Civil compensation for discrimination stemming from a normative administrative act: scope of civil court jurisdiction and proof of prejudice

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman sub nr. x/2019 la data de 06.11.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, obligarea acestora să-i plătească suma de 1.000.000 RON, cu titlul de despăgubire pentru prejudiciile morale provocate prin discriminare indirectă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Teleorman.

Prin sentinţa civilă nr. 205/30.09.2020, Tribunalul Teleorman a respins excepţia necompetenţei generale a instanţelor de judecată, excepţie invocată prin întâmpinare de către pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţie invocată prin întâmpinare de către pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, a respins excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului de Judecată de pe lângă Inspectoratul Judeţean de Poliţie de Frontieră Călăraşi cu nr. 460376 din data de 22.11.2000, excepţie invocată de către reclamant, şi a respins acţiunea având ca obiect pretenţii, constând în daune morale, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca nefondată.

Împotriva sentinţei civile nr. 205/30.09.2020, reclamantul A. apel principal iar pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a formulat apel incident.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Prin decizia civilă nr. 1844/A din data de 17 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul principal formulat de apelantul-reclamant A. şi apelul incident formulat de apelantul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, în contradictoriu cu intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, împotriva sentinţei civile nr. 205/30.09.2020 pronunţate de Tribunalul Teleorman.

4. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs principal reclamantul A. şi recurs incident pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

4.1 Recursul formulat de reclamantul A..

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti pentru o nouă judecată, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normei de drept material prevăzute de art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, aspect care se înscrie în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Recurentul reclamant a arătat că instanţa de apel i-a respins apelul pe motiv că nu şi-a exercitat şi dreptul de a solicita instanţei restabilirea situaţiei anterioare discriminării prin anularea actului administrativ normativ, acest lucru putându-se realiza numai pe calea unei acţiuni introduse la instanţa de contencios administrativ.

Recurentul reclamant a arătat că art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 dă dreptul persoanei discriminate să pretindă instanţei acordarea a două drepturi subiective civile: dreptul la despăgubiri şi dreptul la înlăturarea discriminării prin restabilirea situaţiei anterioare, reclamantul având dreptul ca, prin acţiunea introductivă, să stabilească cadrul procesual, putând solicita fie numai acordarea de despăgubiri, fie numai restabilirea situaţiei anterioare discriminării, fie cele două drepturi cumulativ, nefiind obligatoriu să pretindă ambele drepturi concomitent. Aceasta concluzie este întărită şi de dispoziţiile art. 9 alin. (2) raportat la art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., cu aplicarea prevederilor art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., texte de lege care dispun că judecătorul nu poate depăşi limitele învestirii. Recurentul reclamant a considerat că, abordând chestiunea neexercitării de către reclamant a dreptului subiectiv la restabilirea situaţiei anterioare discriminării, în cadrul procesului pendinte, şi respingând apelul în principal pe baza acestui considerent, instanţa de apel a depăşit limitele învestirii.

Recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor împrejurarea de drept referitoare la imposibilitatea introducerii exclusiv a unei cereri de acordare a daunelor morale, de vreme ce, în opinia instanţei de apel, legiuitorul a instituit o cerinţă cumulativă marcată de folosirea conjuncţiei "şi" în cuprinsul art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 14 alin. (4), alin. (5) şi alin. (6) din C. proc. civ. coroborate cu art. 224 şi cu art. 20 din C. proc. civ., fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Recurentul reclamant a considerat că instanţa trebuia să facă aplicarea art. 14 alin. (5) din C. proc. civ., chiar dacă părţile au lipsit de la judecarea apelului, şi să supună discuţiei acestora respectiva împrejurare. Prin urmare, instanţa de apel trebuia să amâne cauza şi să comunice încheierea de şedinţă apelantului şi intimatului, în condiţiile art. 149 alin. (2) din C. proc. civ. cu aplicarea art. 148 alin. (4) din C. proc. civ., pentru ca aceştia să poată pune concluzii.

Recurentul reclamant a arătat că, prin respingerea apelului formulat de reclamant, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 480 alin. (4) din C. proc. civ., în acest caz fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Recurentul reclamant a arătat că, în baza art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel putea califica una din excepţiile invocate de partea adversă în apelul incident ca fiind excepţia necompetenţei materiale a secţiei civile a Tribunalului Teleorman şi, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, să trimită cauza spre judecare în primă instanţă Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal urmând ca el să completeze acţiunea introductivă cu solicitarea de anulare în parte a Ordinului Ministrului Afacerilor Interne nr. 177/2016. Recurentul reclamant a arătat că instanţa de apel nu a adoptat soluţia prevăzută de art. 480 alin. (4) din C. proc. civ., deşi din considerentele sale se desprinde concluzia că instanţa de contencios administrativ avea competenţa judecării cauzei în primă instanţă.

