Interpretation of loan contract as gratuitous and evidentiary limits on challenging written instruments

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1 Judecata în primul ciclu procesual

I.1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22 noiembrie 2017, pe rolul Tribunalului Satu Mare, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 euro, precum şi a penalităţilor de întârziere de 0,05 % pe zi, calculate de la data de 28 mai 2016 şi până la data plăţii efective, pretenţii reprezentând împrumut acordat pârâtului, având scadenţa la data de 28 mai 2016 şi nerestituit; cu cheltuieli de judecată.

I.1.2 Sentinţa pronunţată de Tribunalul Satu-Mare

Prin sentinţa civilă nr. 121/D din 08 iunie 2018, Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul A. şi, în consecinţă, a obligat pârâtul B. să plătească reclamantului A. suma de 90.000 euro echivalent în RON la cursul oficial al Băncii Naţionale a României de la data plăţii efective, pretenţii reprezentând capital împrumut nerestituit; a respins restul capetelor de cerere ale reclamantului; a obligat pârâtul la plata sumei de 10.790 RON. cheltuieli de judecată în primă instanţă, reprezentând 7.790 RON taxă judiciară de timbru şi 3.000 RON onorariu avocaţial.

I.1.3 Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea

Prin decizia civilă nr. 419/A din II iunie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 12 ID din 8 iunie 2018; a admis apelul introdus de pârâtul B. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus cuantumul sumei la care a fost obligat pârâtul în favoarea reclamantului cu titlu de împrumut nerestituit, de la suma de 90.000 euro la suma de 20.000 euro, în echivalent RON la data plăţii; a redus cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat pârâtul, de la suma de 10.790 RON la suma de 3.700 RON; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Împotriva deciziei Curţii de Apel Oradea, a declarat recurs reclamantul A..

I.1.4 Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 2058/14.10.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2017, a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 419/A din 1 1 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă. A casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

I.2 Judecata în al doilea ciclu procesual

I.2.1 Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea

Prin decizia civilă nr. 1282/2021-A din 17 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul civil declarat de apelantul reclamant A..

A fost admis, ca fondat, apelul civil declarat de apelantul pârât B., în contradictoriu cu intimatul reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 12 ID din data de 8 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, care a fost schimbată în sensul respingerii în întregime a acţiunii formulate de reclamantul A., împotriva pârâtului B.. S-a luat act că apelantul pârât a precizat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

I.2.2 Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1282/2021-A din 17 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 17 ianuarie 2022, sub nr. x/2017*.

Prin cererea de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar pe fond admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată şi precizată prin reducerea cuantumului pretenţiilor în rejudecare, în apel, adică obligarea intimatului la plata către recurent a sumei de 80.000 euro cu titlu de capital rămas nerestituit, ca urmare a încheierii contractului de împrumut la data de 28 mai 2009, alături de dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data de 28.05.2016 şi până la restituirea efectivă a acesteia.

Recurentul a susţinut că decizia recurată este nelegală atât pentru încălcarea dreptului la apărare a recurentului, prin neadministrarea probelor testimoniale solicitate cu ocazia dezbaterilor din şedinţa publică din data de 07.04.2021, cât şi pentru faptul că aceasta cuprinde motive contradictorii, respectiv a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

A arătat recurentul că s-au încălcat dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Prin faptul că instanţa de apel a respins cererea de administrare a probei testimoniale propuse, tocmai pentru dovedirea naturii contractului, respectiv circumstanţele în care s-a acordat şi executat contractul de împrumut, scopul împrumutului şi modalitatea în care acesta s-a prelungit în continuare termenele de restituire, la solicitarea intimatului B., aceasta a încălcat obligaţia sa legală de aflare a adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor concrete, pronunţând astfel o hotărâre nelegală.

Recurentul a susţinut că, în conformitate cu art. 977 C. civ. de la 1864, interpretarea contractului se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literar al termenilor. Or, instanţa de apel a interpretat, în mod totalmente contrar acestor dispoziţii legale, contractul în favoarea şi interesul intimatului B., stabilind faptul că acest contract de împrumut din 28.05.2009 este cu titlu gratuit. A arătat că nu poate fi interpretat acest contract în sensul că nu ar fi fost încheiat cu dobândă, prin prisma faptului că s-a predat o sumă importantă de bani, şi anume 100.000 Euro, a cărei restituire să fi durat mai bine de 7 ani până la încheierea ultimului act adiţional, fără ca recurentul să fi urmărit obţinerea unui folos material pentru sine, nefiind logic, nici credibil ca o persoană să se deposedeze voluntar de o sumă de 100.000 Euro fără a urmări realizarea unui beneficiu. În mod evident, interesul părţilor a fost de a realiza un câştig reciproc, cel al recurentului, de a încasa o dobândă, iar cel al intimatului, de a folosi suma de 100.000 Euro, sumă importantă pe care nu ar fi putut să o obţină printr-un contract bancar.

