Competence for delictual liability of public guarantee fund for late payment of insurance claims

Şedinţa publică din data de 22 februarie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prima instanţă învestită.

Prin cererea înregistrată la data de 11.03.2022, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. a solicitat, în principal, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 185.556,09 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată pentru perioada de timp cuprinsă între momentul expirării termenului de 30 de zile în care Fondul avea obligaţia de a soluţiona cererile de plată formulate de A. şi momentul plăţii efective a sumelor solicitate prin cererile de plată; în subsidiar, a solicitat obligarea la plata sumei de 157.382,65 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată pentru perioada de timp cuprinsă între momentul împlinirii unui an de la data înregistrării cererilor de plată şi momentul plăţii efective a sumelor solicitate prin cererile de plată.

Prin sentinţa civilă nr. 9138 din data de 11.07.2022, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a reţinut că din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că, obiectul acţiunii îl constituie angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului întemeiată pe dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi pe cele ale C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ, iar regulile generale ale angajării acestei răspunderi sunt cele ale răspunderii civile delictuale.

Pretinsa faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, aşa cum a arătat reclamanta, constă în nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, prin raportare la prevederile Legii nr. 554/2004.

Astfel, privitor la nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, din conţinutul art. 2 alin. (2) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. 1 din Legea nr. 554/2004, rezultă că aceasta este asimilată actului administrativ unilateral.

Situaţia premisă pentru angajarea răspunderii patrimoniale a unei autorităţi publice pentru prejudicii materiale ori morale cauzate, conform art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, este aceea că partea reclamantă are calitatea de persoană vătămată printr-un act administrativ, asupra căruia instanţa competentă – de contencios administrativ – s-a pronunţat ori urmează să se pronunţe, dacă cererea are un caracter accesoriu.

Având în vedere motivele de fapt şi de drept invocate în acţiune, dreptul pretins de reclamantă la dobânda legală penalizatoare cu titlu de despăgubiri întemeiată pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 se grefează pe anularea, prin hotărâre judecătorească, a actului administrativ sau actului asimilat – în speţă, pe constatarea împrejurării că pârâtul avea obligaţia de a soluţiona cele 100 de cereri de plată într-un anumit termen şi, în mod nelegal, nu ar fi procedat în acest mod.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care consacră principiul conform căruia: "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată."

Spre deosebire de situaţia expusă în precedent, reclamanta se poate adresa instanţei de drept comun pentru acordarea unor despăgubiri urmare a unui prejudiciu pretins cauzat prin acte sau operaţiuni care nu au făcut şi nici nu s-ar impune a face obiectul verificării instanţei de contencios administrativ.

Având în vedere cele două ipoteze expuse în precedent şi având în vedere motivele de fapt şi de drept ale acţiunii concret formulate, în care reclamanta a indicat expres că fapta ilicită constă în neacordarea despăgubirii solicitate în termen de 30 de zile, iar în subsidiar, într-un termen rezonabil, iar prejudiciu constă în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani solicitată cu titlu de creanţă de asigurare, instanţa a apreciat că revine instanţei de contencios administrativ competenţa de soluţionare a prezentei cauze, potrivit art. 8 alin. (1) şi art. 18 din Legea nr. 554/2004.

În continuare, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a apreciat că, în prezenta cauză, considerentul nr. 77 din Decizia ICCJ nr. 22/2019 pronunţată în recurs în interesul legii nu este aplicabil, deoarece, astfel cum s-a arătat, pentru a se putea aprecia asupra condiţiilor de angajare a răspunderii patrimoniale a pârâtului se impune, în prealabil, a se constata că pârâtul avea obligaţia de a soluţiona cererea de plată într-un anumit termen şi în mod nelegal nu ar fi procedat în acest mod, ceea ce implică analiza legalităţii actului administrativ asimilat, competenţa în acest sens revenind instanţei de contencios administrativ, iar nu celei de drept comun.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei privind stabilirea competenţei de soluţionare a prezentei cauze pe dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, norma de competenţă menţionată priveşte contestaţia împotriva deciziei de respingere a sumelor pretinse emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, iar nu toate acţiunile în repararea prejudiciilor pretins încercate prin actele emise de pârât.

De asemenea, nu este aplicabilă în cauză nici Decizia ICCJ nr. 2108/2020, care nu priveşte despăgubirile pentru repararea prejudiciului pretins cauzat printr-un act administrativ asimilat.

În consecinţă, în temeiul art. 130 şi art. 131 din C. proc. civ., instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi, raportat la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere calitatea pârâtului, a declinat competenţa de judecare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

2. A doua instanţă învestită.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 28.07.2022, sub nr. x/2022.

Prin sentinţa civilă nr. 2124 din data de 14 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de reclamantă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti. A constatat intervenit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel a reţinut că prin acţiunea ce face obiectul prezentului dosar reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata unor sume de bani pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită ce a constat în soluţionarea cu întârziere a cererilor de plată, temeiul acţiunii fiind răspunderea civilă delictuală.