Recurentul reclamant a considerat că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a arătat că avea posibilitatea anulării în parte a Ordinului Ministrului Afacerilor Interne nr. 177/2016 pe calea unei acţiuni la instanţa de contencios administrativ, dar în speţa de faţă a considerat ca are dreptul de a opta asupra temeiului răspunderii juridice, în cazul în care pretinde numai dezdăunări morale pentru faptele şi actele de discriminare la care a fost supus.

Recurentul-reclamant a apreciat că obligarea intimatului Ministerul Afacerilor Interne la plata de despăgubiri morale pentru faptele de discriminare ar fi reprezentat o sancţiune civilă suficientă pentru a-l determina pe acesta să-şi modifice el însuşi legislaţia internă. Pentru a formula o acţiune în contencios administrativ în cadrul căreia să solicite şi repararea pagubei în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ar fi necesară achitarea taxei de timbru stabilită la art. 16 lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, însă reclamantul nu are posibilităţile financiare necesare pentru susţinerea unei astfel de cereri.

În probaţiune, recurentul-reclamant a solicitat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

4.2 Recursul incident formulat de Ministerul Afacerilor Interne.

Prin cererea formulată, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului incident, casarea hotărârii atacate şi, rejudecând, să se respingă cererea de chemare în judecată fie pe cale de excepţie, fie ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei generale a instanţelor de judecată, recurentul-pârât a considerat că nu pot fi reţinute argumentele instanţei de apel cu privire la respingerea acestei excepţii pe simplul motiv că, în cererea de chemare în judecată, a fost indicat drept temei de drept art. 27 din O.G. nr. 137/2000, atâta timp cât recurentul-reclamant îşi motivează prejudiciul moral suferit prin discriminarea indirectă a acestuia de către pârâţi, iar în realitate discriminarea la care face referire recurentul-reclamant este motivată de existenţa unor prevederi legale discriminatorii. Ca atare, în cauză este incidentă decizia Curţii Constituţionale nr. 1325 din 04 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 872 din 23 decembrie 2008, în acelaşi sens fiind şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 818/03.07.2008, nr. 819/03.07.2008, nr. 820/03.07.2008 şi nr. 821/03.07.2008.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, recurentul-pârât a arătat că, prin hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 256/27.06.2018 a fost admisă excepţia de necompetenţă invocată din oficiu. Totodată, Consiliul a emis un punct de vedere în speţă, precizând că, în materia specifică a nediscriminării, poate să adopte doar puncte de vedere reprezentând opinii cu caracter de îndrumare, însă fără forţa juridică obligatorie, în legătură cu principiul nediscriminării, astfel încât acesta nu probează în prezentul dosar fapta de discriminare la care face referire recurentul-reclamant. De altfel, Consiliul nu a analizat petiţia recurentului-reclamant pe fond, nu a analizat faptele pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, ci doar a reţinut că prevederile legale care fac obiectul petiţiei ar putea îmbrăca forma discriminării indirecte.

Recurentul pârât a arătat că recurentul-reclamant nu îşi poate întemeia prezenta cerere de chemare în judecată doar pe punctul de vedere cuprins în hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 256/27.06.2019, ci pe fapte în baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte.

Recurentul-pârât a învederat faptul că judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, potrivit art. 27 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare.

Recurentul-pârât a considerat că, dacă reclamantul nu era de acord cu soluţia Consilului Naţional pentru Combaterea Discriminării prin care acesta a considerat că nu este competent a se pronunţa asupra aspectelor semnalate de recurentul reclamant, acesta avea posibilitatea de a contesta hotărârea menţionată la instanţa de contencios administrativ şi să solicite acesteia obligarea Consiliului să se pronunţe pe fondul cauzei, respectiv să stabilească dacă există sau nu o faptă de discriminare, şi nu să pornească un nou litigiu, cu privire la care Consiliul s-a pronunţat deja şi care constituie titlu executoriu în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (10) din O.G. nr. 137/2000.

În concluzie, recurentul-pârât a apreciat că, atâta timp cât Consiliul nu este competent să stabilească existenţa faptei de discriminare, astfel cum a solicitat recurentul-reclamant, iar raportat la conţinutul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1325 din 04 decembrie 2008, instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, acţiunea formulată de reclamant este inadmisibilă.

