Causal link and certainty of damage in tort liability arising from breach of a third-party distribution contract

Acțiune în răspundere civilă delictuală. Condiții de admisibilitate

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligaţii. Izvoarele obligaţiilor. Răspunderea civilă

Index alfabetic: Acţiune în pretenţii

Răspundere civilă delictuală

Condiţia certitudinii prejudiciului

Raport de cauzalitate

Principiul rolului activ al judecătorului

Autoritate de lucru judecat

C. civ., art. 1349, art. 1350 alin. (3), art. 1357

C. proc. civ., art. 22, art. 431 alin. (2)

Pentru existenţa şi angajarea răspunderii civile este necesar ca între faptul prejudiciabil şi prejudiciul suferit de victimă să existe un raport de cauzalitate, fără el neexistând răspundere civilă reparatorie. Raportul de cauzalitate este nu numai o condiţie a răspunderii, ci este şi criteriul în funcţie de care se stabileşte întinderea obligaţiei de reparare a prejudiciului, dreptul la reparaţie putând fi recunoscut numai pentru şi în limitele prejudiciului care este, neîndoielnic, consecinţa faptei ilicite.

O simplă ofertă de preţ, făcută cu mai mult de un an înainte de încheierea tranzacţiei, nu poate, doar prin ea însăşi, să conducă la concluzia că ar fi fost menţinută şi ar fi condus la încheierea cesiunii de părţi sociale la un preţ egal cu preţul iniţial oferit, dacă pârâta ar fi emis acordul său pentru vânzarea întregii afaceri către ofertant, chiar la data notificării sale, câtă vreme oferta iniţială a fost făcută în lipsa unor criterii obiective de evaluare a preţului, înscris în cuprinsul său, diferit de contractul de cesiune, în care s-a înscris criteriul obiectiv ce a stat la baza negocierii preţului cesiunii.

În această situație nu există un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu întrucât raportul de cauzalitate nu poate fi determinat doar pe baza acelei oferte de preţ de care se prevalează reclamanţii, fiind discutabilă însăşi întinderea prejudiciului afirmat, evaluat de aceştia tot în raport cu respectiva ofertă.

Astfel, instanța de apel a apreciat în mod corect faptul că prejudiciul reclamat nu este cert, existenţa şi întinderea lui fiind stabilite pe baza unei diferenţe dintre preţul oferit iniţial şi preţul reconsiderat, obiectiv determinat şi verificabil fiind doar cel din urmă.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 638 din 16 martie 2023

Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată la data de 5 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului Vâlcea, Secţia I civilă, sub nr. x/90/2018, reclamanții A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 587.175,13 euro, echivalent în lei la data plății, către reclamantul A. şi la plata sumei de 111.962,87 euro, echivalent în lei la data plăţii, către reclamanta B. De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

Tribunalul Vâlcea, Secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 337 din 22 martie 2019, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanții A. şi B., precum şi pe pârâta C. S.R.L., în favoarea Tribunalului Ilfov.

Prin sentinţa civilă nr. 2275 din 1 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Ilfov, Secţia civilă, în dosarul nr. x/90/2018, s-a admis excepția necompetenţei teritoriale a Tribunalului Ilfov, invocată de reclamanţi şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea; s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, s-a suspendat judecata cauzei şi s-a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 1458 din 24 septembrie 2019, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, Secţia I civilă, sub nr. x/90/2018*, la data de 23 octombrie 2019.

B. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1260/2021 din 7 mai 2021, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, Secţia I civilă, în dosarul nr. x/90/2018*, s-a respins excepția autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâta C. S.R.L.; s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta C. S.R.L.; s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanții A. şi D., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L.; pârâta a fost obligată la plata sumei de 293.587 Euro (echivalentul în lei la data plăţii), către reclamantul A. şi la plata sumei de 55.921 Euro (echivalentul în lei la data plăţii), către reclamanta B., actualmente D.; de asemenea, pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2450 lei, reprezentând onorariul de expert şi la plata sumei de 19.848 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru (15.448 lei - A. şi 4.400 lei - B.) către reclamanţi.

C. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de fond

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel ambele părţi.

Apelanţii-reclamanţi au considerat hotărârea primei instanţe netemeinică şi nelegală, în parte, astfel că au solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată.

Pârâta C. S.R.L. a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii, în principal ca efect al autorităţii de lucru judecat invocate, iar, în subsidiar, ca efect al inadmisibilităţii şi, în terţiar, ca neîntemeiată.

D. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 642/A-COM din 16 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/90/2018*, s-a respins apelul declarat de reclamanții A., D. împotriva sentinţei nr. 1260 din 7 mai 2021 a Tribunalului Vâlcea, Secţia I civilă, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L.; s-a admis apelul declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată, în parte, în sensul că s-a respins ca nefondată cererea şi s-a menţinut soluţia cu privire la excepţii.

E. Considerentele hotărârii instanţei de apel

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Piteşti a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 3464 din 15 decembrie 2017 a Tribunalului Ilfov, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă ca fiind introdusă de persoane lipsite de calitatea procesuală activă, instanţa reţinând că litigiul are ca obiect analizarea condiţiilor răspunderii civile contractuale, iar raportul juridic obligaţional, generat de contractul de distribuitor autorizat din 22 martie 2010, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 8 din 7 decembrie 2011, poartă doar în ceea ce priveşte subiectele acestui raport, şi anume pârâta C. S.R.L. şi Societatea E. Faptul că, prin modul în care pârâta a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale, s-ar fi generat un prejudiciu în patrimoniul reclamanţilor, nu reprezintă un argument pentru a se putea reţine calitatea procesuală activă a acestora.

