Acquitted defendant entitled to State reimbursement of defense costs; appellate denial quashed and remanded.

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1 Judecata în primul ciclu procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 03 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice obligarea pârâtului la plata sumei de 12.274 RON, cu titlu de daune materiale, actualizată cu dobânda legală de la data achitării acestor sume şi a sumei de 200.000 RON, cu titlu de daune morale. Cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bihor

Prin sentinţa civilă nr. 16/C din data de 12 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocată de acesta.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 12.274 RON reprezentând cheltuieli de judecată în procesul penal, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 03 mai 2019 şi până la data plăţii efective. Au fost respinse celelalte pretenţii formulate.

A fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 719 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., solicitând instanţei admiterea căii de atac şi schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii pretenţiilor constând în plata daunelor morale solicitate în cuantum de 10.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei admiterea căii de atac şi schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acesta. În subsidiar, apelantul – pârât a solicitat respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1334/A din 23 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosar nr. x/2019, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 16/C din data de 12 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2019.

S-a admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost anulată în parte în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 12.274 RON reprezentând cheltuieli de judecată în procesul penal, la care se adaugă dobânda legală aferentă, şi, evocând fondul, respinge şi acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

S-a înlăturat din sentinţă dispoziţia privind obligarea pârâtului să achite reclamantului suma de 719 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu contravin prezentei decizii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A..

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 2464 din 17 noiembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. x/2019, s-a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1334/A din 23 decembrie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

A fost casată în parte, decizia atacată cu privire la soluţia de admitere a apelului pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi de anulare, în parte, a sentinţei nr. 16/C din 12 februarie 2020 a Tribunalului Bihor, secţia I civilă.

S-a dispus trimiterea spre rejudecare a cererii privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată din procesul penal, aceleiaşi instanţe de apel.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.

I.2 Judecata în al doilea ciclu procesual

1. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 483A din 30 martie 2022, Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă a admis apelul formulat de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu intimatul A., şi în consecinţă a schimbat în parte sentinţa dispunând respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 12.274 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în procesul penal; a înlăturat dispoziţia primei instanţe privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

2. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 483A din 30 martie 2022 a Curţii de Apel Oradea – secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 10 iunie 2022, sub nr. x/2019*.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi, rejudecând, admiterea apelului său, schimbarea în parte a hotărârii atacate cu consecinţa respingerii apelului declarat de Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice şi menţinerea sentinţei civile nr. 16/12 februarie 2020 pronunţate de Tribunalul Bihor. Cu cheltuieli de judecată.

Recurentul-reclamant a apreciat că în speţă este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurentul-reclamant a considerat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că nu poate fi antrenată răspunderea Statului şi că nu sunt incidente prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., pentru următoarele motive:

Conform art. 276 alin. (6) C. proc. pen. "În celelalte cazuri instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile."

Un astfel de caz este cel în care inculpatul achitat a efectuat cheltuieli judiciare proprii şi nu se află în situaţia de a-i fi restituite de partea civilă sau persoana vătămată ori astfel de părţi nici nu există în cauză.

Deşi legea nu reglementează obligaţia statului de a restitui cheltuielile judiciare inculpatului sau oricărei alte părţi care a efectuat astfel de cheltuieli, totuşi o astfel de situaţie este cuprinsă generic în dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., care face trimitere la legea civilă.

În această ipoteză, obligaţia de restituire revine Statului şi poate fi stabilită în urma unei acţiuni introduse la instanţa civilă, astfel cum este acţiunea formulată de reclamant.

În înţelesul art. 453 C. proc. civ., natura juridică a cheltuielilor de judecată este una bivalentă, acestea reprezentând, pe de o parte, prejudiciul cauzat de culpa procesuală, iar, pe de altă parte, despăgubirile pe care partea căzută în pretenţii trebuie să le plătească celeilalte părţi.

Dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată este un drept patrimonial, de creanţă, creditorul având obligaţia de a dovedi, existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile constituite din sumele pretinse cu acest titlu.

Creditorul este reclamantul care a avut calitatea de inculpat în acţiunea penală exercitată de Statul Român prin organele abilitate, respectiv reprezentanţii Ministerului Public.

Or, dacă inculpatul nu este vinovat şi s-au efectuat cheltuieli, există o culpă procesuală a autorităţii judiciare, astfel încât cheltuielile le va suporta statul.