Recurentul-pârât a formulat recursul incident şi împotriva considerentelor, solicitând înlăturarea considerentelor reţinute la pagina 21 a hotărârii, apreciind că instanţa de apel în mod greşit a reţinut faptul că recurentul-reclamant a făcut dovada unor fapte de natură a institui o prezumţie de discriminare, incumbând părţii adverse să dovedească inexistenţa acestei discriminări. Astfel, raportat la prevederile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, instanţa a fost în eroare, întrucât recurentul-reclamant nu a prezentat nicio faptă pe baza căreia să poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, ci a prezentat conţinutul unor prevederi legale care, în opinia sa, sunt discriminatorii. Însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 1927 din 17 iunie 2014, a hotărât că, potrivit regulilor probaţiunii, instituite prin art. 1169 din C. civ. (art. 249 din C. proc. civ.), sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă.

Recurentul pârât a considerat că greşita interpretare a instanţei de apel în sensul că recurentul-reclamant ar fi probat o faptă de discriminare indirectă ce decurge din prevederile Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. 177/2016, este întărită de următoarele aspecte: Ministerul Afacerilor Interne nu poate discrimina prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 80/1995; Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 177/2016 a fost emis cu respectarea prevederilor legale incidente, întrucât chiar Legea nr. 80/1995 dispune reglementarea condiţiilor de reîncadrare prin ordin; prevederile acestui ordin sunt înglobate în prevederile art. 36 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 80/1995; potrivit dispoziţiilor art. 109 alin. (11) din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţiile art. 87 alin. (3) se aplică în exclusivitate cadrelor militare din Ministerul Apărării Naţionale. Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi, nicidecum cadrelor militare din Ministerul Afacerilor Interne.

În drept, recurentul pârât a invocat dispoziţiile art. 491 raportat la art. 461 alin. (2), art. 472 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

5.1 Întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne

Prin întâmpinarea formulată, recurentul-pârât a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de reclamant, susţinând că acesta nu a adus alte dovezi care să răstoarne temeinicia argumentelor pe care instanţa de fond şi, ulterior, instanţa de apel le-au expus în hotărârile pronunţate, respectiv că nu se poate reţine o culpă a Ministerului Afacerilor Interne cu privire la fapta de discriminare invocată atât timp cât rechemarea în activitate a recurentului-reclamant se impunea a fi analizată prin raportare la prevederile legale în vigoare privind încadrarea personalului în Ministerul Afacerilor Interne.

5.2 Întâmpinarea formulată de recurentul-reclamant A.

Prin întâmpinarea formulată, recurentul-reclamant a invocat excepţia nulităţii recursului incident declarat de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, susţinând că acesta a invocat motive de netemeinicie, iar nu de nelegalitate. În situaţia în care se va respinge excepţia invocată, recurentul reclamant a solicitat respingerea recursului incident ca nefondat.

Referitor la primul motiv din recursul incident, recurentul-reclamant a susţinut că partea adversă a considerat greşit că reclamantul a motivat prejudiciul moral suferit prin discriminare indirectă, acesta fiind motivat prin discriminare directă, iar instanţa de judecată este cea care are atributul de a califica discriminarea ca fiind directă sau indirectă.

Recurentul-reclamant a arătat că discriminarea la care face referire nu este motivată numai de existenţa unor prevederi legale discriminatorii, ci şi de fapte şi practici discriminatorii. Astfel, faptele discriminatorii sunt anunţurile de angajare din sură externă cuprinzând condiţiile şi criteriile discriminatorii impuse la încadrare, emise între anii 2016-2019. Prin criterii şi condiţii discriminatorii, recurentul-pârât dezavantajează ofiţerii/subofiţerii îndepărtaţi disciplinar din sistem, în raport cu ofiţerii/subofiţerii îndepărtaţi penal, pe baza criteriului "formei de răspundere juridică", promovând preferinţe pentru lucrătorii Ministerului Afacerilor Interne condamnaţi penal şi reabilitaţi.

Recurentul-reclamant a considerat că recurentul-pârât nu a reuşit să probeze că aceste prevederi, criterii sau practici discriminatorii sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare, aşa cum dispune art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 republicată.