A mai susţinut că instanţa a încălcat prevederile art. 22 C. proc. civ. prin aceea că nu a comunicat către părţi recalificarea juridică a contractului, din contract de împrumut cu titlu oneros în contract de împrumut cu titlu gratuit. Indiferent de faptul că instanţa a încălcat această obligaţie, consideră că, pentru a lămuri în mod corect circumstanţele cauzei, instanţa de apel trebuia să administreze probele testimoniale propuse, tocmai pentru a respecta şi prevederile art. 6 din Convenţia CEDO.

Recurentul a criticat faptul că instanţa de apel a încălcat principiul tempus regit actum, conform căruia legea sub imperiul căruia se încheie un act juridic guvernează soluţionarea procesului prin aplicarea dispoziţiilor legale aflate în vigoare la data încheierii acestuia, întrucât prin decizia Curţii de Apel Oradea, instanţa statuează în mod corect faptul că, în cauză, sunt aplicabile prevederile C. civ. din 1864, însă reţine ca sancţiune a nulităţii dobânzii percepute, prevederile O.G. nr. 13/2011. Apreciază că instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 1 din C. civ. de la 1864, respectiv art. 6 din C. civ., aplicând sancţiunea nulităţii absolute a dobânzii percepute, reţinând a fi aplicabilă o lege civilă care nu era în vigoare la data încheierii actului juridic ce a născut drepturile şi obligaţiile între părţi.

A susţinut că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi prin prisma soluţiei dispuse, de respingere în întregime a acţiunii, formulată de către recurentul reclamant. Chiar dacă ar fi să se admită raţiunea instanţei de fond pentru care a procedat în sensul respingerii acţiunii, acţiunea trebuia să fie constatată a fi lipsită de obiect şi nu respinsă ca neîntemeiată, raportat la reţinerea că B. a achitat suma de 20.000 Euro, prin ordinul de plată regăsit la dosar. Soluţia dispusă afectează în totalitate modalitatea de stabilire a cheltuielilor de judecată, instanţa respingând recurentului dreptul de a-i fi acordate cheltuieli, luând totodată act că apelantul pârât va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată. Or, cheltuielile de judecată erau datorate, întrucât recurentul a somat intimatul pentru achitarea pretenţiilor sale anterior cererii de chemare în judecată, l-a pus pe acesta în întârziere; acestuia trebuia să-i fie recunoscut dreptul de a-i fi acordate drepturi de cheltuieli de judecată, pentru pretenţiile care au fost achitate în parte în cursul procesului, pretenţii care au lipsit de obiect acţiunea, ulterior achitării acestora.

A opinat că soluţia de respingere în întregime a acţiunii este una profund nelegală, care încalcă şi prevederile art. 453 C. proc. civ.

A mai invocat nelegalitatea hotărârii, hotărâre care a fost dată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în cauză. A arătat că, prin contract, părţile de comun acord s-au înţeles la o dobândă anuală de 10.000 euro, dobândă care a fost inclusă în cuantumul sumei împrumutate iniţial, cea de 110.000 euro, aspect recunoscut de către recurentul-reclamant, prin interogatoriile luate acestuia; banii au fost necesari pentru dezvoltarea afacerii şi, deşi după 6 luni de la acordarea împrumutului, societatea a încasat bani, existând posibilitatea de fi returnaţi recurentului, totuşi intimatul a înţeles să profite de folosinţa lor, acesta rulând în continuare banii primiţi împrumut, sens în care a solicitat prorogarea datei restituirii, solicitare întemeiată pe diverse pretexte. Ca atare, beneficiul urmărit de recurent a fost dobânda plătită iar de către intimat rularea sumei de 100.000 euro.

Reiterează că acest contract de împrumut este unul cu titlu oneros, instanţa de apel făcând o interpretare eronată a actului juridic, aspect ce rezultă din conţinutul actelor încheiate între părţi, precum şi din răspunsurile date de către intimat întrebărilor formulate prin interogatoriu (răspunsul la întrebarea nr. 3 prin care se recunoaşte că s-a obligat la plata dobânzii, răspunsul la întrebarea nr. 5, dacă corespunde realităţii faptul că sumele menţionate prin întâmpinare reprezintă sumele achitate cu titlu de dobândă pentru suma împrumutată, răspunsul fiind că reprezintă atât dobândă, cât şi restituirea împrumutului acordat).