Pentru a exista culpă procesuală nu se cere rea-credinţă în activitatea juridică penală sau o acţiune civilă nefondată, ori să existe o cale de atac sau să facă o cerere provocatoare de cheltuieli judiciare care să-i fie respinsă, astfel cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Astfel, nu interesează buna sau reaua-credinţă a celui care a exercitat acţiunea penală, atâta timp cât aceasta a fost ulterior dovedită ca neîntemeiată, pronunţându-se o soluţie de achitare.

De altfel, şi reclamantul din procesul civil îşi exercită un drept când introduce cererea de chemare în judecată, dar dacă acesta pierde procesul este obligat la cheltuieli de judecată. Aceasta fără a interesa dacă a fost de rea-credinţă sau de bună-credinţă, tocmai pentru motivul că aceasta nu constituie o condiţie indispensabilă de existenţă a răspunderii civile.

Într-o exprimare sintetică, culpa procesuală reprezintă formularea unei cereri, exercitarea unei acţiuni ori susţinerea unor apărări neîntemeiate.

Aşa fiind, în măsura în care Statul, prin agenţii săi (organele de urmărire penală), este responsabil de determinarea unor cheltuieli în sarcina unei persoane cercetate, care ulterior este beneficiara unei soluţii de achitare, persoana are dreptul la recuperarea acestora de la Stat.

Astfel, obiectul acţiunii penale, indicat în art. 14 C. proc. pen., este tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni.

În concepţia C. proc. pen., de vreme ce statul este cel care adoptă normele de drept penal, tot statul este singurul titular al acţiunii penale.

Procesual, ca subiect activ al acţiunii penale, statul încredinţează exerciţiul acţiunii penale unei autorităţi publice specializate, respectiv Ministerului Public.

Punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea ei constă în formularea învinuirii împotriva unei persoane determinate, autorul unei infracţiuni, inculparea acestuia prin actul prevăzut de lege, chemarea sau trimiterea în judecată, susţinerea şi dovedirea săvârşirii infracţiunii în faţa instanţei de judecată, inclusiv exercitarea cailor de atac şi susţinerea acestora în faţă instanţelor competenţe.

Acestea reprezintă elementul dinamic care face să curgă procesul penal, de la începerea urmăririi penale până la pronunţarea hotărârii penale definitive.

Ultimul moment al acţiunii penale este considerat stingerea acesteia. Soluţiile de stingere a acţiunii penale sunt: clasarea, renunţarea la urmărire, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea şi încetarea procesului penal.

Mutatis mutandis, având în vedere natura juridică a cheltuielilor de judecată, una bivalentă, acestea reprezentând prejudiciul cauzat de culpa procesuală, iar, pe de altă parte, despăgubirile pe care partea căzută în pretenţii trebuie să le plătească celeilalte părţi, obligaţia de plată a cheltuielilor judiciare revine tot statului.

De altfel, după fundamentul său, răspunderea civilă specială a Statului este obiectivă, fără vinovăţie, aspect contrazis de instanţe de apel, însă această răspundere a Statului se explică şi întemeiază pe obligaţia de garanţie în sarcina Statului, care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei.

Având în vedere şi dispoziţiile art. 223 C. civ. conform cărora în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară când legea nu stabileşte un alt organ în acest sens, pârâtul în cauza ce are ca obiect restituirea cheltuielilor de judecată nu poate fi altul decât Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice.

În doctrină s-a apreciat că în stabilirea obligaţiei de suportare a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal trebuie avută în vedere culpa infracţională, iar numai subsidiar culpa procesuală, atât în privinţa autorităţilor judiciare, cât şi a părţilor. Astfel, dacă inculpatul a fost achitat, obligaţia suportării cheltuielilor judiciare rămâne în sarcina statului, pe temeiul culpei procesuale a autorităţilor judiciare.

Cu privire la dreptul de a obţine despăgubiri şi cheltuieli de judecată, Decizia CCR nr. 136/2021 a înlăturat obstacolul reţinut anterior în practica judiciară şi a stabilit că un inculpat arestat iniţial, dar achitat ulterior, poate cere despăgubiri de la stat doar în baza deciziei de achitare.