Recurentul-reclamant a arătat că reprezintă practică discriminatorie respingerea solicitării sale de reîncadrare în Ministerul Afacerilor Interne prin rechemarea în activitate, ce poate fi realizată de către ministru, în temeiul art. 43 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 80/1995, pe motiv ca a fost îndepărtat disciplinar din sistem. O altă practică discriminatorie este, în opinia recurentului-reclamant, şi posibilitatea dată condamnaţilor penal reabilitaţi de a participa la concurs, prin anunţurile de angajare emise de instituţiile din teritoriu aparţinând Ministerului Afacerilor Interne, prin impunerea condiţiei "să nu aibă antecedente penale sau să nu fie în curs de urmărire penală ori de judecată pentru săvârşirea de infracţiuni, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea", în timp ce, în aceleaşi anunţuri se precizează că "Nu pot fi încadrate în activitate cadrele militare în rezervă, dacă: (...) b) au fost trecute în rezervă în condiţiile art. 85 lit. j) (disciplinar) (...), din Legea nr. 80/1995".

Recurentul-reclamant a mai învederat că nu a susţinut prin cererea de chemare în judecată, apel sau recurs ori prin celelalte apărări, în stadiile procesuale anterioare, că dispoziţiile art. 85 alin. (1) lit. j) şi art. 87 alin. (3) coroborat cu art. 109 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 ar fi discriminatorii, ci a susţinut că reprezintă prevederi discriminatorii art. 8 alin. (1) lit. a), cu referire la lit. j) din Anexa nr. 2, la Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 177/2016, privind activitatea de management resurse umane în unităţile militare ale Ministerului Afacerilor Interne, publicat în Monitorul Oficial nr. 931/18.11.2016.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs incident, recurentul-reclamant a susţinut că legea nu stabileşte putere doveditoare punctului de vedere emis de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, instanţa fiind cea care trebuie să-l aprecieze în mod liber, potrivit convingerii sale, actul urmând a fi examinat în ansamblul întregului probatoriu administrat în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 264 din C. proc. civ.. Astfel, recurentul-reclamant a susţinut că nu şi-a întemeiat în mod exclusiv cererea de chemare în judecată pe punctul de vedere al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, acesta reprezentând doar o dovadă subsidiară sau un argument în plus, în sprijinul pretenţiilor şi susţinerilor sale din acţiunea introductivă.

Recurentul reclamant a arătat că, în cazul acţiunii în despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, indiferent dacă a fost sau nu declanşată procedura administrativ-jurisdicţională, indiferent de soluţia dată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, persoana discriminată poate sesiza instanţa civilă pentru acordarea de despăgubiri şi repunerea în situaţia anterioară. În atare împrejurare, în faţa instanţei civile, hotărârea Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu are autoritate de lucru judecat.

Recurentul reclamant a arătat că instanţa de judecată, învestită cu soluţionarea cauzei, poate da preeminenţă în aplicare prevederilor din alte acte normative, în baza unor dispoziţii legale cuprinse în acte normative de nivel superior, care nu au fost declarate neconstituţionale, refuzând să aplice normele discriminatorii din Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 177/2016. Prin urmare, instanţele competente în cauză trebuie să verifice dacă prevederile ordinului menţionat sunt în concordanţă cu prevederile cuprinse în acte normative de nivel superior, interpretând sistematic dispoziţiile incidente din Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. 177/2016, în încercarea de a desluşi dacă acestea respectă legea, respectiv dacă respectă dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 24/2000 şi alte prevederi cuprinse în actele normative de nivel superior.

În concluzie, chiar dacă dispoziţiile O. G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu prevederi cuprinse în alte acte normative, instanţele pot să aplice cu precădere dispoziţii din acte normative de nivel superior, refuzând să aplice dispoziţiile Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. 177/2016 nu în temeiul O.G. nr. 137/2000, ci în temeiul art. 1 alin. (5) raportat la art. 20, ambele din Legea fundamentală, combinate cu art. 13 din Legea nr. 24/2000, care obligă judecătorii la o interpretare sistematică a actelor normative cu dispoziţii incidente în cauză.

Referitor la motivul al treilea din recursul incident, recurentul-reclamant a învederat că, în faţa tribunalului şi a curţii de apel, a înţeles să probeze faptele de discriminare cu următoarele probe: anunţurile de angajare din sursă externă cuprinzând condiţii şi criterii discriminatorii impuse la încadrare, emise între anii 2016 - 2019 de prepuşii recurentului-pârât din teritoriu: I.P.J. Teleorman; I.J.J. Teleorman şi I.S.U. Teleorman; înscrisuri care dovedesc respingerea solicitării sale de reîncadrare în Ministerul Afacerilor Interne prin rechemarea în activitate, ce poate fi realizată de către ministru, în temeiul art. 43 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 80/1995, pe motiv ca a fost îndepărtat disciplinar din sistem; interogatoriu, la care recurentul-pârât a refuzat să răspundă.