Faptul că intimatul a înregistrat, în mod benevol, în arhiva electronică de garanţii reale mobiliare o serie de bunuri mobile, extras în care pot fi identificate toate elementele împrumutului acordat pârâtului (fiind inserat contractul de împrumut din 28.05.2009, respectiv actul adiţional din 28.09.2014, cuantumul sumei împrumutate, 110.000 euro, debitorul obligaţiei B. şi persoana în favoarea căreia operează garanţia, A.) dovedeşte cuantumul capitalului rămas de restituit la nivelul anului 2015.

Menţionează recurentul conţinutul ultimului act adiţional încheiat între părţi şi susţine că, din analiza conţinutului ultimului act adiţional încheiat între părţi se poate constata că, la data încheierii acestuia, 01.08.2015, părţile au specificat faptul că, capitalul de restituit este acelaşi de 110.000 euro, capital pentru a cărei restituire intimatul B. a garantat atât cu un imobil, cât şi cu o serie de bunuri mobile înscrise în arhiva electronică de garanţii reale mobiliare.

Se întreabă recurentul, dacă la momentul încheierii ultimului act adiţional, intimatul a restituit prin plăţi împrumutul, de ce a semnat actul adiţional din 01.08.2015 în forma care aceasta a fost îmbrăcată, respectiv de ce ar fi garantat restituirea unei sume, rămase a fi achitată de circa 20.000 euro, cu atâtea bunuri lăsate în garanţie. Apreciază că răspunsul la întrebarea respectivă este unul evident, toate plăţile efectuate până în acel moment, de 01.08.2015. an fost plăti reprezentând dobândă de comun acord stabilită de părţi.

civil, care arată că debitorul unei datorii, pentru care plăteşte dobândă, sau rendită, nu poate, fără consimţământul creditorului, să impute plata dobânzii. Plata parţială, făcută pe capital şi dobândă, se impută mai întâi asupra dobânzii.

Arată recurentul că instanţa de apel a pronunţat decizia sa prin nesocotirea flagrantă a dispoziţiilor art. 970, art. 977, art. 978, art. 979, art. 980, art. 981, art. 982, pronunţând decizia sa prin încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, refuzând să analizeze şi faptul că ulterior încheierii ultimului act adiţional, s-au notat în arhiva electronică de garanţii reale mobiliare o serie de bunuri mobile, ocazie şi demers judiciar în baza căruia a recunoscut din nou, valoarea împrumutului achitat şi ce urmează a fi restituit şi garantat prin această procedură, şi anume suma de 110.00 Euro.

Recurentul şi-a întemeiat în drept cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

I.2.3. Apărările formulate în cauză

La data de 07 martie 2022, intimatul-pârât a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat ca, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) coroborat cu prevederile art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., să se constate nulitatea recursului declarat de către recurentul-reclamant A., iar în temeiul prevederilor art. 453 C. proc. civ., acesta să fie obligat la suportarea cheltuielilor de judecată.

În combaterea motivelor de recurs, intimatul-pârât a susţinut că acestea nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care apreciază că recursul declarat nu este admisibil.

În acest sens, a învederat faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că instanţa de apel, în cadrul caracterului devolutiv al apelului, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludentei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Prin urmare, intimatul-pârâtă a apreciat că motivele de nelegalitate au fost invocate de partea adversă cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor (probe testimoniale, aplicabilitatea normelor de drept material, etc.), ceea ce nu este permis în această fază procesuală. În acest sens, intimatul-pârât a indicat decizia nr. 91 din 17 ianuarie 2020, pronunţată de secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

În consecinţă, intimatul-pârât a apreciat că în speţă nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs, în condiţiile dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., în cauză nefiind identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu de către instanţă şi a considerat că se impune aplicarea de către instanţa de recurs a sancţiunii expres prevăzute de lege, respectiv anularea căii de atac.

Argumentele expuse în dezvoltarea recursului la punctul l., referitoare la faptul că, în mod greşit, instanţa de apel a respins solicitarea recurentului-reclamant de administrare a probei testimoniale pentru dovedirea naturii contractelor încheiate de către părţi, vizează aspecte de netemeinicie, însă aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, rămân în atribuţia exclusivă a instanţelor de fond, ca instanţe devolutive. Or,

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Prin urmare, reevaluarea probelor este incompatibilă cu judecata în etapa recursului, în această cale de atac fiind posibil a fi analizate exclusiv aspecte care interesează legalitatea hotărârilor supuse controlului judiciar.