Recurentul-reclamant a susţinut că în acest sens s-au pronunţat mai multe soluţii prin care persoanelor achitate definitiv le-au fost acordate atât despăgubiri, cât şi cheltuieli judiciare, constând în onorariu de avocat, onorarii experţi şi astfel cheltuieli de judecată. A indicat în acest sens soluţiile pronunţate de Tribunalul Cluj prin sentinţa nr. 111 din 3 martie 2022, în dosarul nr. x şi prin sentinţa nr. 841 din 13 decembrie 2021 în dosarul nr. x/2018, prin care s-a constatat că aceste cheltuieli reprezintă efectiv cheltuieli de judecată.

Totodată, a considerat că, întrucât titularul acţiunii penale, care este, potrivit art. 14 din C. proc. pen., statul român, prin Ministerul Public, are reglementat dreptul de a recupera cheltuielile avansate cu procesul (titlul VI, cap. III al C. proc. pen.: art. 272, 274 şi 275), pentru egalitate de tratament, se impune ca acest drept să fie recunoscut şi reglementat, în mod corespunzător, şi persoanei care, după ce a făcut obiectul unei acţiuni penale, a fost ulterior achitată.

Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) C. proc. civ. corob. cu art. 276 C. proc. pen., cazurile în care inculpatul a fost achitat, iar cheltuielile efectuate de acesta nu pot fi imputate persoanei vătămate sau părţii civile, devin aplicabile dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., care pot constitui temei legal pentru acordarea cheltuielilor de judecată de la statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Recurentul-reclamant a apreciat că Statul român este responsabil pentru prejudiciul suferit de inculpatul achitat, prin avansarea sumelor datorate apărătorului ales pentru procesul penal în care a fost achitat, în temeiul art. 10 din C. proc. pen., pentru omisiunea de a reglementa şi această situaţie, omisiune care se află în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs.

La baza stabilirii obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, indiferent de natura litigiului, stă culpa procesuală, care este prezumată de lege, atât în dreptul procesual civil, prin dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cât şi în dreptul procesual penal, prin art. 275 alin. (1) pct. 1-4, alin. (2) şi alin. (3), art. 276 alin. (5) din C. proc. pen. (Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi Decizia nr. 463 din 28 iunie 2016, pronunţată de Curtea Constituţională).

Dispoziţiile art. 275 alin. (1) pct. 4 şi alin. (3) din C. proc. pen. stabilesc că, în anumite cazuri, în care nu se poate reţine culpa procesuală a inculpatului, a părţii vătămate sau a părţii civile, cheltuielile judiciare sunt suportate întotdeauna de stat, iar potrivit opiniilor doctrinare conţinutul acestor texte indică tocmai "culpa procesuală a organului de urmărire penală în instrumentarea dosarului", organ care acţionează în numele statului, acesta din urmă fiind titularul acţiunii penale.

Referitor la dispoziţiile alin. (6) al art. 276 din C. proc. pen., în doctrină s-a exprimat opinia că sintagmei "celelalte cazuri" i se poate circumscrie şi situaţia în care inculpatul faţă de care s-a pronunţat o soluţie de achitare a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, determinat de faptul că, în cauză, nu există parte vătămată sau parte civilă, caz reglementat de prevederile alin. (5) al aceluiaşi articol din Cod.

În consecinţă, contrar reţinerilor instanţei de apel, recurentul-reclamant a apreciat că dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. pot constitui temei legal pentru obligarea statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de garant al înfăptuirii justiţiei, la plata cheltuielilor de judecată, în situaţia în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni, şi prin urmare, a solicitat să se constate temeinicia motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., art. 486 C. proc. civ. şi art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

3. Apărările formulate în cauză

La data de 04 iulie 2022, intimatul-pârât a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

A învederat că, contrar celor susţinute de recurentul-reclamant, instanţa de apel a reţinut în mod corect că dispoziţia de achitare a acestuia nu stabileşte în sine o culpă procesuală a Statului Român, dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. nefiind incidente în cauză.

Dispoziţiile procesual civile reglementează numai răspunderea părţii care a pierdut procesul. Or, Statul nu este parte în procesul penal, ci, potrivit art. 29 C. proc. pen. este un participant care îndeplineşte un serviciu public de restaurare a ordinii de drept. Aşadar, nu se poate reţine că în cazul achitării, statul ar fi cel care pierde procesul, în sensul prevăzut de art. 453 C. proc. civ.