Reclamanţii nu îndeplinesc condiţia de a fi creditori ai pârâtei, în temeiul unui raport juridic obligaţional generat de existenţa unui contract încheiat între aceştia.

În cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prescrise de art. 431 C. proc. civ., referitoare la efectele lucrului judecat.

Întrucât reclamanţii nu sunt părţi ale contractului invocat, ei având calitate de asociați ai Societăţii E. S.R.L., în mod corect a fost analizată răspunderea pârâtei, în raport cu condiţiile de antrenare prevăzute de art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

Condiţiile răspunderii civile delictuale nu pot fi reţinute ca fiind îndeplinite cumulativ în persoana pârâtei.

Reclamanţii au indicat oscilant fapta ilicită, pe de o parte, au susţinut că aceasta constă în neexecutarea corespunzătoare de către pârâta a unei anumite clauze din contractul încheiat între aceasta şi societatea ai cărei asociaţi sunt reclamanţii, cu referire la clauza de la art. 11.2.3 lit. a) din contractul de distribuitor autorizat, modificat prin actul adiţional nr. 8 din 7 decembrie 2011, iar pe de altă parte, au susţinut că rezilierea unilaterală a contractului evocat a fost abuzivă.

Fapta ilicită ce se pretinde că este cauza prejudiciului şi care este imputată pârâtei în mod explicit nu este cea de reziliere unilaterală a contractului, ci fapta de neîndeplinire de către aceasta a obligaţiei contractuale, asumate de pârâtă conform clauzei 11.2.3 din contractul de distribuţie, astfel cum a fost modificată prin actul adiţional nr. 8 din 7 decembrie 2011, având ca element material „refuzul pârâtei de a autoriza vânzarea afacerii de distribuţie”, considerându-se că acest refuz este nejustificat, întrucât „nu a fost întemeiat pe analiza unor factori obiectivi privind cumpărătorul, şi anume planul de afaceri, performanţa financiară, abilităţile manageriale, integritatea partenerului propus, aşa cum impuneau prevederile art. 11.2.3 lit. a) din contractul de distribuitor autorizat”.

Inserarea unei condiţii în oferta de preţ propusă de Casa Auto F. S.R.L. impune concluzia că aceasta cunoştea premisa ce a determinat condiţia. În oferta de preţ - 1.600.000 euro, popritorul a condiţionat oferta sa de un fapt anumit, acela de „păstrare a tuturor activităţilor autorizate”, în conformitate cu contractul încheiat între E. S.R.L. şi pârâtă.

Este rezonabil a se reţine că, atât autorul ofertei, cât şi destinatarul acesteia au cunoscut că activitatea de distribuţie autoturisme se desfășura de către E. S.R.L., în temeiul unui contract cu privire la care pârâta îşi anunţase intenţia de a-l rezilia.

Reconsiderarea ofertei de preţ emise de Casa Auto F. S.R.L. îşi are cauza în elementul ce a constituit baza negocierii preţului cesiunii, şi anume situaţia financiar-contabilă a societăţii vizate de cesiune la 30 iunie 2016.

Prejudiciul reclamat nu este cert, existenţa şi întinderea lui fiind stabilite pe baza unei diferenţe dintre preţul oferit iniţial şi preţul reconsiderat, obiectiv determinat şi verificabil fiind doar acesta din urmă.

De asemenea, raportul de cauzalitate nu poate fi stabilit între fapta imputată explicit pârâtei şi prejudiciul afirmat.

O simplă ofertă de preţ făcută cu mai mult de un an înainte de tranzacţie nu poate, doar prin ea însăşi, să conducă la concluzia că ar fi fost menţinută şi ar fi condus la încheierea cesiunii de părţi sociale la un preţ egal cu preţul iniţial oferit, dacă pârâta ar fi emis acordul său pentru vânzarea întregii afaceri către ofertant, chiar la data notificării sale (23.10.2015), câtă vreme oferta iniţială a fost făcută în lipsa unor criterii obiective de evaluare a preţului, înscrise în cuprinsul său, diferit de contractul de cesiune, în care s-a înscris criteriul obiectiv ce a stat la baza negocierii preţului cesiunii.

În cauză, prejudiciul afirmat nu poate fi considerat cert, iar dacă s-ar admite ca fiind cert, ca existenţă şi întindere, nu poate fi stabilită legătura cauză-efect ce obiectivează raportul de cauzalitate între fapta imputată pârâtei şi acest prejudiciu, nefiind dovedit că fapta imputată a avut o contribuţie efectivă şi neechivocă la producerea prejudiciului, înşişi reclamanţii considerând că au pierdut preţul iniţial oferit de Casa Auto F. ca urmare a altui fapt, cel al rezilierii contractului de distribuţie autorizată.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel

Împotriva deciziei Curţii de Apel Piteşti, recurenţii-reclamanţi A. şi D. (fostă B.) au declarat recurs principal, iar recurenta-pârâtă C. S.R.L. a formulat recurs incident.

1.Recursul principal declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi D. (fostă B.)

Recurenţii-reclamanţi A. şi D. (fostă B.) au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii pentru următoarele motive:

Instanţa de apel nu a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în materia răspunderii civile delictuale, în raport de normele legale incidente, situaţia de fapt şi întregul probatoriu administrat în cauză, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi au arătat că art. 1349 şi art. 1357 C. civ. sunt aplicabile speţei, întrucât s-a dovedit că sunt îndeplinite cele patru condiţii ale răspunderii civile delictuale, şi anume săvârşirea unei fapte ilicite, vinovăţia (în cea mai uşoară formă - culpa uşoară), prejudiciul şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Curtea de Apel Piteşti a făcut o aplicare greşită a legii cu privire la aprecierea faptei cauzatoare de prejudiciu imputată intimatei-pârâte de către reclamanţi, în raport de susţinerile formulate şi situaţia de fapt reţinută. De asemenea, a considerat în mod eronat că nu sunt întrunite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale, raportat la inexistenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie şi prejudiciul suferit de către reclamanţi, precum şi la existenţa şi întinderea prejudiciului suferit.