Demersul de interpretare a pro1belor este lăsat de legiuitor la libera apreciere a magistratului care realizează o judecată a fondul cauzei (în primă instanţă şi în apel), conform prevederilor art. 264 din C. proc. civ., excepţie de la această regulă făcând situaţiile în care legea însăşi stabileşte puterea doveditoare a unor mijloace de probă.

I.2.4 Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 septembrie 2022 completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-reclamant, excepţie invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin prima critică dezvoltată, recurentul reproşează instanţei de apel greşita respingere a probei testimoniale, apreciind în sensul, pe de-o parte, că această măsură încalcă prevederile art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., ce obligă judecătorul să afle adevărul şi să restabilească corecta calificare a actelor şi faptelor juridice deduse judecăţii şi pe de altă parte că rezultatul analizei instanţei de apel (şi anume că împrumutul convenit de părţi este unul cu titlu gratuit, fără dobândă, aceasta fiind datorată numai pentru întârzierea executării obligaţiei la scadenţă) încalcă dispoziţiile art. 977 C. civ. privind interpretarea contractului, deoarece nu este posibil şi nici credibil ca părţile să fi convenit împrumutul unei sume considerabile în atare condiţii.

Acest motiv de recurs poate fi examinat în coordonatele art. 488 pct. 5 (sub aspectul încălcării art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ.) şi respectiv pct. 8 C. proc. civ. (sub aspectul încălcării art. 977 C. civ. 1864).

Se susţine totodată şi existenţa unor motive contradictorii (din perspectiva pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.), dar această critică nu este însoţită de argumente concrete care să identifice considerentele ce intră în contradicţie unele cu altele sau cu dispozitivul deciziei; în această situaţie, se observă că motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este invocat formal.

Cu privire la chestiunea greşitei respingeri a probei testimoniale, Înalta Curte reţine că această solicitare a apelantului pârât a fost respinsă de instanţa de apel cu argumentarea că în ipoteza cauzei, prevederile art. 309 alin. (2) şi (5) C. proc. civ. se opun dovedirii cu martori a unor împrejurări ce se constituie împotriva sau peste a ceea ce cuprinde un înscris.

Or, faţă de această măsură nu s-a reproşat greşita aplicare a legii, cât timp actul juridic încheiat între părţi a fost, într-adevăr, consemnat într-un înscris şi în acelaşi timp apelantul pârât s-a opus încuviinţării probei testimoniale, iar reclamantul nu a invocat şi argumentat vreuna dintre situaţiile de excepţie cuprinse în alin. (4) al art. 309 C. proc. civ.

De aceea, chiar dacă este adevărat că judecătorul are obligaţia, circumstanţiată de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., de a afla adevărul, o atare obligaţie nu poate fi adusă la îndeplinire prin încălcarea regimului juridic al probelor, în sensul încuviinţării sau administrării de probe în afara limitelor expres prevăzute pentru acestea.

Nu se arată în cererea de recurs nici un argument concret pentru care respingerea probei testimoniale ar fi fost făcută cu încălcarea legii – din perspectiva aplicării prevederilor art. 309 C. proc. civ., care au fost avute în vedere de instanţa de apel – şi în acest context invocarea unui principiu general al procesului civil nu poate conduce la înlăturarea normelor speciale incidente ce guvernează o anumită măsură procesuală.

Suplimentar, nu se poate reţine din criticile aferente acestui motiv de recurs nici încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., deoarece calificarea corectă a actelor şi faptelor juridice deduse judecăţii se poate face de instanţă tot numai pe baza celor rezultate din probatoriul legal administrat, iar reproşul adus de recurentul pârât se raportează la omisiunea administrării unor probe care, afirmă el, ar fi conturat o altă calificare a raportului juridic litigios.

În cuprinsul unui alt motiv de recurs, s-a reproşat instanţei de apel încălcarea principiului tempus regit actum, prin aplicarea prevederilor O.G. nr. 13/2011 contractului încheiat în anul 2009.

Instanţa de recurs observă că Tribunalul a reţinut că nulitatea de drept a clauzei privind dobânda este prevăzută atât de O.G. nr. 13/2011, cât şi de legea anterioară, O.G. nr. 9/2000; prin apelul formulat împotriva sentinţei nr. 121/08.06.2018, nu numai că reclamantul nu s-a plâns de aplicarea greşită în timp a legii, dar a solicitat instanţei de apel chiar să aplice prevederile O.G. nr. 13/2011, în demersul de valorificare a prevederilor art. 1255 C. civ. 2009.