Prezenta acţiune nu este subsecventă unei acţiuni prin care să se fi solicitat anularea unui act administrativ nelegal şi nici unei acţiuni prin care să se fi cerut obligarea autorităţii să soluţioneze o cerere şi prin urmare nu se află în sfera contenciosului administrativ astfel cum acesta este definit de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, ci cade în competenţa de soluţionare a instanţelor civile de drept comun.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 2108 din 22 octombrie 2020 pronunţată de secţia a II-a Civilă într-un regulator de competenţă aceasta statuând în sensul că:

"Acţiunile patrimoniale având ca obiect obligarea unei instituţii publice la plata unei sume de bani sunt de competenţa instanţei de drept comun, atunci când nu se cere şi anularea unui act nelegal, nu se cere cenzurarea refuzului de a emite un act administrativ ori nu au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea unui contract administrativ.

Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ.

În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ., în acest sens pronunţându-se, prin mai multe decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Aşadar, în condiţiile în care acţiunea dedusă judecăţii vizează angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, iar nu un act administrativ tipic sau asimilat, cadrul procesual în care urmează a fi soluţionată acţiunea reclamantelor este configurat de dreptul comun, competentă material fiind instanţa civilă."

În concluzie, prin raportare la considerentele anterior arătate, Curtea, în baza art. 132 alin. (1) şi (3), art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ. a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând conflictul negativ de competenţă intervenit între cele două instanţe, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti – secţia civilă, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte cadrul procesual se constată că, cererea de chemare în judecată vizează în principal, obligarea FGA la plata sumei de 185.556,09 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată pentru perioada de timp cuprinsă între momentul expirării termenului de 30 de zile în care Fondul avea obligaţia de a soluţiona cererile de plată formulate de A. şi momentul plăţii efective a sumelor solicitate prin cererile de plată; în subsidiar, obligarea la plata sumei de 157.382,65 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată pentru perioada de timp cuprinsă între momentul împlinirii unui an de la data înregistrării cererilor de plată şi momentul plăţii efective a sumelor solicitate prin cererile de plată.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe se referă la stabilirea competenţei materiale, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Instanţa învestită cu regulatorul de competenţă are în vedere şi faptul că, prin notele de şedinţă depuse de reclamantă la termenul de judecată din data de 14 noiembrie 2022, aceasta a clarificat obiectul cererii de chemare în judecată, particularizându-l în funcţie de cauza juridică a pretenţiilor formulate, ocazie cu care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti.

Printr-o astfel de precizare, reclamanta a învederat că obiectul litigiului este reprezentat de o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe prevederile art. 1349 şi art. 1357 C. civ., prin care a solicitat acoperirea unui prejudiciu apreciat de reclamantă ca fiind cauzat de pârât patrimoniului său, prin neplata, timp de 3-4 ani, a sumelor cuvenite.

Înalta Curte reţine că, prin punctul nr. 77 al Decizie nr. 22/2019 din 24/06/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în dosarul nr. x/2019 şi publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 853 din 22/10/2019, s-a statuat că cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ.

Or, reclamanta nu se prevalează de existenţa unei hotărâri judecătoreşti de anulare a unor acte administrative, de refuzul nejustificat sau de tăcerea administraţiei stabilită, în prealabil, prin hotărâre judecătorească, obiectul acţiunii fiind acoperirea prejudiciului apreciat de reclamantă ca fiind generat patrimoniului său de neexecutarea, în termen, a unei obligaţii de plată.

De asemenea, acţiunea formulată de reclamantă nu cuprinde o cerere principală de anulare a unui act administrativ, o cerere de constatare a refuzului nejustificat sau un petit menit să înlăture tăcerea administrativă prin obligarea autorităţii la a răspunde cererii formulate.

În acest context, Înalta Curte reţine că cererea reclamantei reprezintă o acţiune patrimonială ce, chiar dacă are ca obiect obligarea unei instituţii publice la plata unei sume de bani, este de competenţa instanţei civile, atunci când nu se cere sau nu se solicită anterior anularea unui act administrativ pretins nelegal ori constarea caracterului nejustificat al unui refuz sau solicitarea de plată nu are legătură cu un contract administrativ.

Prin urmare, faţă de valoarea obiectului cererii, care este inferioară sumei de 200.000 RON, competenţa materială revine judecătoriei, fiind aplicabile prevederile art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.

Totodată, în virtutea prevederilor art. 123 C. proc. civ., din punct de vedere teritorial, competenţa aparţine instanţei civile de la sediul pârâtului, ce, în cauza pendinte, se află în circumscripţia Judecătoriei Sector 2.

În consecinţă, pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 22 februarie 2023.