Recurenţii-reclamanţi au redat considerentele de la pagina 20, paragrafele 4 şi 5 din hotărârea atacată, arătând că, în realitate, instanţa nu a analizat complet fapta delictuală prin prisma actelor abuzive complexe, săvârşite în mod continuu, astfel cum a fost prezentată, dezvoltată pe larg şi dovedită pe tot parcursul derulării procesului, ceea ce a condus la o aplicare eronată a dispoziţiilor legale referitoare la existenţa celorlalte elemente, respectiv prejudiciul, vinovăţia şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită săvârşită de către intimata-pârâtă şi prejudiciul produs în patrimoniul reclamanţilor de către aceasta.

Concret, instanţa a reţinut în mod greşit că fapta ilicită ce trebuie avută exclusiv în vedere este doar aceea constând în neexecutarea de către intimata-pârâtă a obligaţiilor contractuale care îi revin potrivit art. 11.2.3 din contract, modificat prin actul adiţional nr. 8, atâta timp cât pe tot parcursul procesului, s-a arătat că fapta ilicită este una complexă şi continuă şi constă în nerespectarea dispoziţiilor contractuale evocate anterior, coroborată cu rezilierea în mod complet abuziv a contractului de distribuţie, faptă ce a determinat potenţialul cumpărător, Casa Auto F., să îşi reconsidere oferta şi intenţia de cumpărare a afacerii.

S-au criticat totodată considerentele pe baza cărora instanţa a ajuns la această concluzie greşită, fiind lipsite de orice raţionament logico-juridic, cu referire la faptul că instanţa a refuzat, în mod tendenţios, să analizeze pricina în raport de aspectele învederate de reclamanţi.

Aplicarea greşită a normelor legale cu privire la analiza faptei ilicite complexe, are drept consecinţă concluzia instanţei de apel, în sensul imposibilităţii antrenării răspunderii civile delictuale, astfel încât este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au supus atenţiei critica privitoare la greşita apreciere a instanţei a legăturii dintre faptă şi prejudiciu.

Considerentele hotărârii sunt din nou lipsite de orice raţionament logico-juridic şi se bazează pe o prezumţie a instanţei care nu are puterea de a constitui probabilitatea faptului reţinut, fiind contrare tuturor lucrărilor dosarului.

S-a arătat că, în realitate, ofertantul a avut în vedere profitul pe care l-ar putea genera în viitor contractul de distribuţie, dar şi investiţiile deja efectuate pentru construirea şi dotarea spaţiului ce a devenit centru autorizat de distribuţie.

Deci, intenţia ofertantului a fost aceea de a prelua o afacere pe termen lung, nicidecum un contract ce urma să înceteze la data de 1 februarie 2018, devenind astfel clar că scăderea preţului a fost datorată de fapta culpabilă a intimatei-pârâte, aşa cum aceasta a fost prezentată de reclamanţi.

Mai mult decât atât, este imposibil şi ilogic a se susţine faptul că ofertantul Casa Auto F. S.R.L. cunoştea intenţia de reziliere la data de 22 septembrie 2015, data la care s-a făcut oferta, în condiţiile în care rezilierea a fost prima dată pusă în discuție de către C. S.R.L. în data de 21 decembrie 2015.

Din înscrisurile existente la dosarul cauzei, rezultă expres că primul moment în care a fost anunţată intenţia de a rezilia contractul a fost la data de 21 decembrie 2015, conform adresei emise de pârâtă.

Ca atare, instanţa a reţinut, în lipsa oricărui fundament juridic, faptul că ofertantul Casa F. Auto S.R.L. ar fi cunoscut la data de 22 septembrie 2015 intenţia pârâtei de a rezilia contractul, împrejurare ce se răsfrânge asupra întregii hotărâri, deoarece a motivat în mod eronat lipsa legăturii cauzale.

Această concluzie tendenţioasă este continuată de instanţă cu rea-credinţă prin aceea că a reţinut, fără niciun fundament, că „reconsiderarea ofertei de preţ emise de Casa Auto F. S.R.L. îşi are cauza în chiar elementul ce a constituit baza negocierii preţului cesiunii, şi anume situaţia financiar-contabilă a societăţii vizate de cesiune la data de 30 iunie 2016”.

La această concluzie greşită, instanţa a ajuns ignorând faptul că odată cu încheierea contractului de cesiuni părţi sociale a fost încheiată şi minuta din 8 octombrie 2016.

Cele consemnate în minută reflectă indubitabil că scăderea preţului din oferta iniţială a fost determinată de faptul că pârâta C. S.R.L. nu şi-a dat acordul pentru menţinerea activităţilor autorizate şi a reziliat contractul de distribuţie. Această concluzie rezultă şi din oferta iniţială în care se specifica expres faptul că preţul de 1.600.000 Euro este oferit cu condiţia „de a fi păstrate toate activităţile autorizate în baza contractului de distribuție cu C. S.R.L.”.

Chiar dacă a fost preluat contractul de distribuţie pe o perioadă de un an şi 3 luni, condiţia impusă în ofertă de 1.600.000 Euro nu era îndeplinită, deoarece ofertantul a urmărit preluarea unei afaceri pe termen lung şi, implicit, profitul ce urma a fi obţinut.