Or, pe de-o parte conţinutul legii substanţiale în privinţa nulităţii de drept ce intervine pentru stabilirea unei dobânzi contractuale mai mari cu 50% decât dobânda legală este identic în cele două reglementări, deoarece, aşa cum a reţinut prima instanţă, atât O.G. nr. 9/2000, cât şi O.G. nr. 13/2011 prevăd această sancţiune.

Pe de altă parte, cât timp prin apelul formulat nu s-a reproşat primei instanţe greşita aplicare a legii sub acest aspect, ci dimpotrivă s-a cerut ca instanţa de apel să considere aplicabilă dobânda legală reglementată de O.G. nr. 13/2011 în ipoteza nulităţii clauzei contractuale privind dobânda, rezultă că această critică este adusă deciziei recurate în mod formal şi omisso medio (cu încălcarea art. 488 alin. (2) C. proc. civ.), în realitate recurentul reclamant nefiind vătămat în vreun fel de pretinsa nelegalitate cuprinsă în considerentele hotărârii.

Nefondată este şi critica prin care se susţine că soluţia legală în speţă ar fi fost respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect (cu consecinţa pentru recurent a de fi despăgubit cu cheltuielile efectuate cu procesul, susţine acesta).

Or, cât timp acţiunea reclamantului avea caracter unitar, cuprinzând solicitarea de restituire a sumei de 100.000 euro şi a penalităţilor de 0,05% pe zi de întârziere, reţinerea instanţei că la data evocării fondului suma datorată de pârât a fost integral restituită nu poate atrage respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect, ci respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Din această perspectivă Înalta Curte nu identifică care dintre dispoziţiile ce reglementează modul de soluţionare a cererii accesorii privind cheltuielile de judecată ar fi prevăzut obligarea pârâtului la plata de cheltuieli de judecată în cazul respingerii acţiunii ca rămasă fără obiect, pentru a putea determina care este vătămarea suferită de recurent ca urmare a pretinsei nelegalităţi invocate.

Astfel, prevederile art. 453 C. proc. civ., la care se referă recurentul în argumentarea acestui motiv de recurs, prevăd că cel care pierde procesul va plăti celui care a câştigat cheltuieli de judecată, iar dacă cererea a fost admisă în parte, acestea vor fi acordate numai parţial, cheltuielile putând fi şi compensate.

Or, respingerea acţiunii nu dădea dreptul reclamantului la plata acestor cheltuieli, nici măcar în parte.

Cu privire la critica ce susţine eronata interpretare a actului juridic dintre părţi ca fiind cu titlu gratuit şi nu oneros, se observă că instanţa de apel a examinat conţinutul contractului, inclusiv clauza referitoare la dobândă şi a conchis că aceasta avea ca obiect obligarea la plata dobânzii pentru întârzierea restituirii după scadenţă, deci împrumutul este unul cu titlu gratuit.

Or, susţinerea recurentului reclamant în sensul că părţile au intenţionat de fapt a încheia un împrumut cu dobândă este o chestiune de fapt, rezervată aprecierii instanţelor de fond, care au determinat-o pe baza probelor administrate, iar sub acest aspect criticile formulate nu pot fi încadrate în art. 488 C. proc. civ.

Mai mult, rezultă chiar din dezvoltarea motivului de recurs că se cere reevaluarea probatoriului – a răspunsurilor la interogatoriu, etc – ceea ce subliniază concluzia de mai sus în sensul că acest motiv nu poate fi primit.

În acelaşi registru, nu pot fi primite nici susţinerile reclamantului recurent în sensul că obiectul contractului de împrumut l-a constituit suma de 110.000 euro, criticile neputând fi încadrate în niciunul dintre cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Toate celelalte susţineri dezvoltare în cererea de recurs, deşi valorifică formal greşita aplicare a prevederilor art. 1111, art. 970, art. 977-982 şi art. 1097 C. civ. 1864, nu se referă la argumente concrete pentru care aceste dispoziţii ar fi fost greşit aplicate sau interpretate, ci se bazează tot pe susţinerea (anterior analizată) că părţile au încheiat un contract de împrumut cu titlu oneros (şi nu gratuit) pentru suma de 110.000 euro (şi nu pentru 100.000 euro).

De aceea, nu se identifică o critică efectivă care să susţină nelegalitatea deciziei prin raportare la aceste prevederi legale, invocarea lor în cererea de recurs fiind lipsită de substanţă.

În consecinţa tuturor acestor argumente, observând că în cauză nu este incident niciunul dintre cazurile de casare invocate de recurent sau cărora le pot fi circumscrise motivele dezvoltate în scris, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1282 - A din 17 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Oradea – secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 ianuarie 2023.