Administrative liability for damages conditional on prior judicial annulment of specific act despite conflicting final interpretations of guarantee fund coverage limits

Şedinţa publică din data de 22 februarie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 14.06.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat ca, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 pârâtul să fie obligat la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/04.04.2017 constând:

- în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere, potrivit Normei ASF 23/2014 de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data plăţii efective; până în data de 06.09.2021 penalităţile sunt în cuantum de 5835.31 RON;

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

De asemenea, a arătat că solicită obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin întâmpinare, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea acţiunii, pe cale de excepţie, în principal ca inadmisibilă, iar în secundar, ca tardivă.

La termenul de judecată din data de 26.11.2021 reclamanta A. a depus note scrise prin care a arătat că înţelege să invoce excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 16517/27.08.2018 prin raportare la Decizia nr. 29/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Consideră că Decizia nr. 16517/27.08.2018, prin care FGA a respins cererile de plată formulate de A. invocând prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora plata de către FGA a creanţelor de asigurare se poate face în limita unui plafon de 450.000 RON pe creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, este un act administrativ nelegal.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 287 din data de 18.02.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii, excepţia tardivităţii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiate.

A admis excepţia inadmisibilităţii formulării excepţiei de nelegalitate şi a respins excepţia de nelegalitate, ca inadmisibilă.

A respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Cererile de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 287 din data de 18.02.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanta A. S.A. a arătat că prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiată acţiunea demarată A. în angajarea răspunderii patrimoniale a FGA pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea în mod nelegal a cererii de plată a despăgubirilor.

Pentru a decide astfel, prima instanţă a reţinut că, în realitate, soluţionarea cererii de plată cu privire la care a fost formulată prezenta acţiune a intervenit prin Decizia FGA 16.517/27.08.2018, iar nu prin Decizia FGA 18.140/28.01.2019 - aşa cum a susţinut A..

Or, Decizia 16.517/27.08.2018 nu a fost atacată de A. în temeiul Legii nr. 213/2015, prin urmare în speţă nu este îndeplinită condiţia existenţei unui act administrativ nelegal - condiţie pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii administrative.

În realitate, hotărârea primei instanţe este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor legale.

Prin respingerea acţiunii în angajarea răspunderii patrimoniale a FGA, prima instanţă a încălcat prevederile legale care reglementează răspunderea patrimonială a autorităţii publice - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Prima instanţă consideră că de vreme ce Decizia nr. 16517 nu a fost contestată, deci nu a fost declarată nelegală, acţiunea în despăgubiri este neîntemeiată.

În realitate, însă, angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii este condiţionată de existenţa unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii. În speţă, actul administrativ nelegal este refuzul FGA de a da curs cererilor de plată a despăgubirilor formulate de A., aşa cum a fost el exprimat din Decizia 16.517/27.08.2018 şi reiterat prin Decizia 18.140/27.08.2018.

Este adevărat că de cele mai mult ori, caracterul ilegal al actului administrativ este contestat fie în cadrul aceleaşi acţiuni, fie printr-o hotărâre anterioară, deoarece doar în acest mod prezumţia de legalitate de care se bucură actele administrative este îndepărtată.

Cu toate acestea, în condiţiile pronunţării şi publicării deciziei ICCJ nr. 29/2020 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, caracterul nelegal al Deciziei 16.517 este evident.

Astfel, prin Decizia 29/2020 se arată:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment."

Şi

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul sau împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment".

Aşadar, rezultă că societatea de asigurare care se subrogă în drepturile asiguratului său este îndreptăţită să solicite Fondului desdăunarea iar noţiunea de "creanţă de asigurare" cuprinde şi creanţa transmisă de o persoană asigurată către asigurătorul său în temeiul subrogaţiei legale şi cu privire la care se exercită dreptul de regres.

Prin urmare, susţinerea Fondului cu privire la faptul că plafonul de 450.000 RON ar fi prevăzut de lege prin raportare la creditor şi nu la creanţă este eronată. Obligaţia de garantare ia naştere odată cu încheierea contractului de asigurare şi devine efectivă prin împlinirea termenului reprezentat de momentul la care asigurătorul intră în faliment. Aşadar, obligaţia de garantare este un accesoriu al contractului de asigurare, ceea ce înseamnă că numărul obligaţiilor de garantare este egal cu cel al contractelor de asigurare încheiate.