Or, încetarea contractului de distribuție încheiat cu C. S.R.L. nu mai producea profitul anticipat şi urmărit de către ofertant.

Aşadar, contractul de cesiune părţi sociale trebuie analizat şi interpretat coroborat cu minuta din aceeaşi dată, întrucât numai în acest fel rezultă voinţa concordantă a părţilor şi, implicit, aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1266 C. civ.

În altă ordine de idei, trimiterea instanţei la datele balanţei din 30 iunie 2016 este una pur formală, lipsită de analiză şi sens economic.

Faţă de cele arătate în cererea de recurs, se deprind următoarele:

Preţul cesiunii nu reprezintă valoarea părţilor sociale conform balanţei amintite anterior, întrucât conform acesteia, în contul 1012 (prima rubrică din balanţă), capital subscris vărsat, acestea au valoarea de 400 de lei.

Recurenţii au învederat aceasta pentru a reliefa că preţul contractului de cesiune a avut ca reper datele privitoare la activul şi pasivul existent în balanţă.

Prima observaţie pe care recurenţii au făcut-o cu privire la dovada preţului diminuat este aceea că instanţa a pierdut din vedere că prin cesiunea de părţi sociale se viza operaţiunea complexă de vânzare a unei afaceri.

Or, în datele financiar-contabile ale balanţei, nu este evidenţiat fondul de comerţ, respectiv contractele de distribuire, contractele de service, fondul de clientelă, iar bunurile materiale ce compun activul societăţii - în principal sediul - nu sunt la valori actualizate, conform preţului pieţei.

În consecinţă, instanţa de judecată nu a dat dovadă de rol activ, nici cu privire la lămurirea completă a acestui aspect, grăbindu-se să preia întocmai motivul de apel al intimatei, aşa cum a fost prezentat.

De aceea, recurenţii-reclamanţi apreciază că doar admiţând recursul şi casând hotărârea instanţei de apel se poate reanaliza această situaţie complexă, care justifică pretenţia formulată că preţul încasat a fost la o valoare mult mai mică decât preţul afacerii, ca o consecinţă a faptelor ilicite ale pârâtei.

Concluzia indubitabilă este aceea că micşorarea preţului cesiunii a fost determinată de refuzul intimatei-pârâte de a-şi da acordul pentru vânzarea afacerii şi de reziliere abuzivă a contractului de distribuitor autorizat, aspect care a fost învederat pe tot parcursul judecăţii, ceea ce conturează legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul suferit de reclamanţi.

În raport de cele arătate, recurenţii-reclamanţi apreciază că este de înlăturat susţinerea instanţei de apel, potrivit căreia „s-a demonstrat că nu poate fi stabilită legătura cauză-efect ce obiectivează raportul de cauzalitate între fapta imputată pârâtei şi acest prejudiciu, nefiind dovedit că fapta imputată a avut o contribuţie efectivă şi neechivocă la producerea prejudiciului”.

Silogismul judiciar referitor la complexul cauzal, expus de instanţa de apel, nu evidenţiază cauza primordială care a generat mecanismul cauzal şi care a avut ca urmare producerea prejudiciului material reclamat.

Or, în cadrul lanţului cauzal, este evident că evenimentele cauzale primordiale sunt reprezentate de refuzul de autorizare a vânzării afacerii coroborat cu rezilierea contractului de distribuţie autorizată, pe acest ultim aspect însăşi instanţa de apel îl evocă, însă refuză, în mod complet tendenţios să îl analizeze, aşa cum s-a arătat.

Prin urmare, fapta ilicită a intimatei-pârâte fiind determinantă, nu se poate reţine că aceasta nu influenţează lanţul cauzal cu consecinţa antrenării răspunderii civile delictuale, câtă vreme, în lipsa acestei fapte ilicite, reclamanţii nu ar fi fost obligaţi să accepte un preţ net inferior.

Aspectele ridicate de către instanţa de apel cu privire la lipsa unor criterii obiective de evaluare a preţului nu poate întrerupe lanţul cauzal şi nici nu poate priva prejudiciul suferit de caracterul său cert, câtă vreme nu există un text de lege care să impună stabilirea unor criterii obiective de evaluare a preţului, aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a arătat, ofertantul era interesat de serviciile de vânzare şi service ale C., dar şi de investiţiile efectuate de reclamanţi şi avea în vedere un eventual profit pe termen lung.

Preţul din oferta iniţială a fost serios, cert şi s-ar fi încasat în condiţiile în care intimata-pârâtă ar fi autorizat vânzarea afacerii.

Opinia instanţei nu este în sensul că oferta iniţială nu a fost una reală, nu este fundamentată în raport de dispoziţiile art. 1182 şi urm. C. civ., care erau incidente în cauză.

Recurenţii-reclamanţi au mai invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 C. proc. civ.

Potrivit acestui text de lege, „judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice”.

Or, Curtea de Apel Piteşti a încălcat această îndatorire consacrată legal, stabilind în mod greşit faptele deduse judecăţii prin aceea că:

- a reţinut în mod complet părtinitor şi nereal că reclamanţii ar fi invocat ca şi faptă ilicită doar încălcarea obligaţiilor contractuale, deşi, în realitate, fapta cauzatoare de prejudiciu imputată este una complexă, ce prezintă ca şi element material refuzul pârâtei de a autoriza vânzarea afacerii de distribuţie, coroborat cu rezilierea abuzivă a contractului de distribuţie, coroborate şi cu alte fapte, aşa cum s-a arătat în cererea de recurs;

- a reţinut în considerente că:

„apelanţii-reclamanţi (...) nici nu aduc o explicaţie rezonabilă pentru acceptarea unui preţ reprezentând 56.31% din cel oferit, deşi cesionarul părţilor sociale cunoştea că va prelua activitatea de distribuţie o perioadă mai mare de un an (1 an şi 3 luni)”;

„în aprecierea instanţei de apel, o astfel de explicaţie ar fi fost necesară în raport cu menţiunea inserată în contractul de cesiune de părţi sociale, potrivit căreia preţul cesiunii a fost negociat pe baza datelor din balanţa contabilă din 30 iunie 2016, iar nu în raport cu condiţia menţionată în oferta iniţial”, în condiţiile în care era ţinută de textul de lege citat, în sensul de a pune în discuţia contradictorie a părţilor aceste aspecte, de a solicita probe şi lămuriri cu privire la acestea.