Recurentul reclamant a arătat că normele aplicabile în cauză sunt prevederile art. 1386 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare ori, dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească. Astfel, recurentul-reclamant a arătat că, în lumina dispoziţiilor art. 1386 alin. (1) din C. civ., a precizat prin întâmpinare că nu este interesat de reparaţia în natură şi nici de anularea situaţiei create prin discriminare, ci a solicitat în schimbul acestora o sumă de bani, cu titlu de despăgubire, inclusă în cuantumul total pretins prin obiectul cererii de chemare în judecată. De asemenea, a considerat că obligarea părţii potrivnice la dezdăunări morale în cuantumul pretins reprezintă o sancţiune civilă suficientă pentru a o determina să-şi abroge singură dispoziţiile normative interne discriminatorii.

6. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de Ministerul Afacerilor Interne, recurentul-reclamant a învederat că recurentul-pârât, prin întâmpinarea formulată, nu a răspuns criticilor şi motivelor invocate în cererea de recurs, astfel că întâmpinarea formulată este lovită de nulitate.

Referitor la susţinerea din întâmpinare a recurentului-pârât în sensul că recurentul-reclamant nu aduce în recurs alte dovezi care să răstoarne temeinicia argumentelor reţinute de instanţa de fond şi de apel, recurentul-reclamant a învederat că singura probă admisibilă în recurs este proba cu înscrisuri, iar în dosarul de faţă, în celelalte stadii procesuale, s-au administrat toate înscrisurile care au legătură cu pricina. În dovedirea motivelor de recurs au fost aduse argumente legale, constând în judecăţi şi raţionamente juridice corecte, rezultate din interpretarea şi aplicarea corespunzătoare a textelor legale incidente în cauză.

Recurentul-reclamant a arătat că partea adversă, prin apărările şi răspunsurile sale, a opus unor acte normative cu o forţă juridică superioară prevederile cuprinse într-un ordin de ministru, un act normativ de reglementare inferioară, în accepţiunea pct. 59 din decizia Curţii Constituţionale a României nr. 405/2016.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivul de recurs prin care recurentul reclamant a invocat interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, întemeiat pe cazul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu poate fi reţinut. Conform acestui text legal, persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun.

Curtea constată că, într-adevăr, dispoziţia legală menţionată nu poate fi interpretată în sensul că reclamantul are obligaţia de a formula toate capetele de cerere avute în vedere de textul legal, fiind la latitudinea sa, în raport de principiul disponibilităţii consacrat de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., să stabilească obiectul procesului. În acest sens sunt şi constatările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii din Decizia nr. 10/2016, în care s-a arătat că angajarea răspunderii civile poate avea loc pe calea unei acţiuni în daune ("o cerere pentru acordarea de despăgubiri") şi/sau în obligaţie de a face ("… şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare"). Totodată, opţiunile de înlăturare a consecinţelor discriminării – prin restabilirea situaţiei anterioare sau anularea situaţiei create prin discriminare – pot fi concretizate şi în alte modalităţi decât cele ale unei acţiuni în obligaţie de a face, în funcţie de forma şi criteriile în raport cu care se manifestă discriminarea. Cele două mijloace, corespunzătoare celor două tipuri de acţiuni, prin care se asigură repararea prejudiciului provocat de un comportament discriminatoriu au regimul unor capete de cerere principale, având un caracter autonom, instanţa de judecată putând fi învestită cu ambele sau doar cu una dintre solicitări.

În cauză, instanţa de apel a constatat că reclamantul afirmă existenţa unei discriminări faţă de dispoziţiile art. 8 alin. (1) lit. a) din Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 177/2016, care prevăd posibilitatea recrutării cadrelor militare în rezervă în vederea rechemării în activitate, dacă nu au fost trecute în rezervă în condiţiile art. 85 lit. a), d), i), j), k) sau ale art. 87 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare.