Prin transmiterea dreptului izvorât din contractul de asigurare se transmite şi obligaţia de garantare ca efect al principiului accesorium sequitur principale, iar o limitare a garantării prin aplicarea plafonului prevăzut de lege prin raportare la creditorul care a dobândit mai multe drepturi izvorâte din contracte de asigurare reprezintă lipsirea unora din aceste drepturi de protecţia oferită de lege. O atare situaţie ar încălca principiul egalităţii (principiu constituţional şi principiu general al dreptului civil) şi ar fi contrară chiar scopului urmărit de legiuitor (ca fiecărui risc asigurat să i se asigure, într-o limită stabilită de lege, repararea).

Prin soluţia pronunţată, prima instanţă a procedat la valorificarea efectelor Deciziei nr. 16.517, decizie care contravine vădit prevederilor Deciziei ICCJ nr. 29/2020 publicată în data de 15.06.2020 în Monitorul Oficial şi devenită obligatorie în temeiul art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

Decizia nr. 18140/28.01.2019 conţine în mod expres refuzul FGA de a achita cele 270 de cereri de plată menţionate în anexa 2. În plus, la baza refuzului tuturor cererilor de plată sunt aceleaşi argumente ce ţin de interpretarea prevederilor Legii nr. 213/2015 şi mai ales a noţiunilor de creanţă de asigurare, creditor de asigurare şi a modului de aplicare a plafonului de 450.000 RON pentru plata despăgubirilor.

Or, Decizia nr. 18140/28.01.2019 a fost atacată şi desfiinţată prin hotărârea pronunţată de ICCJ în data de 19.11.2021 în dosarul nr. x/2019.

Prin urmare, nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor este incontestabilă, iar prima instanţă putea să reţină ca îndeplinită această condiţie fie în baza soluţiei pronunţate de ICCJ în dosarul nr. x/2019 - respectiv anularea Deciziei nr. 18.140/28.01.2019, fie prin valorificarea efectelor Deciziei ICCJ nr. 29/2020 pronunţate împotriva Deciziei nr. 16.517/27.08.2018.

Condiţionând admisibilitatea acţiunii strict de anularea Deciziei nr. 16.517 printr-o hotărâre anterioară, apreciază că prima instanţă încalcă normele de drept materiale care stabilesc condiţiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice.

Pe cale de consecinţă, faţă de cele arătat mai sus, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanţei şi trimiterea cauzei spre judecare pe fond la Curtea de Apel Bucureşti.

În dezvoltarea motivelor de recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor critică considerentele hotărârii primei instanţe în sensul că, soluţia a fost pronunţată cu încălcarea competentei exclusive şi exprese a FGA de a soluţiona cererile creditorilor de asigurări, potrivit procedurii administrative stabilită în cadrul Legii 213/2015, precum şi cu încălcarea art. 2, alin. (3), art. 1l şi art. 14 alin. (1) şi art. 13 alin. (5) şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum şi art. 18 alin. (3) şi art. 19 raportate la art. 8 din Legea 554/2004, respectiv cu încălcarea dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015.

Urmarea procedurii administrative de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015 este imperativă, fiind unica cale prin care se pot obţine despăgubiri de la FGA, neurmarea acestei proceduri atrăgând sancţiunea inadmisibilităţii cererilor, astfel cum instanţele de judecată din întreaga ţară au statuat, precum şi cum a stabilit ICCJ în mod repetat.

Prin cea de-a doua critică, recurentul-pârât susţine că, în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Aşa cum a învederat prin întâmpinare, cererea de plată disputată în prezenta cauză a fost soluţionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, iar aceasta decizie a fost contestată în cadrul dosar x/2018 Prin Decizia ICCJ nr. 4644/13.10.2021 s-au respins recursurile părţilor, sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 rămânând astfel definitivă.

Prin această sentinţă se reţine: "Anulează Decizia nr. 14452/03.05.2018. Obligă pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată (s.n.) formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat Deciziei cu privire la suma de 7.913.561 RON..."

Prin urmare s-a decis cu putere de lucru judecat că trebuie să "analizeze pe fond cererile de plată". Cu alte cuvinte, în cauză există o hotărâre judecătorească definitivă statuând că FGA trebuie să reanalizeze cereri de plată ce fac obiectul anexei la Decizia nr. 14452/2018, aceasta decizie emisă în baza primei analize a Fondului fiind desfiinţată de instanţă în mod definitiv.

Prin ultima critică, recurentul-pârât susţine că, în mod greşit prima instanţă a considerat că acţiunea ar fi în termen faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 213/2015, respingând excepţia prescripţiei în temeiul acestor dispoziţii.

Instanţa de fond a respins această excepţie prin raportare la dosarul x/2019, invocat de intimata A., deşi anterior instanţa statuase că acest dosar a avut ca obiect decizia nr. 18140/28.01.2019, decizie ce nu privea cererea de plată ce face obiectul prezentei cauze, iar cererea de plată invocată de reclamantă în cauza de faţă face obiectul deciziei nr. 16517/27.08.2018, necontestată. Pornind de la această premisă, instanţa consideră greşit că termenul de prescripţie nu s-a împlinit, având în vedere efectul intreruptiv al hotărârii judecătoreşti din dosarul nr. x/2019. Suplimentar, instanţa de fond argumentează că prescripţia nu s-ar fi împlinit şi din perspectiva dispoziţiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015.

