instanţa de apel a aplicat sancţiunea prevăzută de art. 1238 alin. (2) C. civ. privind nulitatea absolută a contractului.

Susţinerile recurentei pârâte în sensul că instanţa de apel a tratat împreună şi fără rigoare noţiunile de "cauză ilicită" şi "cauză imorală" sunt nereale pentru că din niciun considerent al deciziei atacate nu rezultă acest lucru, Curtea de Apel făcând în mod constant şi explicit referire doar la cauza ilicită şi la dispoziţiile art. 1236 alin. (2), respectiv, art. 1238 alin. (2) C. civ., care o reglementează.

Nefondată este şi susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi interpretat donaţia ca fiind lipsită de consimţământ, deşi consimţământul părţilor exista, fiind exprimat explicit în faţa notarului.

Aşa cum s-a arătat şi în analiza motivului de recurs anterior, întemeiat pe art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., afirmaţiile pârâtei din cererea de recurs nu au corespondent în considerentele deciziei atacate, instanţa de apel arătând în mod explicit în motivarea deciziei că în speţă lipseşte animus donandi în sensul că manifestarea de voinţă a donatoarei a fost exprimată nu cu intenţia de a produce efectele juridice specifice donaţiei, ci cu intenţia de a lipsi de efecte măsura asiguratorie, fapt care conduce, în final, la existenţa cauzei ilicite, respectiv la fraudarea legii. Curtea a mai arătat că, în speţă, nu s-a pus problema lipsei discernământului, care atrage nulitatea relativă a actului juridic, ci a cauzei actului, cauză care, deşi există, are caracter ilicit, în contextul în care actul juridic încheiat de apelanta donatoare este mijlocul pentru eludarea aplicării prevederilor art. 952 C. proc. civ. asupra cărora a dispus o instanţă prin hotărâre definitivă.

Este evident că afirmaţiile recurentei se fundamentează pe interpretarea greşită pe care aceasta o dă noţiunii de cauză a contractului şi, în special, pe confuzia dintre cauză şi consimţământ.

Or, cauza actului juridic nu se confundă cu consimţământul, ci, dimpotrivă, împreună cu acesta formează voinţa juridică, aceasta din urmă cuprinzând şi scopul urmărit de parte atunci când şi-a dat consimţământul la încheierea actului juridic, obligaţia pe care şi-a asumat-o nereprezentând altceva decât mijlocul prin care se ajunge la realizarea scopului respectiv.

În raport de aceste aspecte, criticile subsumate de pârâte motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., din perspectiva modului de interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1236, 1238 şi 1246 C. civ., vor fi înlăturate ca nefondate.

Recurenta pârâtă B. a susţinut, subsumat aceluiaşi caz de casare, că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit art. 901 C. civ., şi că nu a examinat în niciun fel apelul său, reţinând în mod expres în considerentele hotărârii că poziţia subiectivă a donatarei nu interesează. Critici similare se regăsesc şi în recursul pârâtei B..

Cu privire la acestea, Înalta Curte reţine următoarele:

Pe parcursul întregului proces, pârâta a susţinut că este dobânditor de bună-credinţă al bunului în litigiu şi, prin urmare, sancţiunea nulităţii contractului de donaţie nu îi poate fi opusă.

Potrivit dispoziţiilor art. 901 alin. (1) din C. civ., sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, oricine a dobândit cu bună-credinţă vreun drept real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului titular, dreptul autorului său este radiat din cartea funciară.

Rezultă cu evidenţă din conţinutul dispoziţiilor legale mai sus citate că buna-credinţă îl apără doar pe dobânditorul cu titlu oneros al unui bun imobil, nu şi pe cel cu titlu gratuit. Prin urmare, câtă vreme recurenta pârâtă B. a dobândit imobilul în litigiu cu titlu gratuit, fără nicio contraprestaţie, printr-un contract unilateral, aceasta nu se poate prevala de prezumţia bunei-credinţe întrucât, în materia publicităţii drepturilor reale efectuate prin intermediul cărţilor funciare, beneficiarii prezumţiei bunei-credinţe sunt numai terţii dobânditori cu titlu oneros ai drepturilor reale imobiliare, iar nu şi dobânditorii cu titlu gratuit.