Deşi instanţa de apel a expus un argument în sensul că nu ar posibil să se introducă exclusiv o cerere de acordare a daunelor morale, acesta nu a avut, în contextul expunerii considerentelor deciziei, efectul unui motiv de inadmisibilitate a acţiunii, întrucât instanţa a analizat pe fond cererea de acordare a despăgubirilor şi a considerat că aceasta a fost în mod corect respinsă în situaţia în care nu s-a dovedit suferinţa pentru repararea căreia se solicită daunele morale care fac obiectul acestui litigiu întrucât reclamantul nu a dovedit participarea efectivă la procedura de reîncadrare. În această situaţie, motivul de recurs invocat în acest sens de recurentul reclamant nu poate fi reţinut, întrucât respectivul argument al instanţei de apel, deşi greşit, nu a fundamentat soluţia recurată.

Astfel, nu poate fi reţinut motivul invocat de recurentul reclamant în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. în sensul că instanţa de apel trebuia să pună în discuţia părţilor imposibilitatea introducerii exclusiv a unei cereri de acordare a daunelor morale, câtă vreme această împrejurare nu a avut efectul respingerii cererii pe cale de excepţie, instanţa de apel expunând în continuarea motivării argumentele pentru care, în urma analizei fondului solicitării reclamantului, a considerat că acesta nu este întemeiată, în lipsa dovezilor necesare.

În contextul expus, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului reclamant în sensul că, abordând chestiunea neexercitării de către reclamant a dreptului subiectiv la restabilirea situaţiei anterioare discriminării, instanţa de apel ar fi respins apelul în principal pe baza acestui considerent. În acest sens, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că, atâta timp cât reclamantul ar fi avut posibilitatea să se înscrie la o procedură de reintegrare a ofiţerilor trecuţi în rezervă însă nu s-a înscris în cadrul unei astfel de proceduri, aplicarea interdicţiei nu poate fi reţinută cu caracter de certitudine, cu atât mai mult cu cât acesta are deschise căi legale de invocare a discriminării, în cadrul unei acţiuni în anularea actului administrativ normativ şi în anularea unui act administrativ individual. Curtea a considerat că, în lipsa unei participări efective la procedura de reîncadrare, nu este dovedită suferinţa pentru repararea căreia se solicită daunele morale care fac obiectul acestui litigiu.

Pe de altă parte, în contextul în care discriminarea reclamată îşi are izvorul într-un act administrativ cu caracter normativ, Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 177/2016 conţinând reguli generale, de aplicabilitate repetată, destinatarii acestuia fiind un număr nedeterminat de subiecţi, în mod corect a considerat instanţa de apel că acţiunea la care fac referire de dispoziţiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, pentru a obţine înlăturarea, în contexul speţei, este cea în procedura contenciosului administrativ.

Astfel, cazurile de discriminare întemeiate ori izvorâte din acte administrative ori proceduri administrative emise/derulate de autorităţi publice ori autorităţi de utilitate publică sau de interes public, respectiv în acele acţiuni în care situaţia, fapta sau motivul de discriminare a apărut sau a fost invocat în derularea unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective este asigurată în faţa unor jurisdicţii speciale au fost avute în vedere de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii la pronunţarea deciziei nr. 10/2016. Conform acestei decizii, ori de câte ori actul sau faptul discriminatoriu a cărui sancţionare se urmăreşte intră în sfera ori a fost săvârşit în raporturile juridice care aparţin altor domenii/ramuri ale dreptului – dreptul muncii şi asigurărilor sociale ori dreptului administrativ, dreptul concurenţei etc. – şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în condiţiile unor legi speciale, în faţa unor jurisdicţii speciale, angajarea răspunderii civile (lato sensu) pentru actele/faptele acuzate drept discriminatorii va avea loc, în virtutea principiului de drept specialia generalibus derogant, chiar pe calea respectivelor legi speciale, aşadar în condiţiile acestora şi în faţa jurisdicţiilor speciale, aceasta însemnând inclusiv în faţa unor instanţe cu competenţă materială specială, derogatorie de la dreptul comun. Nu este exclus, astfel după cum chiar Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 precizează, ca acţiunea discriminatorie să se materializeze într-un act (administrativ), în vreme ce dovedirea caracterului său discriminatoriu să constituie chiar motivul nelegalităţii acestuia. Rolul reglementării cuprinse în art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 a fost acela de a asigura întotdeauna existenţa unei căi în justiţie pentru reclamarea cazurilor de discriminare. Dacă o astfel de cale există deja la nivelul legii speciale care reglementează relaţiile sociale aparţinând altor ramuri ori domenii ale dreptului în contextul cărora s-a manifestat comportamentul discriminatoriu, legea specială se va aplica cu întâietate, sub toate aspectele, atât în ceea ce priveşte condiţiile de fond şi de formă cărora va fi supusă acţiunea, cât şi în ceea ce priveşte instanţa competentă.