Cele două ipoteze analizate de instanţa de fond în respingerea excepţiei sunt greşite, prima, pornind de la un demers judiciar ce nu are legătură cu prezenta cauză - aşa cum instanţa de fond statuase de altfel mai înainte -, iar a doua, ignoră prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 care stabilesc ca premisă/condiţie a solicitării despăgubirilor de la autoritatea administrativă exercitarea acţiunii în anularea actului administrativ tipic sau asimilat ce a generat încălcarea unui drept sau interes legal.

Concluzionând, recurentul-pârât solicită admiterea recursului incident şi înlăturarea considerentelor sentinţei criticate având în vedere motivele de recurs mai sus învederate, cu menţinerea soluţiei de respingere în tot a acţiunii A..

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de către recurenta-reclamantă, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 28 iulie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 22 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

6.1. Analizând cu prioritate cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2022, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

Suspendarea facultativă este lăsată la aprecierea instanţei de judecată, iar acest caz de suspendare are în vedere existenţa unui alt dosar, aflat pe rolul instanţelor de judecată, a cărui soluţionare ar putea avea o influenţă hotărâtoare asupra rezolvării cauzei, problemă de a cărei rezolvare depinde soluţia din procesul pendinte aflându-se în strânsă legătură.

În cauza dedusă judecăţii, prin cererea de chemare înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti s-a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/04.04.2017 constând în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere, potrivit Normei ASF 23/2014 de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data plăţii efective; până în data de 06.09.2021 penalităţile sunt în cuantum de 5835.31 RON şi în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

În dosarul nr. x/2022 înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi declinat în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, s-a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să se constate caducitatea deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018 şi existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererilor de plată la care aceasta se referă şi sunt menţionate în anexa 1 la acţiune şi, pe cale de consecinţă, să se dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererilor de plată menţionate în anexa 1 la prezenta acţiune.

Având în vedere obiectul celor două dosare este diferit, Înalta Curte constată că dezlegarea cauzei de faţă nu depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul dosarului nr. x/2022 atât timp cât prin decizia FGA contestată în cadrul dosarului menţionat nu a fost soluţionată şi cererea de plată ce formează obiectul prezentului dosar.

6.2. Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, atât recursul declarat de recurenta-reclamantă, cât şi recursul declarat de recurentul-pârât, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere, modificată ulterior, prin care a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/04.04.2017 constând în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere, calculate de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data plăţii efective, iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând în esenţă că, cererea de plată nr. x/04.04.2017 a făcut obiectul Deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018 şi a fost respinsă, context în care atât timp cât această decizie nu a fost anulată în urma controlului judecătoresc se bucură de prezumţia de legalitate. De asemenea, s-a reţinut că acţiunea în constatarea caducităţii Deciziei FGA nr. 16517/27.08.2018 ce face obiectul dosarului nr. x/2022 nu poate constitui premisa aplicării dispoziţiilor art. 18 alin. (3) şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, în prezenta cauză.

Învestită cu soluţionarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă susţine că în mod greşit a reţinut prima instanţă că acţiunea în despăgubiri este neîntemeiată atât timp cât, angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii este condiţionată de existenţa unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii, iar acest act este reprezentat de Decizia 16.517/27.08.2018 şi reiterat prin Decizia 18.140/27.08.2018 în cuprinsul căreia FGA a refuzat să dea curs cererilor de plată a despăgubirilor formulate de A..

Înalta Curte constată că această critică este nefondată şi va fi respinsă având în vedere că prin Decizia nr. 16517/27.08.2018 intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererile de plată formulate de S.C. A. S.A. cu privire la suma de 2.019.021,68 RON (între care şi cererea de plată ce face obiectul prezentei cauze, menţionată la poziţia nr. 82 din anexa nr. 2 a deciziei nr. 16517/27.08.2018), iar această decizie nu a fost contestată de recurenta-reclamantă şi a dobândit caracter definitiv.

În acest context, Înalta Curte nu poate primi critica recurentei-reclamante în sensul că prima instanţă ar fi trebuit să reţină ca fiind îndeplinită condiţia privind "nelegalitatea refuzului de a da curs cererii de plată a despăgubirilor" în raport de soluţiile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019 prin care a fost desfiinţată Decizia FGA nr. 18140/28.01.2019, ori prin valorificarea efectelor Deciziei ICCJ nr. 29/2020 şi care ar fi trebuit aplicate cu privire la Decizia nr. 16.517/27.08.2018, atât timp cât considerentele celor două hotărâri (cea pronunţată în dosarul nr. x/2019 şi cea pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) nu vizează analiza temeiniciei deciziei nr. 16517/27.08.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere faptul că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, şi emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, republicată.