În procesul penal, statul, prin organele de urmărire penală, are obligaţia de a declanşa acţiunea penală în cazurile prevăzute expres de lege, în vederea identificării faptelor penale, a autorilor şi a pedepsirii acestora, în scopul restaurării ordinii de drept. În schimb, procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii şi a intereselor de ordin personal, particular, de aceea partea care declanşează un litigiu prin formularea unei cereri de chemare în judecată este apreciată a fi în culpă pentru că, fără a fi obligat, în scop personal, a determinat pârâtul să iasă din pasivitate pentru a se apăra, efectuând cheltuieli de judecată. Scopul statului, însă, este restaurarea ordinii de drept şi aflarea adevărului şi nu condamnarea inculpaţilor, aşa încât nu se poate considera că statul a pierdut când un inculpat a fost achitat. Prin urmare, pentru a putea fi acordate cheltuielile de judecată, este necesar ca partea adversă să se afle în culpă procesuală, iar fundamentul juridic al cheltuielilor de judecată este întemeiat pe o răspundere civilă de natură delictuală, răspundere al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat părţii adverse.

Fiind însă pe tărâm delictual, este necesară întrunirea cumulativă a elementelor acestei răspunderi, respectiv existenţa unei fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie care să fi cauzat părţii adverse un prejudiciu constând în cheltuieli de judecată.

Or, nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite în ipoteza în care este vorba de îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege, în limitele prescrise de aceasta, ca în situaţia întocmirii rechizitoriului şi trimiterii în judecată a unei persoane pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.

Instanţa de apel corect a constatat că, în speţă, nu există niciun temei al reţineri culpei procesuale a statului, de vreme ce nu s-a dovedit nerespectarea regulilor de conduită procesuală în raport de recurentul-reclamant A. (inculpat în procesul penal), cercetarea penală şi trimiterea în judecată a unei persoane fiind activităţi licite care nu pot fi considerate ilicite doar pentru faptul că prin hotărârea penală definitivă s-a dispus achitarea.

În condiţiile inexistenţei culpei procesuale a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, Curtea de Apel Oradea în mod corect a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 12.274 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în procesul penal.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Criticile din recurs prin care recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că nu poate fi antrenată răspunderea Statului şi că nu sunt incidente prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., sunt întemeiate.

În cauza de faţă, argumentele care au fundamentat soluţia instanţei de apel au avut în vedere faptul că nu există niciun temei al reţinerii culpei procesuale a statului, de vreme ce nu s-a dovedit nerespectarea regulilor de conduită procesuală în raport cu inculpatul – reclamantul din cauza de faţă, A., cercetarea penală şi trimiterea în judecată a unei persoane fiind activităţi licite, care nu pot fi considerate ilicite doar pentru faptul că prin hotărârea penală definitivă s-a dispus achitarea, dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. nefiind prin urmare incidente în cauză.

Această statuare a instanţei de apel este eronată prin raportare la cadrul legal şi la situaţia de fapt reţinută în cauză.

În speţă, obiectul cererii de chemare în judecată priveşte dreptul persoanei acuzate la recuperarea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal soluţionat definitiv prin achitare, ca formă de reparare a prejudiciului adus acestuia.

Cererea de chemare în judecată are ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul, şi necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părţii câştigătoare, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. şi ale art. 453 C. proc. civ.

Prin raportare la obiectul cererii de despăgubire, Înalta Curte constată că, întrucât cererea de acordare a cheltuielilor de judecată are un caracter accesoriu litigiului principal, în speţă sunt incidente normele de procedură ce reglementează procesul în care aceste cheltuieli au fost efectuate.

Or, în cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părţi este reglementată de dispoziţiile art. 276 C. proc. pen., potrivit cărora: "(1) În caz de condamnare, renunţare la urmărirea penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea. (…) (5) În caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă. (6) În celelalte cazuri, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile".

Înalta Curte apreciază că "legea civilă" la care face trimitere alin. (6) al art. 276 C. proc. civ. este reprezentată atât de dispoziţiile C. civ. privind răspunderea civilă (art. 1349 şi urm.), cât şi de cele ale C. proc. civ. referitoare la cheltuielile de judecată (art. 451-455), întrucât obligarea părţii care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată reprezintă o formă a răspunderii civile delictuale.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Înalta Curte constată că, potrivit art. 14 din C. proc. pen., obiectul acţiunii penale îl reprezintă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Ca subiect pasiv al pretinsei infracţiuni, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost lezate, statul a fost titularul acţiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanşând din oficiu investigaţia şi conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluţia de achitare pronunţată la finalul cercetării judecătoreşti are semnificaţia pierderii procesului de către cel care l-a pus în mişcare.