Din acest motiv instanţa de apel a reţinut că poziţia subiectivă a pârâtei, mai precis buna sau reaua-credinţă a acesteia, nu prezintă relevanţă în speţă, astfel că nu s-a mai justificat analizarea susţinerilor circumscrise acestei linii de apărare.

Această situaţie nu echivalează, însă, cu omisiunea sau refuzul instanţei de a analiza motivele de apel ale pârâtei.

În realitate, analizând susţinerile formulate de pârâtă prin raportare la textul art. 901 C. civ., instanţa de apel a constatat că pârâta nu se află în situaţia dobânditorului cu titlu oneros la care aceste dispoziţii de drept material se referă în mod explicit, ci este un dobânditor cu titlu gratuit care nu se poate prevala de acest text legal şi, prin urmare, este lipsit de relevanţă a se analiza buna sau reaua sa credinţă, pentru că, indiferent de concluzia la care s-ar ajunge în legătură cu poziţia subiectivă a donatarei, aceasta nu este de natură a înlătura efectele nulităţii contractului de donaţie în privinţa sa.

În considerarea celor mai sus arătate, Înalta Curte va constata că nici cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

3. Recurenta pârâtă B. a invocat şi cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., susţinând că decizia instanţei de apel cuprinde considerente contradictorii, străine contractului de donaţie.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte reţine că, din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Verificând hotărârea atacată cu recurs, din perspectiva respectării cerinţelor legale de indicare a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a luat în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei şi a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel de către pârâte, motivarea deciziei pronunţate în apel cuprinzând fraze prin care se arată într-o manieră lămuritoare considerentele pentru care a fost menţinută sentinţa primei instanţe, cu referiri exprese la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, la probele administrate şi la dispoziţiile de drept material aplicabile.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă în dispozitiv instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Raportat la aceste aspecte, recurenta ar fi trebuit să invoce şi să demonstreze incidenţa uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele mai sus arătate, însă, din analiza cererii de recurs, Înalta Curte constată că aceasta nu conţine precizări care să reprezinte o argumentare în fapt şi în drept a vreunei critici de nelegalitate a deciziei instanţei de apel care să poată fi circumscrisă acestui motiv de recurs, în sensul că recurenta nu a arătat în ce manieră instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta nefăcând nimic altceva decât să reia, în esenţă, aspecte susţinute şi în cadrul celorlalte motive de recurs, întemeiate pe art. 488 alin. (1) punctele 5 şi 8 C. proc. civ., şi să îşi exprime nemulţumirea faţă de modul în care instanţa de apel a analizat cauza.

Recurenta nu relevă, în concret, considerente contradictorii în motivarea deciziei, ci opune aprecierile instanţei de apel propriilor susţineri formulate în cursul procesului, or, o asemenea comparaţie exclude incidenţa cazului de recurs expres invocat, care presupune existenţa unei contrarietăţi chiar între considerentele esenţiale pe care se sprijină soluţia adoptată.

Invocând prevederile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. doar pentru a relua în faţa instanţei de recurs susţineri ce au fost deja analizate de către instanţa de apel, recurenta tinde, în realitate, la reaprecierea situatiei de fapt chestiune ce excedează atribuţiilor instanţei de control judiciar, circumscrise cercetării legalităţii deciziei recurate, din perspectiva cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi care nu vizează şi reevaluarea aspectelor de fapt reţinute de către instanţa de apel.

Prin urmare, faptul că pârâta nu este mulţumită de concluzia la care a ajuns instanţa de apel cu privire la pretenţiile deduse judecăţii nu justifică incidenţa în cauză a motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., întrucât această situaţie nu echivalează cu lipsa motivării sau cu existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile legale mai sus menţionate.

Niciuna dintre susţinerile subsumate de recurentă acestui motiv de recurs nu se circumscrie ipotezelor pe care textul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. le are în vedere, astfel că ele nu pot face obiect de analiză pentru instanţa de control judiciar.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate de pârâte prin motivele de apel, Înalta Curte va constata că nici criticile subsumate de pârâta B. ultimului motiv de recurs nu pot fi primite, dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. nefiind aplicabil în cauză.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta B..

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele B. şi B. împotriva deciziei civile nr. 202/Ap din data de 11 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 ianuarie 2023.