În drept, recursul principal a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

2.Recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L

Recurenta-pârâtă C. S.R.L. a formulat recurs incident împotriva deciziei nr. 642/A-COM din 16 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/90/2018*, solicitând, în principal, casarea acesteia pentru încălcarea autorităţii de lucru judecat şi, în temeiul art. 497 teza finală C. proc. civ., respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă. În subsidiar, a solicitat casarea în parte a deciziei recurate şi, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel cu obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a menţinut soluţia Tribunalului Vâlcea de respingere a celor două excepţii invocate de pârâtă, respectiv excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

S-au redat considerentele din hotărârea instanţei de prim control judiciar referitoare la excepţia autorităţii de lucru judecat şi dispoziţiile art. 430 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a reiterat faptul că prin sentinţa civilă nr. 3464 din 15 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Ilfov, în dosarul nr. x/93/2017, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanților A. şi D., într-o acţiune în care aceştia au invocat o pretinsă faptă ilicită a pârâtei din prezenta cauză, constând în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a prevederilor contractului de distribuitor autorizat din 22 martie 2010.

Între cauza soluţionată de Tribunalul Ilfov şi cea de faţă există identitate de:

a) obiect - despăgubirile în cuantum total de 699.018,01 Euro solicitate de reclamanţi, calculate de aceştia ca reprezentând diferenţa dintre oferta iniţială avansată de Casa Auto F. la data de 22 septembrie 2015 şi preţul convenit în final de părţile contractului de cesiune din 8 octombrie 2016;

b) cauză - pretinsa încălcare a contractului de distribuitor autorizat din data de 22 martie 2010, prin aşa-zisul refuz nejustificat al pârâtei în ceea ce priveşte autorizarea tranzacției iniţiale dintre E. şi Casa Auto F., ce avea ca obiect vânzarea afacerii de către cei doi reclamanţi;

c) părţi - A. şi D., în calitate de reclamanţi şi C. S.R.L., în calitate de pârâtă;

Autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârea judecătorească, pronunţată de Tribunalul Ilfov priveşte soluţia din dispozitiv - admiterea excepţiei calităţii procesuale active a reclamanţilor - şi considerentele, atât cele pe care această soluţie se sprijină, cât şi cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

În acest sens, Tribunalul Ilfov a reținut că reclamanții A. şi D. nu au calitate procesuală activă într-o acţiune întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, întrucât „nu îndeplinesc condiţia de a fi creditori ai pârâtei în temeiul unui raport juridic obligaţional, generat de existenţa unui contract între aceştia, precum şi faţă de conţinutul principiului relativităţii efectelor actului juridic civil”.

Este adevărat că în considerentele aceleiaşi hotărâri judecătoreşti, Tribunalul Ilfov a reţinut şi că „în măsura în care reclamanţii fac dovada unui prejudiciu, precum şi a celorlalte condiţii prevăzute de lege, aceştia pot solicita obligarea pârâtei la repararea acestui prejudiciu, însă numai în temeiul răspunderii civile delictuale, iar nu contractuale”.

Aceste din urmă considerente sunt invocate atât de către intimaţii-reclamanţi, pentru a justifica formularea celei de-a doua acțiuni împotriva pârâtei C. S.R.L. (prezentul dosar), cât şi de instanţa de apel cu prilejul analizării criticilor pe care pârâta le-a formulat împotriva soluţiei primei instanţe de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Deşi din considerentele Tribunalului Ilfov reclamanţii au înţeles că pot să reitereze aceeaşi cerere de chemare în judecată, cu un conţinut identic, dar să declare formal că se întemeiază pe răspunderea civilă delictuală (concluzie care este împărtăşită şi de instanţa de apel), totuşi din considerentele menţionate rezultă că reclamanţii ar putea să invoce împotriva pârâtei o eventuală răspundere civilă delictuală numai dacă ar face dovada:

a. existenţei unui prejudiciu;

b. „şi a celorlalte condiţii prevăzute de lege”, adică fapta ilicită (care în cazul răspunderii civile delictuale trebuie să fie o faptă extracontractuală), legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia autorului faptei ilicite.

Cu alte cuvinte, Tribunalul Ilfov a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că intimaţii-reclamanţi nu justifică calitate procesuală activă pentru a invoca împotriva pârâtei C. S.R.L. o faptă ilicită, constând în pretinsa încălcare a prevederilor contractului de distribuitor autorizat de autoturisme, încheiat la data de 22 martie 2010 între pârâtă şi Societatea E. S.R.L., întrucât A. şi B. nu au calitatea de creditori ai pârâtei în raportul juridic obligaţional izvorât din prevederile contractului menţionat.