Întreaga reglementare a acţiunii în contencios administrativ subiectiv atrage concluzia potrivit cu care acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

În acest context, Înalta Curte constată că, prima instanţă în mod corect a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, având în vedere că acordarea de despăgubiri este condiţionată de existenţa unui act administrativ nelegal cauzator de prejudicii şi în raport de care, printr-o hotărâre judecătorească au fost recunoscute pretenţiile persoanei vătămate, însă faptul că cererea de plată ce a făcut obiectul dosarului de daună nr. x cu privire la suma de 1949 RON a fost respinsă prin Decizia nr. 16.517/27.08.2018 nu poate fi asimilat cu un refuz nejustificat al intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor de a da eficienţă cererii de plată prin raportare la o altă situaţie de fapt reţinută de către instanţa de judecată cu privire la un alt act administrativ - Decizia nr. 18140/28.01.2019, ce a fost desfiinţată în dosarul nr. x/2019, ori prin valorificarea efectelor Deciziei ICCJ nr. 29/02.03.2020 - referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în ceea ce priveşte noţiunea de "creanţă de asigurare", art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 referitor la noţiunea de "creditor de asigurare" precum şi a art. 15 alin. (2) din acelaşi act normativ cu privire la modalitatea de aplicare a plafonului de 450.000 RON.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva considerentelor hotărârii instanţei de fond, Înalta Curte îl constată nefondat, pentru următoarele considerente:

Conform dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă."

În raport de aceste dispoziţii, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe nu a fost pronunţată cu încălcarea competentei exclusive şi exprese a FGA de a soluţiona cererile creditorilor de asigurări, având în vedere că cererea dedusă judecăţii a fost respinsă ca neîntemeiată, iar recurentul-pârât nu a fost obligat la plata sumei ce a făcut obiectul cererii de plată.

Cu privire la cea de-a doua critică, prin care recurentul-pârât susţine că, în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut caracterul său admisibil în raport de dispoziţiile art. 19 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare în pretenţii, atunci când a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri.

Din cuprinsul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" rezultă faptul că nu există nicio cauză de inadmisibilitate a acţiunii în daune formulată separat de acţiunea în anulare, singura condiţie impusă fiind respectarea termenului de prescripţie de un an de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

De altfel, întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Aşa fiind, respingerea unei cereri de chemare în judecată ca inadmisibilă intervine în acele ipoteze în care, prin lege, este în mod expres interzisă formularea unei acţiuni ori în acele situaţii în care este stabilită o anumită procedură pentru exercitarea unui drept, iar partea nu a urmat-o, formulând direct acţiunea în faţa instanţei de judecată.

Concluzionând, Înalta Curte va respinge motivul de recurs prin care se invocă inadmisibilitatea cererii deduse judecăţii, ca nefondat.

Prin ultima critică, recurentul-pârât susţine că, în mod greşit prima instanţă a considerat că acţiunea ar fi în termen faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând excepţia prescripţiei în temeiul acestor dispoziţii.

Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că în raport de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 2503 alin. (1) din C. civ., conform cărora: dacă dreptul la acţiune privind un drept principal nu se stinge, nici dreptul la acţiune privind drepturile accesorii acestuia, nu se sting, precum şi în raport de dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 conform cărora: "Dreptul petenţilor la acţiune contra Fondului pentru plata creanţelor de asigurări, după înregistrarea de către aceştia a cererilor de plată, se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de retragere a autorizaţiei de funcţionare şi constatare a existenţei indiciilor stării de insolvenţă a asigurătorului, moment de la care Fondul este îndreptăţit să efectueze plăţi."

În acest context, Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată prin care se solicită obligarea intimatului-pârât la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/04.04.2017 prin emiterea Deciziei nr. 16517/27.08.2018 şi înregistrată pe rolul instanţei la data de 04.06.2021, a fost exercitată cu respectarea termenului de prescripţie.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susţinerile şi criticile formulate împotriva hotărârii primei instanţe sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a cauzei formulată de recurenta-reclamantă, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului nr. x/2022 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, ca neîntemeiată şi va respinge ca nefondat atât recursul declarat de recurenta-reclamantă, cât şi recursul declarat de recurentul-pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a cauzei formulată de recurenta-reclamantă, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului nr. x/2022 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 287 din 18 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 22 februarie 2023.