Cu alte cuvinte, chiar dacă nu este, per se, parte în procesul penal, Statul Român, în calitate de titular al acţiunii penale, atâta timp cât are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni, trebuie să îşi asume şi responsabilitatea pierderii acţiunii penale exercitate şi să acopere cheltuielile de judecată efectuate de către persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi care a fost achitată în mod definitiv.

Din această perspectivă, răspunderea civilă delictuală a Statului Român nu este subiectivă, ci una obiectivă, fără a fi necesară probarea vinovăţiei, sub forma intenţiei sau culpei, întrucât se întemeiază pe o obligaţie de garanţie, respectiv obligaţia de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei. Statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal, pentru că în discuţie nu este fapta ilicită a organelor de urmărire penală, exercitarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a funcţiei procurorului, ci exclusiv respingerea acuzaţiei în materie penală ca soluţie definitivă a procesului iniţiat.

În acest context, Curtea reţine că, din momentul în care acţiunea penală a fost respinsă, dispunându-se achitarea în mod definitiv, în patrimoniul persoanei achitate se naşte un drept de creanţă împotriva statului, pentru recuperarea cheltuielilor de judecată făcute pentru a-şi asigura apărarea, în condiţiile în care instanţa penală nu s-a pronunţat asupra acestui aspect. Este de neacceptat ca o cheltuială judiciară, fie ea efectuată în cadrul unui proces penal, să nu poată fi recuperată de către persoana care a fost achitată, întrucât o atare soluţie ar contraveni principiilor care guvernează procesul penal, respectiv legalitatea, aflarea adevărului şi garantarea libertăţilor persoanei, precum şi principiilor procesului civil, şi anume legalitatea, egalitatea în faţa legii civile, dreptul la un proces echitabil etc.

A nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluţionat prin pronunţarea unei soluţii de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi puse în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabileşte expres subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.

O astfel de interpretare a prevederilor textului de lege anterior menţionat ar fi contrară şi principiului echităţii – principiu recunoscut în mod constant şi protejat de către instanţele judecătoreşti – întrucât, în acest caz particular, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii şi susţinerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanşat, ci şi să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deşi, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală.

Prin urmare, justificarea soluţiei instanţei de apel încalcă dispoziţiile de drept substanţial aplicabile cauzei deoarece statul organizează şi conduce activitatea judiciară. Or, ca gestionar şi organizator al activităţii judiciare în ansamblu şi, în mod specific, al celei de urmărire, anchetare şi tragere la răspundere a celor ce săvârşesc infracţiuni, statul este cel care trebuie să suporte consecinţele pierderii acţiunii penale exercitate, constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi care a fost achitată definitiv, doar în acest fel asigurându-se conţinut şi sens reglementării conţinute în art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în acord cu care, în afara cazurilor reglementate expres în precedentele alineate, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.

În consecinţă, faţă de soluţia dată prin decizia penală nr. 368/A/2017 pronunţată la data de 07 iunie 2017 de către Curtea de Apel Oradea, condiţia pierderii procesului nu mai este o chestiune ce poate fi pusă la îndoială. În acest sens, Înalta Curte reţine că, pe fondul acuzaţiei penale, statul nu a reuşit să răstoarne prezumţia de nevionvăţie, achitarea fiind pronunţată în mod definitiv, caz în care este reclamat un necesar drept de despăgubire. Netemeinicia acuzaţiei în materie penală constituie un motiv care justifică un drept la despăgubire pentru prejudiciul produs persoanei inculpate prin efectuarea cheltuielilor de judecată în procesul penal. Acţiunea statului nu poate fi calificată decât ca o faptă care a adus atingere drepturilor sau intereselor altei persoane, faptă care angajează răspunderea sa în temeiul dispoziţiilor cu caracter de gen, conţinute de art. 1349 şi urm. C. civ.

Prin urmare, din perspectiva soluţiei pronunţate pe fondul acuzaţiei penale, favorabile inculpatului, se naşte un drept la despăgubire faţă de acesta din urmă.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 483A din 30 martie 2022 a Curţii de Apel Oradea – secţia I civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 ianuarie 2023.