Or, în cuprinsul acţiunii care stă la baza prezentului litigiu, deşi, din punct de vedere formal, reclamanţii susţin faptul că îşi întemeiază pretenţiile pe răspunderea civilă delictuală, totuşi fapta ilicită imputată pârâtei constă tot în pretinsa încălcare a clauzei de la art. 11.2.3. lit. a) din contract (adică aceeaşi faptă ilicită invocată în dosarul nr. x/93/2017, soluționat de Tribunalul Ilfov prin sentinţa civilă nr. 3464/15.12.2017), de unde rezultă că intimaţii-reclamanţi solicită tot angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, afirmând în mod nereal că îşi întemeiază pretenţiile pe mecanismul răspunderii civile delictuale exclusiv în încercarea acestora de a depăşi autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive pronunţate de Tribunalul Ilfov.

Chiar dacă s-ar reţine de către instanţă că între cauza de faţă şi cea soluţionată anterior de Tribunalul Ilfov nu există o triplă identitate (obiect, părţi şi cauză), totuşi considerentele Tribunalului Ilfov, potrivit cărora A. şi B. nu au calitatea de creditori ai pârâtei în temeiul raportului juridic obligaţional izvorât din prevederile contractului de distribuitor autorizat, se bucură de autoritatea lucrului judecat, astfel că aceşti reclamanţi nu mai pot invoca împotriva societăţii pârâte faptul că aceasta nu ar fi executat sau că ar fi executat neconform anumite clauze ale respectivului contract.

Însă, prin hotărârea recurată, instanţa de apel nu a dat eficienţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşată hotărârii pronunţate de Tribunalul Ilfov, întrucât nu a avut în vedere că potrivit considerentelor acestei hotărâri recurenţii-reclamanţi nu mai pot invoca împotriva pârâtei pretinse fapte ilicite, constând în încălcarea prevederilor contractului de distribuitor autorizat.

Aşadar, respingând criticile din cererea de apel privitoare la respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel a încălcat, pe de o parte, autoritatea de lucru judecat ataşată sentinţei civile nr. 3464/15.12.2017 a Tribunalului Ilfov, ceea ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. şi, pe de altă parte, a încălcat dispoziţiile imperative ale art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., astfel că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

Referitor la soluţia dată cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici:

Deşi reţine că reclamanţii au promovat această acţiune ca urmare a hotărârii Tribunalului Ilfov, iar nu ca urmare a propriei acţiuni, instanţa de apel omite că din niciun considerent al Tribunalului Ilfov nu rezultă că solicitarea reclamanţilor ar putea fi analizată pe fond dacă aceştia ar depune-o din nou, cu o motivare identică celei dintâi acţiuni, însă cu declaraţia potrivit căreia invocă răspunderea civilă delictuală.

Dimpotrivă, aşa cum s-a arătat în cuprinsul cererii de recurs, Tribunalul Ilfov le-a trasat reclamanţilor o linie directoare, în sensul că ar putea aceştia să invoce răspunderea civilă delictuală a pârâtei dacă ar face dovada unui prejudiciu şi a celorlalte condiţii prevăzute de lege, mai exact a unei fapte ilicite extracontractuale (ţinând cont de faptul că în considerentele aceleiaşi hotărâri Tribunalul Ilfov a reţinut că reclamanţii nu au calitatea de creditori ai pârâtei în temeiul unui raport juridic obligaţional, generat de existenţa unui contract între părţi).

Cu toate acestea, în prezentul demers judiciar, reclamanţii înţeleg să invoce împotriva pârâtei tot pretinsa încălcare a unor obligaţii contractuale izvorâte din contractul de distribuitor autorizat din 22 martie 2010.

De asemenea, deşi reţine că neexecutarea corespunzătoare a unor obligaţii contractuale de către una dintre părţile convenţiei are, pentru terţii faţă de contract, valoarea unui fapt juridic stricto sensu, deci extracontractual, Curtea de Apel Piteşti omite că prin demersul judiciar reclamanţii se substituie cocontractantului pârâtei, E., înţelegând să invoce în locul acestuia pretinsa neexecutare corespunzătoare de către pârâtă a obligaţiilor contractuale care îi reveneau.

Reclamanţii au înţeles să se substituie persoanei juridice cu care pârâta a încheiat contractul şi, în contra pasivităţii acesteia, să invoce ei înşişi faptul că pârâta ar fi executat necorespunzător contractul.

În acest context, recurenta-pârâtă consideră că, pornind de la stabilirea faptei ilicite invocate de către reclamanţi, a naturii obligaţiei care se pretinde a fi fost încălcată şi a izvorului acesteia, instanţa de apel avea obligaţia de a califica în mod corect forma de răspundere civilă pe care aceştia o invocă, conform dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi (4) C. proc. civ.

Cu privire la incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că în prezenta cauză reclamanţii invocă o presupusă neexecutare ori executare culpabilă a prevederilor contractului de distribuţie din 22 martie 2010 de către pârâtă, ceea ce reprezintă apanajul răspunderii civile contractuale, iar nu delictuale, aşa cum invocă formal aceştia şi cum în mod nelegal a reţinut instanţa de apel.

Având în vedere natura faptei ilicite invocate de apelanţii-reclamanţi, instanţa de apel ar fi trebuit să constate că repararea unui prejudiciu cauzat prin neexecutarea ori executarea neconformă a unei obligaţii contractuale poate fi realizată doar prin mecanismul juridic al răspunderii civile contractuale, pe care reclamanţii aleg să îl înlăture pentru a eluda efectul negativ al autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârea pronunţată de Tribunalul Ilfov.

Însă, instanţa de apel a respins criticile formulate de pârâtă în apel şi a menţinut soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, încălcând în acest mod prevederile art. 1350 alin. (3) C. civ.

În drept, recursul incident a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ.

G. Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursurile ca nefondate şi acestea urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul principal declarat de reclamanţi se reţine:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Acest motiv presupune că instanţa de fond a recurs la texte de lege aplicabile speţei, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greşit.

Înalta Curte apreciază că în mod corect Curtea de Apel a reţinut că în cauză nu sunt întrunite condiţiile legale cumulative pentru atragerea răspunderii civile delictuale şi a analizat într-un mod complet fapta delictuală, aşa cum a fost prezentată de recurenţii-reclamanţi, astfel că în cauză nu s-au aplicat greşit dispoziţiile legale, respectiv dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

Considerentele hotărârii recurate corespund imperativelor logicii oferind o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia imposibilităţii antrenării răspunderii civile delictuale.

Potrivit dispoziţiilor legale, răspunderea delictuală reparatorie intervine doar în cazul în care există un prejudiciu injust cauzat altei persoane, prejudiciu care, potrivit legii, trebuie reparat.

Prin prejudiciu se înţelege rezultatul sau rezultatele dăunătoare, patrimoniale sau morale, care sunt consecinţele încălcării sau vătămării drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane. Pentru a fi reparabil, prejudiciul trebuie privit şi înţeles ca fiind o noţiune juridică şi, în acest scop, este necesar să întrunească anumite condiţii cu valoare de caractere proprii, care îl definesc ca atare.

Condiţia certitudinii prejudiciului este caracterul său cel mai important. Un prejudiciu este cert atunci când existenţa lui actuală sau viitoare este sigură, neîndoielnică şi, totodată, poate fi stabilită întinderea sa în prezent.

Curtea de Apel a apreciat în mod corect faptul că prejudiciul reclamat nu este cert, existenţa şi întinderea lui fiind stabilite pe baza unei diferenţe dintre preţul reconsiderat, obiectiv determinat şi verificabil fiind doar cel din urmă.

Cesiunea de părţi sociale s-a încheiat la 8 octombrie 2016, în timpul în care contractul de distribuţie producea efecte, cu consecinţa că „vânzarea întregii afaceri” includea şi vânzarea afacerii de distribuție, această activitate urmând a se desfăşura, în baza aceluiaşi contract, până la data de 1 februarie 2018, conform notificării emise de pârâtă la data de 29 ianuarie 2016.

Criticile recurenţilor-reclamanţi privind analiza şi interpretarea contractului de cesiune nu sunt critici de nelegalitate, iar prin calea extraordinară de atac a recursului se urmăreşte să se supună instanţei de control judiciar, examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Pentru existenţa şi angajarea răspunderii civile este necesar ca între faptul prejudiciabil şi prejudiciul suferit de victimă să existe un raport de cauzalitate. Fără raport de cauzalitate nu există răspundere civilă reparatorie. Mai mult, raportul de cauzalitate este nu numai o condiţie a răspunderii, ci este şi criteriul în funcţie de care se stabileşte întinderea obligaţiei de reparare a prejudiciului. Dreptul la reparaţie poate fi recunoscut numai pentru şi în limitele prejudiciului care este, neîndoielnic, consecinţa faptei ilicite.

Curtea de Apel a reţinut în mod corect faptul că nu există un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, întrucât o simplă ofertă de preţ, făcută cu mai mult de un an înainte de tranzacţie, nu poate doar prin ea însăşi să conducă la concluzia că ar fi fost menţinută şi ar fi condus la încheierea cesiunii de părţi sociale la un preţ egal cu preţul iniţial oferit, dacă pârâta ar fi emis acordul său pentru vânzarea întregii afaceri către ofertant, chiar la data notificării sale, câtă vreme oferta iniţială a fost făcută în lipsa unor criterii obiective de evaluare a preţului, înscris în cuprinsul său, diferit de contractul de cesiune, în care s-a înscris criteriul obiectiv ce a stat la baza negocierii preţului cesiunii.

Raportul de cauzalitate nu poate fi determinat doar pe baza acelei oferte de preţ de care se prevalează reclamanţii, fiind discutabilă însăşi întinderea prejudiciului afirmat, evaluat de aceştia tot în raport cu respectiva ofertă.

Contractul de distribuţie a fost preluat pe o perioadă de un an şi trei luni, astfel că nu pot fi primite criticile recurenţilor referitoare la influenţa asupra lanţului cauzal a faptei pârâtei de refuz al autorizării vânzării afacerii, coroborat cu rezilierea contractului de distribuţie autorizată.

S-a reţinut în mod corect faptul că, în ceea ce priveşte fapta imputată pârâtei, aceasta nu a avut o contribuţie efectivă şi neechivocă la producerea prejudiciului.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Aceste dispoziţii constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, adică acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Recurenţii susţin că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. şi a stabilit în mod greşit faptele deduse judecăţii.

Scopul oricărui litigiu este acela de a face dreptate, mai exact de a afla adevărul în ceea ce priveşte relaţia socială dedusă judecăţii. Rolul instanţei în aflarea adevărului este deosebit de important, acesta având ca finalitate pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice.

Rolul activ al instanţei de judecată comportă o serie de limitări, pentru care cea mai importantă este dată de principiul disponibilităţii.

Principiul disponibilităţii acoperă atât dreptul justiţiabililor de a se adresa instanţelor de judecată în modul, forma şi în contradictoriu cu persoanele pe care le doresc, dar şi dreptul de a dispune în tot sau în parte de drepturile conferite de lege în cadrul unui litigiu pendinte.

Acestui drept îi corespunde obligaţia corelativă a instanţei de judecată de a nu se pronunţa nici minus, nici plus, respectiv ultra petita.