În cauză însă, neurmărind finalitatea anulării situaţiei rezultate din discriminare, reclamantul a înţeles să introducă o acţiune în faţa instanţei civile prin care să solicite exclusiv despăgubiri pedntru prejudiciul moral rezultat din discriminare. Întrucât discriminarea reprezintă o faptă ilicită de natură să antreneze răspunderea civilă delictuală a autorului acesteia, pentru acordarea unor despăgubiri cu acest titlu, potrivit normelor de drept civil care reglementeză repararea prejudiciului produs prin săvârşirea unei fapte ilicite, este necesară condiţia dovedirii prejudiciului invocat. Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut, astfel cum s-a arătat mai sus, că, în lipsa unei participări efective la procedura de reîncadrare, nu este dovedită suferinţa morală. Concluzia instanţei de apel în sensul că în cauză nu a fost dovedită una din condiţiile prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale nu este supusă cenzurii instanţei de recurs, reprezentând o chestiune de netemeinicie, nu de nelegalitate. Astfel, situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel în urma aprecierii probelor nu poate fi supusă cenzurii instanţei de control judiciar, raportat la art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit căruia recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

De asemenea, nu poate fi reţinut motivul de recurs invocat de recurentul reclamant în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. în sensul că ar fi fost încălcate regulile de procedură prevăzute de art. 480 alin. (4) din C. proc. civ.. Conform acestui text legal, dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă a fost necompetentă, iar necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent ori, după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă. În cauză, instanţa de apel nu a considerat că prima instanţă ar fost necompetentă să soluţioneze cererea, ci a afirmat, conform analizei expuse mai sus, că solicitarea de acordare a daunelor morale ca urmare a unei discriminări rezultate din aplicarea unui act normativ se analizează de instanţa de contencios administrativ în cadrul cererii de anulare a respectivului act administrativ. În cauză, reclamantul nu a solicitat anularea actului administrativ, astfel încât nu s-a invocat problema competenţei primei instanţe de soluţionare a cererii de chemare în judecată.

Nu se poate considera că ar fi încălcat dreptul recurentului reclamant la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum a susţinut acesta în cererea de recurs, prin pronunţarea unei soluţii de dezînvestire. Conform celor expuse mai sus, instanţa de apel s-a pronunţat în limitele învestirii, cu respectarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., analizând cererea formulată de reclamant, de acordare a daunelor morale, în cadrul procesual determinat de acesta.

Susţinerile recurentului reclamant în sensul că nu ar fi avut resursele financiare necesare pentru achitarea taxei de timbru în cazul promovării acţiunii în contencios administrativ nu pot fi reţinute drept motive de nelegalitate a deciziei instanţei de apel, fiind străine cauzei, prezentul proces neavând ca obiect o acţiune în contencios administrativ.

În privinţa recursului incident, Înalta Curte reţine că motivul de recurs prin care recurentul pârât a criticat soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte excepţia necompetenţei generale a instanţelor de judecată, încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu este întemeiat. Conform textului legal indicat, hotărârea poate fi casată în cazul în care instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. În cauză, nu se poate reţine încălcarea unei reguli de procedură vizând competenţa instanţelor, în mod corect acestea considerându-se competente să soluţioneze litigiul dedus judecăţii. În acest sens, Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 RON reprezentând despăgubire pentru prejudiciul moral provocat prin discriminare şi a invocat dispoziţiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000. Această dispoziţie legală conferă persoanei care se consideră discriminată dreptul de a formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun.

Litigiul astfel născut, având ca obiect o acţiune în pretenţii, este de competenţa instanţelor judecătoreşti, susţinerea recurentului pârât, în raport de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională prin decizia nr. 1325 din 4 decembrie 2008, nefiind de natură să achimbe această concluzie. Astfel, prin decizia menţionată, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Curtea Constituţională a considerat că un asemenea înţeles al dispoziţiilor ordonanţei, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. În virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.

Înalta Curte constată că în mod corect a considerat instanţa de apel că aplicarea în concret, în raport de datele speţei, a dispoziţiilor ordonanţei, reprezintă un aspect care vizează fondul pretenţiilor deduse judecăţii şi nu poate determina concluzia că dezlegarea litigiului ivit între părţi nu ar fi de competenţa instanţelor judecătoreşti. Astfel cum a arătat Curtea Constituţională în decizia menţionată, instanţele de judecată au misiunea de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective, în speţă, instanţa urmând a se pronunţa cu privire la condiţiile de existenţă a dreptului subiectiv invocat de reclamant.