Critica privind faptul că instanţa a reţinut părtinitor şi nereal că reclamanţii ar fi invocat ca şi faptă ilicită doar încălcarea obligaţiilor contractuale, deşi, în realitate, fapta cauzatoare de prejudiciu este una complexă, ce prezintă ca element material refuzul pârâtei de a autoriza vânzarea afacerii de distribuţie, coroborat cu rezilierea abuzivă a contractului de distribuţie, coroborate şi cu alte fapte – este nefondată.

Astfel, în motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanţii au arătat că prejudiciul a fost cauzat de culpa pârâtei, aceasta refuzând respectarea unor obligaţii asumate prin contractul de distribuitor autorizat din 22 martie 2010, aşa cum a fost amendat prin acte adiţionale subsecvente, contract încheiat între aceasta şi societatea E. S.R.L., la care sunt asociaţi reclamanţii.

În considerentele hotărârii recurate se arată următoarele: „Curtea constată că reclamanţii au indicat oscilant” fapta ilicită, pe de o parte, au susţinut că aceasta constă în neexecutarea corespunzătoare de către pârâtă a unei anumite clauze din contractul încheiat între aceasta şi societatea ai cărei asociaţi sunt reclamanţii, cu referire: la clauza de la art. 11.2.3 lit. a) din contractul de distribuitor autorizat, modificat prin actul adiţional nr. 8 din 7 decembrie 2011, iar pe de altă parte, au susţinut că rezilierea unilaterală a contractului evocat a fost abuzivă”.

Aşa fiind, critica privind încălcarea principiului rolului activ al instanţei este nefondată.

Instanţa de apel a analizat cererile formulate de reclamanţi şi a respectat atât principiul aflării adevărului, cât şi principiul disponibilităţii părţilor.

Părţile nu sunt îndreptăţite să invoce în calea de atac a recursului omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus. Obligaţia de a-şi dovedi pretenţiile incumbă părţilor, faptul că instanţa are posibilitatea de a ordona din oficiu probe nesolicitate de părţi nefiind în măsură să conducă la un transfer de obligaţii în sarcina acesteia cu privire la probaţiune.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., astfel cum susţin recurenţii-reclamanţi.

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de recurenta-pârâtă se reţine:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Noţiunea de proces echitabil presupune şi faptul că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale şi a reducerii încrederii justiţiabililor în sistemul judiciar.

Aşadar, hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

În cauză nu s-a încălcat autoritatea de lucru judecat. În dosarul nr. x/93/2017, înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov, temeiul juridic al acţiunii l-a constituit răspunderea civilă contractuală, iar în prezentul litigiu, temeiul este răspunderea delictuală.

Pe de altă parte, reclamanţii sunt terţi faţă de contractul de distribuitor autorizat din 22 martie 2010, încheiat între societatea pârâtă şi societatea E.

Situaţia juridică născută din acest contract reprezintă pentru reclamanţi un fapt juridic, astfel încât singurul temei juridic al răspunderii este fapta delictuală, aşa cum s-a reţinut prin sentinţa civilă nr. 3464 din 15 decembrie 2017 a Tribunalului Ilfov: „… în măsura în care reclamanţii fac dovada unui prejudiciu, precum şi a celorlalte condiţii prevăzute de lege, aceştia pot solicita obligarea pârâtei la repararea acestui prejudiciu, însă numai în temeiul răspunderii civile delictuale, iar nu contractuale”.

În cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât nu există un efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat pe care instanţa de apel să-l fi încălcat.

Art. 431 alin. (2) C. proc. civ. face referire la opunerea lucrului anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Condiţia impusă de text este aceea ca lucrul judecat să aibă legătură cu litigiul respectiv, ceea ce înseamnă că scopul acestei prevederi este acela de a evita contrazicerea între hotărârile judecătoreşti.

În dosarul nr. x/93/2017, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Critica privind soluţia pronunţată cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii este nefondată.

Inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată presupune exercitarea unei acţiuni interzise de o normă legală, ceea ce nu este cazul în prezentul litigiu.

Nu se poate reţine critica potrivit căreia reclamanţii au înţeles să se substituie persoanei juridice cu care pârâta a încheiat contractul şi, în contra pasivităţii acesteia, să invoce ei însăşi faptul că pârâta ar fi executat necorespunzător contractul.

În realitate, reclamanţii au formulat o acţiune în răspundere civilă delictuală, iar instanţa a analizat existenţa condiţiilor prevăzute de lege pentru atragerea acestui tip de răspundere civilă şi nu a încălcat în niciun fel principiul rolului activ al instanţei.

În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 1350 alin. (3) C. civ., şi această critică este nefondată. Astfel cum s-a arătat anterior, pentru reclamanţi, terţi faţă de contractul de distribuitor autorizat, situaţia juridică născută din acest contract reprezintă un fapt juridic, iar singurul temei juridic pentru obligarea pârâtei la repararea prejudiciului este răspunderea civilă delictuală, în măsura în care sunt întrunite cerinţele legale aşa cum s-a reţinut cu putere de lucru judecat prin sentinţa Tribunalului Ilfov.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, au fost respinse atât recursul principal declarat de reclamanţi, cât şi recursul incident declarat de pârâtă.

Faţă de soluţia de respingere a ambelor recursuri rezultă că atât recurenţii-reclamanţi, cât şi recurenta-pârâtă sunt în culpă procesuală în calea extraordinară de atac.

Recurenţii nu au dovedit în mod distinct cheltuielile de judecată efectuate pentru susţinerea propriului recurs, respectiv pentru apărarea faţă de recursul părţii adverse, astfel că instanţa nu poate face aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmând ca fiecare dintre recurenţi să suporte propriile cheltuieli efectuate în calea extraordinară de atac.