Motivul de recurs invocat de recurentul pârât cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii este, de asemenea, neîntemeiat, neputându-se reţine înălcarea unor reguli de procedură nici sub acest aspect. Astfel, prin invocarea excepţiei inadmisibilităţii se tinde la respingerea unui demers formulat în legătură cu un litigiu civil ca urmare a împrejurării că partea a uzat de un mijloc procesual neprevăzut sau interzis de lege pentru situaţia sa, indiferent de argumentele pe fond aduse de respectiva parte. Aspectele învederate de recurentul pârât, privind hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 256/27.06.2018 prin care a fost admisă excepţia de necompetenţă invocată din oficiu şi faptul că recurentul-reclamant nu îşi poate cererea doar pe punctul de vedere cuprins în hotărârea menţionată a Consiliului, ci pe fapte în baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, vizează temeinicia acţiunii şi nu calea procesuală aleasă de reclamant.

Susţinerea recurentului-pârât prin care acesta a învederat faptul că judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, potrivit art. 27 alin. (3) din Legea nr. 137/2000, nu poate fi reţinută ca reprezentând un motiv de nelegalitate a deciziei, Consiliul fiind citat pe tot parcursul soluţionării cauzei.

Argumentul recurentului-pârât în sensul că reclamantul avea posibilitatea de a contesta hotărârea menţionată a Consiliului în procedura contenciosului administrativ, şi nu să pornească un nou litigiu, este contrazis chiar de dispoziţiile art. 27 din ordonanţă care, astfel cum s-a arătat mai sus, instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată să formuleze în faţa instanţelor judecătoreşti o cerere potrivit dreptului comun, fără ca aceasta să fie condiţionată de sesizarea Consiliului. Existenţa unei hotărâri a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării de constatare a existenţei faptei ilicite discriminatorii prezintă relevanţă sub aspectul întinderii cercetării judecătoreşti, astfel cum a arătat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 10/2016 pronunţată în recursul în interesul legii, şi nu împiedică sesizarea instanţei de judecată în cazul în care partea nu deţine o astfel de hotărâre. De asemenea, susţinerea recurentului pârât referitoare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1325 din 04 decembrie 2008, făcută şi în contextul susţinerii excepţiei de inadmisibilitate, nu poate fi reţinută, ea vizând, astfel cum s-a arătat mai sus, modul în care instanţa de judecată va aprecia asupra fondului dreptului dedus judecăţii în raport de temeiurile de fapt şi drept invocate de parte.

Criticile invocate de recurentul pârât în recursul incident îndreptat împotriva considerentelor instanţei de apel, în temeiul art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., nu pot fi reţinute. Faţă de regimul probator aplicabil conform art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament. Astfel, dispoziţia legală menţionată instituie reguli speciale în materia probelor în raport cu dreptul comun, aplicate corect de instanţa de apel care a considerat că, afirmând existenţa unei discriminări rezultate din prevederile Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. 177/2016, ca urmare a interdicţiei instituite pentru persoanele cărora li s-au aplicat sancţiuni disciplinare de a reveni în sistemul de apărare şi ordine publică, reclamantul a făcut dovada unei situaţii de natură a institui o prezumţie de discriminare. În consecinţă, odată ce reclamantul a demonstrat existenţa unei diferenţe de tratament, partea adversă are obligaţia să demonstreze că aceasta a fost justificată.

Contrar susţinerilor recurentului pârât, prevederile Ordinului Ministerului Afacerilor Interne nr. 177/2016 nu sunt înglobate în prevederile art. 36 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 80/1995. Conform acestui text legal, ofiţerii în activitate provin din: ofiţeri în rezervă şi ofiţeri rezervişti voluntari care au promovat testele de aptitudini şi îndeplinesc celelalte condiţii stabilite prin ordin al miniştrilor sau al şefilor instituţiilor componente ale sistemului apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale, în vederea chemării sau rechemării în activitate. Astfel, textul legal nu instituie interdicţia angajării persoanelor trecute în rezervă în condiţiile art. 85 lit. a), d), i), j), k) sau ale art. 87 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, această interdicţie fiind stabilită prin Ordinul Ministerului Afacerilor Interne nr. 177/2016, act administrativ cu caracter normativ.

Faţă de toate aceste considerente, reţinând că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1844/A din data de 17 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva deciziei nr. 1844/A din data de 17 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 ianuarie 2023.